miercuri, 26 decembrie 2007

Iubire

Iubire, giuvaerul existenţei mele,
Atâţea ani ai petrecut cu mine,
Tu-mi eşti şi azi puterea ce mă ţine,
Veşmânt curat ce mă împodobeşti
Cu multe bucurii, dar şi suspine.

La sânul Tău mi-am ancorat nădejdea,
Atunci, demult, când eram un copil,
Cu farmecul Tău tandru şi subtil
Mi-ai fascinat toată fiinţa,
De-atunci te-ador mereu şi te admir.

Nu m-ai lăsat în noapte niciodată
Să rătăcesc pierdut ori părăsit,
Şi-n vremuri de restrişte m-ai iubit
Isuse drag – întâia mea iubire;
Eternă ţintă către infinit.

Înaintând spre orizontul meu de-apus
Rememorez momentele mei grele,
Îţi mulţumesc, că mai trecut prin ele,
Şi-n toată pribegia mea ai fost
Isuse, giuvaerul existenţei mele.

vineri, 21 decembrie 2007

O Veste Minunată

"Şi Cuvântul S-a făcut trup şi a locuit printre noi, plin de har şi de adevăr." (Ioan 1:14)

Odată, demult, într-un miez de noapte s-a cântat de către îngeri, ca pe nişte harfe de aur: "Slavă lui Dumnezeu în locurile prea înalte, şi pace pe pământ între oamenii plăcuţi Lui". Aceasta era o cântare de mărire din cer, şi colinele Iudeii răsunară în noaptea naşterii Domnului de aceste glasuri armonioase, ce aduceau solia de pace, vestind pământului că în milenara lui existenţă a avut loc cel mai mare eveniment atunci, când cohortele oştilor cereşti s-au unit cu îngerul ce aduse-se păstorilor din câmpia Betleemul mesajul ceresc: "Nu vă temeţi: căci vă aduc o veste bună, care va fi o mare bucurie pentru tot norodul: astăzi în cetatea lui David, vi s-a un mântuitor, care este Hristos, Domnul." (Luca 2:10, 11) Acesta a fost mesajul îngerului. Noi putem vorbi oricând despre acest mesaj, chiar dacă data de 25 Decembrie nu este data reală în care s-a născut Domnul, ci este, probabil, data anunţării de către îngerul Gavril a conceperii Domnului în fecioara Maria. Naşterea a avut loc mai târziu cu nouă luni. Dar Cel pe care Îl iubim atât de mult, în serviciul căruia ne-am angajat până la moarte, a cărui naştere, moarte şi înviere înseamnă atât de mult pentru familia umană, merită să fie sărbătorit nu numai într-o zi, ci în fiecare zi de către toţi aceia care apreciază ce a făcut El pentru rasa noastră. Faptul că ne amintim în această vreme despre naşterea Domnului, înseamnă că îL iubim şi de aceea ne înteresează să ştim cât mai multe despre El.

Domnul nostru nu ne-a comunicat dorinţa de a serba naşterea Sa. Aşa că rămâne la latitudinea noastră, dacă să facem acest lucru sau nu. Avem însă responsabilitatea de a vorbi drept despre adevăr şi a spune răspicat că, data de 25 dec. nu este cea corectă.

Nu este scopul acestui articol de a dovedi prin argumente scripturale anul naşterii Domnului. Scopul este de a arăta vremea din an când a avut loc acest eveniment. Cel mai simplu calcul este următorul: Ştim cu certitudine că Domnul a murit primăvara, luna Nissan, la 33 ani şi jumătate. Socotind cealaltă jumătate pentru a ne da anul complet, ajungem la începutul luinii Octombrie. Cum s-a ajuns totuşi, ca lumea catolică şi ortodoxă, protestantă şi neoprotestantă să sărbătorească naşterea Domnului la 25 decembrie? Este acest lucru bazat pe Biblie?

Enciclopedia Americană ne informează: "Motivul pentru care sărbătoarea naşterii Domnului se ţine pe 25 dec. este destul de obscur. Se crede în general că această zi a fost aleasă pentru ca să coincidă cu sărbătorile păgâne care se ţineau în jurul solstiţiului de iarnă, când zilele încep să crească, pentru a celebra renaşterea soarelui. Saturnaliile romane (sărbători care îl celebrau pe saturn – zeul agriculturii şi forţa reînoită a soarelui) se ţineau tot în această perioadă."

Enciclopedia Catolică declară: "Data naşterii lui Hristos nu e cunoscută. Evangheliile nu indică nici luna, nici ziua. La 25 dec. anul 274 împăratul roman Aurelian a proclamat zeul soare ca principalul zeu protector al imperiului şi i-a dedicat un templu în câmpia lui Marte." Cu toate cele ce s-au scris în diferite enciclopedii, noi ştim precis că Domnul a murit îm luna Nissan la 33 ani şi jumătate. De aici putem socoti luna aproximativă când a avut loc naşterea Sa.

Pe noi însă, ne interesează mai mult mesajul îngerilor. "Vestea bună care va fi o mare bucurie pentru tot poporul." Mesajul a răsunat de-a lungul veacurilor până a ajuns la urechile noastre. El ne-a uimit când l-am auzit pentru prima dată şi de atunci ne bucură tot mai mult, pe măsură ce îi putem pătrunde proporţiile şi frumuseţile. Mesajul este veste bună nu numai pentru cei relativ puţini, care astăzi au urechi de auzit, ci la timpul hotărât de Dumnezeu, el va fi o mare bucurie pentru toţi oamenii. După cum fiecare membru al rasei umane se împărtăşeşte de consecinţele căderii lui Adam, adică de blestemul morţii, tot aşa fiecare membru al rasei umane a fost inclus în marele sacrificiu răscumpărător al Domnului. Deci tot poporul va beneficia de binecuvântările actului încheiat la Golgota.

Era de lipsă ca pentru eliberarea omului din starea sa decăzută să vină Marele Reformator şi Medic. Era profeţit acest lucru. Fiecare generaţie a lui Israel a aşteptat pe Eliberator, pentru că Patriarhul Iacov binecuvântase pe fiul său Iuda zicând: "Toiagul de domnie nu se va depărta din Iuda, Nici toiagul de cârmuire dintre picioarele lui, Până va veni Şilo, şi de El vor asculta popoarele." Mai târziu Balaam îşi rosteşte şi el proorocia zicând: "Îl văd, dar nu acum, Îl privesc, dar nu de aproape. O stea răsare din Iacov, un toiag de cârmuire se ridică din Israel. El străpunge laturile Moabului, şi prăpădeşte pe toţi copiii lui Set...Cel ce se naşte din Iacov domneşte ca stăpânitor..." (Numeri 24:17,19). Dumnezeu a hotărât mai dinainte şi a pregătit condiţiile naşterii lui Isus. Nu numai timpul, dar şi locul. În Mica 5:2 citim: "Şi tu, Betleeme Efrata, măcar că eşti prea mic între cetăţile de căpetenie ale lui Iuda, totuşi din tine Îmi va eşi Cel ce va stăpâni peste Israel, şi a cărui obârşie se suie până în vremuri străvechi, până în zilele veşniciei." Această făgăduinţă, precum şi altele s-au întipărit bine în minţile Israeliţilor şi aşteptau că se va naşte dintr-o femeie a poporului evreu un copil de parte bărbătească ce se va numi Mesia – Eliberatorul şi Regele lor. Cu toate acestea, ei n-au vegheat ca să-şi cunoască vremea cercetării şi din această cauză, când timpul naşterii Domnului a sosit, Dumnezeu a găsit potrivit ca la foarte puţini oameni să le facă cunoscut. Aşa se vede că numai păstorii Betleemului şi mai târziu nişte magi de la răsărit au fost favorizaţi de a se închina primii Mântuitorului. Mai era în Ierusalim un om numit Simion, "...el aştepta mângăierea lui Israel, şi Duhul Sfânt era peste el, Mai era acolo şi o proorociţă, Ana, fata lui Fanuel, din seminţia lui Aşer..." (Luca 2: 25,36). Aceştia, se pare că, sunt cei la care Dumnezeu le face cunoscut că s-a născut un Mântuitor.

Revenind la mesaj vreau să spun că, cine niciodată nu a pătruns adâncul bogăţiei, înţelepciunii şi ştiinţei lui Dumnezeu nu va putea înţelege adevărata semnificaţie a mesajului. Nu va putea înţelege cum Dumnezeu Cel neschimbător, care a pronunţat un blestem asupra rasei, schimbă acest blestem în binecuvântare. Aici este cheia întregii filosofii a Planului divin. Dumnezeu să rămână neprihănit şi totuşi să socotească neprihăniţi pe cei care cred în Isus, după cum spune ap. Pavel în Romani 3:26.

Deşi au trecut multe secole de când masajul îngerului a răsunat pe câmpia Betleemului, acesta nu s-a împlinit decât într-o mică măsură, şi acest lucru doar prin credinţă. În loc de a aduce bucurie celor ce l-au recepţionat, masajul a adus tristeşe şi nefericire. Planul divin a fost discreditat şi Iahveh a fost dezonorat de către toţi aceia care timp de 2000 ani au schimbat în minciună adevărul. Au slujit şi s-au închinat mai degrabă făpturii, în locul Făcătorului. Dar cu toată împotrivirea "fiinţelor nopţii", cei care au acceptat mesajul s-au bucurat şi se bucură de mântuirea începută în inimile lor. Ap. Pavel numeşte aceasta – mântuire prin speranţă (Romani 8:24). Noi nu suntem mântuiţi în realitate. Întunericul mai persistă peste pământul în care mai este necaz. Ne încearcă durerea, suspinul, plânsul, moartea. Blestemul nu este încă îndepărtat. Singura răsplată prezentă este manifestarea iubirii şi aprobării pe care o simţim în inimă.

Cântarea exprimată de înger împreună cu oştile cereşti: "Slavă lui Dumnezeu în locurile prea înalte, şi pace pe pământ între oamenii plăcuţi Lui", nu s-a împlinit nici la naşterea Domnului, nici de atunci încoace. Aceasta a fost o profeţie ce se va împlini mai târziu, la sfârşitul Mileniului, când întreaga familie umană va fi tămăduită de urmările păcatului. Atunci "Slavă lui Dumnezeu în locurile prea înalte şi pace pe pământ între oamenii plăcuţi Lui", va fi strigătul de bucurie a unei rase răscumpărată şi readusă la căminul Părintesc. Mulţumim Tatălui nostru ceresc pentru că ne-a descoperit multe din tainele ce erau ascunse de veacuri şi ne-a dărit credinţă să le putem crede. Amin.

vineri, 14 decembrie 2007

Hristos, Domnul

A venit pe plaiul nostru, fără pompă şi onor,
Copilul din Betleem, Domnul nostru-al tuturor.
Slavă-n locurile-nalte Dumnezeului din cer,
Că-n familia lui David ne-a trimis un mesager.

Într-o iesle, dintr-un staul, s-a născut fără păcat,
Domnul păcii şi dreptăţii, Minunatul Împărat.
Cu iubire altruistă de slavă s-a dezbrăcat,
Să-i dea la om demnitatea şi să-l scape de păcat.

N-a venit să strice Legea, să fie stăpânitor,
Ci s-aducă la toţi pacea şi-nfrăţirea tuturor.
A venit ca să plătească preţul ce-l cerea dreptatea,
Să-l răscumpere pe-Adam şi toată posteritatea.

Nu l-au înţeles evreii, detestându-l cu mânie,
Deşi era scris în carte că El va fi jertfa vie.
L-au urât cu-verşunare, dezvăluindu-şi trufia
Dânşii pretindeau cu toţii că aşteaptă pe Mesia.

Domnul i-a privit cu milă şi le-a spus o profeţie:
"Vă va fi dărâmat templul, casa vă va fi pustie."
Numai singuri ucenicii au crezut atunci solia,
Dar nici ei nu puteau, încă, să pătrundă profeţia.

După Cina de pe urmă a plecat în Ghetsimani,
În grădina cu măslini să fie dat la duşmani.
Iuda Iscarioteanul a venit cu gloată mare,
Cu soldaţi trimişi de preoţi, cu săbii şi felinare,

Şi l-a sărutat pe Domnul. " Iudo, cu o sărutare
Vinzi pe Cel ce va aduce omenirii-ntregi iertare?"
Se-fricară ucenicii, cu toţii l-au părăsit,
Stă scris pe fruntea lui Petru: " şi eu am tăgăduit."

De la Ana la Caiafa, în Pretoriu la Pilat
Şi până sus pe Golgota l-au bătut şi l-au scuipat.
Dar necunoscându-şi vremea când Isus i-a cercetat,
Au dat şansă omenirii ca să scape de păcat.

Şi pe stâlpul infamiei, între tâlhari atârnat,
S-a ispăşit o sentinţă; TOTUL E RĂSCUMPĂRAT.
De atunci privind Golgota înţelegem rostul ei,
Înţelegem şi pe Domnul cum a plâns pentru evrei.

"Iartă-le acum păcatul, ura lor e în zadar,
Va veni o vreme, însă, când vor plânge cu amar
Vor privi atunci spre Mine, spre Acel ce L-au străpuns..."
Simţul nou va spune-n şoaptă: Mesia a fost Isus.

luni, 10 decembrie 2007

Exerciţiul Rugăciunii

"Voi binecuvânta pe Domnul în orice vreme; lauda Lui va fi totdeauna în gura mea", spune David în Psalmul 34.

Fiecare dintre noi este chemat să binecuvinteze pe Domnul în orice vreme; lauda Lui să fie totdeauna în gura noastră. Fiecare dintre noi avem de adus ceva Binefăcătorului nostru. Poate o jertfă de mulţumire, ori poate o jertfă de laudă. Poate o durere, un suspin, o dorinţă după iertare, ori poate o cerere. Chiar şi tăcerile, când ne rugăm în inima noastră, au efectul lor, precum în casa plină de mirosul parfumului pe care Maria l-a turnat pe capul şi picioarele Domnului, fără să zică un cuvânt.

Graţie Tatălui nostru ceresc noi avem un altar sfinţit cu sângele preţios al Domnului nostru Isus Hristos. "Să ne apropiem dar, cu deplină încredere de scunul harului, ca să căpătăm îndurare şi să găsim har, pentru ca să fim ajutaţi la vreme de nevoie "(Evr. 4:16).

Noi dorim ca Dumnezeu să-şi reverse binecuvântările Sale peste noi necontenit. Pentru aceasta trebuie să urmăm îndemnul apostolului: "Rugaţi-vă neîncetat." Cum putem face paşi importanţi în viaţa spirituală fără rugăciune? Un om fără rugăciune este un om sec, fără putere. Ar fi lipsă de respect din partea noastră, dacă am neglija rugăciunea. Cum am fi priviţi de oştile cereşti care zi şi noapte îi cântă osanale şi aduc laudă Creatorului, iar noi fiinţe imperfecte, fiind supuse atâtor ispite să neglijăm rugăciunea, factorul vital ce susţine în existenţă fiinţa spirituală şi o face plină de viaţă?

În "întuneric" se aud şoapte care tratează superficial rugăciunea şi reduc importanţa ei în viaţa creştină. Este interesul adversarului să ne pună piedici în calea spre Tronul Harului şi să nu primim, prin rupăciune, puteri prin care să rezistăm ispitelor. Îndemnul apostolului: "Stăruiţi în rugăciune, vegheaţi în ea cu mulţumiri", nu numai că este amintită tot mai rar, dar tot mai rar este amintit faptul că, rugăciunea stă la baza creşterii noastre în cele spirituale.

Dacă Isus, ca om perfect, ca Fiu a lui Dumnezeu, a simţit nevoia rugăciunii, cu cât mai mult noi astăzi. Mesajul Domnului este: "Vegheaţi dar în tot timpul şi rugaţi-vă ca să aveţi putere să scăpaţi de toate lucrurile acestea, care se vor întâmpla, şi să staţi în picioare înaintea Fiului omului." Dacă ap. Pavel şi-a plecat cu drag genunchi înaintea Tatălui din care îşi trage numele orice familie, în cer şi pe pământ, cu cât mai mullt noi astăzi. Mesajul transmis de apostol este: "Rugaţi-vă neîncetat"(1Teasal. 5:17), "Stăruiţi în rugăciune"(Romani 12:12). Dacă Profeţii cu încredere l-au lăudat pe Domnul în Sion şi au dus la îndeplinire juruinţele pe care le-au făcut, cu cât mai mult noi. Mesajul lăsat nouă este: "Daţi Domnului slavă pentru Numele Lui! Aduceţi daruri şi veniţi înaintea Lui, închinaţi-vă înaintea Domnului cu podoabe sfinte."(1 Cronici 16:29).

Rugăciunea este respiraţia fiinţei noi ce se dezvoltă în simţurile noastre. " Mare putere are rugăciunea fierbinte a celui neprihănit"(Iacov 5:16). Ana, mama lui Samuel este un exemplu în această privinţă. Textul Scripturii din 1 Samuiel 1:13 spune: "Ana vorbea în inima ei, şi numai buzele şi le mişca, dar nu i se auzea glasul." Deşi fără cuvinte care să fie auzite, rugăciunea fierbinte şi stăruitoare a Anei a fost ascultată. Domnul i-a dat un fiu pe care Ana, chiar aşa i-a pus numele, Samuel – Domnul a ascultat.

Apostolul Pavel ne spune în epistola către Efeseni cap. 6 v 18 următoarele: "Faceţi în toată vremea prin Duhul, tot felul de rugăciuni şi cereri. Vegheaţi la aceasta cu toată stăruinţa..." Rugăciunea făcută cu Duhul, dar şi cu mintea, rugăciunea serioasă, raţională şi stăruitoare, are în ochii Domnului o valoare pe care nu o putem evalua. Să avem îndrăzneala a ne apropia de Domnul în orice timp. Fiecare experienţă a noastră este un prilej de rugăciune. Când pe câmpul de bătaie repurtăm victorii mergem înaintea Tatălui şi-i mulţumim pentru ajutorul acordat. Înfrângerile noastre care, chiar dacă dor, sunt de asemenea ocazii de a ne exprima prin rugăciune adânca noastră părere de rău pentru că nu am fost destul de vigilenţi, iar săgeţile arzătoare ale celui rău ne-au străpuns. În acelaşi timp ne fortificăm hotărârile noastre de a fi mai atenţi pe viitor.

Rugăciunea cea mai adevărată este aceea care vine dintr-o puternică şi adevărată necesitate interioară.

Noi nu putem pretinde ca Dumnezeu să asculte şi să răspundă rugăciunilor noastre, fără să îndeplinim câteva condiţii.

1)Trebuie să fim în Hristos. "Cine zice că rămâne în El, trebuie să trăiască şi el cum a trăit Isus"(1Ioan 2:6)

2)Trebuie să ne închinăm Tatălui în duh şi adevăr. "Dumnezeu este Duh; şi cine i se închină Lui, trbuie să i se închine în duh şi în adevăr"(Ioan 4:24).

3)Trebuie să avem un simţământ adânc după ajutorul Său.

4)Trebuie să avem credinţă. "Şi fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui! Căci cine se apropie de Dumnezeu, trebuie să creadă că El este, şi că răsplăteşte pe cei ce-L caută"(Evrei 11:6).

Cine caută comuniunea cu Dumnezeu, să folosească orice ocazie de rugăciune. Prin rugăciune nu î-L facem pe Dumnezeu mai bunl. E este nespus de bun, însă rugăciunea este un mijloc de descărcare a inimilor noastre de poverile grele, încredinţându-le în seama Aceluia care toate le rezolvă spre folosul nostru.

Câtă vreme trăim aici, în cortul nostru de pământ, departe de casă, oricât am dori nu vom putea aprecia la justa valoare privilegiul de a fi acceptaţi la comuniunea cu Tatăl nostru din ceruri. Să-i mulţumim pentru această frumoasă moşioară ce ne-a căzut la sorţ. Rugaţi-vă neîncetat! Amin.

vineri, 7 decembrie 2007

DOAMNE,

Fă-mă un instrument al păcii Tale:
Acolo unde-i ură, îngăduie-mi să seamăn iubire;
Acolo unde-i rănire, iertare;
Acolo unde-i îndoială, credinţă;
Acolo unde-i disperare, speranţă;
Acolo unde-i întuneric, lumină şi,
Acolo Aunde-i întristare, bucurie.

Dumnezeiesc Stăpân,
Dă-mi putere
Să nu caut întâi consolarea-mi, cât să-i consolez pe alţii;
Să nu caut să fiu înţeles, cât să-i înţeleg pe alţii;
Să nu caut întâi a fi iubit, cât să-i iubesc pe alţii,
Căci doar prin dăruire primim,
Numai iertând suntem iertaţi
Şi doar murind ne naştem pentru o viaţă veşnică.

Francesco d' Assisi

luni, 3 decembrie 2007

Gânduri despre Cornilescu

Traducătorul Bibliei în limba romană modernă.

Dumnezeu are pentru fiecare din credincioşii Lui o lucrare; prin fiecare din ei are de transmis un mesaj. Ce anume? Când? Cât timp durează? Cât de important este? Răspunsul la aceste întrebări este treaba lui Dumnezeu. Rolul nostru, obligaţia noastră de oameni credincioşi? Una singură: ascultarea! Atunci, la timpul când Dumnezeu ne pune într-un anumit loc, pentru o anumită lucrare, să fim gata să o împlinim. El este suveran să ne folosească pe fiecare aşa cum crede El de cuviinţă, iar noi nu avem dreptul să comentăm hotărârile Lui. Pentru Dumnezeu contează să faci ceea ce El îţi dă de făcut, cu înţelepciunea şi puterea pe care ţi le pune El la dispoziţie.

Cei 4-5 ani în care a tradus Biblia rămân pentru toţi cei care l-au cunoscut pe Dumitru Cornilescu, o enigmă. Nimeni, nici chiar soţia lui, nu ştie multe lucruri cu privire la această perioadă din viaţa lui. Cum a fost posibil ca un singur om, într-un timp atât de scurt, să facă o lucrare atât de mare, de grea şi de importantă? Niciodată nu se mai întâmplase aşa ceva. Nu numai că a realizat această lucrare singur, într-un timp record şi fără să aibă o pregătire specială, dar era şi bolnav, nu ştia ebraica, trăia într-o ţară cu posibilităţi reduse şi mai ales era în necunoştinţă totală despre elementele esenţiale ale mântuirii. Toate aceste carenţe trebuiau să fie rezolvate din mers şi au fost rezolvate! Cum a fost posibil? Desigur că dacă privim la Dumnezeu ca autor al acestei lucrări, nimic nu mai pare extraordinar. Dumnezu şi-a folosit resursele Lui pentru a aduce lumină în acest colţ de lume cuprins de întuneric.

A urmat apoi câţiva ani în care călugărul solitar s-a manifestat ca un excepţional organizator, energic şi efervescent. Ocupându-se de tipărirea Bibliei a avut de-a face cu oficialităţile din ţară şi de peste hotare, cu cele mai de seamă feţe bisericeşti, pe care a trbuit să le înfrunte fără compromisuri.

În toată activitatea pe care a dus-o în anii aceia a fost neobosit, năvalnic, inepuizabil; un canal deschis prin care Dumnezeu Îşi revărsa pe pământul Romaniei un belşug de binecuvântări spirituale.

A venit însă un moment în care Dumnezeu a socotit că rolul lui Dumitru Cornilescu în această lucrare şi în acest loc s-a sfârşit. De aceea l-a luat din ţara lui, dintre puţinii prieteni credincioşi pe care şi-i făcuse, din familia lui, din adunarea care abia se înfiripase şi l-a pus în alt loc. L-a luat deoparte, ca să-l înveţe miezul vieţii de credinţă, o lecţie care nu se poate învăţa decât la picioarele Domnului.

Tot ce a lăsat scris este îmbibat cu relităţile vieţii. "Puterea unei vieţi de credinţă se arată în lupta cu vrăjmaşul. Ea ne este dată în orele de meditaţie, când facem linişte în noi înşine pentru a asculta glasul lui Dumnezeu." De la oameni învăţăm să vorbim, iar de la Dumnezeu învăţăm să tăcem. Din meditaţiile lui mai citim: "O viaţă de comuniune cu Dumnezeu nu rămâne fără efect: ea se traduce printr-o asemănare tot mai mare cu modelul divin."

"Viaţa de comuniune cu Dumnezeu îşi răsfrânge binecuvântarea asupra întregii noastre fiinţe. Nobleţea spirituală iluminează viaţa şi o face să străluciască."

În toţi anii pe care i-a petrecut departe de ţara natală, Domnul Isus a fost pentru Dumitru Cornilescu nu numai un mântuitor, ci şi Cel mai bun prieten al său. Iată ce a lăsat scris: "În Isus găsim plinătatea unei prietenii adevărate, de fond... Eu am găsit în Mântuitorul meu un prieten căruia îi spun totul, cu care împart totul. Nu este nimeni în această lume mare, care să merite mai mult ca El încrederea mea. Prietenia Lui mă umple de o fericire negrăită. Cum aş putea să mă simt vreodată singur sau sărac alături de El?" Încă două lucruri importante în legătură cu viaţa de părtăşie cu Domnul, găsite în meditaţiile lui: "Credinciosul transformă toate experienţele vieţii lui în valori veşnice; întocmai ca un arbore care îşi pregăteşte, din toate sărurile pământului, hrana sa."

Dar care este drumul spre viaţa de părtăşie intimă cu Dumnezeu? Răspunsul e simplu: "Există un singur drum care duce la această părtăşie; drumul ascultării." Dar ce este ascultarea? Dumitru Cornilescu a învăţat de la Prietenul său, Isus şi ne spune şi nouă: "Şi ce jertfă a fost pentru Fiul lui Dumnezeu să se facă Fiul omului!...Parcă-L aud pe Tatăl zicând: Du-te, Fiule şi scapă pe păcătoşii pe care i-am pedepsit în mânia Mea! Pedeapsa e grea, mânia împotriva păcatului e mare, dar Tu poţi şi trebuie să-i scapi din ea, prin moartea şţi sângele Tău! Şi parcă îL aud pe Fiul răspunzând: Da, Tată, vreau din toată inima, vreau să fac ce zici Tu. Ce vrei Tu este ce vreau şi eu."

Pentru încheiere încă câteva scurte meditaţii:

"A şti să asculţi de Dumnezeu înseamnă să fii de acord ca El să-ţi coordoneze toate planurile tale omeneşti."

"Acela care stă să discute un ordin divin, nu este demn de numele de creştin."

"Este foarte important să ştim să mergem cu Dumnezeu: fără să grăbim pasul şi fără să rămânem în urmă."

"Domnul Isus nu vrea să fie pentru noi o idee abstractă, în care să credem doar, ci o Persoană vie, care este în ficare zi cu noi – până la sfârşitul veacului."

"Nu este totul să ai credinţă. Nu este esenţial ca această credinţă să fie mare. Important este ca slăbiciunea noastră să se bizuie totdeauna pe Mântuitorul."

"Vom fi miraţi de valoarea pe care o vor căpăta greutăţile pe care le-am întâlnit aici, jos, pe pământ. Ele sunt instrumentele transformării noastre după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu,"

"În fond care este preţul unei vieţi creştine? Singurul răspuns exact este: totul. Nu este suficient să-I dăm lui Dumnezeu jumătate, un sfert, sau trei sferturi din viaţa noastră. Nu! Dumnezeu pretinde să-I dăm inima întreagă. Trebuie să dăm totul ca să primim totul. Ce trebuie să înţelegem prin acest tot pe care îl aşteaptă Dumnezeu de la noi? Tot înseamnă foarte exact,tot. Dumnezeu nu face jocuri de cuvinte."

Să apreciem, dragi creştini, eforturile tuturor înaintaşilor noştri pe care Dumnezeu i-a folosit pentru a ne transmite mesajul Său. Amin.

Spicuiri din cartea "Viaţa şi Lucrarea lui Dumitru Cornilescu" de Alexandru Măianu.

vineri, 30 noiembrie 2007

Fericita noastră nădejde

Apostolul Pavel în nădejdea vieţii veşnice făgăduită înainte de veşnicii de către Dumnezeu, îi scrie adevăratului său copil în credinţă, discipolului Tit următoarele: "Căci harul lui Dumnezeu care aduce mântuire pentru toţi oamenii s-a arătat şi ne învaţă ca, tăgăduind nelegiuirea şi poftele lumeşti, să trăim în veacul de acum cu cumpătare, dreptate şi evlavie, aşteptând fericita noastră nădejde şi arătarea slavei marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor Isus Hristos"(Tit 2:11-13). O altă traducere a versetului 13 spune: "... aşteptând fericita noastră speranţă şi manifestarea glorioasă a Marelui Dumnezeu şi a Salvatorului Isus Hristos.

Fericita noastră speranţă nu-i o utopie, o nălucă, o închipuire, o iluzie, ci este bine argumentată de făgăduinţele lui Dumnezeu nespus de mari şi scumpe. "Să ţinem fără şovăire la mărturisirea credinţei noastre căci, credincios este Cel care a făcut făgăduinţa" – ne spune ap. Pavel. Suntem plini de încredere că nici unul din cuvintele bune spuse de Dumnezeu în făgăduinţele Sale nu va rămânea neîmplinit.

Speranţă înseamnă dorinţă arzătoare după un lucru. Dar orice speranţă trebuie să aibă un temei pe care să se poată clădi. În cazul nostru, promisiunile lui Dumnezeu sunt – ne spune o mană (29 Nov.) – temelia pe care trebuie să ridicăm tot ce sperăm, atât în privinţa caracterului, cât şi a mântuirii noastre viitoare.

Lucrul arzător după care tânjeşte orice fiinţă inteligentă aste viaţa veşnică. Adică a trăi pentru totdeauna într-o perfectă fericire. Acesta este idealul suprem, la care cei mai mulţi oameni privesc fără să aibă speranţă de al ajunge vreodată, deşi Dumnezeu a creat tuturor condiţii şi doreşte ca toţi oamanii să vină la cunoştinţa adevărului şi să fie mântuiţi. În vederea acestui fapt, Dumnezeu a dat la moarte pe Fiul Său şi tot în vederea acestui fapt "...a rânduit o zi în care va judeca lumea după dreptate prin Omul pe care l-a rânduit pentru aceasta şi despre care a dat tuturor o dovadă netăgăduită prin faptul că l-a învit din morţi"(Fapte 17:31). Nouă însă, Dumnezeu a binevoit să ne descopere Taina voiei Sale înainte de a fi întrodus această zi. Noi nu beneficiem de acest favor pentru meritele ori vrednicia noastră, ci pentru că Dumnezeu în marea Sa iubire a făcut proviziuni şi pregătiri pentru fericita noastră speranţă. Temeiul sigur a acestei speranţe este credinţa în promisiunile lui Dumnezeu.

După cum nu putem avea speranţă fără credinţă, tot aşa nu putem avea credinţă fără cunoştinţă. Domnul Isus spune în rugăciunea Sa: "Şi viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Hristos pe care L-ai trimis Tu" (Ioan 17:3). Spre deosebire de speranţa altora, care doresc să scape de chinul veşnic, adevăratul copil al lui Dumnezeu nu are o astfel de speranţă. Aceasta nu ar fi o speranţă fericită. Speranţa noastră depinde de condiţiuni. Cu toate că Părintele ceresc a făcut pregătiri de viaţă veşnică pentru toţi care ascultă şi vor asculta de Legea Sa, această fericită speranţă a pus-o în inimile unui număr limitat.

Condiţii:

Recunoaşterea că suntem păcătoşi.

Credinţa în sângele răscumpărător al lui Isus, singura bază a împăcării omului cu Dumnezeu, precum şi recunoaşterea îndreptăţirii prin el.

Consacrarea noastră de a face voia lui Dumnezeu.

Sfinţirea şi transformarea.

Dispoziţia de a ne supune la suferinţe şi persecuţii fără murmur.

Dumnezeu a întocmit Planul Său în aşa fel, ca toţi cei care vor avea fericita speranţă, să-şi întemeeze această speranţă numai pe meritele Domnului Isus. Fiecare învăţătură trebuie să fie probată de jertfa răscumpărării. Această măsură va indica dacă învăţătura este adevărată sau falsă.

După credinţa în sângele lui Isus, urmează îndreptăţirea. Îndreptat înseamnă a fi făcut drept cu Dumnezeu. După aceasta ne dedicăm cu bucurie şi necondiţionat Regelui ceresc. Ap. Petru ne spune că, noi am fost născuţi din nou prin învierea lui Hristos la o nădejde vie şi la o moştenire nestricăcioasă şi neîntinată şi care nu se poate veştezi, păstrată în ceruri. Următoarea etapă aste sfinţirea, "...căci aceasta este voia lui Dumnezeu, sfinţirea voastră" (1Tes. 4:3). Sfinţirea ţine toată viaţa. Cel care îndeplineşte în noi sfinţirea este adevărul. Domnul Isus spune: "Sfinţeştei prin adevăr, Cuvântul Tău este adevărul (Ioan 17:17). De sfinţire este legată transformarea. Transformarea noastră în asemănare tot mai mult cu Domnul, se vede din trasformarea caracterului. Transformarea se face treptat. Copiii luminii care se silesc a umbla în fiecare zi în descoperirea luminii Dumnezeeşti, trec de la un punc de vedere mai de jos la unul mai înalt, din îndurare în îndurare. Cine nu are dorinţa arzătoare de a experienţa înălţimea şi adâncimea vieţii creştineşti, nu are aspiraţii însetate după progres şi înaintare pe cărarea îngustă, nu va gusta nicviodată fericita speranţă.

Proba creştinului pentru gradul credincioşiei sale, constă în nedreptăţi şi persecuţii pe care trebuie să le îndure. Dar fericita lui speranţă constă în făgăduinţele lui Dumnezeu. "Fericiţi cei persecutaţi pentru dreptate că a lor este împărăţia cerului."

Pentru ca speranţa noastră să fie cât mai admirabilă este de lipsă ca credinţa să ne fie puternică. Ap. Pavel aseamănă speranţa cu o ancoră. Un vapor când este bătut de furtună şi asaltat de valuri aruncă ancora pentru salvare. Dar numai ancora nu-i de ajuns, dacă nu am avea şi un lanţ puternic. Ancora reprezintă speranţa noastră, iar lanţul credinţa. Locul unde se prinde ancora sunt promisiunile lui Dumnezeu.

Tot acest proces de transformări prin care trece creştinul trebuie să fie condus de iubire, pentru a putea fi îndreptăţiţi la o fericită speranţă. Fie numele Domnului binecuvântat. Amin.

joi, 22 noiembrie 2007

Speranţa mea

Când fructele Spiritului vor sta coapte pe crengile existenţei mele,
Şi mireasma lor va fi pentru Dumnezeul meu un miros bine plăcut,
Atunci voi fi chemat să merg acasă din valea încercărilor grele
În lumea inefabilă a infinitului din spaţiul necunoscut.

Până atunci mai port încă pe grumaz jugul moştenit de la părinţi
Şi sunt atacat sistematic de invizibile făpturi oculte.
În lupta mea acerbă cu ofertele lor bizare, de câţiva arginţi,
Aud vocea blândă a Păstorului ce mă cheamă la El pe Munte.

Nimic nu mă va opri din ascensiunea mea spre Munţii cei Frumoşi,
Admir cu drag Sionul, cetatea sărbătorilor pline de bucurie,
Chiar dacă mai persistă pe cerul existenţei mele nori întunecoşi,
Luceafărul de dimineaţă mă aşteaptă la El în veşnicie.

marți, 20 noiembrie 2007

Iubiri Altruiste


Altruismul este în opoziţie cu egoismul. Tot aşa făptura nouă este în opoziţie cu cea veche. Numai în minte şi voinţă au trecut lucrurile vechi. De fapt, lupta nu încetează până când muritorul acesta îl vom depune în ţărână. Ap. Pavel sintetizeză bine conflictul când zice: "Căci firea pământească pofteşte împotriva Duhului, şi Duhul împotriva firii pământeşti: sunt lucruri potrivnice unele altora, aşa că nu puteţi face tot ce voiţi." (Galateni 5:17). Şi totuşi, în această continuă încleştare, iubirea dezinteresată trebuie să fie trăsătura definitorie a creştinului. "Iubiţi-vă unii pe alţii cu o dragoste frăţească. În cinste, fiecare să dea întâietatea altuia." (Romani 12:10).

Coarda iubirii altruiste a fost atinsă mai întâi de Domnul nostru Isus Hristos, care ne-a spus şi nouă: "Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blastămă, faceţi bine celor ce vă urăsc, şi rugaţi-vă pentru cei ce vă asupresc şi vă prigonesc." (Matei 5:44). Când Isus şi-a ales ucenicii a manifestat faţă de ei o iubire sinceră. "Nu voi M'aţi ales pe mine; ci Eu v-am ales pe voi..." (Ioan 15:16). Când şi-a dat viaţa nu a fost îndemnat să creadă că noi îi vom da vre-o recompensă. El ştia că majoritatea neamului omenesc, tot neascultători vor rămâne şi totuşi au devenit obiectul iubirii Sale. Sfintele Scripturi ne zugrăvesc câteva iubiri dezinteresate petrecute între fiii oamenilor.

IONATANşi DAVID

Iontan era un prinţ de viţă regească. El era, desigur, moştenitorul aparent al tronului lui Isael. David trăia cu tatăl său în Betleem. El era un simplu cioban. David a plecat la fraţii săi ca să-i vadă, pentru că ei luptau sub steagul lui Israel, în armatele lui Saul. Ajunge în luptă cu uriaşul Goliat pe care îl omoară, eliberând pe Israel de Filisteni. Este dus înaintea regelui Saul. Poporul îi cânta osanale pentru că el era eroul zilei. Ionatan îl privea şi vedea pe probabilul rege viitor al lui Israel. Ionatan era conştient că înălţarea lui David la treapta de onoare şi mărire pe tron, ar fi însemnat ca el să fie înlăturat. Dacă în inima lui ar fi fost răutate şi egoism s-ar fi opus, desigur. Dimpotrivă, când Saul a terminat de vorbit cu David, sufletul lui Ionatan s-a lipit de sufletul lui David şi Ionatan l-a iubit ca pe sufletul său. La fel şi David s-a lipit de Ionatan. Când Saul şi Ionatan au murit pe muntele Ghilboa, David face o cântare de jale şi zice: "Mă doare după tine, frate Ionatane! Tu erai plăcerea mea; dragostea ta pentru mine era minunată: mai pe sus de dragostea femească." (2Samuiel 1:26).

NAOMI şi RUT

Prietenia dintre Naomi şi cele două nurori ale sale, Rut şi Orpa, ne arată două feluri de iubire. Orpa îşi iubea soacra, însă nu cu o iubire înaltă şi nobilă. Câmd Naomi s-a hotărât să se întoarcă din ţara Moabului în ţara lui Iuda, ea a zis nurorilor sale, care doreau s-o însoţească: "Duceţi-vă şi întoarceţi-vă fiecare la casa mamei ei." Orpa şi-a sărutat soacra şi s-a întors la poporul ei. Cu Rut nu tot aşa au stat lucrurile. Rut îşi iubea soacra cu o iubire dezinteresată. S-a alipit de soacra sa şi a zis: "Nu sta de mine să te las şi să mă întorc de la tine! Încotro vei merge tu voi merge şi eu, unde vei locui tu, voi locui şi eu; poporul tău va fi poporul meu şi Dumnezeul tău va fi Dumnezeul meu." (Rut 1:16).

IOAN BOTEZĂTORUL

Când Iudeii au trimis din Ierusalim pe nişte preoţi şi Leviţi să întrebe pe Ioan: "Tu cine eşti?, eşti Ilie?, eşti proorocul sau cine eşti?" Dacă în inima lui Ioan ar fi fost egoism şi mândrie personală, o dorinţă pentru onoare de sine, ar fi putut zice: Eu sunt un trimis al lui Dumnezeu ca să vă întorc inimile spre El. După mine va veni unul care o să vă spună multe, dar eu am venit primul. Dimpotrivă Ioan răspunde: "Eu botez cu apă; dar în mijlocul vostru stă Unul, pe care voi nu-l cunoaşteţi. El este Acela care vine după mine, - şi care este înaintea mea; eu nu sunt vrednic să-I dezleg cureaua încălţămintelor Lui." (Ioan 1:26, 27).

Să exersăm şi noi în fiecare zi iubirea altruistă – fructul copt al Spiritului Sfânt. Amin!

luni, 19 noiembrie 2007

"Ştiinţa" ştiinţelor

În ultimul secol, ştiinţa a făcut progrese vertiginoase în toate domeniile. Pornind de la mandatul primordial: "...creşteţi, înmulţiţi-vă, umpleţi pământul, supuneţi-l şi să-l stăpâniţi...", omul şi-a lărgit mereu orizontul de cunoaştere. Dar nu s-a limitat numai la atât. Bazat pe tezaurul de informaţii acumulat din însuşirea altor ştiinţe, omul a forţat graniţele mărginirii lui fiind atras, mai ales, de fantasticile fenomene de perfecţie cerească. Dar cu cât s-a lărgit cercul cunoştinţelor sale, cu atât s-a lărgit şi linia de demarcaţie cu necunoscutul. Mintea omului este finită şi ar fi o dovadă de aroganţă dacă cineva ar vrea să treacă dincolo de revelaţia dată de Dumnezeu.

"El (Dumnezeu) a făcut ca toţi oamenii ieşiţi dintr'unul singur, să locuiască pe toată faţa pământului; le-a aşezat anumite vremi şi a pus anumite hotare locuinţei lor."(Fap. Ap.(17:26). Dar omul nu a luat seama la " domeniul său de definiţie" şi este trist faptul că, în această ecuaţie a cunoaşterii, în cele mai multe cazuri, Dumnezeu nu are loc. Ştiinţele naturale s-au grupat mai întâi în jurul conceptului de evoluţie în locul celui de creaţie. Creatorul a fost împins tot mai departe, spre marginea chestiunii, astfel că pentru cei mai mulţi oameni de ştiinţă El a încetat să mai existe. Şi fără un Dumnezeu inteligent, rânduiala Universului rămâne o enigmă. A crede într-un Dumnezeu inteligent, creator al cerului şi al pământului este un raţionament logic. Dacă am crede în ceva ce nu există cu adevărat ar fi, de bună seama, o absurditate. Dar când Universul întreg respectă Legile lui Dumnezeu, când cerurile proclamă slava Lui în cântece îngereşti ce trec dincolo de percepţia umană, a nu crede şi a nu avea reverenţă faţă de un astfel de Creator, înseamnă că există o problemă de raţiune.

Omul necredincios cere dovezi palpabile pentru a crede în Dumnezeu. Dar Dumnezeu nu este asemenea naturii noastre ca să poată fi pipăit. El este dincolo de spaţiu şi anterior timpului. Nouă ni s-a descoperit prin Cuvântul Său, prin creaţia Sa şi prin natura înconjurătoare. Soarele care încălzeşte mereu planeta ca să nu se instaleze pe ea o atmosferă glacială, nesfârşitele întinderi ale câmpurilor verzi, multitudinea de flori multicolore, codrii cu arbori înalţi în care cântă păsărele de toate soiurile, norii pe bolta cerească, ploile care aduc apa necesară vieţii, toate acestea inspiră inimii noastre respect şi veneraţie. Dumnezeu doreşte ca făptura mâinilor Sale să aprecieze şi să găsească plăcere în frumuseţea cu care El a împodobit căminul nostru pământesc. Dacă Dumnezeu personal nu poate fi observat cu simţurile noastre fizice, nu înseamnă că existenţa Lui este o utopie. Nici electronii nu se văd şi totuşi există. "Dumnezeu este Duh", iar omul fiind materie nu poate să-L vadă. "Nimeni n-a văzut pe Dumnezeu" (Ioan 1:18).

Noi credem că Dumnezeu este omnipotent şi omniştient. Credem că Biblia este revelaţia Lui. Credem că Dumnezeu este capabil să ne dea informaţii precise, atât despre cer cât şi despre pământ. Astăzi proliferarea cunoştinţelor şi progresele ştiinţifice sunt fără limite. De aici aroganţa unor "inteligenţe" care neagă credinţa în Biblie şi în Autorul ei.

Misterul "Alfa şi Omega" ne demonstrează că, oricât ne-am apropia de Începătorul a toate, veşnicia întregă ne rămâne de a-L cunoaşte şi mai mult, tot mai mult, niciodată – absolut. Cunoştinţele superioare pe care cineva le deţine, nu-l fac inteligent şi, cu atât mai puţin, înţelept. Adevărata cunoaştere este ştiinţa despre Dumnezeu – Tatăl şi despre Isus Hristos – "...în care sunt ascunse toate comorile înţelepciunii şi ale ştiinţei." Să ne însuşim ştiinţa despre divinitate. Aceasta este – ŞTIINŢA ŞTIINŢELOR.

duminică, 4 noiembrie 2007

PSALMUL 4

Doamne, ascultă-mi rugăciunea,
Când strig - Dumnezeul meu,
Scoate-mă din strâmtorarea
Ce mă chinuie mereu.

Mulţi umblă după minciuni
Şi iubesc deşertăciunea,
Îşi bat joc de "Slava Ta",
Dar Tu-ascultă-mi rugăciunea!

Domnul m-a ales pe mine,
Mă aude când Îl chem,
Când mă culc, adorm în pace,
De nimic nu mă mai tem.

Locuinţa mea-i păzită
Şi-mi dai pacea Ta deplină,
Îţi întorci spre mine faţa
Şi mă umpli de lumină.

Rodica Dragoş.

sâmbătă, 3 noiembrie 2007

Lumini în Întuneric

Într-o cuvântare măreaţă, cuprinzând maximum de spiritualitate, Isus rosteşte de pe platoul unui munte "FERICIRILE". Ecoul acestor cuvinte sublime a pătruns adânc în inimile pescarilor de pe Marea Tiberiadei. Pentru ucenici, Isus era un Făcător de minuni care îi fermeca. Avea o fire atrăgătoare, un fel plăcut de a fi. Vorbea cu autoritate. În dragostea Lui nemărginită pentru o lume pierdută, încleştaţi de ură fratricidă, roasă de desfrâu şi patimă, de moarte şi păcat, Isus le spune prietenilor Săi că ei sunt lumina lumii. Evident că această afirmaţie nu a fost făcută ucenicilor de complezenţă, ci a fost un act deliberat din partea Domnului.

"Voi sunteţi lumina lumii. O cetate situată pe un munte nu poate să rămână ascunsă... Tot aşa să lumineze şi lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre bune şi să preamărească pe Tatăl vostru care este în ceruri." (Matei 5:14,16).

Cum se poate acest lucru? Apostolul Ioan în prima sa epistolă, cap. 1 v 5 ne spune: "... Dumnezeu e lumină..." Tot Ioan, în Evanghelia sa cap. 8 v 12, redă expresia Domnului: "Eu sunt lumina lumii." Nu suntem într-o dilemă? Trei afirmaţii diferite pot fi toate trei adevărate? Ce l-a determinat pe Isus să spună unor pescari şi vameşi:"Voi sunteţi lumina lumii?" Ioan Botezătorul care a fost cel mai mare dintre prooroci nu a fost numit lumina. "Nu era el Lumina, ci el a venit ca să mărturisească despre Lumină. Lumina aceasta este adevărata Lumină, care luminează pe orice om venind în lume." Dar Lumina aceasta ajunsă odată în lume, oamenii au iubit mai mult întunericul decât Lumina. "A venit la ai Săi, şi ai Săi nu l-au primit. Dar tuturor celor ce l-au primit, adică celor ce cred în numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu (Ioan 1:11,12). Ap. Pavel le spune Efesenilor: "Odinioară eraţi în întuneric; dar acum sunteţi lumină în Domnul. Umblaţi deci, ca nişte copii ai luminii." (Efeseni 5:8). Sfintele Scripturi numesc pe cei unşi cu Spirit adevărata lumină.

Cum se pot cunoaşte aceştia? "Îi veţi cunoaşte după roadele lor."(Matei 7:16). "Căci roada luminii stă în orice bunătate, în neprihănire şi în adevăr."(Efeseni 5:9).

Un alt indiciu pentru a cunoaşte pe cei ce sunt lumină şi umblă în lumină este menţionat de ap. Ioan. "Cine zice că este în lumină, şi urăşte pe fratele său, este încă în întuneric până acum." (1 Ioan 2:9).

Revenim puţin la Ev. după Matei cap. 5. Prin cuvintele Sale îndreptate către ucenici – atât FERICIRILE cât şi voi sunteţi sarea pământului şi lumina lumii – Domnul a dezvăluit ucenicilor, în auzul mulţimii, ce înseamnă realmente a fi urmaş a lui Hristos.

Acum aproape 2000 ani, Pământul a avut onoarea să fie cercetat de adevărata Lumină. În Isus erau concentrate viaţa şi Lumina oamenilor. Această Lumină a luminat, luminează şi va lumina pe orice om venind în lume. Pe tot parcursul vârstei creştine, acest obiectiv – de a fi lumina lumii – a fost îndeplinit de adevăraţii urmaşi ai Domnului. Căci Dumnezeu care a zis: "Să lumineze lumina din întuneric", ne-a luminat inimile, pentru ca să facem să străluciască lumina cunoştinţei slavei lui Dumnezeu pe faţa lui Isus Hristos. (2 Corinteni 4:6). Prin ei Dumnezeu a luminat lumea, nu direct ci, reflexiv. Toţi cei prin care Domnul a reflectat lumina peste lumea aflată în întuneric, sunt demni de a fi numiţi: "Voi sunteţi lumina lumii". Aceştia traversează noaptea de păcat a omenirii fără să se lase influenţaţi de metode, idei şi obiceiuri ale altor oameni. Eroismul lor stă în curajul şi capacitatea pe care o posedă de a se ridica deasupra dogmelor, deasupra ignoranţei, deasupra sclaviei religioase. Domnul să ne facă pe toţi lumini în întunericul ce încă mai domneşte. Amin!

vineri, 2 noiembrie 2007

Unde ne sunt morţii?

La început de Noiembrie, unii oameni îşi aduc aminte de morţii lor, mai mult decât în oricare perioadă a anului. Pentru unii este un obicei. Pentru alţii un prilej deosebit ca să-şi demonstreze lor înşişi, cât şi altora, că n-au uitat de cei dragi care i-au părăsit şi care au mers mai devreme pe calea pe care merge tot ce este pământesc.

Păstrând momente de reculegere şi împodobind mormântul cu flori, adeseori se întreabă: Unde ne sunt morţii?

Nu ne propunem să vorbim aici de istoria lui Adam, o ştim cu toţii. Dar drama omului căzut pradă tâlharilor în drumul spre Ierihon, este drama întregii omeniri, şi lacrimile ce i-au brăzdat şi încă îi mai brăzdează faţa, sunt mărturia inefabilă a acestui lucru. La izgonirea omului din Paradis, Dumnezeu rosteşte asupra lui o sentinţă tragică. „În sudoarea feţei tale să-ţi mănânci pâinea, până te vei întoarce în pământ, căci din el ai fost luat; căci ţărână eşti şi în ţărână te vei întoarce.”(Genesa 3:19). „Dar atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat la moarte pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.”(Ioan 3:16) „Pedeapsa care ne dă pacea, a căzut peste El, şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi.” (Isaia 53:5).

Mulţumiri să-I fie aduse lui Dumnezeu, pentru că ne-a găsit un Mântuitor. Datorită îndurării Sale, Isus a pus ca zălog în locul lui Adam perfect, o viaţă sfântă, nevinovată şi deosebită de păcătoşi, devenind astfel: „ Jertfa de Ispăşire pentru păcatele noastre; şi nu numai pentru ale noastre, ci pentru ale întregii lumi.”(1Ioan 2:2). Toţi cei care au ajuns să pătrundă dincolo de învelişul mecanic al lucrurilor, au speranţa solidă a unei lumi dincolo de mormânt când fiecare om va învia, fie că a fost drept, fie că a fost nedrept. Siguranţa învierii este garantată de Preţul Răscumpărării depus de Domnul nostru Isus Hristos. Isus a fost Cel dintâi şi singurul care în realitate a experieţat o înviere din morţi. Toate celelalte învieri, despre care aflăm din scripturi că le-a făcut Isus, sunt numai treziri temporare la viaţă, pentru a se dovedi puterea divină în învierea morţilor. Prin faptul că numai Domnul Isus a înviat, se confirmă faptul că, singur numai El a primit viaţă desăvârşită, viţă în Sine.

Cu privire la aceste lucruri, precum şi la întrebarea iniţială – Unde ne sunt morţii? – diferenţele de opinie sunt desul de accentuate.

Unii învaţă şi susţin că, îndată ce omul moare, merge fie în cer la fericire, fie în iad la chin. Din această informaţie putem să înţelegem că, de fapt, nimeni nu este mort, iar învăţătura Scripturii că va fi o înviere a drepţilor şi a nedrepţilor, devine absurdă. Ap. Petru, în cuvântarea sa de la Rusalii, spune: „Cât despre patriarhul David, să-mi fie îngăduit fraţilor să vă spun fără sfială că a murit şi a fost îngropat, şi mormântul lui este în mijlocul nostru până în ziua de azi.” (Fp. Apost.(2:29). Amintim încă un verset: „Nimeni nu s-a suit în cer, afară de Cel ce s-a coborât din cer, adică Fiul Omului, care este în cer.” (Ioan 3:13).

De atâtea mii de ani pământul a absorbit cu nesaţ sângele milioanelor de oameni care au trăit sub stăpâniri feroce, despotice şi heteroclite. Dar toţi aceştia n-au mers de pe câmpul de luptă direct în cer. Când s-a spart vasul de lut în care îşi aveau existenţa, fiecare a coborât în locuinţa morţilor. „Acolo nu te mai necăjesc cei răi, acolo se odihnesc cei sleiţi de puteri.” (Iov 3:17).

Astăzi pe pământul nostru sună mii şi poate chiar milioane de glasuri care nu corespund nici cu o raţiune sănătoasă, nici cu Biblia. Patronii crezurilor îşi închid enoriaşii în văgăunile dure ale fanatismului religios, ca să nu-şi dilate conştiinţele şi să prindă licăriri ale frumuseţii adevărului.

Unde ne sunt morţii? Şi primim un răspuns: „La moarte, cei sfinţi se duc în cer. Toţi ceilalţi merg în purgatoriu pentru curăţirea de păcate. Perioada de închidere în acest purgatoriu poate fi de sute şi mii de ani, potrivit cu puterea fiecăruia, cu pomenile făcute de rude. Aproape toţi creştinii, cu toate dulcile lor oficii, cu apa sfinţită, cu liturghiile ce le oficiază, sfintele lumini, sfintele locuri de îngropare, tot în purgatoriu ajung, pentru că nepregătind un caracter sfânt, nu pot intra în cer, până când experienţele dure ale purgatoriului, nu le va pregăti inimile.”

Nu ar fi înţelept din partea noastră, nici spaţiul nu ne permite, să descriem mai multe aici. Nedumerirea, însă, rămâne. Unde se află acest purgatoriu, unde am putea afla informaţii privitoare la el? Filele Cărţii Sfinte, analizate în amănunţime, exclud posibilitatea găsirii unor dovezi cu privire la acest subiect. Ne pare rău pentru cei ce cred astfel. Răspunsul este complet nescriptural. Inimile noastre sunt îngreunate de tristeţe aflând că, sărmana noastră rasă, după atâta progres şi civilizaţie în toate domeniile, poate avea o astfel de raţionament.

Unde ne sunt morţii? Aceeaşi întrebare, un alt răspuns. El vine din partea unora care au protestat împotriva doctrinelor nescripturale, devenind protestanţi. Unul din punctele contra cărora au protestat a fost că, dânşii nicăieri în scriptură nu găsesc purgatoriul. Au rămas însă, la alte două destinaţii pentru morţi. Cerul şi iadul.

Curăţirea unei răni este un lucru bun, dar legarea la loc cu acelaşi bandaj proliferează infecţia şi se va dovedi foarte dăunător. Teoretic, doctrinele protestante şi neoprotestante ţin cu Biblia pe de o parte, şi cu marea masă a creştinilor, pe de altă parte. Declară că cerul este un loc al perfecţiunii, că acolo o schimbare nu este posibilă, ci totul se face aici, dar predică şi un iad al chinului veşnic.

Cu prima afirmaţie conglăsuim şi noi. Susţinem chiar că, numai cei curaţi cu inima, biruitorii, cei ce urmează pe Miel ori unde merge El, vor intra în cer. Cu cea de a doua, că toţi ceilalţi vor trebui să sufere chinul veşnic, Biblia nu se uneşte. Inimile noastre protestează la aceasta, pentru că în atâtea veacuri, cohorte întregi de fiinţe umane au murit fără Dumnezeu. Minţile noastre nu pot cugeta că aceste creaturi care s-au împărtăşit de sentinţa dată lui Adam vor merge la foc etern, fără a avea posibilitatea să beneficieze de hotărârea iertării adusă de Isus. Tot aşa nu putem crede că ei ar fi potriviţi pentru cer.

Dacă suntem siliţi a obiecta că, suntem contra purgatoriului, fiindcă este nescriptural, tot la fel demascăm chinul veşnic tot ca şi nescriptural, neadevărat, ilogic, nerezonabil. Biblia declară că toate neamurile pământului vor fi binecuvântate în Hristos.

„Dar Eu vă spun: Iubiţi pe vrăşmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc, şi rugaţi-vă pentru cei ce vă asupresc şi vă prigonesc.” (Matei 5:44). Auzind acest verset, cât este de curios a cugeta că Dumnezeu va chinui pe duşmanii Săi în etern, când pe noi ca oameni imperfecţi ne îndeamnă să-I iubim. Cere Dumnezeu de la noi mai mult decât oferă El creaturilor Sale? Ce spune Biblia în acest sens? În Eden Dumnezeu a zis cu autoritate părinţilor noştri: „În ziua în care vei mânca din pom, vei muri negreşit.” (Genesa 2:17). Şarpele a zis femeii: „Hotărât că nu veţi muri.” (Genesa 3:4). Se observă că marea majoritate a creştinilor dau crezare minciunii lui satan, refuzând adevărul lui Dumnezeu, susţinând că morţii sunt mai vii ca înainte. Eclesiastul Solomon, cercetând acest domeniu spune: „Cei vii, în adevăr, măcar ştiu că vor muri, dar cei morţi nu ştiu nimic.”(Ecl. 9:5). Scriptura este autorizată a ne spune că morţii, după plecarea lor de pe pământ nu experienţează nici bucurie, nici întristare, ei n-au nicio idee despre ce se întâmplă sub soare. Această stare va dura până la deşteptarea lor din somn, la înviere. Învierea morţilor va fi minunea minunilor!

Dacă chinul veşnic ar fi fost pedeapsa pentru păcat, atunci Răscumpărarea l-ar fi costat pe Domnul acel preţ.

Prin aceste lucruri pe care le susţinem, nu vrem să dovedim că nu avem responsabilitate, ori că nici o pedeapsă nu se va primi pentru vinovăţii. O dreaptă răsplată va fi pentru fiecare om, atât pentru binele, cât şi pentru răul pe care l-a făcut câtă vreme a trăit în trup. Fiecare păcat înfăptuit aduce după el degradare, iar pentru recâştigarea poziţiei iniţiale va fi nevoie de pedepse. Astfel fiecare individ poartă o responsabilitate prezentă pentru felul în care îşi trăieşte viaţa pe care a primit-o în dar de la Dumnezeu.

Unde ne sunt morţii? Ei se află în ţărâna pământului unde aşteaptă învierea.

Fie numele Domnului binecuvântat. Amin!

vineri, 26 octombrie 2007

DRUMUL VIEŢII

Dacă-n drumul vieţii noastre
Se ivesc ispite mari,
Tu ne dai acel curaj
Să fim îndrăzneţi şi tari.

Căci pe câmpul nost' de luptă
Avem multe duşmănii,
Inamicul stând să prindă
Pe iubiţii Tăi copii.

Lumea, corpul şi satan
Profanează tot ce-i sfânt
Şi adeseori aflăm
Că luptăm cu pumnu'-n vânt.

Nu lăsa să pierdem lupta,
Dă-ne, Doamne biruinţă,
Ca în orice încercare
Să rămânem în credinţă!

Rodica Dragoş.

vineri, 19 octombrie 2007

"Ecce Homo!"

"Iată Omul!" – a exclamat cu durere şi cinism procuratorul Pilat, luându-L de mână pe Isus şi arătându-L Iudeilor. Voi nu aveţi alt evreu asemenea Lui. De ce vreţi să-L răstigniţi? Mulţimea, însă, striga tot mai tare: "Răstigneşte-L!" "Răstigneşte-L!". Isus nu era idealul răsculaţilor, nu era considerat ca omul potrivit pentru a fi Regele lor. Dacă ar fi fost brutal, vulgar, lăudăros, ar fi fost mai aproape de a fi acceptat ca Rege. Ostaşii L-au sfidat cu ostentaţie, punându-I pe cap o cunună de spini şi îmbrăcându-L cu o haină purpurie. Pilat L-a dat să fie bătut, făcându-le pe plac Iudeilor care vedeau în El pe cel mai ordinar trădător, care a venit să le strice Legea.

Cu toate acestea, Isus rămâne Cel mai sublim Ideal de perfecţie şi armonie pe care L-a găzduit efemer planeta noastră, Cel care a urcat cu crucea în spate "Via Dolorosa" şi pe stâlpul infamiei a semnat cu sângele Său, "Actul Răscumpărării" pentru toţi oamenii. Dar omul, cu inteligenţa lui, furat de materialism şi indolenţă, detestă pentru el această şansă a mântuirii şi trece mai departe ca un ignorant. Catastrofa logicii este un fapt real în zilele noastre. Înlocuirea valorilor absolute ale Divinităţii cu crezul fanatic în minunile tehnicii a stricat echilibrul şi sensul lucrurilor. Omul, în libertatea lui, se crede mai tare decât forţele naturii, mai iute ca sunetul, o creatură mai înţeleaptă decât însuşi Creatorul său. Isus şi incontestabila Sa realitate nu se găseşte la cei ce se consideră "înţelepţi şi pricepuţi", ci se află în Evanghelia Sa şi în inimile copiilor Săi. Acolo Isus este incomensurabil. Înainte de a fi dat în mâinile preoţilor cei mai de seamă pentru a fi răstignit, Pilat a exclamat pentru ultima dată: "Iată Împăratul vostru!" Cu adevărat, Acesta este Împăratul nostru şi este cel mai sublim adevăr pe care trebuie să-l apreciem până la limita la care mintea noastră se poate ridica spre culmile divinităţii.

joi, 11 octombrie 2007

PSALMUL 23

Numai mila Ta, Isuse,
Mă face ca să veghez,
Să trec peste orice probe,
Şi doar Ţie să-ţi urmez.

Dimineaţa mă rog Doamne,
Mângăiere să primesc,
A mea inimă să fie,
Plină de harul ceresc.

Având o nădejde scumpă
Şi-un Păstor aşa iubit,
Nu voi duce nici o lipsă
Pe-acest drum aşa umbrit.

El mă duce la păşune
Şi la ape de odihnă;
Prin văi limpezi şi senine,
Mă conduce spre lumină.

Nu mă tem de nici un rău,
Tu fiind mereu cu mine,
Întinzând toiagul Tău,
Nuiaua făcându-mi bine.

Având pe cap untdelemn,
Paharul fiindu-mi plin,
La fericire mă-ndemn,
Pentru anii care vin.

Ca să locuiesc eu, Doamne,
În a sfântului locaş,
Mila Ta să-mi ocrotescă
Zilele ce mi-au rămas.

Rodica Dragoş.

CĂLĂTORI spre ŢINTĂ

"Ţinta poruncii este dragostea, care vine dintr-o inimă curată, dintr-un cuget bun, şi dintr-o credinţă neprefăcută." (1Timotei 1:5).

Scopul final al poruncii lui Dumnezeu este dezvoltarea în noi a iubirii în înţelesul şi gradul dorit de către El. Porunca este redarea pe scurt s-au rezumatul Legii divine, iar iubirea este rezultatul final a acestei Legi. Tot sub formă de legi, dar scrise pe două table de piatră, a dat Dumnezeu lui Moise Legea de pe muntele Sinai pentru poporul evreu. Dacă cineva cu autoritate dă o poruncă, aceasta devine lege şi este obligatorie respectarea ei. Nu aşa s-a întâmplat cu Israel, ei n-au apreciat poruncile care au fost prezentate în Decalog. Cele poruncite acolo a fost Legea pe care Moise a dat-o copiilor lui Israel, când Domnul Dumnezeu a încheiat cu ei un un legământ la Horeb.

Apostolul Pavel ne spune în Evrei 7:19 "...căci Legea n-a făcut nimic desăvârăit...". Atunci, legea era imperfectă? Nu. Dumnezeu fiind perfect nu a dat o lege imperfectă. Vorbind romanilor despre acest lucru, Pavel zice: "Aşa că Legea, negreşit, este sfântă, şi porunca este sfântă, dreaptă şi bună." Motivul pentru care evreii n-au putut ţine Legea, a fost faptul că erau vânduţi păcatului. Noi astăzi nu numai că recunoaştem, dar chiar susţinem, că legea lui Dumnezeu este standardul perfecţiunii. Domnul Isus n-a venit să strice Legea lui Dumnezeu, ci s-o împlinească şi să ne arate ce minunată este. Ce mare şi generoasă este această Lege, dacă o înţelegem. Astăzi, pentru oricine din rasa umană - o rasă imperfectă şi degradată, trăind în condiţii imperfecte - este imposibil să trăiască la înălţimea cerinţelor Legii perfecte. Însă în cazul Eclesiei, Dumnezeu a făcut un aranjament special. A făcut ca meritele Domnului să ne acopere imperfecţiunile, neajunsurile şi neâmplinirile noastre. Astfel, această imposibilitate să devină posibilă, pentru ca porunca Legii să fie împlinită în noi. Acest lucru ne face să iubim Legea lui Dumnezeu şi să trăim în armonie cu ea.

În informaţia pe care Pavel o dă lui Timotei, apostolul vrea să ne amintească, care este ţinta, care este scopul acestei porunci, acestei Legi a lui Dumnezeu. El spune că această Lege vrea să ne ducă la un punct final, la o armonie cu Cel care a dat această Lege şi care este întruchiparea iubirii. Iubirea cerută de Legea lui Dumnezeu, trebuie să fie de o calitate superioară. Astăzi pe pământ se manifestă tot felul de iubiri, mai mult s-au mai puţin egoiste, mai mult s-au mai puţin interesate. Nici una din acestea nu îndeplinesc cerinţele Legii lui Dumnezeu. Singura care se apropie de standard este – aşa cum ne spune Pavel – iubirea care vine dintr-o inimă curată.

De multe ori în experienţele noastre constatăm că, nu nam avut o inimă într-u totul curată. Ce să facem atunci? Să ne oprim din drum? Să fim indolenţi? Nici decum. Înţelepciunea de care suntem instruiţi ne îndeamnă să ne rugăm lui Dumnezeu ca Spiritul Său, să ne ajute a curăţa de pe noi şi ultima pată de rugină ce mai există, ultima urmă de egoism.

O inimă curată este aceea care iubeşte mai presus de orice pe Dumnezeu şi pe Fiul Său. Iubeşte adevărul, iubeşte pe fraţi, are dorinţa să facă bine tuturor oamenilor, să fie blând faţă de toţi, plin de o îngăduinţă răbdătoare. Domnul îi laudă pe astfel de oameni zicând: "Ferice de cei cu inima curată, că ei vor vedea pe Dumnezeu". La începutul căii noastre, când am fost cuprinşi de dragostea dintâi, inimile noastre au fost curate, în sensul că au fost sincere şi serioase în ceea ce am ştiut atunci. Dar iubirea dintr-o inimă curată, cerută de Legea divină este mai mult. Este golirea completă de orice egoism şi umplerea cu Spiritul Domnului. În multe din epistole, ap. Pavel dă instrucţiuni în acest sens,(vezi Coloseni 3:5-17).

Dragostea cerută de Dumnezeu vine, nu numai dintr-o inimă curată, ci şi dintr-un cuget bun. Dintr-un cuget bun, înseamnă dintr-o conştiinţă bună. Din moment ce am venit la Dumnezeu avem datoria să ne formăm o conştiinţă dreaptă, să discernem lucrurile şi să acţionăm corect. Şi mai avem o datorie – să ne reglăm mereu conştiinţa noastră. Resortul după care putem face acest lucru este Cuvântul lui Dumnezeu. Dacă vom avea mereu în minte Legea de Aur vom vedea corect lucrul care trebuie făcut. Acela care ţi-ar place să-l facă pentru tine aproapele tău. Dacă ne vom stabili bine în caracterul nostru principiile dreptăţii, nu vom avea dificultăţi, ori vom avea dificultăţi mai mici în a aplica măsura dreptăţii şi iubirii în toate situaţiile. Sigur că iubirea merge dincolo de dreptate, dar dreptatea trebuie să fie mai întâi. O mană ne spune că, noi trebuie să creştem în iubire. Înainte, însă, de a face prea mari progrese în iubire, trebuie să fim corecţi, echitabili şi drepţi.

O conştiinţă bună este o conştiinţă corect instruită şi corect educată din Cuvântul lui Dumnezeu. O conştiinţă bună este o conştiinţă bine echilibrată, pe care te poţi baza este sensibilă la orice deviere de la Legea lui Dumnezeu.

În textul din 1 Timotei 1:5, mai observăm ceva. "Dragostea vine dintr-o inimă curată, dintr-o conştiinţă bună şi dintr-o credinţă neprefăcută." O credinţă neprefăcută este o credinţă curată, sinceră fără ascunzişuri, fără viclenie.

Legea lui Dumnezeu este standardul neschimbabil pentru comportarea oricărui om. Dar ucenicii lui Isus trebuie să treacă dincolo de Lege. Când un fariseu, un învăţător a legii, ca să-L ispitească i-a pus lui Isus o întrebare: "Învăţătorule, care este cea mai mare poruncă din Lege, Isus i-a răspuns: " Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu totă inima ta, cu tot sufletul tău, cu tot cugetul tău, şi cu toată puterea ta". Aceasta este cea dintâi şi cea mai mare poruncă. Iar a doua, asemenea ei, este: "Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi." În aceste două porunci se cuprinde toată Legea şi proorocii. Ucenicilor Săi, însă, le mai dă o poruncă. " Vă dau o poruncă nouă: Să vă iubişi unii pe alţii; cum v-am iubit Eu, aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii." (Ioan 13: 34). Cum i-a iubit El? Şi-a dat viaţa pentru prietenii Săi. Aceasta este iubirea jertfitoare. Noi astăzi ne găsim sub această Lege a iubirii jertfitoare. Trebuie să fim integri faţă de orice lucru pe care ni l-a descoperit Dumnezeu. Această cinste şi corectitudine să o practicăm în toate relaţiile cu semenii noştri. Să spunem totdeauna ceea ce credem, cu argumente scripturale. Iubirea faţă de Dumnezeu, cere loialitate faţă de adevărul Său. Dumnezeu n-a fixat ca scop al legii Sale, ceva care nu se poate atinge niciodată. Isus când a fost pe pământ a atins acest obiectiv şi dreptatea Legii s-a îndeplinit în El, în mod real.

Membrii Eclesiei au avut şi au inimile şi minţile în armonie cu această Lege şi se străduiesc zi de zi să-şi corecteze cugetele, vorbele şi faptele lor pentru a trăi cât mai aproape de această Lege perfectă a iubirii. În măsura în care creştem ca noi făpturi, creştem şi în iubire. Demonstrăm acest lucru şi prin interesul pe care îl avem faţă de fraţi. Vom fi mai îngăduitori cu ei, mai amabili, mai compătimitori, dar vom fi atenţi ca această iubire a noastră să nu treacă peste dreptate. Toţi avem corpuri imperfecte şi oricât am avea din spiritul iubirii, îl arătăm într-un mod imperfect. Dar ne apropie pe unii de alţii speranţele, ne apropie lupta noastră comună. Faptul că, toţi tovarăşii noştri de drum sunt fraţii noştri, fie ei oricât de mici şi oriunde s-ar afla pe scara iubirii, poziţia la care am ajuns ne cere să-i iubim. Ei sunt fraşii Domnului. Profunzimea gradului de iubire se poate verifica cel mai bine prin felul cum ne iubim fraţii. Domnul în aşa fel a aranjat lucrurile, încât toată iubirea, tot ce cheltuim noi pentru fraţi, facem pentru El. Poate că niciodată nu vom ajunge în situaţia de a ne da viaţa pentru ei, dar o putem jertfi, puţin câte puţin în serviciul lor.

Să ne întipărim bine în minte cuvintele ap. Pavel spuse lui Timotei: "Ţinta poruncii este dragostea, care vine dintr-o inimă curată, dintr-un cuget bun, şi dintr-o credinţă neprefăcută."

Fie ca Tatăl nostru ceresc să ne ajute în ascensiunea noastră spre acest scop final. Lăudat se fie în veci. AMIN!

sâmbătă, 22 septembrie 2007

MĂRTURII

Măreţul soare străluceşte,
De mii de ani n-a obosit,
Doar omul singur nu gândeşte
Cine e Cel ce l-a-ntocmit.

Sunt nesfârşite mărturii,
La vastul Univers privind,
Planete, stele, galaxii,
Oceane, mări ce se întind.

Toate spun fără cuvinte
Despre Acel ce le-a creat,
Dar omul nici nu ia aminte...
O, om!, ce mult ai de-nvăţat!

Rodica Dragoş.

joi, 20 septembrie 2007

Cugetări

Suntem fericiţi să ştim că Dumnezeu, Tatăl nostru, a măsurat totul. El ştie cum vom reflecta slava Fiului Său cât timp suntem aici pe pământ. Noi suntem lucrarea Sa, şi îndată ce divinul Sculptor Îşi va fi terminat lucrarea, El ne va scoate din atelierul Său pentru a ne aşeza fără zgomot la locul pe care-l vom ocupa în Împărăţie. Ceea ce face Dumnezeu în noi este mai important decât ceea ce facem noi pentru El. Într-o zi se va spune: "Ce lucruri mari a făcut Dumnezeu pentru noi " (Numeri 23:23).

Nădejdea Vieţii

"O nădejde amânată îmbolnăveşte inima, dar o dorinţă împlinită este un pom de viaţă." (Prov.13:12). Câte iluzii s-au dovedit deşarte şi au lăsat în urmă goluri şi regrete. Unii şi-au pus nădejdea în bogăţii, ca mai târziu să ajungă săraci. Alţii s-au încrezut fără rezerve în prietenii lor, care de cele mai multe ori i-au decepţionat. Singură Evanghelia ne aduce o speranţă sigură. Ea ne aduce:

"...nădejdea vieţii veşnice, făgăduită mai înainte de veşnicii de către Dumnezeu care nu poate să mintă..." (Tit 1:2).

În mijlocul atâtor frământări şi incertitudini ale vieţii, credinţa este ancora nădejdii noastre. Credinţa aceasta nu este naivă, ci se bazează pe făgăduinţele lui Dumnezeu, care sunt "Da" şi "Amin". Dar nădejdea noastră nu se bazează numai pe credinţă, ci pe însuşi "... Domnul Isus Hristos, nădejdea noastră." (1Timotei 1:1). Faţă de această singură şi sigură speranţă, toate speranţele omeneşti nu sunt decât iluzii deşarte.

Da şi Nu

"Felul vostru de vorbire să fie : "Da, da; nu , nu..." (Matei 5: 37).

"Da şi nu", sunt două monosilabe care au o putere extraordinară în deciziile pe care le luăm. Un "nu", spus hotîrât, a fost comparat cu o mare spumegândă care respinge cele mai sălbatice talazuri. Un "nu" definitiv, este arma irezistibilă prin care putem respinge orice ispită. "Moise, când s-a făcut mare, "nu" a vrut să fie numit fiul fiicei lui Faraon." (Evrei 11:24). Avraam a spus "nu", darurilor împăratului Sodomei. (Genesa 14:23).

A spune "da" când trebuie, este la fel foarte important. Să spunem "da", când Domnul ne cere să-l urmăm. Să spunem "da" lucrurilor adevărate, drepte, curate, tuturor celor ce sunt vrednice de cinste, vrednice de iubit etc. "Da şi nu", se pare că sunt o parte pozitivă şi una negativă. Dar întrebuinţarea lor corectă în viaţa creştină, aduc un rezultat pozitiv. În lumea neregenerată a scepticismului şi minciunii, atât "da" cât şi "nu", produc deziluzie.

luni, 17 septembrie 2007

PSALMUL 139

Doamne, Tu mă cercetezi,
Când stau jos şi când mă scol,
Gândurile mi le vezi,
Fără Tine mă simt gol...
Toată fiinţa mea o ştii,
Toate simţurile vii.

Şi Tu-mi ştii cuvântul meu,
Nici nu-mi ajunge pe limbă,
Iar când simt balsamul Tău,
Toată viaţa mi se schimbă...
Eu mereu mă simt de vină,
Tu mereu îmi eşti lumină.

Unde mă voi duce , oare,
De la faţa Ta, Stăpâne?
Tu mă umpli de candoare,
De virtuţile creştine...
Tu eşti Regele meu drept,
Tu eşti focul meu din piept.

Când în adâncimi de taină,
M-ai ţesut în chip ciudat,
Din pământ mi-ai făcut haină,
Şi suflare Tu mi-ai dat...
Te laud că m-ai făcăt
O fiinţă dintr-un lut!

Când eram în nefiinţă
Şi cu ochii mă priveai,
Cu divina Ta ştiinţă,
Cartea Vieţii îmi scriai...
Cât este de nepătruns
Gândul Tău şi de ascuns.

Cercetează-mă, Părinte,
Şi cunoaşte-mi inima;
Pune-n ea îndemnuri sfinte,
Să prosper pe calea Ta...
Şi din lumea de urgii,
Du-mă Doamne-n veşnicii.

Rodica Dragoş.

sâmbătă, 15 septembrie 2007

Importanţa Profeţiilor


"Şi tot ce a fost scris mai înainte, a fost scris pentru învăţătura noastră, pentru ca, prin răbdarea şi prin mângăierea pe care o dau Scripturile, să avem nădejde." (Romani 15: 4).

Profeţia este o istorie scrisă înainte ca evenimentele să se întâmple. Un studiu serios, cumpătat şi reverenţios al Sfintelor Scripturi ne va convinge că, în Cuvântul lui Dumnezeu profeţiile ocupă un loc deosebit de important. Dumnezeu s-a îngrijit ca omul, pe lângă informaţii despre Univers, despre planeta pe care o locuieşte, despre devenirea lui în existenţă în această viaţă, să primească informaţii şi despre scopurile Sale cu el, şi i-a descoperit: "...taina ţinută ascunsă din veşnicii şi în toate veacurile,... Hristos în voi nădejdea slevei." (Coloseni 1: 26;27).

Aserţiunea unui autor este remarcabilă: "Nici o activitate nu este mai nobilă şi înnobilatoare, decât studiul reverenţios al scopurilor lui Dumnezeu, la care îngerii doresc să privească."

"Şi avem cuvântul profeţiei făcut şi mai tare; la care bine faceţi că luaţi aminte, ca la o lumină care străluceşte într-un loc întunecos, până se va crăpa de ziuă şi va răsări Luceafărul de dimineaţă în inimile voastre." (2 Petru 1: 19).

Cu toate acestea , mulţi oameni care îşi mărturisesc credinţa în Dumnezeu şi frecventeză o confesiune sau alta, micşorează importanţa profeţiilor. În ultima carte a Bibliei citim despre o binecuvântare care va veni peste cei ce ascultă şi păstrează cuvântul profeţiei. Fără o înţelegere a profeţiilor nu vom putea pătrunde în Înţelepciunea lui Dumnezeu ca să ne bucurăm de armonia Planului Său.

Răscumpărătorul nostru a fost un cercetător zelos al profeţiei şi adeseori s-a referit la ce a spus un profet sau altul. El a fost, de fapt, Cel mai mare dintre profeţi şi, în acelaşi timp obiectul tuturor profeţiilor. Toate cuvintele Sale adresate ucenicilor, au fost întreţesute cu preziceri profetice despre viitor. Oamenii sinceri faţă de Dumnezeu, care ating coardele harfei profetice, descoperă admirabile şi măreţe făgăduinţe, precum şi instrucţiuni pentru o viaţă sfântă. Cântând pe această harfă, vom intona cele mai dulci şi fermecătoare melodii. Privind la profeţii observăm că, singur Dumnezeu deţine în puterea Sa timpurile şi anotimpurile. Toate evenimentele ce au loc pe planetă se duc la îndeplinire "...după sfatul hotărât şi după ştiinţa mai dinainte a lui Dumnezeu..." (Fap. Apost. 2:23).

Apocalipsa – o profeţie.

Profeţii Vechiului Testament au fost oameni integri, pe care Dumnezeu i-a folosit ca să descopere poporului Său evenimentele ce vor avea loc pe planeta noastră, în perioada când păcatul a fost permis. Ele zugrăvesc schiţa istoriei universale, în timpul căreia Dumnezeu îşi alege un popor care să-I poarte Numele. Totuşi cea mai excelentă profeţie o găsim în Noul Testament. Ea se numeşte Apocalipsa lui Ioan. Cuvântul grecesc apokalipsis este tradus în romaneşte "descoperire" sau "revelaţie". Majoritatea oamenilor au pervertit acest cuvânt şi l-au asociat cu un război nuclear sau cataclism cosmic. De fapt, este un mesaj pe care Dumnezeu l-a dat Fiului, ca să îl facă cunoscut servilor Săi, trimiţând pe înger la robul Său Ioan. Nici o altă carte nu este atât de calomniată şi detestată ca aceasta, care conţine cele mai admirabile profeţii despre viitor.

Unii spun că este prea profundă ca să poată fi înţeleasă şi că Dumnezeu n-a intenţionat niciodată ca această carte să fie înţeleasă. Alţii, din contră, spun că cele mai multe viziuni s-au întâmplat în veacurile trecute şi chiar cu poporul Israel. Dar cât de bucuroase sunt inimile celor ce nu ascultă vocile străine, ci doar glasul infailibil al Spiritului Sfânt: "Ferice de cine citeşte, şi de cei ce ascultă cuvintele acestei profeţii, şi păzesc lucrurile scrise în ea! Căci vremea este aproape!" (Apoc. 1:3).

Nu ne propunem aici să explicăm această fascinantă carte. Sugerăm doar, legătura divină dintre Daniel şi Apocalipsul. Să observăm Împărăţiile Universale din visul lui Nebucodonosor, precum şi viziunea lui Daniel despre cele patru fiare, descrisă în capitolul 7. Apocalipsul este legat, atât de cartea lui Daniel din Vechiul Testament, cât şi cu învăţăturile profetice ale Domnului şi ale Apostolilor din Noul Testament. În ce priveşte legătura cu cartea lui Daniel, obiectul şi simbolurile sunt aceleaşi.

De asenenea, observăm conglăsuirea dintre parabole şi Apocalips. Aceste parabole ale Domnului sunt în legătură cu Apocalipsul. În parabole avem nunta " Fiului de Împărat", iar în Apocalips nunta "Mielului". În parabole feceoarele sunt trezite prin strigătul de la miezul nopţii: "Iată Mirele", în Apocalips sosirea este înfăţişată de către evenimentele care o însoţesc etc.

Aceeaşi armonie se poate vedea între învăţăturile profetice ale Apostolilor şi cele din Apocalips. Prezicerile lui Pavel cu privire la marea apostazie, sunt adeverite de Apocalips prin legăturile cu Roma şi persecuţia creştinilor din partea acestei Biserici apostate.

Cele două profeţii admirabile din Daniel 2 şi 7, reprezintă schiţa istoriei universale în decurs de douăzeci şi cinci de secole. Acestea îşi ajung culmea la a doua venire a Domnului. Dar ori cât de reverenţios şi metodic am studia profeţiile, ele nu ne vor indica niciodată, ziua sau anul eliberării copiilor lui Dumnezeu, anul înlăturării ordinei prezente şi stabilirea Împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ. Profeţiile conţin descrieri generale despre evenimente, prin care copilul treaz şi umilit să fie în stare a cunoaşte unde se află pe fluviul vremilor şi să poată dezvolta adevărata evlavie şi asemănare cu Învăţătorul său. La ori care bornă kilometrică suntem, să rămânem credincioşi. Eleberarea va veni sigur. Cu toată împotrivirea elementelor de astăzi, faţa lumii va fi schimbată şi oamenii se vor întoarce la chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Amin!

Cartea aceasta a Legii să nu se depărteze de tine!

Cartea aceasta a Legii să nu se depărteze de tine!
Iosua 1:8