miercuri, 28 februarie 2007

Pacea, odihna credinţei

"După ce a vorbit în vechime părinţilor noştri prin proroci, în multe rânduri şi în multe chipuri, Dumnezeu, la sfârşitul acestor zile, ne-a vorbit şi nouă, prin Fiul Său." Aşa începe Apostolul Pavel epistola sa către evrei. "Vestea pe care am auzit-o de la El este că Dumnezeu este lumină şi în El nu este întuneric. Dacă umblăm în lumină, după cum El Însuşi este în lumină, avem părtăşie unii cu alţii şi sângele lui Isus Hristos ne curăţă de orice păcat." (1 Ioan cap. 1:5,7).

În decursul anilor, şi cu fiecare zi ce trece, Dumnezeu ne introduce tot mai mult în lumina Sa, mereu crescândă. Ne permite să aflăm tot mai multe lucruri despre admirabila Sa fiinţă, despre Domnul nostru Isus Hristos, care, "prin harul Său, a gustat moarte pentru toţi". (Evrei, cap. 2:9) Fiind copleşiţi de acest adevăr care ne cucereşte treptat întreaga noastră fiinţă, devenim conştienţi de fericirea înălţătoare a experienţelor noastre şi de dulceaţa adevăratei libertăţi cu Isus. Acesta e un har minunat. Dar, pe măsură ce îmbrăcăm toată armătura unui soldat adevărat pe câmpul Evangheliei, "forţele nopţii" se mobilizează şi dau atac după atac. Şi dacă nu dispunem de o credinţă puternică, aşa încât să ne ridice capetele pentru a putea privi peste Valea Umbrelor Morţii, la răsplata eternă, nu vom câştiga victorii.

"Prin credinţă, Moise, când s-a făcut mare, nu a vrut să fie numit fiul fiicei lui faraon, ci a vrut, mai bine, să sufere împreună cu poporul lui Dumnezeu decât să se bucure de plăcerile de o clipă ale păcatului. El socotea ocara lui Hristos ca o mai mare bogăţie decât comorile Egiptului pentru că avea ochii pironiţi spre răsplătire." (Evrei 11:24-26)

În decursul timpului, au fost mulţi astfel de credincioşi care au iubit pe Hristos mai mult decât viaţa lor. Se spune despre Hrisostom că a fost dus în faţa împăratului roman. Când acesta i-a spus că dacă va continua în credinţa sa, el va fi exilat, Hrisostom a răspuns: "Toată lumea este a Tatălui meu, tu nu poţi să mă exilezi nicăieri." "Dar pot să te omor", a răspuns împăratul." "Aceasta nu o poţi face", a spus creştinul, "căci viaţa mea este ascunsă cu Hristos, în Dumnezeu". "Eu îţi voi lua toate averile". "Cu plăcere", a fost răspunsul, "căci eu am asemenea averi, că nu le vei putea lua. Comoara mea este în cer, unde e şi inima mea." "Dar pot să te izgonesc de la prietenii tăi." "Niciodată. Preaiubitul meu prieten e unul şi acesta e în cer."

Nicio învingere nu e mai dulce şi nu e mai deplină în Dumnezeu decât învingerea prin credinţă. În felul acesta, arătăm că rămânem în Hristos şi ne odihnim în pacea Lui, pe care nimenea nu o poate tulbura. "Fericiţi făcătorii de pace, că ei fiii lui Dumnezeu se vor chema", au fost cuvintele pline de farmec rostite de Isus către ucenicii Săi, pe când se aflau pe coasta unui munte şi o mare mulţime venise să-L asculte. Prin cuvintele Sale îndreptate către ucenici, El a dezvăluit mulţimilor ce înseamnă cu adevărat a fi urmaş al lui Hristos.

Pentru noroade, Isus era un făcător de minuni care îi fermeca. Avea o fire atrăgătoare, un fel plăcut de a fi, vorbea cu autoritate. Era un învăţător minunat, un predicator fără seamă, omul cel mai blând şi cel mai hotărât în acelaşi timp. Pilat declară că vorbea pe un ton "uns" şi nobil. Niciodată nu s-a mai auzit un om vorbind asemenea lui. Gloatele care Îl ascultau, a căror viaţă nu era decât un mers fără niciun sens printr-o ţară pierdută, au fost atrase de acest galilean, care, acum aproape 2000 de ani, era atât de necunoscut, încât unii "îşi întorceau faţa de la El", alţii nici nu-l băgau în seamă. Mulţi îl considerau un viclean şi înşelător. Iar puţinii care-l admirau se ascundeau de aspra constituţie a legii mozaice, pe care acest Isus a venit să o transforme într-o lege a libertăţii şi a iubirii.

În ochii fariseilor, Isus nu a valorat mai mult decât un trădător venit să le strice legea, iar în ochii saducheilor, era de neconceput o înviere a morţilor predicată de Isus.

"Fericiţi făcătorii de pace..." (Matei, cap. 5)
Numai după o predare totală lui Dumnezeu, luptându-ne cu cea mai mare isteţime împotriva eului şi pretenţiilor cărnii, încredinţându-ne cu totul Domnului, ajungem la pacea pe care Isus o lasă ucenicilor Săi, zicând: "Vă las pacea, vă dau pacea Mea, nu v-o dau cum o dă lumea." (Ioan 14:27)

Sufletul care a găsit acest mister a aflat cheia comorii lui Dumnezeu. Există lucruri în viaţa aceasta care păstrează inima omului în pace desăvârşită. Încrederea copilărească în Dumnezeu este cheia acestui lucru.

Noi nu avem nevoie de o pace superficială, care să depindă numai de împrejurări; ceea ce dă valoare durabilă vieţii este acea pace care umple inima chiar în mijlocul celor mai dureroase şi amare împrejurări. Multă vreme s-a crezut, şi poate se mai crede, că Isus a fost un reformator social, venit numai ca să fie un model de viaţă spirituală ideală. Dar El este cu mult mai mult. Conform cuvintelor Apostolului Pavel, "El este pacea noastră, care din doi a făcut unul şi a surpat zidul de la mijloc ce îi despărţea". (Efeseni, cap. 2:14) Urcând cu crucea în spate Via Dolorosa (Calea Durerii), a semnat cu însuşi sângele Său actul final al răscumpărării, devenind speranţa solidă şi sigură pentru toţi oamenii.

vineri, 16 februarie 2007

Isus din Nazaret

"Ea va naşte un Fiu şi-I vei pune numele Isus, pentru că El va mântui pe poporul Lui de păcatele sale." (Mat. 1:21)


Isus este numele pământesc al Fiului lui Dumnezeu. El s-a dat ca "preţ de răscumpărare pentru toţi; faptul acesta trebuia adeverit la vreme cuvenită". (1 Tim. 2:6) În preumanitatea Sa, Isus purta numele de Logos. "Şi Logosul S-a făcut trup şi a locuit printre noi, plin de har şi de adevăr şi noi am privit slava Lui, o slavă ca slava singurului născut din Tatăl". (Ioan 1:14) Mesia este un alt nume evreiesc atribuit lui Isus (termenul din limba greacă fiind Hristos).

Multe pagini de istorie umană a lui Isus au fost semnate de diferiţi autori de-a lungul veacurilor. Foarte puţini, însă, au văzut în El ceva transcendent, ceva de dincolo de perdeaua minţii omeneşti. Veacuri la rând s-a încercat, prin definiţii abstracte şi căutări sofisticate, explicarea fenomenului Isus. A fost un mit, a fost un adevăr, a fost manifestarea perfecţiunii divine? Cele mai profunde spirite, chiar şi cele care Îl stigmatizează pe Isus, nu se îndoiesc de faptul că a existat. Isus, zic ei, este o realitate istorică şi a fost un geniu al timpului Său, dar neavând acces la tainele Universului şi la ştiinţa indestructibilă a lui Dumnezeu, Îi tăgăduiesc originea cerească. Unii sunt atât de profani în filozofia ştiinţei, încât Îl scot din genealogiile umane, motivând că nu are biografie. Într-o lume frământată de zbuciumul atâtor generaţii ce se perindă pe globul terestru, care nu-şi găsesc biotopul existenţei, cât ar fi de înţelept să facă un pelerinaj la Betleem, la ieslea Aceluia care, pentru a duce la îndeplinire scopurile altruiste ale Tatălui Său, a coborât până în haosul decadenţei omeneşti. Iar omul, pentru această faptă nobilă, Îl discreditează, Îl izolează şi, în mărginirea lui, Îl atârnă mereu pe lemn.

Lipsa unei raţiuni sănătoase constituie pentru unii oameni impedimentul care nu-i lasă să facă progrese spirituale. Dar ce să ne mai mirăm, pentru că însuşi Israel, poporul ales dintre toate naţiunile pământului, a refuzat cu încăpăţânare să-L recunoască pe Mesia. Când a venit la ai Săi, ai Săi nu L-au primit, ci L-au considerat un trădător şi un răufăcător, răstignindu-L pe Golgota. Prezenţa lui Mesia în mijlocul evreilor nu a fost pentru ei un argument destul de evident şi palpabil pentru a-şi cunoaşte vremea cercetării. Deşi a fost Fiul lui Dumnezeu, a fost bătut şi chinuit, legat la stâlpul infamiei, ca şi cel mai ordinar trădător. Dar, cu toate că evreii, în obscuritatea lor, I-au aplicat acest tratament dulgherului din Nazaret, Isus rămâne începutul, Alfa, şi punctul final, Omega, al întregii creaţii.

Acesta a fost Isus din Nazaret, un mesager divin care a săvârşit o experienţă umană pentru răscumpărarea omului de sub osânda păcatului. Mesia, nu numai că a dat soluţia ieşirii omului din prinsoarea morţii, ci El Însuşi a desăvârşit această măreaţă operă, consumându-se cu totul pe altarul acestui nobil ideal. Astfel, distanţa infinită care separa, la un moment dat, pe omul vinovat de scaunul îndurării lui Dumnezeu, a fost anulată. Acesta este Isus din Nazaret, Mântuitorul şi Mijlocitorul nostru, şi nu un "evreu obscur", cum a fost numit El de un erudit al secolului trecut.

"Iată Robul Meu, pe care-l sprijin, Alesul Meu, în care Îşi găseşte plăcere sufletul Meu. Am pus Duhul Meu peste El; El va vesti neamurilor judecata. [...] El nu va slăbi, nici nu se va lăsa, până va aşeza dreptatea pe pământ". – Isaia 42:1,4

vineri, 9 februarie 2007

Biblia - o revelaţie divină

Orice formule am folosi pentru a defini Biblia, nu vom putea evalua niciodată adevărata ei valoare. Ar fi o definiţie incompletă, care ar dovedi neputinţa omului de a cuprinde în totalitatea ei această operă DIVINĂ.

Templul ştiinţei universale, cum o numea un înţelept al vremurilor trecute, Biblia este ştiinţa care înmănunchează în mod sistematic esenţialul ştiinţelor omeneşti. Prin ea, ca printr-o fereastră divin deschisă, toţi oamenii pot privi spre liniştea şi seninătatea eternităţii, întrezărind ceva din căminul lor îndepărtat, demult uitat.

Deşi nu este un manual de filosofie, Biblia este, totuşi, o enciclopedie a enciclopediilor, un inepuizabil rezervor de răspunsuri la problemele vieţii. Prin ea ne este dată o perspectivă de ansamblu asupra existenţei. În profunzimea cuvintelor sale găsim drumul spre Dumnezeu, spre aproapele nostru, spre noi înşine.

Tradusă în toate limbile pământului, această „Carte a Cărţilor” este un nesecat izvor de înţelepciune pentru toate generaţiile. Faptul că Biblia a supravieţuit atâtea secole, pe când duşmanii ei din fiecare generaţie îşi dorm somnul morţii, este o dovadă evidentă că Autorul şi-a susţinut opera, peste timpuri, tocmai pentru că a fost şi este mai înţelept decât fii oamenilor.

Deşi vine de peste milenii, din străvechile ei versete sorbim mereu apă proaspătă. E adevărat că în patrimoniul umanităţii se găsesc şi alte comori ale gândirii, din alte vremuri, opere de artă (sculpturi, opere literare, etc.) care încântă privirea şi simţurile prin frumuseţea lor, dar mesajul pe care îl poartă este al unei lumi demult apuse. Biblia, însă, scoate în evidenţă lucruri petrecute cu mii de ani înainte, dar care sunt valabile şi azi. Riscul de a confunda conţinutul Bibliei cu cel al unui roman, ne ţine într-o ignoranţă totală faţă de valorile inestimabile ale acestei cărţi şi, implicit, faţă de Dumnezeu.

Mulţi oameni au încercat prin diferite metode să nimicească această carte şi să-i şteargă pomenirea. Nu s-a putut, pentru că Biblia este carte doar în ceea ce priveşte înfăţişarea ei, dar de fapt este cuvântul lui Dumnezeu întrupat în litere. „Toată scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire...” (2Tim.3:16) Întregul ei conţinut este un tot armonios. Cu toate acestea, Biblia este discreditată de către unii dintre pretinşii ei apărători. Dacă în mod sincer şi eliberaţi de prejudecăţi dogmatice am explora filoanele bogate ale acestei cărţi, vom descoperi caracterul lui Dumnezeu drept, înţelept, puternic şi plin de iubire.

Vom descoperi superbul său plan de mântuire a omului, pe care l-a alcătuit în Sine Însuşi

(Ef.1:9). Nicăieri, orice puţuri am sonda, fie că se numesc mahomedanism, confucianism, budism, nu ne vor oferi o asemenea revelaţie. Singură „Cartea Cărţilor” cuprinde cuvintele lui Dumnezeu vorbite prin gura sfinţilor Săi profeţi, a Preaiubitului său Fiu Isus Hristos şi a sfinţilor Săi apostoli. „Dacă un studiu complet şi metodic este necesar pentru aprecierea oricărei ştiinţe omeneşti, atunci acesta se cere în mod special pentru descoperirea ştiinţei dumnezeieşti.”

Nu trebuie să primim învăţăturile nici unui om, drept învăţături ale Sfintelor Scripturi, ci în mod personal trebuie să studiem Cuvântul lui Dumnezeu. Fiecare trebuie să ne convingem de autenticitatea Bibliei, iar celelalte învăţături să le măsurăm cu această riglă, care este cuvântul inspirat al lui Dumnezeu. Pentru ca adevărul să aibă cât mai înălţător efect asupra noastră, ca el să dea putere facultăţilor intelectuale de a discerne lucrurile spirituale ce se găsesc dincolo de dimensiunile mărginirii noastre, este imperios necesar să stăm puţin în loc şi să ascultăm şoapta sufletului setos după muzică divină.

Sunt multe lucruri legate de persoana lui Dumnezeu, de planul Său, pe care nu le ştim. Puţinul pe care îl ştim ţine de întinderea neştiinţei noastre. Unii dintre noi, precum Nicodim altădată, ne amăgim cu ideea că viaţa ne este curată, că avem un caracter bine echilibrat şi nu mai avem nevoie de altceva. Dar dacă am accepta ca razele Evangheliei lui Hristos să ne pătrundă încheieturile şi întreaga structură, ar apărea foarte clar toată diformitatea şi defectele caracterului nostru. Păcatul care ne-a înlănţuit şi ne-a făcut robi ascultării de Satan, ne ţine prizonieri ai deznădejdii, izolaţi de adevărata libertate cu Isus. Dumnezeu doreşte să scoată pe om din starea degradării şi să-l ducă din nou pe culmile prosperităţii. Dumnezeu vrea să restabilească în noi Chipul Său moral.

Să presupunem că, pentru moment, am face abstracţie de Biblie, totuşi vedem că Dumnezeu ni se revelează prin natură, prin măreţia, splendoarea şi grandiozitatea creaţiei Sale. Ni se descoperă prin grija ce o manifestă faţă de existenţa noastră, dând ploaie şi peste cel bun şi peste cel rău.

Toate aceste dovezi evidente ale iubirii lui Dumnezeu nu l-au convins pe om de Creatorul său, lăsându-se înşelat de Satan. După instrucţiunile date de acest rebel, omul priveşte pe Dumnezeu ca pe un tiran, un judecător aspru, care pândeşte pe om până face răul ca să-l poată osândi.

Pentru a şterge această imagine întunecată şi a descoperi oamenilor iubirea neasemuită a lui Dumnezeu, Domnul Isus a venit să trăiască un timp pe pământul nostru. Trăind printre păcătoşi, dar deosebit de ei prin faptul că a fost fără de păcat, Isus a reprezentat în modul cel mai frumos imaginea Tatălui. El ni L-a descoperit pe Dumnezeu ca pe un „Părinte milos şi plin de îndurare, îndelung răbdător şi bogat în bunătate” (Iona 4:2). Domnul Isus n-a ascuns niciodată Adevărul, El a demascat făţărnicia, nedreptatea şi abuzurile. Toate aceste elemente negative ale existenţei au fost instrumentele lui Satan prin care omenirea a fost ţinută departe de posibilitatea împăcării cu Creatorul său. Dar „Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine...” (2Cor. 5:19). Isus a devenit pentru noi „omul durerilor”, a fost „străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre...” (Isa. 53). Golgota reprezintă pentru noi un monument de aducere aminte despre mila şi iubirea Divină.

Sacrificiul Domnului Isus n-a fost făcut pentru a trezi în inima Tatălui iubire faţă de păcătoşi. Nu! „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3:16). Tatăl nu ne iubeşte pentru că s-a făcut un sacrificiu, ci această jertfă a fost adusă pentru că ne iubeşte. Inima iubirii Divine doreşte după fii oamenilor. În Domnul Isus ne-a dăruit totul şi ne-a convins de iubirea Lui. Să nu apreciem aceasta, eforturile Cerului de a readuce pe om la casa Tatălui său?

Ca oameni raţionali în care s-a învestit inteligenţă, ne vom reculege în locul cel mai sfânt din templul fiinţei noastre. Va fi o dulce odihnă după peregrinările prin lumile "răpitor de frumoase" pe care le-am străbătut, dar care ne face să avem cu atât mai mult setea după dragostea unică, în zadar căutată pretutindeni. Părintele nostru nu închide porţile fericirii nici uneia din creaturile Sale. Merită să studiem profund şi să reflectăm cu multă înţelepciune la caracterul Tatălui şi la iubitul Său Fiu. „Cine cugetă la Cuvântul Domnului găseşte fericirea...” (Pro. 16:20). Cugetând astfel, vom fi transformaţi şi reînnoiţi după chipul şi asemănarea pe care am avut-o, prin Adam.

Citirea superficială a Sfintelor Scripturi nu va aduce înţelepciune. Ca să le putem pătrunde misterele şi admira proporţiile, trebuie să ne transpunem în cercetători serioşi. Biblia prezintă Adevărul într-un mod foarte simplu, ca să poată fi înţeles de toate clasele sociale. Şi totuşi, în această expunere atât de simplă, găsim subiecte foarte înalte, parcă peste putinţa noastră de a înţelege. Adevărul este că, fiecare om care studiază Biblia are posibilitatea să meargă până la originea sa, îşi poate analiza starea actuală şi poate observa căile ce duc la comuniune cu Dumnezeu.

Dincolo de toate acestea, însă, se află adevărurile de nepătruns ale Slavei Sale. „Lucrurile ascunse sunt ale lui Dumnezeu, iar cele descoperite sunt ale noastre şi ale copiilor noştri” (Deu.29:29). Aceste taine depăşesc capacitatea noastră de raţiune, însă inspiră inimii noastre respect şi admiraţie. Dumnezeu este de necuprins „În care sunt ascunse toate comorile înţelepciunii şi ştiinţei” (Col. 2:3). Faptul că anumite probleme din Biblie sunt pentru unii enigme, iar pentru alţii „lucruri greu de înţeles” (2Pet. 3:16), denotă că această carte este o operă superioară mărginirii noastre.

Trăind într-o lume în care adversarul a semănat discordie şi ură fratricidă, noi avem şansa de a înţelege că Dumnezeu este Iubire. Din această iubire a pornit sacrificiul Său infinit, trimiţându-ne pe Cristos care „a gustat moarte pentru toţi” (Evr. 2:9). Scopul Părintelui Ceresc este de a reaşeza toate lucrurile la starea lor iniţială şi de face ca omul să devină iar un suveran al Pământului. Pentru ca acest lucru să se poată înfăptui, va fi o înviere a morţilor – „şi după cum toţi mor în Adam, tot aşa toţi vor învia în Hristos...” (1Cor. 15:22). Fiindcă scepticismul e prevalent, fundamentul adevărului e adeseori pus la îndoială. „Totuşi, ceea ce propovăduim noi este o înţelepciune...” (1Cor. 2:6), este un adevăr şi orice judecată îi poate încerca pătratele şi unghiurile după cele mai stricte reguli de justiţie dumnezeiască.

Am găsit rezonabil faptul că Biblia, privită prin prisma raţiunii, este o revelaţie Divină. Cu cât ne vom aprofunda studiul nostru mai mult în Cuvântul lui Dumnezeu, cu atât mai mult vom putea discerne dovezile incontestabile ale iubirii Lui infinite. Regele David spunea: „Învăţăturile Tale sunt moştenirea mea de veci, căci ele sunt bucuria inimii mele”(Ps. 119:111).


duminică, 4 februarie 2007

Frumuseţea smereniei

Smerenia este o virtute care a ieşit în evidenţă, cel mai pregnant, în viaţa Domnului nostru Isus Cristos. Apostolul Matei, în Evanghelia sa (cap. 11:29), redă cuvintele lui Isus: "Învăţaţi de la Mine, căci eu sunt blând şi smerit cu inima". Smerenia este o atitudine de supunere, de supunere răbdătoare, o atitudine de evlavie, de bunăcuviinţă, de pioşenie. Cel mai apropiat cuvânt de acela al smereniei este umilinţă,care este întrebuinţat uneori în locul smereniei. În Vechiul Testament, smerenia apare ca o calitate a Regelui Mesianic. Profetul Zaharia zice (cap. 9:9): "Saltă de veselie, fiica Sionului, strigă de bucurie, fiica Ierusalimului; iată că Împăratul tău vine la tine; El este neprihănit şi biruitor, smerit şi călare pe un măgar, pe un mânz, pe mânzul unei măgăriţe". De asemenea, un mesaj de o mare profunzime este exprimat în cuvintele profetului Mica (cap. 6:8), care defineşte în mod clar ce anume cere Dumnezeu de la om: "Să faci dreptate, să iubeşti mila şi să umbli smerit cu Dumnezeul tău". Nicio haină nu li se potriveşte mai bine copiilor lui Dumnezeu decât aceea a umilinţei. Dacă în activitatea noastră creştinească de fiecare zi, în serviciile pe care le facem fraţilor, precum şi tuturor oamenilor, dacă în închinarea adusă Tatălui nostru Ceresc nu suntem pătrunşi de un adânc şi adevărat sentiment al smereniei, atunci suntem lipsiţi de dovada că suntem copii ai Săi.

Când ucenicii s-au certat între ei, vrând să ştie care va fi cel mai mare în Împărăţia Cerurilor, Isus a chemat în mijlocul lor un copilaş şi a zis: "Oricine se va smeri ca şi acest copilaş va fi mare în Împărăţia Cerurilor". În casa unui fariseu, Isus a spus pilda oaspetelui poftit să se aşeze într-un loc mai înalt şi a adăugat: "Oricine se înalţă pe sine va fi smerit şi oricine se smereşte pe sine va fi înălţat". Smerenia este singura scară pe care poţi urca la un loc de cinste. După ce a spălat picioarele ucenicilor, Isus a spus: " Dacă Eu, Domnul şi Învăţătorul vostru, v-am spălat picioarele, şi voi sunteţi datori să vă spălaţi picioarele unii altora". Autoritatea acestei porunci, precum şi exemplul dat, fac din smerenie o trăsătură esenţială a uceniciei noastre. Smerenia e floarea a cărui fruct desăvârşit este moartea faţă de sine. Isus a fost smerit şi ascultător până la moarte. Dacă ar fi fost altfel, nu ar fi mers de bunăvoie la moarte. Noi ne putem amăgi cu iluzia că ne arătăm smerenia faţă de Dumnezeu în cămăruţele noastre ascunse, ori chiar în adunare. Dar cea mai bună dovadă că smerenia faţă de Dumnezeu este o realitate, un adevăr şi nu o minciună, este aceea că o arătăm în toate relaţiile noastre cu fraţii şi cu semenii noştri.

Apostolul Pavel, în Epistola către Filipeni (cap. 2:5 – 8) spune următoarele: "Să aveţi în voi gândul acesta, care era şi în Hristos Isus: El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuşi n-a crezut ca un lucru de apucat sa fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe Sine Însuşi şi a luat un chip de rob, facându-Se asemenea oamenilor. La înfăţişare a fost găsit ca un om, S-a smerit şi S'a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce". Când vom înţelege profunzimea acestor cuvinte, ne vom da seama de necesitatea pentru noi a trăsăturilor de caracter pe care le-a avut Domnul. Omul a pierdut smerenia şi respectul faţă de Dumnezeul său, încă din Grădina Eden, când veninul mândriei strecurat de "şarpe" a făcut-o pe mama Eva să viseze că va fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul. Când Eva şi-a plecat urechea la spusele "şarpelui", îngenunchindu-şi voinţa în faţa perspectivei de a fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul, otrava aceasta i-a pătruns în suflet, distrugându-i smerenia şi atârnarea de Dumnezeu ce i-ar fi putut perpetua fericirea. Viaţa primei perechi, cât şi a descendenţilor ei, a fost contaminată din temelie cu cea mai teribilă otravă a mândriei satanice. Întregul lanţ de nenorociri din lumea de ieri şi de azi, toate războaiele şi vărsările de sânge, egoismul, suferinţele, ambiţiile, geloziile, nefericirile fiecărei zile, toate se datorează faptului că omul nu a rămas smerit sub mâna tare a lui Dumnezeu, ci a preferat înălţarea sugerată de Satan. Dar mulţumiri să-I fie aduse lui Dumnezeu!

Isus a venit pe Pământul nostru să readucă smerenia. Când vom recunoaşte sentimentul mândriei noastre şi vom fi zdrobiţi de acesta, precum şi neputinţa de a scăpa de mândrie (fiecare avem puţină mândrie, fie că recunoaştem, fie că nu), atunci vom cădea în genunchi înaintea Tatălui nostru şi-L vom ruga să ne facă şi nouă parte de smerenie, ca o trăsătură a minunatei vieţi a Domnului nostru.

În timpul misiunii Sale pe pământ, prima însuşire a minţii lui Cristos a fost smerenia. Vigoarea vieţii noastre spirituale depinde într-o mare măsură de cultivarea în caracterul nostru a acestei calităţi.

Adevărata smerenie se întemeiază pe victoria asupra sinelui. Absenţa dragostei, indiferenţa faţă de nevoile altora, vorbele pripite, chiar rostite sub pretextul de a fi sinceri şi oneşti, orice mânie, orice iritare, orice iuţire, sentimentele de amărăciune, toate îşi au rădăcina în mândria de sine.

Să cercetăm profund şi continuu la smerenia lui Isus. În viaţa Sa de totală uitare de Sine, de absolută dependenţă faţă de Tatăl, Domnul Isus a găsit liniştea şi pacea desăvârşită. El nu a păstrat nimic pentru Sine, dând totul lui Dumnezeu şi a fost înălţat nespus de mult. În cei trei ani şi jumătate, nu vom găsi multă smerenie la cei 12 care au umblat cu Isus. Ne aducem aminte doar că într-o anume împrejurare Petru strigă: "Pleacă de la mine Doamne, căci sunt un păcătos!". Această stare a apostolilor ne face să înţelegem tot mai mult extraordinara schimbare din ziua Rusaliilor. Abia atunci au înţeles apostolii că smerenia, înaintea lui Dumnezeu, nu valorează nimic dacă ea nu se dovedeşte şi în relaţiile cu oamenii.

În epistolele Apostolului Pavel, găsim câteva lucruri minunate cu privire la smerenie. Creştinilor din Roma le zice: "Nu umblaţi după lucrurile înalte, ci rămâneţi la cele smerite" (cap. 12:16). Efesenilor le scrie: "Să vă purtaţi într-un chip vrednic de chemarea pe care aţi primit-o, cu toată smerenia şi blândeţea" (cap. 4:1, 2). Colosenilor, de asemenea, le spune: "Îmbrăcaţi-vă cu o inimă plină de îndurare, cu bunătate, cu smerenie, cu blândeţe, cu îndelungă răbdare" (cap. 3:12).

Creştinul smerit dă cinste tuturora, chiar celui mai slab şi neînsemnat dintre fraţii săi, considerându-l ca pe un potenţial fiu de Împărat. Spiritul Celui ce a spălat picioarele ucenicilor ne va face să ocupăm întotdeauna ultimul loc. Creştinul smerit nu suferă de gelozie sau invidie. Se poate bucura când alţii sunt preferaţi să conducă un serviciu, să ţină un discurs, să facă o rugăciune, iar el, mereu uitat. Căci a învăţat să spună cu apostolul: "nu sunt nimic".

Uneori vorbim despre sfinţenie. Dovada cea mai elocventă că ne găsim pe calea sfinţeniei este smerenia faţă de Dumnezeu şi oameni. Smerenia este o podoabă a sfinţeniei, aşa după cum sfinţenia este o podoabă a Sionului. Doi oameni s-au suit la Templu, să se roage. Unul era din tagma fariseilor, iar celălalt, vameş. Acest exemplu este o pildă, după cum se ştie. Fariseul sta în picioare şi a început să se roage în sine astfel: "Dumnezeule, îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, hrăpăreţi, nedrepţi, preacurvari sau chiar ca vameşul acesta" (Luca, 18:1). Mândria îşi poate înălţa capul chiar în templul de închinare. Sinele îşi poate arăta mândria chiar prin recunoştinţă şi mulţumiri aduse lui Dumnezeu. Fără să-ţi dai seama, porneşti un imn de laudă la adresa ta însuţi. Eul este un personaj plin de pretenţii, cerând locul cel mai înalt şi simţindu-se adânc rănit şi marginalizat atunci când nu primeşte satisfacţie. Să nu fim farisei! Departe de noi gândul acesta. Să nu permitem ca în adâncul fiinţei noastre, dincolo de graniţele conştientului, să se dezvolte un obicei ascuns. Acela de a fi mândri de talentele noastre, de a fi mândri de cunoştinţele noastre, de avansul pe care considerăm că îl avem faţă de fraţii noştri. În adunarea Domnului toţi suntem fraţi. Unul singur este Învăţătorul nostru şi El se cheamă Isus Hristos.

În Filipeni, 2:8, se spune că: "S-a făcut ascultător până la moarte şi încă moarte de cruce". Smerenia este o cale a morţii. Omul smerit moare în fiecare zi faţă de sine. Doar în moarte se desăvârşeşte smerenia noastră. Dar poate cineva s-ar întreba: "Cum pot eu muri faţă de mine". Aceasta e o lucrare complexă, pe care nu o pot realiza singur. Partea mea este să mă smeresc sub mâna tare a lui Dumnezeu şi el va îndeplini acest lucru în mine.

În darea de seamă pe care Apostolul Pavel o dă Corintenilor, în capitolul 12:7,8, citim: "Şi ca să nu mă umflu de mândrie, din pricina strălucirii acestor descoperiri, mi-a fost pus un ţepuş în carne, un sol al Satanei, ca să mă pălmuiască şi să mă împiedice să mă îngâmf". De trei ori s-a rugat să fie scăpat. A primit răspuns că această încercare este spre binecuvântarea lui, iar că Harul şi Puterea se arată mai bine în umilinţă.

Apostolul Pavel a acceptat cu bucurie refuzul Domnului şi în loc să mai ceară izbăvire, el spune (cap. 12:10): "Simt plăcere în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorări pentru Cristos; căci când sunt slab, atunci sunt tare".

Noi, adeseori, ne rugăm Domnului să ne ajute să fim smeriţi şi, din diferite motive, ocolim lucrurile care ne-ar putea face smeriţi. Să învăţăm din lecţiile desprinse din viaţa Apostolului Pavel. Cea mai frumoasă lecţie pe care o putem învăţa este smerenia. Sfinţenia cea mai înaltă este smerenia cea mai adâncă. Să rămânem mereu în această stare. Harul Său ne este îndeajuns. Pe de altă parte, să fim vigilenţi, pentru că primejdia mândriei spirituale este mai aproape de noi decât credem. Vorbitorul ale cărui cuvinte sunt sorbite cu nesaţ de o întreagă adunare, vorbitorul care aduce hrană tare unei adunări însetate după adevăr şi sfinţenie este expus la o primejdie nebănuită. Vorbesc în general, dar mai ales servitorilor adunării.

Pavel era în pericol fără să ştie. Experienţa lui este învăţătură pentru noi. Cuvântul lui Dumnezeu ne vorbeşte într-o mulţime de locuri din Sfânta Scriptură să fim smeriţi. Porunca este clară: "Smereşte-te!". "Nu te lăuda cu ceea ce ai, căci tot ce ai nu este al tău, ci este primit." În ciuda oricăror încercări, şi chiar eşecuri, să rămânem neclintiţi în ascultarea de porunca acesta: "Smereşte-te!". Să acceptăm cu recunoştinţă tot ceea ce providenţa divină permite să vină peste noi, fie dinăuntru, fie dinafară, fie de la prieteni, fie de la duşmani. Să veghem mereu ca vasul nostru de lut să fie golit de sine. Apa umple întotdeauna locurile de jos. Să ne lăsăm umpluţi cu plinătatea lui Cristos. Doar avându-L pe El ne pierdem pe noi înşine. Să ne amintim de cuvintele profetului Isaia: "Eu locuiesc în locuri înalte şi în sfinţenie, dar sunt cu omul zdrobit şi smerit, ca să înviorez duhurile smerite şi să îmbărbătez inimile zdrobite".

Fie ca Tatăl nostru Ceresc să ne ajute a cultiva smerenia în fiecare zi! Aceasta să fie partea pe care să o alegem!

Cartea aceasta a Legii să nu se depărteze de tine!

Cartea aceasta a Legii să nu se depărteze de tine!
Iosua 1:8