Darurile Spiritului Sfânt

Ca bază de referinţă la acest subiect ne vor servi cuvintele ap. Pavel din prima lui scrisoare către Corinteni. "De pildă, unuia îi este dat, prin Duhul, să vorbească despre ÎNŢELEPCIUNE; altuia, să vorbească despre CUNOŞTINŢĂ, datorită aceluiaşi Duh; altuia CREDINŢA, prin acelaşi Duh; altuia, darul TĂMĂDUIRILOR, prin acelaşi Duh; altuia, puterea MINUNILOR; altuia, PROOROCIA; altuia, DEOSEBIREA DUHURILOR; altuia, FELURITE LIMBI; şi altuia, TĂLMĂCIREA LIMBILOR." (1Corinteni 12:8-10).
Deşi a fost Perfect, deşi studia sârguincios Legea şi Profeţii câtă vreme a fost copil, se pare că, Domnul nostru nu a înţeles deplin felul în care va fi desăvârşită marea operă de Răscumpărare. Dar când s-a botezat la Iordan, Spiritul Sfânt a venit peste El fără de măsură şi i-a dat o nouă minte. Cu acest potop de lumină a pătrunderii spirituale, Scriptura a devenit pentru El o nouă carte. Pentru a nu întrerupe studiul Scripturii, El a trebuit să caute singurătatea deşertului, unde s-a contopit în acest Cuvânt, uitându-se pe Sine de tot. Astfel că timp de 40 zile n-a mâncat nimic. La urmă a flămânzit, iar diavolul s-a folosit de acest ocazie, pentru a-L ispiti. Nu insist acum asupra celor trei ispite.
Întorcându-se din pustie, Domnul nostru s-a aprins de dorinţa de a vesti poporului Evanghelia, dar a dat peste nişte oameni nepăsători, reci şi împotrivitori la dreptate. Ca să fie crezut că învăţătura şi puterea Lui sunt de la Dumnezeu, El a trebuit să facă ceva nemaivăzut. Pentru a înfrunta criticismul rece, îndoiala cărturarilor şi a fariseilor, şi să reaprindă rămăşiţa credinţei care se stingea în inima poporului, Domnul a făcut multe minuni. Toate acestea erau un apel către omul natural. Spiritul Sfânt a fost dat, doar Lui, şi nici unul din ei nu puteau înţelege. Când a venit vremea ca Domnul să înfiinţeze Eclesia Sa, a trebuit să arate câteva semne exterioare. Darul Spiritului Sfânt din ziua Rusaliilor a fost însoţit de semne exterioare – limbile de foc. Putem fi siguri că, în inima lor, fiecare din apostoli a simţit în el Spiritul Sfânt, dar cum puteau şti alţii că peste apostoli s-a coborât Spiritul Sfânt, dacă nu ar fi fost limbile de foc?
După manifestarea de la Rusalii, Dumnezeu le-a dat apostolilor diferite daruri. Toate prin acelaşi Duh. Apostolul Pavel dă Corintenilor o listă cu nouă daruri, şi anume:
a) Înţelepciunea b) Cunoştinţa c) Credinţa d) Puterea vindecătoare e) Puterea minunilor f)Proorocia g)Deosebirea duhurilor h)Facultatea de a vorbi limbi străine i)Tălmăcirea limbilor
Să medităm puţin asupra acestor daruri.
ÎNŢELEPCIUNEA: Este facultatea de care ne putem folosi, pentru a avea în orice lucru succesul cel mai bun. Cu alte cuvinte, înţelepciunea este abilitatea de a face maximum de lucruri posibile cu mijloacele pe care le avem. Manifestarea cea mai cuminte a înţelepciunii este folosirea cunoştinţei într-un mod care să aducă cel mai mare bine. "Ferice de omul care găseşte înţelepciunea şi de omul care capătă pricepere!" (Proverbe cap. 3:13). Cunoaştem cu toţii că începutul înţelepciunii este frica de Dumnezeu, adică, respectul faţă de El. Înţelepciunea este una din atributele lui Dumnezeu care totdeauna lucrează în deplină armonie cu dreptatea şi iubirea. Întruchiparea cea mai perfectă, şi ca simbol al Înţelepciunii, Dumnezeu a făcut LOGOSUL – care se identifică cu Înţelepciunea. Din cauza imperfecţiunii omului, ce rezultă din moştenirea efectelor rămase în urma căii greşite urmate de Adam, omul nu este, după natură, înţelept.
Înţelepciunea trebuie câştigată. Pentru câştigarea Înţelepciunii, inima are un rol însemnat. Inima este facultatea fiinţei care pune motivele în mişcare. Este scaunul motivelor şi scaunul afecţiunilor. Pentru a deveni înţelept, inima trebuie să fie curată. A fi şiret şi viclean, a fi perfid şi ipocrit nu înseamnă a fi înţelept, deşi lumea crede că aceşti "descurcăreţi" sunt înţelepţii. Cunoştinţa folosită într-un mod neînţelept duce la dezastru. Avem ca exemplu pe heruvimul care ajunsese plin de înţelepciune şi desăvârşit în frumuseţe. Dar Logosul şi-a întrebuinţat cunoştinţa într-un mod înţelept. Aceasta a adus şi va aduce binecuvântare. Dacă nouă ne lipseşte înţelepciunea, Iacob ne îndeamnă să o cerem de la Dumnezeu care dă tuturor cu mână largă, fără mustrare şi ea ne va fi dată. Dar nu înţelepciunea falsă, nu iscusinţa de a înşela de a amăgi, de a câştiga în detrimentul altora, ci Înţelepciunea celor neprihăniţi despre care îngerul aminteşte la naşterea lui Ioan Botezătorul. "Înţelepciunea care vine de sus este, întâi, curată, apoi paşnică, blândă, uşor de înduplecat, plină de îndurare şi de roade bune, fără părtinire, nefăţarnică." (Iacob cap. 3:17).
CUNOŞTINŢA: Cunoştinţa este o posesiune de fapte. Este totalitatea informaţiilor pe care le deţinem. Între înţelepciune şi cunoştinţă este o mare deosebire. Cunoştinţa este ceea ce se adună prin instrucţiune, prin iluminarea minţii, prin învăţare şi studiu. Cunoştinţa, de obicei, este umplerea minţii cu cugetele altora. În cazul nostru, însuşirea cugetelor lui Dumnezeu. Despre unul care a câştigat oarecare cunoştinţă, iar cunoştinţa aceasta o întrebuinţează într-un mod înţelept, se zice că este blând cu mintea. Cineva poate să fie foarte înţelept, dar să aibă puţină cunoştinţă. Acesta dacă are experienţă personală poate izbuti într-o sumedenie de lucruri, despre care nu are o totală cunoştinţă. Sunt şi cazuri, însă, când cineva poate deţine o mare cunoştinţă într-un domeniu, şi totuşi să aibă puţină abilitate în întrebuinţarea ei. Cât despre noi, să ne silim a creşte mereu în harul şi cunoştinţa Domnului Isus Cristos şi toată cunoştinţa pe care o acumulăm în vremelnica noastră existenţă de creştini, să o întrebuinţăm pentru a răspândi mesajul Evangheliei. Nu aşa cum au făcut odinioară învăţătorii lui Israel, care au pus mâna pe cheile cunoştinţei şi au blocat intrarea. Nici ei nu au intrat, nici pe alţii nu i-au lăsat să intre.
Încheind aceste modeste şi incomplete cuvinte despre cunoştinţă, vreau să vă îndemn atât pe voi, prietenii mei, cât şi pe mine, ca în adunare orice cunoştinţă despre adevăr să fie apreciată. Ea este un dar de la Dumnezeu. Este o dovadă a înaintării, a creşterii, căci nimeni nu poate fi tare în Domnul şi în puterea tăriei Lui – dacă nu are cunoştinţă.
CREDINŢA: Am vorbit până acum despre înţelepciune şi cunoştinţă ca daruri pe care Dumnezeu le dă copiilor Săi. Un alt dar este credinţa. Mi se pare prea vast acest subiect pentru a putea fi scos în evidenţă în câteva fraze. Vă sugerez să revedeţi definiţia credinţei dată de ap. Pavel în Epistola către Evrei (cap. 11:1). Se pare că este un lucru esenţial pe care Dumnezeu îl cere de la copii Săi. "Şi fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui!..." am citat din acelaşi capitol.
Despre cele două elemente care formează credinţa am vorbit într-o lecţie anterioară. Să ne amintim, totuşi că, atât priceperea intelectuală, cât şi simţământul inimii, sunt de lipsă pentru dezvoltarea credinţei. Înţelegerea principiilor fundamentale ale adevărului divin, a existenţei unui Suprem şi Inteligent Creator, susţinerea planului Său de răscumpărare pentru întreg neamul omenesc prin unicul Fiu, Isus Cristos, formează temelia pentru credinţa adevărată pe care o susţine Scriptura. Există o caracteristică a credinţei care chiar se laudă că este credinţa. Aceasta se numeşte credulitate. Unii oameni în diferite stări şi si situaţii se laudă că au multă credinţă. Dar, de fapt, este credulitate. Credinţa adevărată este plină de responsabilitate. Mulţi oameni pot avea o cunoştinţă oarecare în domeniul religios, dar credinţa nu înseamnă cunoştinţă. Este adevărat că noi am ajuns la credinţă prin cunoaşterea unor lucruri, dar nu le-am putut pipăi ca să demonstrăm simţurilor că ele există. Atunci a intervenit Dumnezeu cu darul Său. Ne-a dăruit credinţa, şi după ani de zile această credinţă a devenit atât de puternică, încât astăzi pentru noi, chiar lucrurile care nu se văd sunt pipăibile.
Despre celelalte daruri nu vorbesc acum. Am încorda prea mult răbdarea unora. Totuşi câteva cuvinte aş mai vrea despre vorbirea în limbi. Majoritatea ucenicilor vorbeau limba ebraică, iar spiritul le-a dat puterea să vorbească şi în alte limbi, arabă, persană etc. Posesorul acestui dar, de multe ori, nu înţelegea nici el ce spune. De aceea altora li s-a dat darul tălmăcirilor. Anume, abilitatea de a înţelege şi a explica mesajul. Aşa a procedat Domnul în Eclesia timpurie. Ei nu au avut Cuvântul în forma cum îl avem noi astăzi, nici comentarii, nici dicţionare, nici concordanţe şi de aceea Spiritul Sfânt s-a folosit de câţiva fraţi spre beneficiul tuturor. Această metodă a dat randament în vremea aceea. Venind la timpul nostru, observăm că unele daruri s-au sfârşit şi chiar pe vremea ap. Pavel, unele nu se mai practicau. Vedem cum în vremile din urmă Dumnezeu prin Spiritul Său, a restaurat marile adevăruri fundamentale care se pierduseră in timpul Evului Mediu, când Biserica Sa a trebuit să propovăduiască acoperită în sac şi cenuşă, adică în limbile moarte. Restaurarea vaselor de aur din casa Domnului s-a făcut sub supravegherea Regelui. Astăzi Spiritul Sfânt ne dă unuia sau altuia câte un gând frumos, câte o descoperire din adevăr, spre edificarea tuturor. Nici un presbiter, nici un grup de oameni şi nimeni nu-şi poate aroga dreptul de a fi singurul canal al adevărului. Domnul singur este Învăţătorul nostru, iar noi toţi nu suntem mai mult decât, vestitori ai Evangheliei.
Închei aceste gânduri prin a spune că darurile au fost indispensabile Eclesiei timpurii până când ea a început să rodească. Dar despre roade cu altă ocazie. Amin!

Meseria de ucenic

"Dacă rămâneţi în cuvântul Meu, sunteţi în adevăr ucenicii Mei;" (Ioan cap. 8:31)

Mântuitorul nostru acceptă ca ucenici ai Săi pe toţi aceea care, dintr-o profundă convingere şi cu o hotărâre fermă urmează calea tăgăduirii de sine, aşa cum a practicat El pe pământul nostru. O dragoste atât de măreaţă şi înălţătoare, cum a arătat-o pentru noi Domnul pe Calvar, nu poate fi mulţumită decât cu o predare totală a vieţii noastre Lui, cu tot ce avem şi tot ce suntem. Cel mai bun răspuns la binecuvântările nemeritate pe care le primim este ascultarea necondiţionată de voinţa Sa.

"... oricine dintre voi, care nu se leapădă de tot ce are, nu poate fi ucenicul Meu." (Luca, 14:33) Această afirmaţie, privită după cum ne este redată de către Luca, se pare că Domnul nostru pune sarcini grele pe umerii celor care vor să-I fie ucenici. Citim şi versetul 26 din acelaşi capitol. "Dacă vine cineva la Mine, şi nu urăşte pe tatăl său, pe mama sa, pe nevastă-sa, pe copiii săi, pe fraţii săi, pe surorile sale, ba chiar însăşi viaţa sa, nu poate fi ucenicul Meu." Aceasta nu înseamnă că trebuie să avem o atitudine duşmănoasă, ostilă sau de reavoinţă, faţă de familiile şi rudele noastre, înseamnă numai că, dragostea noastră pentru Domnul să fie totdeauna pe locul întâi, apoi vine familia, rudele, prietenii etc. De fapt, clauza cea mai grea din acest pasaj, este conţinută în cuvintele: "ba chiar însăşi viaţa sa". Aici intervine totala lepădare de sine.

"Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine..." (Matei cap. 16:24)
Lepădarea de sine înseamnă o predare atât de completă lui Cristos, încât eul să nu mai aibă nici un drept şi nici o revendicare asupra mea şi nici un fel de autoritate. Repet versetul din Matei, mergând puţin mai departe. "Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea..."

Deşi asemănătoare, lepădarea de sine şi purtarea crucii sunt două lucruri. Lepădarea de sine este o supunere pasivă, purtarea crucii este ceva mai mult. Este activitate. Crucea este simbolul umilirii, a prigonirii şi a suferinţelor pe care lumea le-a oferit, odată, lui Isus din Nazaret şi continuă să le ofere astăzi tuturor acelora ce urmează pe Învăţător. Există multe altfel de cruci pe care le poartă ucenicii lui Isus. Unii poartă cruci grele în familiile lor. Despre acest lucru profetul spune: "...vrăjmaşii omului sunt cei din casa lui!" (Mica, 7:6) La alţii, bolile incurabile şi suferinţele de nedescris le macină toate oasele şi toţi atomii fiinţei lor, aşa încât blestemul care atinge pe toţi oamenii este pentru ei o cruce deosebit de grea.

Revin la versetul 24 din Matei cap. 16, pe care îl voi cita complet, cu cele trei condiţiuni. "Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea, şi să Mă urmeze." Pe cine să urmăm? Desigur pe Isus. Dar pentru a ne putea conforma ultimelor cuvinte sau ultimei condiţii, "şi să mă urmeze", trebuie să ştim prin ce s-a caracterizat viaţa lui Isus când a fost pe pământul nostru. Aceasta era o viaţă de ascultare desăvârşită faţă de voia Tatălui. Era o viaţă trăită în puterea Spiritului, o viaţă de slujire altora. Era o viaţă de îndelungă răbdare, de râvnă şi zel, de cheltuire de Sine, de umilinţă, bunătate şi credincioşie. Pentru a putea fi ucenici ai Săi, trebuie să trăim şi noi cum a trăit Isus. (1 Ioan, 2:6)

"Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii pentru alţii." (Ioan, 13:35) Aceasta este o dragoste care consideră pe alţii mai presus ca pe sine. " Dragostea aceasta este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate: dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândeşte la rău." Fără acest fel de dragoste, suntem reci şi lipsiţi de viaţă. Nu-i destul că am început bine paşii pe calea Domnului. Dacă nu rămâneţi în Mine, zice Isus, nu puteţi fi ucenicii Mei.

Versetul 14 din capitolul 33 din Luca este unul interesant, pe care merită să-l mai amintesc odată. "...oricine dintre voi, care nu se leapădă de tot ce are, nu poate fi ucenicul Meu." Se pare că aceasta este cea mai grea şi cea mai nepopulară dintre toate condiţiile puse de Domnul celor ce vor să-i devină ucenici. Parcă este cel mai greu verset de îndeplinit din toată Scriptura. El este interpretat în diferite feluri, fiecare după instrucţia şi raţiunea sa. Noi credem că, atunci când cineva s-a predat lui Dumnezeu, s-a predat cu tot ce este el şi cu tot avutul său. Domnul devine proprietar peste tot ce are şi este, iar el, consacratul, rămâne doar administrator peste această avere, care nu mai este a lui. Nu înseamnă , nicidecum, să-ţi vinzi totul sau să dai la săraci, poate chiar neglijându-ţi familia, iar tu să cerşeşti sau să trăieşti din mila fraţilor. Un astfel de om ar fi neînţelept şi ucenicul trebuie să fie înţelept în toate lucrurile. Ucenicul nu trebuie să devină un caz social, dar nici nu este îngăduit ca prisosul lui să-l îngrămădească, într-un mod egoist, numai pentru sine. În 1Ioan, 3:17, citim: "Cine are bogăţiile lumii acestea şi vede pe fratele său în nevoie, şi îşi închide inima faţă de el, cum rămâne în el dragostea de Dumnezeu?" Nu se cade ucenicului să fie foarte onorat şi foarte bogat în această lume, în care Domnul său a trăit sărac, smerit şi dispreţuit. Fiecare dintre noi este responsabil de felul cum înţelege el a se lepăda de tot ce are.

Oricine este hotărât să urmeze pe Cristos, să devină ucenicul Său, v-a trece prin multe şi felurite încercări. De la dispreţ, la glasuri care îl vor chema înapoi la calea vechiului obicei. Ucenicul nu este un om perfect. Imperfecţiunea este o piedică în calea noastră de a face unele lucruri. Unui ucenic i se pot scuza multe. De exemplu: lipsa de abilitate a unei minţi ascuţite, incapacitatea lui de a face fapte eroice, dar nu-i poate fi iertată lipsa de râvnă pentru Evanghelie. Când Domnul a făcut un bici de ştreanguri şi a scos afară pe vânzători din templu, a răsturnat mesele schimbătorilor de bani şi a zis vânzătorilor de porumbei: "Ridicaţi acestea de aici, şi nu faceţi din casa Tatălui Meu o casă de negustorie "; atunci ucenicii şi-au adus aminte că este scris: "Râvna pentru casa ta mă mănâncă pe mine." Mântuitorul nostru era consumat de focul râvnei pentru Dumnezeu şi pentru Împărăţia Sa. Adevăratul ucenic trebuie să simtă în toată fiinţa lui un foc, care să ardă mereu.

După Domnul Isus, un exemplu de râvnă mare avem în ap. Pavel. În vremea când era prigonitorul Saul, apostolul chiar a făcut parte din partida Zeloţilor. Cineva a căutat să-i caracterizeze râvna, făcându-i următorul portret: "Apostolul Pavel nu-şi dorea nici un bun pământesc, nu avea nici grijile vieţii şi nici frica de moarte. El era un om mânat de un singur gând: Evanghelia lui Cristos. Avea un singur scop, o singură ţintă: slava lui Dumnezeu. El era neîncetat constrâns a mărturisi ori a muri. El nu-şi îngăduia odihnă nici zi, nici noapte, ci cutreiera neîncetat pământ şi mare, străbătea munţi şi dealuri. Striga şi nu tăcea, nimic şi nimeni nu-l putea opri. Târât în faţa sinedriului ori tronurilor împărăteşti, el una făcea: mărturisea mereu despre adevăr. Şi chiar în faţa morţii, înainte ca tăişul securii să-i despartă capul de trup, el vorbea, se ruga, mărturisea, îndemna, şi, în cele din urmă momente, binecuvânta pe călăii săi." Oricine voieşte să fie ucenicul lui Cristos, ar trebui să înţeleagă că întreaga lui activitate trebuie să fie caracterizată de râvnă.

De asemenea, nu poate fi ucenic adevărat acela care nu are o credinţă puternică în Dumnezeu. Toţi uriaşii în credinţă au fost oameni simpli, dar care au făcut lucruri mari tocmai pentru că, dându-şi seama de slăbiciunea lor, s-au încrezut deplin în Dumnezeu. Acolo unde omul se poate descurca singur, credinţa n-are ce face. Ea acţionează numai pe terenurile considerate imposibile. Face ca imposibilul să devină posibil. Credinţa nu întâmpină piedici. Crede pe Dumnezeu pe cuvânt. "Toate lucrurile sunt cu putinţă celui ce crede." (Marcu, 9:23) Acolo unde îndoiala vede obstacole, credinţa găseşte calea. Unde îndoiala vede noapte întunecoasă, credinţa vede aurora dimineţii. Acolo unde îndoiala întreabă: cine poate crede una ca asta? Credinţa răspunde: eu.

Credinţa nu pare a fi totdeauna logică. Nu după logică a părăsit Avraam ţara Caldeilor şi a mers într-o ţară pe care n-a cunoscut-o nici el nici părinţii lui. Nu după logică Iosua a îndrăznit să cucerească Ierihonul, o cetate puternică, cu ziduri mari, ce părea invulnerabilă. Şi totuşi atât Avraam, cât şi Iosua au făcut-o, fiindcă au crezut pe Dumnezeu că ceea ce spune şi face. De fapt, credinţa este cel mai logic lucru din lume. Ce poate fi mai logic, decât ca o creatură să se încreadă în Creator. Este ilogic să crezi în Acela care nu poate să mintă, nu poate să înşele, nu poate să greşească? A crede în Dumnezeu este lucrul cel mai logic şi cel mai raţional.

Nu trebuie să pierdem niciodată din vedere că ucenicul este permanent într-o stare de război, atât cu el însuşi, cât şi cu puterile întunericului. Duhurile răutăţii se află atât în văzduh, cât şi în fii neascultării care sunt printre noi. Ucenicul are de dat zilnic lupte interne şi externe. În război este absolut necesară unitatea, armonia. Nu este timp pentru invidie, pentru gelozie. De aceea este imperios necesar ca ucenicii, care sunt ostaşi în armata Regelui, să fie totdeauna uniţi. Războiul implică suferinţă. Adresându-se lui Timotei, ap. Pavel îl îndeamnă: "Suferă împreună cu mine ca un bun ostaş al lui Cristos." Adevăratul ostaş execută ordinele superiorului său fără a cere lămuriri şi explicaţii. Trebuie să mai amintesc aici că adevăratul ucenic, după ce a devenit în clar cu misiunea ce o are de îndeplinit, nu se mai compromite cu plăcerile de o clipă ale veacului. "El poate fi necunoscut, deşi foarte bine cunoscut, cu toate că moare în fiecare clipă, el trăieşte. Este sărac şi totuşi îmbogăţeşte pe mulţi, deşi nu are nimic, posedă totul." (2 Corinteni, 6:9, 10)
Un adevărat ucenic nu caută numai darurile lui Cristos, ci pe El însuşi. Să fim ucenici adevăraţi, nu numai cu numele, nu numai clienţi care vin din când în când la Isus pentru a lua "bucate, vin şi lapte, fără bani şi fără plată." Fie ca Tatăl ceresc să ne ţină mereu simţurile treze, pentru a înţelege că dedicându-ne vieţii de ucenic, noi nu mai suntem ai noştri. Să proslăvim, dar, pe Dumnezeu în trupul şi în spiritul nostru, care sunt ale Lui. Amin!

Dacă ne-am ales pe Domnul şi-am devenit ucenici,
Să ne respectăm cuvântul, ca să fim ai lui amici.
Să iubim şi noi cu fapta, precum şi El ne-a iubit,
Prin furtunile vieţii să iubim necontenit.
Să trăim în armonia ce se cade unor fraţi,
Şi să dovedim că suntem – UCENICI ADEVĂRAŢI.

Doamne, învaţă-ne să ne rugăm!

Într-o zi, Isus se ruga într-un loc anumit. Când a isprăvit rugăciunea, unul din ucenicii Lui I-a zis: "Doamne, învaţă-ne să ne rugăm, cum a învăţat şi Ioan pe ucenicii lui." Atunci Isus le-a prezentat frumoasa şi completa rugăciune, atât de cunoscută astăzi – TATĂL NOSTRU. Ucenicii nu i-au cerut Domnului să-i înveţe să predice, să-i înveţe să cânte sau alte lucruri. Văzând importanţa pe care Isus o dă rugăciunii, i-au cerut să-i înveţe şi pe ei să se roage. Domnul nu le-a reproşat că de atâta vreme sunt împreună şi ei nu ştiu acest lucru. Dimpotrivă, credem că Isus s-a bucurat văzând la ucenicii această stare de inimă.
După atâţia ani de frecvenţă în şcoala Domnului nostru, cineva ar putea spune că avem atâtea subiecte importante, atâtea lecţii legate de adevărul prezent despre care ar trebui să scriu, iar eu insist să mă ocup cu lucruri începătoare. Dintr-un anumit punct de vedere, aşa se văd lucrurile. Noi, care demult trebuia să fim învăţători, vorbim despre rugăciune, punem din nou temelia pocăinţei şi a credinţei în Dumnezeu. Dar aşa cum s-a purtat Domnul faţă de noi la început, când eram nişte caractere nedezvoltate şi aveam nevoie de mult soare din iubirea lui Dumnezeu şi de multe învăţături, tot aşa avem obligaţia să ne purtăm şi noi faţă de cei care astăzi îşi toarnă fundaţia cunoştinţei lor despre adevăr şi încep zidirea caracterului creştin. Şi cei mai mici din Adunarea Domnului trebuie să beneficieze de condiţii prielnice pentru creştere, ca să poată ajunge oiţe şi oi. "... să asculte însă şi înţeleptul, şi îşi va mări ştiinţa, şi cel priceput, şi va căpăta iscusinţă." (Proverbe, cap. 1:5)
Revenind la subiect, amintesc faptul că a fost o vreme când Adam, strămoşul nostru, a fost în armonie cu Dumnezeu. A fost chiar într-un legământ cu El. Dar Adam a călcat acest legământ, iar descendenţii săi, în loc să se nască sub legământ s-au născut ca străini. Totuşi, Dumnezeu a păstrat o relaţie cu cei care au dorit să se apropie de El. Aşa au fost Abel, Enoh, Noe, chiar dacă (legal) erau sub condamnare. Mai târziu Dumnezeu a intrat în relaţie de legământ cu Avraam, apoi cu Isaac şi Iacob. Cele douăsprezece seminţii ale lui Iacob au format poporul Israel, căruia Dumnezeu le-a dat legământul Legii de la Muntele Sinai. Toţi aceşti descendenţi ai lui Iacob au putut merge la Dumnezeu prin rugăciune. Neamurile, însă, n-au avut acest privilegiu.
Ne amintim de sutaşul Corneliu din Cezarea, care se ruga mereu. Deşi era un cucernic şi temător de Dumnezeu, rugăciunile sale n-au fost acceptate, chiar după moartea lui Isus. Moartea lui Isus nu l-a adus pe Corneliu (care era dintre neamuri) într-o relaţie cu Dumnezeu, până s-au sfârşit cele şaptezeci de săptămâni de favoare evreiască. După ce ap. Petru îi "vesteşte Evanghelia păcii, prin Isus Cristos, care este Domnul tuturor", şi că " El a fost rânduit de Dumnezeu Judecătorul celor vii şi a celor morţi", pe baza Meritului Domnului, Corneliu este acceptat de către Dumnezeu. "În nimeni altul nu este mântuire: căci nu este sub cer nici un alt Nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi." (Faptele Apostolilor, cap. 4:12) El este mijlocitorul şi avocatul nostru. Cum devine El avocatul nostru? Dacă acceptăm că noi am fost nişte păcătoşi, că Isus ne-a răscumpărat din păcatul nostru, dacă ne căim de acest lucru şi întoarcem spatele la păcat, lepădându-ne de noi înşine şi devenind ucenici ai Săi, atunci El ne îndreptăţeşte şi devine avocatul nostru înaintea Tatălui. Nimeni nu va primi răspuns la rugăciunile sale, dacă nu este ucenic a lui Isus. Domnul nu împiedică pe nimeni să-şi plece genunchii, dar rugăciunile acceptate sunt numai acelea care se fac prin Isus. " Eu sunt calea, adevărul şi viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine." (Evanghelia după Ioan, cap. 14:6)
Dumnezeu în adâncul Înţelepciunii Sale şi prin ştiinţa Lui de mai înainte ne-a dat privilegiul fericit de a-i aduce închinare şi laudă. Am face o distincţie între închinare şi rugăciune. Închinarea este o aplecare, o recunoaştere a Maiestăţii Supreme un act de reverenţă, de adorare. Rugăciunea, însă, este expresia unei cereri. Dorinţa după umplerea, tot mai mult, cu Spiritul Sfânt este binecuvântarea care trebuie cel mai mult căutată în rugăciunile noastre. Noi am primit o măsură de Spirit, când am fost acceptaţi ca ucenici ai lui Isus, şi aceea flacără aprinsă atunci trebuie să devină în viaţa noastră o putere, care să controleze întreaga fiinţă. Scopul nostru este să devenim, în inimă şi voinţă, la starea plinătăţii Domnului nostru. Când îl vom vedea aşa cum este, atunci nu vor mai fi rugăciuni, ci numai laude. Aşteptăm cu drag Împărăţia pe care Domnul ne-a spus s-o implorăm: "...vie impărăţia Ta; facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ."
Din rugăciunea – Tatăl nostru – noi învăţăm foarte multe lucruri. În primul rând învăţăm să dăm onoare lui Dumnezeu, să-L recunoaştem ca Stăpân şi Suveran al Universului, exprimându-ne dorinţa ca numele Lui să fie sfinţit. Îi amintim despre Împărăţia promisă şi zicem ca în toate lucrurile să se facă numai voia Sa. Menţionăm foarte pe scurt nevoile noastre pământeşti. "Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi;" Isus a spus: "Pâinea lui Dumnezeu este aceea care se pogoară din cer, şi dă lumii viaţa ", şi "Eu sunt Pâinea vie, care s-a pogorât din cer." Totuşi, în rugăciunea Tatăl nostru este vorba de pâinea noastră pământească, pâinea ce alimentează trupul de carne. Ne rugăm să ne ierte greşelile noastre, aşa după cum iertăm şi noi altora şi, în sfârşit, să fim ajutaţi a nu cădea in ispită, atunci când ispititorul ne încearcă vigilenţa.
Mai înainte am amintit de Corneliu şi faptul că, rugăciunile sale – deşi sincere – n-au fost acceptate. Aceasta nu înseamnă că Dumnezeu nu a luat seama la ele. Am observat mai sus că, după ce ap. Petru îl prezintă pe Isus lui Corneliu, acesta a crezut şi prin Numele Lui a căpătat iertarea păcatelor , primind şi Duhul Sfânt. Ce înţelegem din purtarea Tatălui faţă de Corneliu? Înţelegem că şi astăzi, unii care vin la Dumnezeu şi se roagă plini de râvnă fără să cunoască condiţiile stabilite pentru a fi recunoscuţi ca şi copii ai Săi, rugăciunile lor ca şi ale lui Corneliu vor sta înaintea Tatălui ca o aducere aminte. Cel care cercetează inimile este Dumnezeu şi El ia notă de orice rugăciune sinceră care se ridică spre El pe aripile credinţei. Urmează ca fiecare personal să accepte mesajul împăcării, să creadă în jertfa Domnului Isus pentru a fi acceptat şi el de către Dumnezeu. A ne apropia de Marele Arhitect al Universului este cel mai minunat privilegiu pe care îl are un muritor. Noi trebuie să mergem înaintea Lui totdeauna, în spiritul reverenţei şi respectului şi numai în Numele lui Isus. Să fim plini de seriozitate. Să nu rostim nici un cuvânt pe care să nu-l gândim. Mai este un lucru important. După ce am făcut rugăciunea, să veghem la aceasta cu toată stăruinţa. Să fim atenţi şi să observăm când şi cum primim răspuns la rugăciunile noastre. Poate că, Dumnezeu uneori întârzie cu răspunsul, pentru a ne încerca credinţa, răbdarea şi seriozitatea. Să ştim, însă, şi să fim siguri că Dumnezeu niciodată nu este indiferent la cererea copiilor Săi.
"Vie Împărăţia Ta, facă-se voia Ta, precum în cer, aşa şi pe pământ", ne rugăm noi zi de zi. Să obosim a face acest lucru? Nicidecum! Domnul ne-a cerut să dorim mereu această Împărăţie şi să ne rugăm pentru ea. A renunţa la rugăciune înseamnă a renunţa la credinţă. Împărăţia oricum vine, fie că vrea cineva, fie că nu vrea, fie că se roagă cineva, fie că nu se roagă. Dar Domnul voieşte ca fiecare generaţie de copii ai Săi, să fie primii care doresc cu ardoare aşezămintele Sale, să fie primii care aşteaptă ca Dumnezeu să proslăvească locul unde se odihnesc picioarele Sale şi să-l facă glorios. Închei aceste modeste cuvinte de mai sus, printr-o afirmaţie a pastorului Russell: "Continuaţi să spuneţi, continuaţi să credeţi, continuaţi să vă rugaţi necontenit, continuaţi să ziceţi vie Împărăţia Ta, continuaţi să doriţi timpul când Împărăţia va binecuvânta toate familiile pământului." AMIN!