duminică, 25 martie 2007

Isus, trădat şi tăgăduit

Cred că fiecare dintre noi am auzit despre trădarea lui Iuda. Şi, de asemenea, cred că toţi ştim despre tăgăduirea apostolului Petru.

La sfârşitul Cinei de pe urmă, după ce au cântat cântarea, Domnul a pornit cu ucenicii spre Muntele Măslinilor. Pe drum, Isus i-a înştiinţat despre prinderea Lui în aceea noapte, despre poticnirea şi împrăştierea lor şi chiar despre moartea şi învierea Sa. Domnul s-a arătat plin de curaj, îndemnându-i pe ucenici să fie liniştiţi şi să nu li se tulbure inima. Dar după ce au trecut pârâul Chedron şi au ajuns în Ghetsimani, situaţia s-a schimbat şi Domnul a simţit povara ce apăsa pe umerii Săi. Apostolul Matei, în Evanghelie, ne redă cuvintele Domnului: "Sufletul Meu este cuprins de o întristare de moarte." (Matei cap. 26:38).

După ce a lăsat pe opt din ucenicii Săi la poarta grădinii, Isus i-a luat cu El pe prietenii Săi mai apropiaţi, Petru, Iacob şi Ioan, pentru a veghea împreună cu El. S-a despărţit şi de aceştia, îndepărtându-se de ei "ca la o aruncătură de piatră," ne spune Evanghelia după Luca. Apoi a îngenunchiat şi a început să se roage Tatălui. Simţurile Sale din aceea noapte n-au putut fi împărtăşite nici chiar de cei mai iubiţi ucenici ai Săi. Deşi ei îşi dădeau seama că, de data aceasta în Ghetsimani nu este ca altădată, că se întâmplă ceva misterios, totuşi cei trei n-au putut simţi tristeţea prin care a trecut Isus.

Mulţi oameni nu înţeleg – chiar creştini – însemnătatea încercării Domnului care, acolo în Ghetsimani, a fost atât de grea încât a produs sudori ca nişte picături de sânge pe faţa Sa. Mulţi aseamănă purtarea Domnului cu ceea a urmaşilor Săi care, chiar nedesăvârşiţi fiind, au suferit martirajul cu un curaj eroic, şi de aceea se întreabă: De ce Domnul, care a fost perfect, a trebuit să treacă prin sentimente de frică mai mari decât urmaşii Săi.

Pentru a lămuri acest lucru prezentăm două argumente:

1) Viaţa desăvârşită a Domnului nostru, pe care a pus-o în moarte, valora cu mult mai mult decât o viaţă pierdută pusă în moarte (o viaţă care, oricum, mai devreme sau mai târziu se sfârşeşte).

2) Neamul omenesc, nouă zecimi, este mort, deşi mai umblă pe picioare. De aceea nu poate, decât foarte slab, să preţuiască valoarea vieţii. Pentru Domnul a fost altfel. El fiind perfect îşi dădea seama, cum nici un om nu poate face, cât de preţios lucru este viaţa. El era Prinţul vieţii. Pentru El moartea era o încercare specială. Deşi credea pe deplin făgăduinţele Tatălui, că dacă va fi credincios până la moarte va fi înviat, totuşi nu a avut înaintea Sa o dovadă că cineva a înviat cu adevărat. Pentru că El trebuia să fie Cel întâi născut dintre cei morţi – pârga celor adormiţi.

Toate întâmplările prin care trebuia să treacă, Domnul le-a cunoscut. Este incorect a presupune că afirmaţia: "Tată, dacă este cu putinţă, să treacă paharul de la Mine", ar fi însemnat ruga Lui pentru a scăpa de moarte. Paharul a fost ruşinea şi batjocura prinderii şi arestării Sale ca a unui făcător de rele, ca a unui tâlhar ordinar. Procesul ce i s-a intentat fără forme legale. Condamnarea şi crucificarea Sa ca a unui criminal. Pentru păcatul omenirii, Domnul ar fi putut muri ca oamenii, în general, dar El a suferit moarte de cruce cu ruşinea şi dispreţul ei. Aceasta a fost proba şi Domnul a trecut cu bine toate probele, ştiind că aceasta era voia Tatălui.

În tot acest timp, Iuda, care se târgui-se mai înainte cu preoţii cei mai de seamă asupra trădării lui Isus, a primit de la aceştia o cohortă de ostaşi ca să-L aresteze şi să-L execute înainte de Paşte. Se presupune căaceastă trupă condusă de către Iuda a mers, mai întâi, la casa unde Isus a luat cina împreună cu ucenicii. Negăsindu-L, au mers în Grădina Ghetsimani. Locul era cunoscut de către Iuda, pentru că adeseori Isus a mers acolo, fie singur, fie cu ucenicii pentru a se ruga. Acolo Iuda, printr-un sărut viclean, şi-a vândut Prietenul. Învăţătura pe care o putem trage de aici este că sunt multe lucruri prin care putem şi noi trăda pe Domnul şi pe fraţii Săi.

Banda de "poteraşi "care aveau misiunea să-L aresteze, crezând că Isus se va ascunde, a mers cu făclii aprinse ca să-L găsească printre măslini, a mers după El cu săbii şi ciomege. Aceştia când dau cu ochii de Isus, au căzut cu faţa la pământ. Domnul se predă de bună voie, cu o condiţie – să-i lase pe ucenici să plece. Ce caracter măreţ vedem în Domnul! S-a uitat de tot pe Sine şi s-a îngrijit numai de prietenii Săi.

Nu se ştie din ce cauză gloata aceea cu săbii şi ciomege a căzut la pământ în faţa unui neînarmat. Ne gândim la două aspecte:

1) Fie că unii L-au cunoscut pe Isus şi puterea Sa şi s-au înfricoşat;

2) Fie că Domnul chiar a întrebuinţat o putere supranaturală asupra lor pentru a le arăta că El are putere ca să se apere, dacă vrea.

Când Petru a scos sabia să apere pe Domnul, probabil şi-a adus aminte de cuvintele lui Isus: "În noaptea asta toţi veţi avea în Mine prilej de poticnire", precum şi de făgăduinţa Sa: "Chiar dacă toţi ar avea un prilej de poticnire, eu nu voi avea". Zelosul Petru. Domnul l-a iubit şi s-a rugat pentru credinţa lui, chiar dacă ştia că-L va tăgădui.

Să-l iubim şi noi pe Petru pentru fapta eroică de a-l apăra pe Domnul, chiar dacă unii descalifică fapta sa.

"Bagă-ţi, Petre, sabia în teacă. Nu voi bea paharul pe care mi L-a dat Tatăl să-l beau?" Câtă umilinţă în a împlini voia Tatălui! Era convins că Tatăl nu va permite să vină peste El niciun rău, care n-ar fi spre binele Lui şi al lumii întregi.

Aceasta este o învăţătură minunată pentru noi, pentru toţi care se luptă să rămână în Hristos şi să calce pe urmele Lui. Aceştia trebuie să ştie că toate încercările vieţii sunt măsurate, că Domnul nu toarnă în paharul de mâhniri nicio experienţă amară care n-ar fi spre folosul lor. Vindecarea urechii tăiate, ce-a din urmă minune a Domnului, este încă o dovadă despre frumuseţea Caracterului Său.

Acest lucru înseamnă pentru noi:"Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvîntaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă asupresc şi vă prigonesc."Matei 5:44.

Domnul a arătat că este plin de dragoste şi că nu are nici un resentiment şi nici o ură contra celor ce au venit să-L aresteze. Din moment ce Domnul s-a predat de bunăvoie, legarea Lui nu era necesară. Dar ceata de ostaşi, împreună cu aprozii ideilor, L-au legat pe Isus, dorind să demonstreze tuturor că au pus mâna pe un duşman periculos şi un răufăcător. Iuda L-a însoţit până la Ana cu care se târguise şi de la care a primit arginţii. Într-adevăr, Fiul omului a mers la moarte după cum era scris. Faptul că era scris, nu l-a scuzat cu nimic pe Iuda pentru că şi-a trădat cu dispreţ Prietenul.

Vânzătorul însuşi este unul din martorii declaraţi ai nevinovăţiei lui Isus prin cuvintele: "Am păcătuit, căci am vândut sânge nevinovat."(Matei 27:4). Amin!

sâmbătă, 17 martie 2007

"Hristos, Paştele nostru, a fost jerfit" (1 Cor. 5:7)

Memorabila serbare a Cinei de Amintire, în fiecare an, este seara zilei de 14 Nisan. Urmaşii Celui care s-a jertfit pe Golgota îşi aduc aminte că noaptea aceea când Domnul a cinat cu ucenicii Săi este noaptea în care a fost arestat şi este aceeaşi zi în care El a murit ca Mielul de Paşte. Întreaga omenire ar trebui să-I pomenească la această dată moartea, pentru că: "El este jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre; şi nu numai pentru ale noastre, ci pentru ale lumii întregi" 1Ioan (cap.2:2). Cina la care participăm noi an de an nu este o pomenire a celor ce s-au întâmplat în jurul anului 1445 înainte de Hristos, în Egipt. Nu este nici pomenirea celor dintâi Paşte ale evreilor, nici ale întâilor născuţi ai egiptenilor, chiar dacă noi amintim de toate aceste lucruri. Pomenirea aceasta celebrează, strict, moartea Domnului Isus Hristos.

Sfânta Scriptură nu ne învaţă nicăieri că această pomenire ar avea mai multe celebrări într-un an. Unii o celebrează odată pe lună, alţii la trei luni. Sunt creştini care fac această comemorare în fiecare săptămână. Dar amintirea morţii Lui Isus Hristos nu are decât o singură aniversare pe an. Aceasta este totdeauna seara de 14 Nisan.

În jertfa Lui Isus vedem două lucruri:

1) El şi-a dat de bunăvoie trupul la moarte pentru viaţa lumii.

2) El şi-a dat viaţa ca Preţ de Răscumpărare.

Moartea trupului este simbolizată prin pâine, iar jertfa vieţii Sale prin vin. Când cei 12 ucenici s-au aşezat cu Domnul la praznicul Paştelor, ei nu s-au gândit că acel praznic va fi deosebit de toate celelalte la care au participat. Pe când mâncau Paştele evreilor, Domnul a luat o pâine (azimă) şi după ce a mulţumit lui Dumnezeu, a frânt-o şi a zis: "Luaţi, mâncaţi, Acesta este trupul Meu care se frânge pentru voi; să faceţi lucrul acesta spre pomenirea Mea. Apoi a luat un pahar, a mulţumit lui Dumnezeu şi a zis: Luaţi paharul acesta şi împărţiţi-l între voi; beţi toţi din el, să faceţi lucrul acesta spre pomenirea Mea" 1Corinteni (11:24,25).

A mânca Cina simbolică an de an nu este o nutrire în sens fizic cu trupul şi sângele lui Isus. Nu este nici o transsubstanţiere (prefacere miraculoasă), ori schimbare fizică actuală a pâinii şi vinului în trupul şi sângele Domnului, cum cred mulţi astăzi. Ci această celebrare este o pioasă aducere aminte a morţii Domnului. La Cina de Amintire, apostolii n-au putut înţelege semnificaţia celor făcute acolo. Dar neaşteptata întoarcere din moarte a Domnului i-a făcut să înţeleagă faptul că în aceasta nu se ascunde numai o mare taină, ci şi o putere supranaturală a lui Dumnezeu.

După Rusalii, apostolii au început să vorbească despre însemnătatea Cinei memorabile. Dar cel care a dat expresie mai pe larg Cinei, a fost ap. Pavel. El a explicat părtăşia noastră la trupul şi sângele lui Hristos. Noi toţi suntem un trup, pentru că toţi luăm parte din aceeaşi pâine. Pâinea reprezintă trupul, deplina umanitate a lui Isus. Nu numai trupul alcătuit din elementele pământului, ci însuşi desăvârşita Lui umanitate, girată şi garantată pentru toţi fraţii Lui. După ce a lut Cina, Domnul le-a spus multe lucruri celor 11, printre care şi faptul că: "Acum mă duc la Cel ce m-a trimis. Dar pentru că întristarea v-a umplut inima, vă spun adevărul; vă este de folos să mă duc. Căci dacă nu mă duc, Mângâietorul, Spiritul Sfânt, nu va veni la voi. Când va veni Mângâietorul, Spiritul Adevărului, vă învăţa toate lucrurile. Vă va aduce aminte de ce v-am spus Eu, şi vă va descoperi lucruri viitoare." Spiritul Sfânt a făcut lumină şi asupra paharului cu vin. "Acesta este sângele Meu." Sângele când este în trup reprezintă viaţa. Sângele vărsat reprezintă sfârşitul vieţii. Isus şi-a dat întreaga Sa viaţă pământească pentru a câştiga dreptul să cumpere întreaga viaţă a lui Adam. Deci, jertfirea vieţii lui Isus, vărsarea sângelui Său, a avut ca urmare răscumpărarea lui Adam şi a tuturor descendenţilor săi. Apostolul Pavel ne spune că Isus S-a făcut în toate asemenea fraţilor Săi. Tot ap. Pavel sfătuieşte pe creştini să se ofere ca sacrificii vii, plăcute lui Dumnezeu. Dacă şi-ar jertfi numai trupul, aceasta ar fi o jertfă inacceptabilă, pentru că ar fi o jertfă moartă. În sacrificiile tipice, animalul trebuia să fie nu numai întreg şi curat, ci să fie în viaţă, adică viu.

Când creştinii sunt îndreptăţiţi, întreaga viaţă a lui Isus le este atribuită. În acest chip, membrii sunt părtaşi ai desăvârşitei vieţi a lui Isus. "Căci Cel ce sfinţeşte şi cei ce sunt sfinţiţi sunt dintr-unul. De aceea, Lui nu-I este ruşine să-i numească fraţi." Evrei 2:11.

Fiecare ucenic adevărat, care se află prin credinţă în Hristos, este în stare să pătrundă această unire cu Domnul şi Capul său. Aceasta este taina ascunsă a Evangheliei.

Pâinea şi vinul Cinei de Taină sunt numai simboluri, care ne fac să vedem realitatea înaintea minţii noastre. Cei care participăm la masă, trebuie să ne îndreptăm mintea spre profunzimea lucrurilor, încercând să prindem adevărata semnificaţie a celor ce se văd în timpul prăznuirii. După cum pâinea este făcută din mai multe molecule de făină şi fiecare moleculă este în legătură una cu alta, tot aşa membrii Eclesiei trebuie să ţină legătura unii cu alţii, să se iubească unii pe alţii, să se roage unii pentru alţii şi să aibă compasiune unii pentru alţii. Compasiune înseamnă a simţi în inimă durerea cuiva.

Creştinul care se împărtăşeşte din vin înţelege că acest lucru reprezintă pentru el, în primul, rând privilegiul participării la viaţa lui Isus, unde a ajuns prin meritul Mântuitorului. Şi, de asemenea, golirea paharului reprezintă privilegiul de a-şi preda viaţa în moarte.

Fără să ştie, cei 11 au serbat la Cină moartea apropiată - adică în aceeaşi zi - a Domnului lor. Nu peste mult au început să înţeleagă că moartea aceasta este şi moartea lor prin unirea pe care au făcut-o cu Domnul.

"Să prăznuim dar praznicul nu cu un aluat vechi, nici cu un aluat de răutate şi viclenie, ci cu azimele curăţiei şi adevărului." 1Corinteni (cap.5:8).

miercuri, 7 martie 2007

Sărbătorile evreilor - tip şi antitip

"Şi tot ce a fost scris mai înainte a fost scris pentru învăţătura noastră, pentru ca prin răbdarea şi mângâierea pe care o dau Scripturile să avem nădejde." (Romani, cap. 15:4)

În armonia creaţiei, nimic nu este haotic. Totul este bine planificat şi totul este sub control. Privind la Planul Lui Dumnezeu, fiecare după capacitatea noastră, rămânem uimiţi de frumuseţea şi armonia lui, pe măsură ce-i putem admira proporţiile şi pătrunde structura.

Dumnezeu a ales pe Israel ca popor al Său, căruia îi zice prin Moise: "Tu eşti un popor sfânt pentru Domnul Dumnezeul tău. Domnul Dumnezeul tău te-a ales ca să fii un popor al Lui, dintre toate popoarele de pe faţa pământului." (Deuteronom, cap. 7:6)

Acestui popor Dumnezeu i-a dat legi şi porunci. Era obligat să ţină diferite zile solemne – adică sărbători – în care se puteau apropia de Dumnezeu, aducându-I jertfe. În Leviticul, cap. 23:4-44, aflăm 7 sărbători pe care israeliţii trebuiau să le ţină într-un an.

În gândirea divină, ele nu erau sărbătorile poporului, ci ale lui Dumnezeu. "Iată sărbătorile Domnului, pe care le veţi vesti ca adunări sfinte, iată sărbătorile Mele!" (Deuteronom, cap. 23:2) Mai târziu, tradiţiile şi ritualurile evreilor au îndepărtat adevăratul lor caracter, devenind, încă pe vremea Domnului, sărbătorile iudeilor. Studiind atent semnificaţia acestor sărbători tipice, vom observa că ele sunt nişte etape ale vieţii creştine, dându-ne informaţii despre mântuirea omului. În Leviticul, cap. 23:3, sabatul este menţionat în fruntea zilelor solemne, dar nu face parte din cele 7 sărbători anuale.

Fiecare sărbătoare a lui Israel era însoţită de jertfe. La fel, fiecare etapă a vieţii noastre creştineşti este legată de jertfa Domnului nostru Isus Hristos. Dar nu numai în sărbătorile anuale Israel aducea jertfe. În Numeri, cap. 28:3, citim: "Iată jertfa mistuită de foc pe care o veţi aduce Domnului: în fiecare zi câte doi miei de un an fără cusur, ca ardere de tot necurmată." Este vorba de ardere de tot fără întrerupere pe care israeliţii trebuiau să o aducă în fiecare zi. Tot aşa, jertfa noastră trebuie adusă Domnului, nu numai în ocazii speciale, în adunări mari, la convenţii, când ne întâlnim cu mai mulţi fraţi, ci în fiecare zi, mirosul plăcut al arderii de tot să se urce, din partea noastră, necontenit către Dumnezeu.

Creştinul nu trebuie să ţină sărbătorile rituale. (Coloseni, cap. 2:16) Sărbătorile din Levitic, cap. 23, au o însemnătate profetică. Când Dumnezeu şi-a sfârşit lucrarea de creaţie s-a odihnit. Odihna nu înseamnă inactivitate. El doreşte ca toţi oamenii făcuţi după chipul şi asemănarea Sa să intre în odihnă. E drept că noi, ca şi copii ai Săi, am intrat în odihnă atunci când am crezut. Dar adevărata odihnă, când ne vom bucura de slava copiilor lui Dumnezeu, va fi numai la vremea răsplăţii noastre.

Pentru omul nerăscumpărat, mort în greşelile şi păcatele lui, era imposibilă bucuria odihnei. De aceea a fost necesară prima sărbătoare, numită Pesah, Sărbătoarea Libertăţii, temelia tuturor celorlalte sărbători. De Pesah se leagă intim Sărbătoarea Azimilor. Aceste două sărbători sunt atât de strâns legate între ele, încât par a fi o singură sărbătoare. Nici chiar israeliţii nu au putut pătrunde adâncul înţelepciunii şi ştiinţei lui Dumnezeu şi din acest motiv au văzut o singură sărbătoare. Totuşi, Pesah, se referă strict la evenimentul înjunghierii mielului, pe când Sărbătoarea Azimilor dura 7 zile. Urma Legănarea Snopului, care nu se putea ţine numai după intrarea în Canaan. După 50 de zile de la aceasta, venea Sărbătoarea Şavuot (Sărbătoarea Învăţăturii, Rusaliile sau Ziua Cincizecimii). Aceasta corespundea cu încheierea secerişului de primăvară, terminarea strângerii celor dintâi roade.

Până în luna a 7-a, nu mai erau sărbători. În luna a 7-a, în prima zi, suna "glasul şofarului" (cornul de berbece). Era Roş Haşana, capul anului civil sau Sărbătoarea Trâmbiţelor. În ziua a 10-a a acestei luni Tişri, era Iom Kipur, cea mai mare sărbătoare a evreilor, Ziua Ispăşirii. În a 15-a zi din această lună, era Sucot, Sărbătoarea Corturilor, Sărbătoarea Bucuriei. Aceasta corespundea cu terminarea celor din urmă roade ale anului. Aceasta dura 7 zile. Cele descrise mai sus au fost sărbătorile pe care Dumnezeu a poruncit, prin Moise, poporului Său să le ţină într-un an. În total, erau 7.

"Sărbătorile legii erau împărţite în două părţi. Sărbători de primăvară şi sărbători de toamnă. Cele de primăvară au fost: Pesah, Azimilor, Legănarea Snopului şi Şavuot. Iar cele de toamnă erau: Roş Haşana, Iom Kipur şi Sucot. În antitip, sărbătorile de primăvară aparţin Eclesiei lui Hristos, iar cele de toamnă aparţin lumii. Dacă facem o comparaţie între sărbătoarea de 7 zile din perioada de primăvară şi sărbătoarea de 7 zile din perioada de toamnă, adică între Sărbătoarea Azimilor şi Sărbătoarea Corturilor, vom observa că fiecare dintre aceste sărbători începe cu o zi de adunare sfântă şi se sfârşeşte la fel. Interesant este că Sărbătoarea Azimilor se sfârşeşte în ziua a 7-a, pe când Sărbătoarea Corturilor, în ziua a 8-a. Oare de ce? Cele 7 zile din perioada de primăvară reprezintă cele 7 etape de dezvoltare ale Bisericii, iar cele 7 zile din perioada de toamnă reprezintă sărbătorile lumii în Împărăţia Milenară. Binecuvântarea lumii vine în ziua a 8-a." – fr. David Rice

Pesah – Sărbătoarea Paştilor

În Exod, cap. 12:2, citim: "Luna aceasta va fi pentru voi cea dintâi lună. Ea va fi pentru voi cea dintâi lună a anului." Chiar dacă anul civil îşi continua cursul, Dumnezeu a inaugurat pentru poporul Său ceva nou, caracterizat prin relaţii cu El pe baze noi. A făcut din Israel un tip (o umbră) pentru a-şi arăta nespusa bogăţie a harului Său în antitip. Planul de eliberare a întregului neam omenesc de sub domnia dezastruoasă a prinţului întunericului l-a aplicat, în mod simbolic, eliberării poporului Său de sub faraonul Egiptului. Acest lucru a fost posibil datorită iubirii sale. Dumnezeu a avut la dispoziţie Mielul. Mielul cunoscut de la întemeierea lumii.

Exod, cap. 12, nu vorbeşte despre mai mulţi miei pentru o casă. Dar un miel, chiar fără cusur, nu putea salva, căci numai sângele putea face ispăşirea. Acest miel trebuia neapărat junghiat. "Să ia din sângele lui şi să ungă amândoi stâlpii uşii şi pragul de sus al caselor unde îl vor mânca [...] Eu voi vedea sângele şi voi trece pe lângă voi." (Exod, cap. 12:7, 13) Sângele mielului înjunghiat în seara aceea în Egipt a avut o foarte mare importanţă în acea situaţie, dar acel sânge nu a avut capacitatea de a înlătura păcatul adamic. De aceea, Dumnezeu, în planul Său, priveşte mai departe, priveşte la sângele de pe Golgota. Apostolul Petru ne spune: "... nu cu lucruri pieritoare, cu argint şi cu aur aţi fost răscumpărat din felul deşert de vieţuire pe care îl moşteniserăţi de la părinţii voştri, ci cu sângele scump al lui Hristos, Mielul fără cusur şi fără prihană." (1 Petru, cap. 8:18,19)

După ce am observat implicarea lui Dumnezeu la instituirea Paştilor, să vedem acum care era datoria omului referitor la aceasta. Acolo, în Egipt, fiecare israelit trebuia să ia un miel pentru casa sa, să-l păstreze, să-l înjunghie, să-i pună sângele pe uşă, să-l mănânce fript la foc şi în noaptea aceea să stea în casă. Aceasta era partea omului, pentru ca, în final, să fie salvat.

Mai observăm un aspect. În noaptea aceea, când a trecut îngerul Domnului, cei din casă mâncau din miel cu azime şi ierburi amare. De 7 ori la descrierea sărbătorii de Pesah este amintit cuvântul "a mânca". Toţi acei care în decursul Vârstei Evanghelice şi-au luat un Miel au mâncat din El cu verdeţuri şi ierburi amare, în întreaga lor viaţă de creştini. A crede în Domnul nostru Isus Hristos nu este o simplă adeziune intelectuală la ceea ce cuvântul lui Dumnezeu spune despre El. Domnul zice: "Dacă nu mâncaţi trupul Fiului omului şi nu beţi sângele lui, nu aveţi viaţă în voi înşivă". Nu este vorba de a mânca şi a bea în mod literal carnea şi sângele Lui. "Cuvintele pe care vi le-am spus Eu sunt spirit şi viaţă". (Ioan, cap. 6:63)

Primul Paşti nu trebuia repetat niciodată în forma sa din Egipt, în sensul că sângele nu mai trebuia pus pe uşi, pentru că îngerul nu a mai avut nicio misiune de nimicire. "Dar pomenirea acelei zile s-o păstraţi şi s-o prăznuiţi, printr-o sărbătoare în cinstea Domnului; s-o prăznuiţi ca pe o lege veşnică pentru urmaşii voştri". (Exodul, cap. 12:14)

În fiecare an, mielul fript la foc amintea israeliţilor că au fost eliberaţi din Egipt. În fiecare an, Mielul lui Dumnezeu jertfit pe Golgota ne aminteşte nouă de preţul plătit pentru eliberarea noastră din păcat.

Sărbătoarea Azimilor

Sărbătoarea Azimilor a fost legată intim de Paşti. "[...] Hristos, Paştile nostru a fost jertfit. Să prăznuim dar praznicul nu cu un aluat vechi, nici cu un aluat de răutate şi viclenie, ci cu azimele curăţiei şi adevărului". (1 Corinteni, cap. 5:7, 8) Nu numai Paştile se mâncau cu azime, ci acestea se consumau în toată săptămâna care urma, simbol al întregii noastre vieţi de creştini. Azimele erau fără aluat. Acesta e simbolul păcatului sub orice formă s-ar prezenta el. Fie că este numit aluatul cel vechi, fie că este numit aluat de viclenie, fie că este numit aluat de răutate, orice formă ar avea, el trebuie înlăturat.

Domnul Isus vorbeşte despre aluatul fariseilor, indicând prin aceasta făţărnicia, orgoliul religios. Vorbeşte despre aluatul saducheilor, făcând aluzie la necredinţa lor în învierea morţilor. De asemenea, se mai referă la irodieni, care foloseau orice fel de vicleşug pentru a-şi ajunge scopurile. Să fim atenţi! Doar un pic din orice aluat face să dospească toată plămădeala.

Snopul din cele dintâi roade

Paştile şi Sărbătoarea Azimelor puteau fi ţinute în pustie. Dar Snopul din cele dintâi roade nu putea fi adus înaintea Domnului, decât după ce au intrat în ţară. Acest snop era adus înaintea Domnulu a doua zi, după Sabat, la începutul unei noi săptămâni. Evangheliile ne vorbesc despre această zi, ca despre ziua întâi a săptămânii, când, dis de dimineaţă, pe când răsărea soarele, femeile ce căutau pe Isus au aflat că El înviase. Snopul reprezintă pe Hristos înviat, pârga celor adormiţi. Snopul trebuia legănat înaintea Domnului. Ce minunat! Isus a fost înălţat la cer şi acolo, în faţa Tatălui, a primit confirmarea lucrării sale de răscumpărare. Pentru lume, Nazarineanul este un oarecare Isus care a murit, dar pentru noi El este viu. Apostolul Ioan redă cuvintele lui Isus: "Adevărat, adevărat vă spun, că dacă grăuntele de grâu care a căzut pe pământ nu moare, rămâne singur, dar dacă moare, aduce multă roadă". (Ioan, cap. 12:14)

Legănarea snopului era însoţită de o ardere de tot. Pentru prima dată, preotul trebuia să aducă o jertfă de băutură; un sfert de hin de vin (0,9 l.). Vinul reprezintă sângele vărsat, viaţa neprihănită a Domnului, adusă ca jertfă.

Şavuot – Sărbătoarea Cincizecimii

Sărbătorile s-ar fi putut opri aici dacă Dumnezeu nu ar fi avut în vedere restaurarea neamului omenesc, simbolizată prin cele 3 sărbători de toamnă. Cincizecimea sau Sărbătoarea Săptămânilor, ţinută la 50 de zile după legănarea snopului, este plină de învăţături. Atunci se încheia strângerea celor dintâi roade. Este sărbătoarea bucuriei pentru Eclesie. Un nou dar de mâncare trebuia adus ca jertfă, şi anume: două pâini coapte (atenţie – de data aceasta cu aluat). Aceasta reprezenta un simbol al Bisericii aleasă dintre evrei şi neamuri.

Sărbătorile de toamnă

După cum s-a amintit, aceste sărbători ţintesc reabilitarea neamului omenesc. Din Levitic, cap. 23:22, se vede că după ce secerişul este terminat rămânea nesecerat un colţ de câmp. De asemenea, nu era voie să se strângă nimic ce rămânea de pe urma secerătorilor. Această hrană trebuia lăsată săracului şi străinului. Vine vremea când va suna trâmbiţa în luna a 7-a şi toţi cei din morminte vor auzi glasul Fiului omului şi vor ieşi afară. Aşa după cum pentru noi luna Nisan a fost cea dintâi lună a anului răscumpărării noastre, tot aşa, pentru lume, luna a şaptea va fi cea dintâi lună a anului restaurării ei.

Treziţi la glasul "şofarului", fiecare, la rândul cetei lui, toţi oamenii vor da piept cu o nouă stare de lucruri. La început, nu vor avea bucurie, ci, mai degrabă, întristare. Dar nu după mult timp, se vor căi şi vor înţelege, fiecare, necesitatea ispăşirii păcatelor lor. Vor recunoaşte jertfa Domnului Isus Hristos şi vor face primii paşi spre înnoirea vieţii. Astfel, împăcată cu Dumnezeu, omenirea nu se va mai simţi înstrăinată de la faţa Tatălui. Şapte zile vor sărbători strângerea celor din urmă roade, bucurându-se de şansa împăcării cu Dumnezeu.

"Să te bucuri la sărbătoarea aceasta tu, fiul tău, fiica ta, robul tău, roaba ta, străinul, levitul, orfanul şi văduva care vor fi în cetăţile tale". (Deuteronom, cap. 16:14)

Sărbătoarea Corturilor se încheia cu adunarea solemnă din ziua a 8-a. Îndată ce opera împăcării va fi terminată, Dumnezeu va recunoaşte neamul omenesc şi va aşeza sanctuarul Său între oameni. Atunci se va împlini ceea ce este scris: "Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei şi ei vor fi poporul Lui şi Dumnezeu Însuşi va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor". (Apocalipsa, cap. 21:3)

Cartea aceasta a Legii să nu se depărteze de tine!

Cartea aceasta a Legii să nu se depărteze de tine!
Iosua 1:8