Drama omului

Când armonia ce domnea în EDEN, între Adam şi Eva, a fost stricată prin introducerea păcatului, "entropia" şi-a început activitatea. De atunci, degradarea fizică şi morală a continuat, iar fiii oamenilor au început să se coboare în locuinţa morţilor. Cineva şi-a bătut joc şi a schimonosit Coroana Creaţiei pământeşti a lui Dumnezeu. Acel cineva a fost Luceafărul strălucitor, fiul zorilor, devenit satan. Introducerea păcatului în lume se atribuie acestui adversar al lui Dumnezeu şi al oamenilor. Urmărind un singur scop – să ajungă ca Cel Prea Înalt – a capturat pe primii noştri părinţi şi pe urmaşii acestora. Această păcătoasă ambiţie, nu numai că i-a stricat gloriosului heruvim, degradându-l şi făcându-l un duşman al lui Dumnezeu, dar prin aceasta a adus asupra rasei noastre osânda morţii, toate mizeriile, durerile, necazurile şi suferinţele de tot felul. Cu toţii suntem martori oculari la aceste lucruri. Cabinetele medicilor, pompele funebre şi cimitirele ne confirmă că blestemul morţii mai planează încă asupra noastră, drept cea mai neagră calamitate ce se poate închipui. De aceea dezamăgirea îi cuprinde pe cei mai mulţi din fii oamenilor.

Rebeliunea din Eden.

Ştim că, în grădină, satan s-a folosit de un şarpe ca instrument pentru ispita ce o întindea Evei. Nu ştim precis dacă şarpele a vorbit cu voce ori numai prin faptele sale. Oricum a fost, ştim sigur că intenţia rebelului a fost să înstrăineze afecţiunea, iubirea şi respectul primei perechi faţă de Dumnezeu. Pentru aceasta el s-a făcut prietenul lor şi l-a descris pe Dumnezeu ca pe un egoist care le ascunde multe secrete. În grădină se aflau tot felul de pomi. Toţi erau pomi de viaţă. Eva şi Adam, mâncând aceste fructe, puteau să-şi continue viaţa fără sfârşit. Dar între pomii de viaţă ai acestei grădini era unul deosebit pe care Dumnezeu îl numeşte pomul cunoştinţei binelui şi răului, din ale cărui fructe dânşii nu aveau voie să mănânce. Satan a atras pe mama Eva în cursa lui şi prin aceasta a adus asupra lui Adam şi a rasei sale osânda păcatului. Trebuie să ne amintim că Eva nu a avut experienţa păcatului şi de aceea a fost o pradă uşoară pentru strălucitul şi frumosul heruvim.

Ispita, venind prin Eva, a vut o putere extraordinară asupra lui Adam. El ştia că odată ce Eva a mâncat din pomul oprit va muri. Satan l-a atins pe Adam în punctul cel mai slab, iubirea pentru femeie. Nu ştim cât timp au stat împreună în Eden. Ştim, însă, că înainte Adam s-a aflat singur o bună bucată de vreme, pentru că nu-şi găsea o pereche potrivită pentru el printre toate creaturile. Iar atunci când Dumnezeu i-a făcut femeie, os din oasele sale şi carne din carnea sa, a găsit în ea partea mult dorită. Dându-şi seama că moartea îi va răpi pe Eva şi va rămâne iarăşi singur, el a consimţit să mănânce din pom, asumându-şi orice risc.

Nu trebuie să condamnăm prea aspru prima pereche, ci să ne amintim că, deşi erau perfecţi pentru a se conforma poruncii divine, ei nu erau făcuţi desăvârşiţi prin experienţe, cu toate că ar fi trebuit să-şi întrebuinţeze înţelepciunea pentru a cunoaşte marginile necunoştinţei lor. Proba a fost prea tare, iar ei, neavând experienţă, s-au prăbuşit.

Acest fel de neascultare îl vedem şi astăzi, cu toate că noi avem experienţă. Dacă cineva este gata să condamne şi să critice pe mama Eva pentru că a ascultat de vocea şarpelui, acela să-şi aducă aminte că majoritatea aşa zişilor creştini de astăzi cred în minciuna lui satan tot atât de tare, ori poate mai tare ca mama Eva.

Pentru introducerea păcatului în lume, asupra şarpelui a fost rostit un blestem. "Vrăjmăşie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei. Aceasta îţi va zdrobi capul, şi tu îi vei zdrobi călcâiul" (Genesa 3:15). Capul şi călcâiul sunt simbolice. Unul este o parte vitală, iar unul o parte nevitală. Capul zdrobit înseamnă moarte, pe când zdrobirea călcâiului nu prezintă un pericol deosebit. Deşi satan a fost totdeauna pe urmele credincioşilor – seminţei femeii – pricinuindu-i multe împunsături şi persecuţii, totuşi ea s-a dezvoltat. Şi cu toate că satan s-a încumetat să batjocorească pe Domnul prin mâna fariseilor, chiar omorându-l, totuşi va veni timpul când sămânţa femeii va zdrobi capul şarpelui. Această zdrobire va însemna stingerea pentru vecie a oricărui rău, a oricărui vicleşug şi a oricărui păcat pe care satan l-a introdus în lume. Acest lucru nu s-a întâmplat. Răul încă prosperă şi chiar foarte mult. Oameni răi vor înainta şi vor deveni tot mai răi. Aceasta va fi marea bătălie a sfârşitului de veac. În ce priveşte "eclesia nebiruită", ea are o parte importantă în această zdrobire a răului. Ap. Pavel scria romanilor: "Dumnezeul păcii va zdrobi în curând pe satana sub picioarele voastre..." (Romani 16:20).

În prezent, toţi urmaşii lui Adam mor din cauza neascultării sale, deposedaţi de darul lui Dumnezeu – dreptul la viaţă veşnică. Dar nu numai atât, Adam a pierdut şi dreptul de a transmite copiilor săi, acest drept. Cele câteva mii de ani de necaz, plânset, durere şi moarte au fost o lecţie aspră pentru om – "o noapte neagră ce nu va fi uitată niciodată." Ne bucurăm că timpul acesta se apropie de final. Vârsta vieţii şi fericirii se va deschide în curând. Acela care s-a dat pe Sine preţ de răscumpărare pentru Adam, şi indirect pentru toată rasa pierdută, Acel mare Răscumpărător va stabili o domnie a dreptăţii. "El nu va slăbi, nici nu se va lăsa, până va aşeza dreptatea pe pământ;"(Isaia 42:4).

Această eră de aur este aşteptată de către toată creaţia cu "...o dorinţă înfocată." Amin!

Răscumpărarea

A murit Isus odată, pe un deal , crucificat,
Şi în marea Sa iubire pe toţi ne-a răscumpărat.
S-a jertfit ca să salveze ce a fost pierdut odată;
Omul, care-a fost făcut o fiinţă minunată.

Despre Adam este vorba, care cu soţia sa,
Au mâncat din pomul care, ascundea în el moartea.
Însă Tatăl cu iubire a făcut în Sinea Sa,
Un plan pentru mântuire să-l poată pe om salva.

Dumnezeu a întrebat prin înger, cu glasul tare:
"Cine poate să i-a cartea şi să o deschidă, oare?
Un glas blând şi foarte dulce sus în cer s-a auzit:
Cartea srie despre Mine, Eu vin Tatăl Meu iubit!"

Şi aşa, Tatăl din ceruri, I-a-ncredinţat Fiului,
Să-l răscumpere pe-Adam şi pe toţi urmaşii lui.
Nimeni n-a-nţeles pe Domnul de ce-a venit pe pământ...
N-au putut să vadă-n El, mesagerul Celui Sfânt.

Multe-a vrut Domnul să spună şi să-nveţe pe evrei,
Dar preoţii cei de seamă, farisei şi saduchei,
Uneltit-au să-L omoare, căci păcatele lor multe,
Şi descoperirea lor, nu-i lăsau să Îl asculte.

Însă Domnul cu răbdare, urmând Planul Tatălui,
A chemat pe toţi trudiţii ca să-i facă fraţii Lui.
Au răspuns doar doisprezece, cu care a şi cinat,
Chiar la praznicul de Paşte, evreii L-au condamnat.

Şi când Cina de-Amintire apostolii au serbat,
Domnul era cu iubire, însă foarte supărat.
Era întristat de moartea care I se apropia,
Despre care le vorbi-se în călătoria Sa.

Însă ei nu-L înţelese, căci în pilde le vorbea
Despre moartea Lui pe cruce, ce-n curând se va-ntâmpla.
Iuda iscarioteanul a fost cel ce l-a vândut,
Şi cu multă viclenie i-a dat un ultim sărut.

Domnul s-a uitat cu milă şi uşor l-a înfruntat:
"Iudo, cu o sărutare Prietenul ţi L-ai trădat?"
Sus, pe dealul "Căpăţânii", s-a produs crucificarea,
Şi cu sângele Său scump a semnat RĂSCUMPĂRAREA.

Rodica Dragoş.

Roadele Spiritului

Într-un discurs anterior, am vorbit despre darurile Spiritului Sfânt descrise de către apostolul Pavel creştinilor din Corint. Am găsit acolo nouă daruri, şi anume: Înţelepciunea, Cunoştinţa, Credinţa, Puterea vindecătoare, Puterea minunilor, Proorocia, Deosebirea duhurilor, Facultatea de a vorbi limbi străine şi, Tălmăcirea limbilor (1 Cor. 12: 8 – 10). Aceste daruri au fost indispensabile bisericii timpurii, până când a început să rodească.

Domnul nostru Isus spune în Evanghelie: "Eu sunt adevărata viţă, şi Tatăl Meu este vierul. Pe orice mlădiţă care este în Mine şi n-aduce roadă, El o taie; şi pe orice mlădiţă care aduce roadă, o curăţeşte, ca să aducă şi mai multă roadă" (Evangh. Ioan cap. 15: 1,2). Domnul nu spune că, cel care nu va avea darurile Spiritului va fi dat la o parte, ci cel care nu va aduce roadă. El nu ne spune nimic aici de roade, dar acest lucru este tratat de ap. Pavel în scrisoarea către Galateni (cap. 5: 22,23).

Să ne amintim: "Roada Duhului, dimpotrivă, este: Dragostea, Bucuria, Pacea, Îndelunga răbdare, Bbunătatea, Facerea de bine, Credincioşia, Blândeţea, Înfrânarea poftelor. Împotriva acestor lucruri nu este lege." Observăm aici nouă roade, după cum mai înainte am văzut că au fost nouă daruri.

Vom analiza pe scurt aceste daruri începând cu cel din urmă.

ÎNFRÂNAREA POFTELOR.

Dacă am folosi cuvântul temperat, când zicem înfrânarea poftelor, probabil am exprima, după unii, mult mai bine abilitatea de a ne supraveghea şi înfrâna dorinţele trupului. Când cineva se hotărăşte să intre în serviciul lui Dumnezeu, el trebuie să-şi facă bine socoteala că, lucrul acesta îl va costa enorm. Chiar dacă la început el este temperat în toate lucrurile, va observa pe parcurs că lepădarea de sine, la care a fost chemat, corespunde tocmai înfrânării poftelor. În toată slujba pe care o face în continuare, creştinul are nevoie de multă înfrânare a poftelor. Îi trebuie un control strict asupra tuturor acţiunilor sale, asupra simţurilor, asupra cuvintelor, asupra gândurilor, chiar şi asupra închipuirilor minţii sale. Toate acestea necesită timp, perseverenţă şi răbdare.

Când Spiritul Sfânt a dat cuiva daruri, ele nu au fost date gradual. Nu tot aşa se întâmplă cu fructele Spiritului. În acest caz este ceva deosebit. Putem planta un pom şi să aşteptâm înflorirea lui. Florile sunt atât de suave, de delicate, de adorabile. Frumuseţea lor ne încântă, parfumul lor ne îmbată de gingăşie. Dar pomul trece prin câteva experienţe. Vine un vânt şi îi scutură florile. Tot ce a fost frumos, parcă a dispărut. Singurul lucru rămas sunt nişte formaţiuni de muguri verzi şi amari. Este, oare, acest lucru o dovadă că pomul ocupă pământul degeaba? Nu. Micul fruct verde va creşte încet, dar continuu, fiind mereu amar şi neatrăgător, nedorit, până când ploaia, soarele şi vântul îl va face fruct veritabil, ajungând la coacere. Aşa se întâmplă cu roadele Spiritului Sfânt. Darurile ne sunt date, roadele cresc în timp.

BLÂNDEŢEA

Blândeţea este greu de definit. Este un amestec de supunere, dispoziţie spre împăcare, preferinţă pentru pacea altora. Lucrează în strânsă legătură cu smerenia. Omul născându-se în mijlocul răului, caută totdeauna să-şi apere drepturile sale, adeseori ca să supraveţuiască, instinctul îl face să treacă dincolo de drepturile sale. Acest lucru, însă, nu scuză pe creştin să fie împodobit cu roadele blândeţii. Creştinul nu are nici un drept aici, şi drept urmare nu trebuie să-l caute. Domnul dă o ilustrare a blândeţii, anume: Smerirea inimii, care este opusă mândriei personale. Prezenţa celor blânzi în mijlocul unei adunări este un stimulent pentru sfinţirea altora.

CREDINCIOŞIA

Pe măsură ce evoluiază timpul, credincioşia este o calitate tot mai rară. Credinţa implică conştiinţă şi cunoaştere a ceea ce avem de indeplinit sub flamura regească. Ducerea la îndeplinire cu devotament şi abnegaţie, cu blândeţe şi teamă sfântă a misiunii noastre, va fi dovedită de credincioşie. Admirăm credincioşia lui Dumnezeu care, pe drept ne-ar fi putut tăia de atâtea ori din via Sa. Dar El n-a zdrobit trestia frântă şi n-a stins mucul care mai fumega, ci mereu ne-a oferit şansa reabilitării.

Să ne arătăm şi noi credincioşia faţă de acest Suveran al Universului.

BUNĂTATEA

Bunătatea este calitatea de a fi bun. Este o copie a caracterului divin. Singur Dumnezeu este bun, dar unii oameni pot avea de la natură bunătate. Aceasta este o bunătate condiţionată. "Eu sunt bun cu tine până la un punct." Bunătatea lui Dmnezeu , însă, este nelimitată. Ne convingem de acest lucru în fiecare zi.

FACEREA DE BINE

Este tocmai punerea în practică a bunătăţii, exercitarea acestei trăsături în relaţia cu semenii noştri şi mai ales, cu fraţii noştri. "Fiţi buni unii cu alţii", fiţi miloşi, iertaţi-vă unii pe alţii cum va iertat şi Dumnezeu pe voi în Hristos. Ca nişte aleşi a lui Dumnezeu sfinţi şi preiubiţi, imbrăcaţi-vă cu o inimă plină de îndurare, cu bunătate cu smerenie, cu blândeţe, cu îndelungă răbdare" (Efeseni 4:32), (Coloseni 3:12,13).

ÎNDELUNGA RĂBDARE

Pentru ca acest fruct să-şi dezvolte aroma şi să împodobească caracterul unui creştin, trebuie să treacă mult timp. "Nici o virtute nu face atâta cinste caracterului, nu câştigă aprobarea conştiinţei lumii şi nu glorifică atât de mult pe Dumnezeu, ca răbdarea." Apostolul Pavel îi îndeamnă pe Tesaloniceni: "Fiţi îndelung răbdători către toţi." Creşterea şi întărirea noastră în cunoştinţă ne ajută să creştem şi în acest dar al răbdării. Creştinul fără răbdare este slab şi în privinţa credinţei.

Credinţa merge înaintea răbdării, dar gradul răbdării arată măsura puterii de credinţă.

Răbdarea este credinţa care nu se grăbeşte.

PACEA

Când ne dedicăm lui Dumnezeu, El ne dă pacea, pacea cu El. "Deci, fiindcă suntem socotiţi neprihăniţi, prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Hristos" (Romani 5:1). Aceasta înseamnă că Dumnezeu ne iartă datoriile şi ne socoteşte îndreptăţiţi. Totuşi, pacea deplină a inimii n-o avem atunci. Este nevoie de o nouă dezvoltare. Ea nu vine numai după ce creştem mulţi ani în har şi cunoştinţă, după ce Legea lui Dumnezeu este săpată adânc în inimile noastre cu un "priboi" de fier. "Atunci multă pace au cei ce iubesc Legea Ta, şi peste nici o piedică nu dau", ne spune psalmistul. Când fructele păcii noastre vor fi aproape de coacere, pacea inimii va fi mare, oricât de furtunoase ar fi vremelnicele noastre experienţe. Pacea finală însă, deplina pace, o vom simţi numai când vom ajunge la învingere.

BUCURIA

Cuvântul bucurie este sinonim cu fericire. Domnul nostru a spus plin de bucurie: "Acestea vi le-am spus, ca bucuria Mea să rămână în voi şi bucuria voastră să fie deplină." Majoritatea oamenilor nu înţeleg bucuria pe care o avem noi, tot cântând, rugându-ne, şi învăţând din Biblie. "Ferice va fi de voi, când din pricina Mea, oamenii vă vor ocărî, vă vor prigoni, şi vor spune despre voi tot felul de lucruri rele – minţind pentru Mine. Bucuraţi-vă şi veseliţi-vă, pentru că răsplata voastră este mare." Ne bucurăm de speranţa noastră, deşi apostolul nu o aminteşte între roadele Spiritului, totuşi speranţa este germenele din care creşte fructul bucuriei noastre. Noi nu vom putea culege, dacă n-am semănat. Dacă vrem ca recolta bucuriei să fie bogată trebuie să semănăm mereu în această viaţă. "Cei ce seamănă cu lacrimi, vor secera cu cântări de veselie" (Psalmul 126:5).

DRAGOSTEA

Piatra de sus a caracterului. Ceea ce pentru o piramidă este piatra de sus, aceea este dragostea pentru caracterul acceptat de Dumnezeu. După cum nici o piramidă, şi chiar nici o clădire nu este completă dacă nu are vârful, tot aşa nici un caracter nu este deplin dezvoltat dacă nu are iubirea – fructul copt al Spiritului Sfânt. Ce este iubirea? Nu se poate defini. Singurul lucru pe care îl putem face este, să vorbim despre iubire. Ea este de la Dumnezeu. Este asemenea cu Dumnezeu. "... pentrucă Dumnezeu este dragoste" (1 Ioan 4:8). Lipsa armoniei şi a dragostei afectează întreaga lume. Când iubirea va fi introdusă în lume , ea va aduce lumina după noaptea de păcat şi teroare. Contrastul dintre lumină şi întuneric va produce Armonia Universală ce nu se poate descrie acum. Va fi contrastul dintre Împărăţia Iubirii, a lui Hristos şi împărăţia despotică a lui satan. Toate creaturile inteligente din cer şi de pe pământ vor admira Caracterul inefabil al Tatălui ceresc, faptul că din haosul produs de către om, datorită întrebuinţării greşite a libertăţii de voinţă, El a adus în existenţă o lume ideală a păcii, armoniei şi dreptăţii. AMIN!

CÂND RĂTĂCEAM

Când rătăceam pe căi deşarte
Şi tristă colindam prin lume,
Tu m-ai chemat din adâncimi
Şi sus de tot pe înălţimi
Mi-ai revelat un singur nume.

El şi-a întins atunci mataua,
Cu dragoste m-a învelit,
Mi-a dat să am şi eu o haină,
Ce poartă-n ea o sfântă taină.
A Celui ce m-a mântuit.

E haina albă de logodnă,
Pe care Domnul meu iubit,
În cei trei ani şi jumătate,
A câştigat-o cu dreptate,
Când pe Golgota S-a jertfit.

De-atunci, prin Valea Pribegiei,
Mă simt mereu atrasă sus;
Îmbracă-mă, iubit Părinte,
În haine şi podoabe sfinte,
Să fiu plăcută lui Isus.

CHEMAREA

M-ai chemat din adâncimi
Şi apoi m-ai dus,
Sus de tot, pe înălţimi,
Bunul meu Isus.

Mi-ai întins a Ta manta
Şi m-ai învelit,
Pete negre de pe haină
Le-ai acoperit.

Eram zgură şi rugină
Când Tu m-ai chemat,
Jertfa crucii Tale, însă,
M-a eliberat.

RODICA DRAGOŞ.

Aşteptând Împărăţia

De câţiva ani buni, găsim "păşuni verzi" şi bem cu nesaţ "apă", din izvorul ce curge de sub Stânca Veacurilor. Influenţa binecuvântătoare a acestui adevăr ne renovează minţile, ne revitalizează fiinţele şi fortifică pe zi ce trece fericita noastră speranţă bazată pe făgăduinţele lui Dumnezeu.

Sfaturile înţelepte şi pline de iubire, dezvăluirile pe care Isus le face prietenilor Săi în seara Cinei, au constituit pentru apostoli, pentru urmaşii lor, precum şi pentru noi astăzi, cele mai dulci mângâieri care, amplificau mereu expresia Domnului: "Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine."

Aceste promisiuni făcute în intimitate prietenilor Săi, n-au fost înţelese atunci de gândirea naturală a ucenicilor. Dar după 40 zile, urcaţi fiind pe Muntele Măslinilor, ucenicii au privit uimiţi spre cer la Domnul lor care, S-a dus după cum a spus: "Mă duc la Cel ce M-a trimis." Încă de atunci, începând cu apostolii, credincioşii Veacului Evanghelic s-au rugat mereu: "Vino, Doamne Isuse!"

Trei lucruri mari are Domnul în vedere la a doua venire:

1) Să se amestece în casa celui "tare" şi să lege pe Satan, nimicindu-i împărăţia şi toate sistemele amăgitoare;

2) Să-şi primească Mireasa la Sine;

3) Să stabilească Împărăţia, despre care El a învăţat pe ucenici să se roage.

Dumnezeu a prevăzut în Planul Său ca omul să aibă pe pământ o stăpânire perfectă. O stăpânire perfectă este o stăpânire ideală şi excelentă în cel mai înalt grad. O astfel de stăpânire în ochii lumii este imposibilă. În mijlocul atâtor dezastre, atâtor războaie, atâtor nedreptăţi şi stăpâniri despotice, o stăpânire perfectă, zic oamenii, este inaccesibilă şi de aceea imposibilă. La Dumnezeu, însă, nimic nu-i cu neputinţă. La timpul hotărât, după ştiinţa mai dinainte a lui Dumnezeu, omenirea va avea o astfel de stăpânire. O astfel de Împărăţie, care va fi veşnică, se va stabili pe pământul nostru. Toate premisele sunt gata, toată baza şi toate punctele de plecare. Această Împărăţie va fi culmea progresului în desfăşurarea Planului divin.

Când Ioan Botezătorul şi-a început misiunea în câmpia Iudeii, el zicea: "Pocăiţi-vă, căci Împărăţia cerurilor este aproape." După ce Ioan a fost închis, Isus a părăsit Nazaretul şi s-a dus în Capernaum, cetatea Lui. De atunci înainte El zicea: "S-a împlinit vremea şi Împărăţia lui Dumnezeu este aproape. Pocăiţi-vă, şi credeţi în Evanghelie." Când Isus trimite în misiune pe cei doisprezece apostoli, le spune: "... pe drum, propovăduiţi şi ziceţi: Împărăţia cerurilor este aproape." Tot aşa procedează şi cu cei 70 ucenici când îi trimite şi pe ei să vestească Evanghelia.

Aşa au stat lucrurile atunci. Care este poziţia noastră, acum? Vestim şi noi Împărăţia? Nici un creştin adevărat nu poate sta pasiv, faţă de această problemă vitală. Din Eden şi până astăzi, omul a păstrat în pieptul său dorinţa de a reveni la condiţiile de la început. A făcut multe eforturi şi multe reforme. A încercat multe remedii: monarhie, capitalism, comunism, republică democrată. Toate s-au dovedit remedii fără succes. În loc să ridice un edificiu al fericirii şi dreptăţii, omul, după atâtea mii de ani se vede depăşit. Egoismul a semănat în el ură, invidie, lăcomie, nedreptate. Dumnezeu, în virtutea "liberului arbitru", a lăsat pe om să umble pe căile alese de inima lui ca să înveţe bine lecţia că, ignorându-L pe Dumnezeu toate eforturile lui sunt în zadar.

Acum, când cei mai mulţi oameni sunt decepţionaţi de perspectivele tot mai sumbre ale existenţei lor, creştinii au ocazia favorabilă de a spune că Împărăţia lui Dumnezeu, care va dăinui veşnic şi care nu va mai trece sub stăpânirea unui alt popor, este pe punctul de a lua fiinţă. "Vara", prevestită de înflorirea smochinului – renaşterea lui Israel, stă să înceapă. Nu putem dovedi supunerea noastră faţă de voinţa divină doar citind Cuvântul lui Dumnezeu, bucurându-ne cu mintea de cele ce învăţăm şi apoi să rămânem pasivi. Urmărind fericirea personală, ne dovedim egoismul. Iubirea faţă de Dumnezeu nu o putem exprima, decât iubind pe aproapele. Iar această iubire trebuie dovedită prin fapte. Dacă Îl iubim cu adevărat pe Domnul, nu putem sta nepăsători faţă de Împărăţia care, după spusele Lui, s-a apropiat de noi la prima Lui venire şi care va fi întemeiată în timpul celei de a doua veniri. Această Împărăţie va fi singurul remediu şi singura şansă pentru însănătoşirea pământului.

Nici un om de pe pământ, oricine ar fi el, nu poate prin înţelepciunea şi cunoştinţa sa proprie, să arate în mod perfect cum se vor derula aceste lucruri. Este adevărat că cei ce au ungerea din partea Celui Sfânt nu se mai găsesc în întuneric, pentru ca stabilirea Împărăţiei lui Dumnezeu să-i ia prin surprindere. Dar după cum în desfăşurarea Planului divin au fost evenimente despre care a ştiut, un timp, numai IEHOVA – tot aşa şi astăzi sunt lucruri pe care nu le ştie decât Tatăl şi Fiul, căruia I s-a dat toată autoritatea în cer şi pe pământ. N-aş vrea prin afirmaţiile mele să reduc cuiva orizontul de credinţă, să-i mărginesc informaţiile în acest domeniu la cunoştinţele mele. Am observat, însă, că Dumnezeu a permis copiilor Săi, să umble în lungul şi latul Planului Său cât au dorit. Le-a permis să prindă înălţimi ce nu se pot descrie şi să pătrundă în adâncimi nebănuite ale adevărului, dar când a fost vorba de timpuri, aici Dumnezeu a fost mai circumspect. Pe acestea le-a păstrat ca pe un secret al Lui. Ucenicul sincer care serveşte pe Stăpânul său cu toată integritatea, nu va fi afectat dacă, un eveniment nu se produce la data exactă stabilită de cifre. Oricum, voia lui Dumnezeu se va face şi pe pământ, după cum se face şi în cer. Trăim evenimentele sfârşitului. Pe care să le punem întâi, şi pe care după aceea, nu este treaba noastră. Treaba noastră este să fim credincioşi până la moarte. Să ne încredinţăm cu toată puterea în Înţelepciunea lui Dumnezeu, care toate le face după cum a hotărât "Mâna Sa şi Sfatul Său". Noi să aşteptăm cu drag Împărăţia ce va aduce binecuvântare pentru toate familiile pământului. Amin!

Versuri

Pe acest blog puteţi citi unele poezii semnate de Rodica Dragoş, care la 31 ianuarie 2006 s-a dus pe calea pe care merge tot ce este pământesc. Avea 51 ani.

RĂBDAREA

Era un om în ţara Uţ, cu vază-n răsărit,
Şi dintre toţi din vremea lui, era cel mai vestit.
El se temea să facă rău şi era foarte umilit.
Iov s-a numit acest erou, era un om neprihănit.

Satan i-a zis lui Dumnezeu: "Oare în van e Iov un sfânt?
Nu Tu l-ai binecuvântat cu tot ce este pe pământ?
Dar lasă-mă numai pe mine să mă ating de-averea sa,
Şi sunt convins că Iov în faţă amarnic Te va blestema."

I-a nimicit toată averea, pe toţi copiii i-a ucis,
Era convins atunci Satana, că scopul său şi l-a atins.
Dar Iov şi-a sfâşiat mantaua şi-a spus atuncea un cuvânt:
"Gol am ieşit din trupul mamei, gol mă voi duce în pământ!"

Deodată Iov a fost lovit cu bube-n cap şi în picioare.
Se scărpina mereu cu-n ciob, dar n-a căzut în disperare.
Nevasta lui l-a îndemnat să blesteme pe Dumnezeu,
Dar Iov cel sfânt i-a replicat: "E drept să nu primim şi rău?"

L-au cercetat atunci trei prieteni, dar nici nu l-au mai cunoscut,
Uimiţi de starea vieţii sale au plâns şi ei şi i-a durut.
Ar fi fost, poate, mult mai bine văzându-i chinu-ngrozitor,
Să stea cu dânsul şapte zile şi să se-ntoarcă-n ţara lor.

N-au cugetat la acest lucru, şi-n loc să îl fi mângăiat,
I-au repetat mereu în faţă, că este sigur vinovat.
Iov, însă, şi-a blestemat soarta, chiar ziua-n care s-a născut,
Viaţa ce s-a zămislit în creatura sa din lut.

"Doresc mormântul" – zicea Iov, "Să dorm şi să mă odihnesc,
În adăpostul din ţărână cei răi nu te mai necăjesc."
Dar prietenul său Elifaz stând şi-ascultându-i tânguirea,
I-a reproşat bietului Iov c-a semănat nelegiuirea.

Că cel neprihănit nu piere, iar Cel Atotputernic ştie
De este sincer şi onest, s-au dacă-i doar făţărnicie.
Bătrânul Iov s-a întristat de cele ce a auzit;
El aştepta iubirea lor şi ei cu pietre l-au lovit.

"Cerut-am eu să-mi daţi averi, să cheltuiţi să mă scăpaţi?
De ce mereu mă umiliţi, de ce cu vorbe mă mustraţi?
Zilele îmi sunt doar o umbră, ca un ostaş sunt pe pământ,
Când mă voi duce în ţărână, vă va fi dor că nu mai sunt.

Vreţi să vorbiţi lucruri deşarte din dragoste de Dumnezeu?
Şi prin minciuni să-L apăraţi vorbind în detrimentul meu?
O, nu!, de vă va cerceta, vă va găsi pe toţi cu vină,
Vă va afla că-L înşelaţi şi vă va scoate la lumină.

Aş vrea să-mi văd vorbele scrise, săpate cu-n priboi de fier:
"Să ştiţi că Răscumpărătorul e viu şi El se află-n cer."
La urmă El va reveni şi va aduce pe pământ,
Dreptate la npăstuiţi şi armonia Celui Sfânt."

Când cei trei oameni au tăcut, a început un alt discurs,
Elihu, mâniat pe Iov, de parcă n-ar fi fost de ajuns.
El a vorbit cu-nflăcărare, şi poate cel mai înţelept,
Deşi nici el n-a-nţeles bine experienţa celui drept.

Din tot ce-a spus acest Elihu, bătrânul Iov a învăţat,
Că nu Cel ce-I atotputernic l-a pedepsit ca vinovat.
Atunci a înţeles mai bine că faptele de pe pământ,
N-au merite şi nici valoare în faţa Celui pururi Sfânt.

Că doar iubirea Lui supremă, dreptatea Lui îl face drept;
La El e toată bogăţia, El singur este înţelept.
I-a răspuns apoi chiar Domnul, şi din mijlocul furtunii,
L-a-ntrebat de veşnicii, de timpul creaţiunii.

"Eşti încredinţat acum c-ai vorbit nesăbuit,
Şi-ai mustrat pe Acela care te-a făcut şi te-a-ntocmit?"
"Nu mai pot răspunde, Doamne, şi mă simt atât de mic,
Iar în faţa Măreţiei nu mai pot să zic nimic!

Urechea mea auzise despre Tine, Doamne Sfânt,
Dar acum Te-a văzut ochiul; mi-este scârbă de ce sunt!"
Iov a spus o rugăciune şi Domnul a auzit;
Averea de mai-nainte i-a redat-o îndoit.

Bogăţiile din urmă i-au fost binecuvântarea.
Doamne, fă-ne să-nţelegem ce virtute e RĂBDAREA.
Iov este modelul nostru, şi toţi care l-au urmat,
Steagul grelei suferinţe cu iubire l-au purtat.

Rodica Dragoş.