vineri, 30 noiembrie 2007

Fericita noastră nădejde

Apostolul Pavel în nădejdea vieţii veşnice făgăduită înainte de veşnicii de către Dumnezeu, îi scrie adevăratului său copil în credinţă, discipolului Tit următoarele: "Căci harul lui Dumnezeu care aduce mântuire pentru toţi oamenii s-a arătat şi ne învaţă ca, tăgăduind nelegiuirea şi poftele lumeşti, să trăim în veacul de acum cu cumpătare, dreptate şi evlavie, aşteptând fericita noastră nădejde şi arătarea slavei marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor Isus Hristos"(Tit 2:11-13). O altă traducere a versetului 13 spune: "... aşteptând fericita noastră speranţă şi manifestarea glorioasă a Marelui Dumnezeu şi a Salvatorului Isus Hristos.

Fericita noastră speranţă nu-i o utopie, o nălucă, o închipuire, o iluzie, ci este bine argumentată de făgăduinţele lui Dumnezeu nespus de mari şi scumpe. "Să ţinem fără şovăire la mărturisirea credinţei noastre căci, credincios este Cel care a făcut făgăduinţa" – ne spune ap. Pavel. Suntem plini de încredere că nici unul din cuvintele bune spuse de Dumnezeu în făgăduinţele Sale nu va rămânea neîmplinit.

Speranţă înseamnă dorinţă arzătoare după un lucru. Dar orice speranţă trebuie să aibă un temei pe care să se poată clădi. În cazul nostru, promisiunile lui Dumnezeu sunt – ne spune o mană (29 Nov.) – temelia pe care trebuie să ridicăm tot ce sperăm, atât în privinţa caracterului, cât şi a mântuirii noastre viitoare.

Lucrul arzător după care tânjeşte orice fiinţă inteligentă aste viaţa veşnică. Adică a trăi pentru totdeauna într-o perfectă fericire. Acesta este idealul suprem, la care cei mai mulţi oameni privesc fără să aibă speranţă de al ajunge vreodată, deşi Dumnezeu a creat tuturor condiţii şi doreşte ca toţi oamanii să vină la cunoştinţa adevărului şi să fie mântuiţi. În vederea acestui fapt, Dumnezeu a dat la moarte pe Fiul Său şi tot în vederea acestui fapt "...a rânduit o zi în care va judeca lumea după dreptate prin Omul pe care l-a rânduit pentru aceasta şi despre care a dat tuturor o dovadă netăgăduită prin faptul că l-a învit din morţi"(Fapte 17:31). Nouă însă, Dumnezeu a binevoit să ne descopere Taina voiei Sale înainte de a fi întrodus această zi. Noi nu beneficiem de acest favor pentru meritele ori vrednicia noastră, ci pentru că Dumnezeu în marea Sa iubire a făcut proviziuni şi pregătiri pentru fericita noastră speranţă. Temeiul sigur a acestei speranţe este credinţa în promisiunile lui Dumnezeu.

După cum nu putem avea speranţă fără credinţă, tot aşa nu putem avea credinţă fără cunoştinţă. Domnul Isus spune în rugăciunea Sa: "Şi viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Hristos pe care L-ai trimis Tu" (Ioan 17:3). Spre deosebire de speranţa altora, care doresc să scape de chinul veşnic, adevăratul copil al lui Dumnezeu nu are o astfel de speranţă. Aceasta nu ar fi o speranţă fericită. Speranţa noastră depinde de condiţiuni. Cu toate că Părintele ceresc a făcut pregătiri de viaţă veşnică pentru toţi care ascultă şi vor asculta de Legea Sa, această fericită speranţă a pus-o în inimile unui număr limitat.

Condiţii:

Recunoaşterea că suntem păcătoşi.

Credinţa în sângele răscumpărător al lui Isus, singura bază a împăcării omului cu Dumnezeu, precum şi recunoaşterea îndreptăţirii prin el.

Consacrarea noastră de a face voia lui Dumnezeu.

Sfinţirea şi transformarea.

Dispoziţia de a ne supune la suferinţe şi persecuţii fără murmur.

Dumnezeu a întocmit Planul Său în aşa fel, ca toţi cei care vor avea fericita speranţă, să-şi întemeeze această speranţă numai pe meritele Domnului Isus. Fiecare învăţătură trebuie să fie probată de jertfa răscumpărării. Această măsură va indica dacă învăţătura este adevărată sau falsă.

După credinţa în sângele lui Isus, urmează îndreptăţirea. Îndreptat înseamnă a fi făcut drept cu Dumnezeu. După aceasta ne dedicăm cu bucurie şi necondiţionat Regelui ceresc. Ap. Petru ne spune că, noi am fost născuţi din nou prin învierea lui Hristos la o nădejde vie şi la o moştenire nestricăcioasă şi neîntinată şi care nu se poate veştezi, păstrată în ceruri. Următoarea etapă aste sfinţirea, "...căci aceasta este voia lui Dumnezeu, sfinţirea voastră" (1Tes. 4:3). Sfinţirea ţine toată viaţa. Cel care îndeplineşte în noi sfinţirea este adevărul. Domnul Isus spune: "Sfinţeştei prin adevăr, Cuvântul Tău este adevărul (Ioan 17:17). De sfinţire este legată transformarea. Transformarea noastră în asemănare tot mai mult cu Domnul, se vede din trasformarea caracterului. Transformarea se face treptat. Copiii luminii care se silesc a umbla în fiecare zi în descoperirea luminii Dumnezeeşti, trec de la un punc de vedere mai de jos la unul mai înalt, din îndurare în îndurare. Cine nu are dorinţa arzătoare de a experienţa înălţimea şi adâncimea vieţii creştineşti, nu are aspiraţii însetate după progres şi înaintare pe cărarea îngustă, nu va gusta nicviodată fericita speranţă.

Proba creştinului pentru gradul credincioşiei sale, constă în nedreptăţi şi persecuţii pe care trebuie să le îndure. Dar fericita lui speranţă constă în făgăduinţele lui Dumnezeu. "Fericiţi cei persecutaţi pentru dreptate că a lor este împărăţia cerului."

Pentru ca speranţa noastră să fie cât mai admirabilă este de lipsă ca credinţa să ne fie puternică. Ap. Pavel aseamănă speranţa cu o ancoră. Un vapor când este bătut de furtună şi asaltat de valuri aruncă ancora pentru salvare. Dar numai ancora nu-i de ajuns, dacă nu am avea şi un lanţ puternic. Ancora reprezintă speranţa noastră, iar lanţul credinţa. Locul unde se prinde ancora sunt promisiunile lui Dumnezeu.

Tot acest proces de transformări prin care trece creştinul trebuie să fie condus de iubire, pentru a putea fi îndreptăţiţi la o fericită speranţă. Fie numele Domnului binecuvântat. Amin.

joi, 22 noiembrie 2007

Speranţa mea

Când fructele Spiritului vor sta coapte pe crengile existenţei mele,
Şi mireasma lor va fi pentru Dumnezeul meu un miros bine plăcut,
Atunci voi fi chemat să merg acasă din valea încercărilor grele
În lumea inefabilă a infinitului din spaţiul necunoscut.

Până atunci mai port încă pe grumaz jugul moştenit de la părinţi
Şi sunt atacat sistematic de invizibile făpturi oculte.
În lupta mea acerbă cu ofertele lor bizare, de câţiva arginţi,
Aud vocea blândă a Păstorului ce mă cheamă la El pe Munte.

Nimic nu mă va opri din ascensiunea mea spre Munţii cei Frumoşi,
Admir cu drag Sionul, cetatea sărbătorilor pline de bucurie,
Chiar dacă mai persistă pe cerul existenţei mele nori întunecoşi,
Luceafărul de dimineaţă mă aşteaptă la El în veşnicie.

marți, 20 noiembrie 2007

Iubiri Altruiste


Altruismul este în opoziţie cu egoismul. Tot aşa făptura nouă este în opoziţie cu cea veche. Numai în minte şi voinţă au trecut lucrurile vechi. De fapt, lupta nu încetează până când muritorul acesta îl vom depune în ţărână. Ap. Pavel sintetizeză bine conflictul când zice: "Căci firea pământească pofteşte împotriva Duhului, şi Duhul împotriva firii pământeşti: sunt lucruri potrivnice unele altora, aşa că nu puteţi face tot ce voiţi." (Galateni 5:17). Şi totuşi, în această continuă încleştare, iubirea dezinteresată trebuie să fie trăsătura definitorie a creştinului. "Iubiţi-vă unii pe alţii cu o dragoste frăţească. În cinste, fiecare să dea întâietatea altuia." (Romani 12:10).

Coarda iubirii altruiste a fost atinsă mai întâi de Domnul nostru Isus Hristos, care ne-a spus şi nouă: "Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blastămă, faceţi bine celor ce vă urăsc, şi rugaţi-vă pentru cei ce vă asupresc şi vă prigonesc." (Matei 5:44). Când Isus şi-a ales ucenicii a manifestat faţă de ei o iubire sinceră. "Nu voi M'aţi ales pe mine; ci Eu v-am ales pe voi..." (Ioan 15:16). Când şi-a dat viaţa nu a fost îndemnat să creadă că noi îi vom da vre-o recompensă. El ştia că majoritatea neamului omenesc, tot neascultători vor rămâne şi totuşi au devenit obiectul iubirii Sale. Sfintele Scripturi ne zugrăvesc câteva iubiri dezinteresate petrecute între fiii oamenilor.

IONATANşi DAVID

Iontan era un prinţ de viţă regească. El era, desigur, moştenitorul aparent al tronului lui Isael. David trăia cu tatăl său în Betleem. El era un simplu cioban. David a plecat la fraţii săi ca să-i vadă, pentru că ei luptau sub steagul lui Israel, în armatele lui Saul. Ajunge în luptă cu uriaşul Goliat pe care îl omoară, eliberând pe Israel de Filisteni. Este dus înaintea regelui Saul. Poporul îi cânta osanale pentru că el era eroul zilei. Ionatan îl privea şi vedea pe probabilul rege viitor al lui Israel. Ionatan era conştient că înălţarea lui David la treapta de onoare şi mărire pe tron, ar fi însemnat ca el să fie înlăturat. Dacă în inima lui ar fi fost răutate şi egoism s-ar fi opus, desigur. Dimpotrivă, când Saul a terminat de vorbit cu David, sufletul lui Ionatan s-a lipit de sufletul lui David şi Ionatan l-a iubit ca pe sufletul său. La fel şi David s-a lipit de Ionatan. Când Saul şi Ionatan au murit pe muntele Ghilboa, David face o cântare de jale şi zice: "Mă doare după tine, frate Ionatane! Tu erai plăcerea mea; dragostea ta pentru mine era minunată: mai pe sus de dragostea femească." (2Samuiel 1:26).

NAOMI şi RUT

Prietenia dintre Naomi şi cele două nurori ale sale, Rut şi Orpa, ne arată două feluri de iubire. Orpa îşi iubea soacra, însă nu cu o iubire înaltă şi nobilă. Câmd Naomi s-a hotărât să se întoarcă din ţara Moabului în ţara lui Iuda, ea a zis nurorilor sale, care doreau s-o însoţească: "Duceţi-vă şi întoarceţi-vă fiecare la casa mamei ei." Orpa şi-a sărutat soacra şi s-a întors la poporul ei. Cu Rut nu tot aşa au stat lucrurile. Rut îşi iubea soacra cu o iubire dezinteresată. S-a alipit de soacra sa şi a zis: "Nu sta de mine să te las şi să mă întorc de la tine! Încotro vei merge tu voi merge şi eu, unde vei locui tu, voi locui şi eu; poporul tău va fi poporul meu şi Dumnezeul tău va fi Dumnezeul meu." (Rut 1:16).

IOAN BOTEZĂTORUL

Când Iudeii au trimis din Ierusalim pe nişte preoţi şi Leviţi să întrebe pe Ioan: "Tu cine eşti?, eşti Ilie?, eşti proorocul sau cine eşti?" Dacă în inima lui Ioan ar fi fost egoism şi mândrie personală, o dorinţă pentru onoare de sine, ar fi putut zice: Eu sunt un trimis al lui Dumnezeu ca să vă întorc inimile spre El. După mine va veni unul care o să vă spună multe, dar eu am venit primul. Dimpotrivă Ioan răspunde: "Eu botez cu apă; dar în mijlocul vostru stă Unul, pe care voi nu-l cunoaşteţi. El este Acela care vine după mine, - şi care este înaintea mea; eu nu sunt vrednic să-I dezleg cureaua încălţămintelor Lui." (Ioan 1:26, 27).

Să exersăm şi noi în fiecare zi iubirea altruistă – fructul copt al Spiritului Sfânt. Amin!

luni, 19 noiembrie 2007

"Ştiinţa" ştiinţelor

În ultimul secol, ştiinţa a făcut progrese vertiginoase în toate domeniile. Pornind de la mandatul primordial: "...creşteţi, înmulţiţi-vă, umpleţi pământul, supuneţi-l şi să-l stăpâniţi...", omul şi-a lărgit mereu orizontul de cunoaştere. Dar nu s-a limitat numai la atât. Bazat pe tezaurul de informaţii acumulat din însuşirea altor ştiinţe, omul a forţat graniţele mărginirii lui fiind atras, mai ales, de fantasticile fenomene de perfecţie cerească. Dar cu cât s-a lărgit cercul cunoştinţelor sale, cu atât s-a lărgit şi linia de demarcaţie cu necunoscutul. Mintea omului este finită şi ar fi o dovadă de aroganţă dacă cineva ar vrea să treacă dincolo de revelaţia dată de Dumnezeu.

"El (Dumnezeu) a făcut ca toţi oamenii ieşiţi dintr'unul singur, să locuiască pe toată faţa pământului; le-a aşezat anumite vremi şi a pus anumite hotare locuinţei lor."(Fap. Ap.(17:26). Dar omul nu a luat seama la " domeniul său de definiţie" şi este trist faptul că, în această ecuaţie a cunoaşterii, în cele mai multe cazuri, Dumnezeu nu are loc. Ştiinţele naturale s-au grupat mai întâi în jurul conceptului de evoluţie în locul celui de creaţie. Creatorul a fost împins tot mai departe, spre marginea chestiunii, astfel că pentru cei mai mulţi oameni de ştiinţă El a încetat să mai existe. Şi fără un Dumnezeu inteligent, rânduiala Universului rămâne o enigmă. A crede într-un Dumnezeu inteligent, creator al cerului şi al pământului este un raţionament logic. Dacă am crede în ceva ce nu există cu adevărat ar fi, de bună seama, o absurditate. Dar când Universul întreg respectă Legile lui Dumnezeu, când cerurile proclamă slava Lui în cântece îngereşti ce trec dincolo de percepţia umană, a nu crede şi a nu avea reverenţă faţă de un astfel de Creator, înseamnă că există o problemă de raţiune.

Omul necredincios cere dovezi palpabile pentru a crede în Dumnezeu. Dar Dumnezeu nu este asemenea naturii noastre ca să poată fi pipăit. El este dincolo de spaţiu şi anterior timpului. Nouă ni s-a descoperit prin Cuvântul Său, prin creaţia Sa şi prin natura înconjurătoare. Soarele care încălzeşte mereu planeta ca să nu se instaleze pe ea o atmosferă glacială, nesfârşitele întinderi ale câmpurilor verzi, multitudinea de flori multicolore, codrii cu arbori înalţi în care cântă păsărele de toate soiurile, norii pe bolta cerească, ploile care aduc apa necesară vieţii, toate acestea inspiră inimii noastre respect şi veneraţie. Dumnezeu doreşte ca făptura mâinilor Sale să aprecieze şi să găsească plăcere în frumuseţea cu care El a împodobit căminul nostru pământesc. Dacă Dumnezeu personal nu poate fi observat cu simţurile noastre fizice, nu înseamnă că existenţa Lui este o utopie. Nici electronii nu se văd şi totuşi există. "Dumnezeu este Duh", iar omul fiind materie nu poate să-L vadă. "Nimeni n-a văzut pe Dumnezeu" (Ioan 1:18).

Noi credem că Dumnezeu este omnipotent şi omniştient. Credem că Biblia este revelaţia Lui. Credem că Dumnezeu este capabil să ne dea informaţii precise, atât despre cer cât şi despre pământ. Astăzi proliferarea cunoştinţelor şi progresele ştiinţifice sunt fără limite. De aici aroganţa unor "inteligenţe" care neagă credinţa în Biblie şi în Autorul ei.

Misterul "Alfa şi Omega" ne demonstrează că, oricât ne-am apropia de Începătorul a toate, veşnicia întregă ne rămâne de a-L cunoaşte şi mai mult, tot mai mult, niciodată – absolut. Cunoştinţele superioare pe care cineva le deţine, nu-l fac inteligent şi, cu atât mai puţin, înţelept. Adevărata cunoaştere este ştiinţa despre Dumnezeu – Tatăl şi despre Isus Hristos – "...în care sunt ascunse toate comorile înţelepciunii şi ale ştiinţei." Să ne însuşim ştiinţa despre divinitate. Aceasta este – ŞTIINŢA ŞTIINŢELOR.

duminică, 4 noiembrie 2007

PSALMUL 4

Doamne, ascultă-mi rugăciunea,
Când strig - Dumnezeul meu,
Scoate-mă din strâmtorarea
Ce mă chinuie mereu.

Mulţi umblă după minciuni
Şi iubesc deşertăciunea,
Îşi bat joc de "Slava Ta",
Dar Tu-ascultă-mi rugăciunea!

Domnul m-a ales pe mine,
Mă aude când Îl chem,
Când mă culc, adorm în pace,
De nimic nu mă mai tem.

Locuinţa mea-i păzită
Şi-mi dai pacea Ta deplină,
Îţi întorci spre mine faţa
Şi mă umpli de lumină.

Rodica Dragoş.

sâmbătă, 3 noiembrie 2007

Lumini în Întuneric

Într-o cuvântare măreaţă, cuprinzând maximum de spiritualitate, Isus rosteşte de pe platoul unui munte "FERICIRILE". Ecoul acestor cuvinte sublime a pătruns adânc în inimile pescarilor de pe Marea Tiberiadei. Pentru ucenici, Isus era un Făcător de minuni care îi fermeca. Avea o fire atrăgătoare, un fel plăcut de a fi. Vorbea cu autoritate. În dragostea Lui nemărginită pentru o lume pierdută, încleştaţi de ură fratricidă, roasă de desfrâu şi patimă, de moarte şi păcat, Isus le spune prietenilor Săi că ei sunt lumina lumii. Evident că această afirmaţie nu a fost făcută ucenicilor de complezenţă, ci a fost un act deliberat din partea Domnului.

"Voi sunteţi lumina lumii. O cetate situată pe un munte nu poate să rămână ascunsă... Tot aşa să lumineze şi lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre bune şi să preamărească pe Tatăl vostru care este în ceruri." (Matei 5:14,16).

Cum se poate acest lucru? Apostolul Ioan în prima sa epistolă, cap. 1 v 5 ne spune: "... Dumnezeu e lumină..." Tot Ioan, în Evanghelia sa cap. 8 v 12, redă expresia Domnului: "Eu sunt lumina lumii." Nu suntem într-o dilemă? Trei afirmaţii diferite pot fi toate trei adevărate? Ce l-a determinat pe Isus să spună unor pescari şi vameşi:"Voi sunteţi lumina lumii?" Ioan Botezătorul care a fost cel mai mare dintre prooroci nu a fost numit lumina. "Nu era el Lumina, ci el a venit ca să mărturisească despre Lumină. Lumina aceasta este adevărata Lumină, care luminează pe orice om venind în lume." Dar Lumina aceasta ajunsă odată în lume, oamenii au iubit mai mult întunericul decât Lumina. "A venit la ai Săi, şi ai Săi nu l-au primit. Dar tuturor celor ce l-au primit, adică celor ce cred în numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu (Ioan 1:11,12). Ap. Pavel le spune Efesenilor: "Odinioară eraţi în întuneric; dar acum sunteţi lumină în Domnul. Umblaţi deci, ca nişte copii ai luminii." (Efeseni 5:8). Sfintele Scripturi numesc pe cei unşi cu Spirit adevărata lumină.

Cum se pot cunoaşte aceştia? "Îi veţi cunoaşte după roadele lor."(Matei 7:16). "Căci roada luminii stă în orice bunătate, în neprihănire şi în adevăr."(Efeseni 5:9).

Un alt indiciu pentru a cunoaşte pe cei ce sunt lumină şi umblă în lumină este menţionat de ap. Ioan. "Cine zice că este în lumină, şi urăşte pe fratele său, este încă în întuneric până acum." (1 Ioan 2:9).

Revenim puţin la Ev. după Matei cap. 5. Prin cuvintele Sale îndreptate către ucenici – atât FERICIRILE cât şi voi sunteţi sarea pământului şi lumina lumii – Domnul a dezvăluit ucenicilor, în auzul mulţimii, ce înseamnă realmente a fi urmaş a lui Hristos.

Acum aproape 2000 ani, Pământul a avut onoarea să fie cercetat de adevărata Lumină. În Isus erau concentrate viaţa şi Lumina oamenilor. Această Lumină a luminat, luminează şi va lumina pe orice om venind în lume. Pe tot parcursul vârstei creştine, acest obiectiv – de a fi lumina lumii – a fost îndeplinit de adevăraţii urmaşi ai Domnului. Căci Dumnezeu care a zis: "Să lumineze lumina din întuneric", ne-a luminat inimile, pentru ca să facem să străluciască lumina cunoştinţei slavei lui Dumnezeu pe faţa lui Isus Hristos. (2 Corinteni 4:6). Prin ei Dumnezeu a luminat lumea, nu direct ci, reflexiv. Toţi cei prin care Domnul a reflectat lumina peste lumea aflată în întuneric, sunt demni de a fi numiţi: "Voi sunteţi lumina lumii". Aceştia traversează noaptea de păcat a omenirii fără să se lase influenţaţi de metode, idei şi obiceiuri ale altor oameni. Eroismul lor stă în curajul şi capacitatea pe care o posedă de a se ridica deasupra dogmelor, deasupra ignoranţei, deasupra sclaviei religioase. Domnul să ne facă pe toţi lumini în întunericul ce încă mai domneşte. Amin!

vineri, 2 noiembrie 2007

Unde ne sunt morţii?

La început de Noiembrie, unii oameni îşi aduc aminte de morţii lor, mai mult decât în oricare perioadă a anului. Pentru unii este un obicei. Pentru alţii un prilej deosebit ca să-şi demonstreze lor înşişi, cât şi altora, că n-au uitat de cei dragi care i-au părăsit şi care au mers mai devreme pe calea pe care merge tot ce este pământesc.

Păstrând momente de reculegere şi împodobind mormântul cu flori, adeseori se întreabă: Unde ne sunt morţii?

Nu ne propunem să vorbim aici de istoria lui Adam, o ştim cu toţii. Dar drama omului căzut pradă tâlharilor în drumul spre Ierihon, este drama întregii omeniri, şi lacrimile ce i-au brăzdat şi încă îi mai brăzdează faţa, sunt mărturia inefabilă a acestui lucru. La izgonirea omului din Paradis, Dumnezeu rosteşte asupra lui o sentinţă tragică. „În sudoarea feţei tale să-ţi mănânci pâinea, până te vei întoarce în pământ, căci din el ai fost luat; căci ţărână eşti şi în ţărână te vei întoarce.”(Genesa 3:19). „Dar atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat la moarte pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.”(Ioan 3:16) „Pedeapsa care ne dă pacea, a căzut peste El, şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi.” (Isaia 53:5).

Mulţumiri să-I fie aduse lui Dumnezeu, pentru că ne-a găsit un Mântuitor. Datorită îndurării Sale, Isus a pus ca zălog în locul lui Adam perfect, o viaţă sfântă, nevinovată şi deosebită de păcătoşi, devenind astfel: „ Jertfa de Ispăşire pentru păcatele noastre; şi nu numai pentru ale noastre, ci pentru ale întregii lumi.”(1Ioan 2:2). Toţi cei care au ajuns să pătrundă dincolo de învelişul mecanic al lucrurilor, au speranţa solidă a unei lumi dincolo de mormânt când fiecare om va învia, fie că a fost drept, fie că a fost nedrept. Siguranţa învierii este garantată de Preţul Răscumpărării depus de Domnul nostru Isus Hristos. Isus a fost Cel dintâi şi singurul care în realitate a experieţat o înviere din morţi. Toate celelalte învieri, despre care aflăm din scripturi că le-a făcut Isus, sunt numai treziri temporare la viaţă, pentru a se dovedi puterea divină în învierea morţilor. Prin faptul că numai Domnul Isus a înviat, se confirmă faptul că, singur numai El a primit viaţă desăvârşită, viţă în Sine.

Cu privire la aceste lucruri, precum şi la întrebarea iniţială – Unde ne sunt morţii? – diferenţele de opinie sunt desul de accentuate.

Unii învaţă şi susţin că, îndată ce omul moare, merge fie în cer la fericire, fie în iad la chin. Din această informaţie putem să înţelegem că, de fapt, nimeni nu este mort, iar învăţătura Scripturii că va fi o înviere a drepţilor şi a nedrepţilor, devine absurdă. Ap. Petru, în cuvântarea sa de la Rusalii, spune: „Cât despre patriarhul David, să-mi fie îngăduit fraţilor să vă spun fără sfială că a murit şi a fost îngropat, şi mormântul lui este în mijlocul nostru până în ziua de azi.” (Fp. Apost.(2:29). Amintim încă un verset: „Nimeni nu s-a suit în cer, afară de Cel ce s-a coborât din cer, adică Fiul Omului, care este în cer.” (Ioan 3:13).

De atâtea mii de ani pământul a absorbit cu nesaţ sângele milioanelor de oameni care au trăit sub stăpâniri feroce, despotice şi heteroclite. Dar toţi aceştia n-au mers de pe câmpul de luptă direct în cer. Când s-a spart vasul de lut în care îşi aveau existenţa, fiecare a coborât în locuinţa morţilor. „Acolo nu te mai necăjesc cei răi, acolo se odihnesc cei sleiţi de puteri.” (Iov 3:17).

Astăzi pe pământul nostru sună mii şi poate chiar milioane de glasuri care nu corespund nici cu o raţiune sănătoasă, nici cu Biblia. Patronii crezurilor îşi închid enoriaşii în văgăunile dure ale fanatismului religios, ca să nu-şi dilate conştiinţele şi să prindă licăriri ale frumuseţii adevărului.

Unde ne sunt morţii? Şi primim un răspuns: „La moarte, cei sfinţi se duc în cer. Toţi ceilalţi merg în purgatoriu pentru curăţirea de păcate. Perioada de închidere în acest purgatoriu poate fi de sute şi mii de ani, potrivit cu puterea fiecăruia, cu pomenile făcute de rude. Aproape toţi creştinii, cu toate dulcile lor oficii, cu apa sfinţită, cu liturghiile ce le oficiază, sfintele lumini, sfintele locuri de îngropare, tot în purgatoriu ajung, pentru că nepregătind un caracter sfânt, nu pot intra în cer, până când experienţele dure ale purgatoriului, nu le va pregăti inimile.”

Nu ar fi înţelept din partea noastră, nici spaţiul nu ne permite, să descriem mai multe aici. Nedumerirea, însă, rămâne. Unde se află acest purgatoriu, unde am putea afla informaţii privitoare la el? Filele Cărţii Sfinte, analizate în amănunţime, exclud posibilitatea găsirii unor dovezi cu privire la acest subiect. Ne pare rău pentru cei ce cred astfel. Răspunsul este complet nescriptural. Inimile noastre sunt îngreunate de tristeţe aflând că, sărmana noastră rasă, după atâta progres şi civilizaţie în toate domeniile, poate avea o astfel de raţionament.

Unde ne sunt morţii? Aceeaşi întrebare, un alt răspuns. El vine din partea unora care au protestat împotriva doctrinelor nescripturale, devenind protestanţi. Unul din punctele contra cărora au protestat a fost că, dânşii nicăieri în scriptură nu găsesc purgatoriul. Au rămas însă, la alte două destinaţii pentru morţi. Cerul şi iadul.

Curăţirea unei răni este un lucru bun, dar legarea la loc cu acelaşi bandaj proliferează infecţia şi se va dovedi foarte dăunător. Teoretic, doctrinele protestante şi neoprotestante ţin cu Biblia pe de o parte, şi cu marea masă a creştinilor, pe de altă parte. Declară că cerul este un loc al perfecţiunii, că acolo o schimbare nu este posibilă, ci totul se face aici, dar predică şi un iad al chinului veşnic.

Cu prima afirmaţie conglăsuim şi noi. Susţinem chiar că, numai cei curaţi cu inima, biruitorii, cei ce urmează pe Miel ori unde merge El, vor intra în cer. Cu cea de a doua, că toţi ceilalţi vor trebui să sufere chinul veşnic, Biblia nu se uneşte. Inimile noastre protestează la aceasta, pentru că în atâtea veacuri, cohorte întregi de fiinţe umane au murit fără Dumnezeu. Minţile noastre nu pot cugeta că aceste creaturi care s-au împărtăşit de sentinţa dată lui Adam vor merge la foc etern, fără a avea posibilitatea să beneficieze de hotărârea iertării adusă de Isus. Tot aşa nu putem crede că ei ar fi potriviţi pentru cer.

Dacă suntem siliţi a obiecta că, suntem contra purgatoriului, fiindcă este nescriptural, tot la fel demascăm chinul veşnic tot ca şi nescriptural, neadevărat, ilogic, nerezonabil. Biblia declară că toate neamurile pământului vor fi binecuvântate în Hristos.

„Dar Eu vă spun: Iubiţi pe vrăşmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc, şi rugaţi-vă pentru cei ce vă asupresc şi vă prigonesc.” (Matei 5:44). Auzind acest verset, cât este de curios a cugeta că Dumnezeu va chinui pe duşmanii Săi în etern, când pe noi ca oameni imperfecţi ne îndeamnă să-I iubim. Cere Dumnezeu de la noi mai mult decât oferă El creaturilor Sale? Ce spune Biblia în acest sens? În Eden Dumnezeu a zis cu autoritate părinţilor noştri: „În ziua în care vei mânca din pom, vei muri negreşit.” (Genesa 2:17). Şarpele a zis femeii: „Hotărât că nu veţi muri.” (Genesa 3:4). Se observă că marea majoritate a creştinilor dau crezare minciunii lui satan, refuzând adevărul lui Dumnezeu, susţinând că morţii sunt mai vii ca înainte. Eclesiastul Solomon, cercetând acest domeniu spune: „Cei vii, în adevăr, măcar ştiu că vor muri, dar cei morţi nu ştiu nimic.”(Ecl. 9:5). Scriptura este autorizată a ne spune că morţii, după plecarea lor de pe pământ nu experienţează nici bucurie, nici întristare, ei n-au nicio idee despre ce se întâmplă sub soare. Această stare va dura până la deşteptarea lor din somn, la înviere. Învierea morţilor va fi minunea minunilor!

Dacă chinul veşnic ar fi fost pedeapsa pentru păcat, atunci Răscumpărarea l-ar fi costat pe Domnul acel preţ.

Prin aceste lucruri pe care le susţinem, nu vrem să dovedim că nu avem responsabilitate, ori că nici o pedeapsă nu se va primi pentru vinovăţii. O dreaptă răsplată va fi pentru fiecare om, atât pentru binele, cât şi pentru răul pe care l-a făcut câtă vreme a trăit în trup. Fiecare păcat înfăptuit aduce după el degradare, iar pentru recâştigarea poziţiei iniţiale va fi nevoie de pedepse. Astfel fiecare individ poartă o responsabilitate prezentă pentru felul în care îşi trăieşte viaţa pe care a primit-o în dar de la Dumnezeu.

Unde ne sunt morţii? Ei se află în ţărâna pământului unde aşteaptă învierea.

Fie numele Domnului binecuvântat. Amin!

Cartea aceasta a Legii să nu se depărteze de tine!

Cartea aceasta a Legii să nu se depărteze de tine!
Iosua 1:8