Părintele Avraam

"...tatăl nostru al tuturor..." (Romani 4:16).

După însemnătatea numelui, Avram era "părintele înalt", pe care Dumnezeu l-a numit Avraam, "părintele mulţimilor."

Aşa cum se ştie, Avraam şi-a petrecut viaţa timpurie în oraşul Ur, în Caldea – Irakul de astăzi. Se spune că la 37 km. Sud de Ur se găseşte un grup de movile cunoscut sub numele de ERIDU – (Abu Şarem) – căminul lui Adapa. Arheologii au căzut de acord că acolo a fost Grădina Eden. Astăzi, Ur nu mai este decât o staţie de cale ferată, o gară la aproximativ 190 km. de Basra, lângă golful Persic – pe drumul Bagdadului.

Biblia ne spune că, prima convorbire a lui Dumnezeu cu Avraam a fost pe vremea când el era în Ur. De unde ştim lucrul acesta? În GENESA cap. 11:31, citim: "Terah a luat pe fiul său Avram, şi pe Lot, fiul lui Haran, fiul fiului său, şi pe Sarai, noru-sa, nevasta fiului său Avram. Au ieşit împreună din Ur, din Caldea, ca să meargă în ţara Canaan. Au venit până la Haran şi s-au aşezat acolo." Citind mai departe, cap. 12 v 1,2,3 observăm cum Dumnezeu i-s zis lui Avram să iasă din ţara lui, din casa tatălui său şi să meargă într-o altă ţară. Îl asigură că îl va face un neam mare, că îl va binecuvânta, şi că toate familiile pământului vor fi bine cuvântate în el. Avram a plecat, cum i-a zis Domnul. A luat cu el şi pe Lot, nepotul său. Avram a avut 75 ani când a ieşit din Haran. De aici se poate înţelege, că Dumnezeu i s-ar fi arătat lui Avram numai după moartea tatălui său, care s-a întâmplat în Haran. Avem, însă, mărturia diaconului Ştefan, din Faptele apostolilor cap. 7:2, unde citim: "...Dumnezeul slavei S-a arătat părintelui nostru Avraam, când era în Mesopotamia, înainte ca să se aşeze în Haran." De ce, oare, a trebuit ca Avram să iasă din Ur? Acolo se aşezase după potop cel mai mare fiu al lui Noe, Sem. Din această ramură a lui Noe se trăgea Avram. Dar imoralitatea a pătruns şi în această ramură, deşi era considerată cea mai reprezentativă. De aceea Dumnezeu l-a scos de acolo.

Credinţa sa puternică în făgăduinţele lui Dumnezeu l-a făcut ascultător şi astfel Avraam ajunge în Canaan.

Este posibil ca, ascultarea de Dumnezeu şi supunerea la voinţa Sa, pe Avraam să-l fi costat mult. Dar indiferent ce l-a costat, piederea numelui său bun, a averii sale ori altceva, Avraam nu s-a compromis cu oamenii din locul naşterii sale şi n-a luat parte la idolatria şi imoralitatea lor.

Când Avraam a intrat în pământul Canaanului, el s-a aşezat mai întâi la Sihem. Nu a stat mult acolo, ci s-a dus într-o parte mai muntoasă, aproape de Betel. Acolo şi-a stabilit casa, a ridicat un altar Domnului, şi s-a rugat pentru el, pentru familia sa, şi pentru toţi servii pe care îi avea sub mâna sa. Dacă suntem urmaşi ai lui Avraam, trebuie să ne dăm seama că este de lipsă a avea în casa noastră un altar închinat Domnului pe care să aducem arderile noastre de tot.

Ori de câte ori Dumnezeu cheamă pe cineva, El îi arată şi scopul pentru care este chemat. Când Dumnezeu îl cheamă pe Avraam să iasă din Ur, care devenise un târg al deşertăciunilor, ca premiu a acestei chemări îi face o făgăduinţă. Făgăduinţa cuprindea în sine nu numai faptul că Avraam va fi binecuvântat, ci şi aceea că prin dânsul vor fi binecuvântate toate familiile pământului. Deşi la timpul acela făgăduinţa era destul de întunecată, Avraam l-a crezut pe Dumnezeu şi acest lucru i-a fost socotit ca neprihănire. Ce putem învăţa de aici? Faptul de a nu pune niciodată la îndoială cuvintele lui Dumnezeu, felul în care îşi duce la îndeplinire spusele Sale. Învăţătura pe care o tragem din istoria lui Avraam este aceea că, lui Dumnezeu îi place să cinstească şi să răsplătească credinţa. Porunca lui Dumnezeu a fost: "Umblă înaintea Mea şi fii desăvârşit". Dar Dumnezeu ştia că Avraam era, de fapt, nedesăvârşit, atins de păcatul căderii. Porunca lui Dumnezeu nu era decât ca inima lui Avraam să fie întreagă devotată lui şi voinţei Sale. Şi aşa a fost. Din motive de credinţă, el a putut trece prin probe atât de aspre, ca aceea de a-şi jertfi unicul său fiu, în care erau concentrate toate făgăduinţele. Era credinţa puternică în făgăduinţele lui Dumnezeu că, anume, cândva, în viitor va fi stabilită pe pământ o domnie a dreptăţii prin sămânţa sa. Atunci va fi împărtăşită tuturor familiilor pământului binecuvântările din făgăduinţa făcută lui Avraam.

Când Împărăţia lui Hristos va pune la cale o domnie a dreptăţii pe pământ, ea va avea ca reprezentanţi "domni peste toată ţara." Putem fi siguri că Avraam va fi unul dintre aceştia. Credem că Avraam va avea o parte însemnată şi activă în distribuirea binecuvântărilor pentru omenire. Deşi Avraam, numit astăzi părintele credincioşilor, va fi doar distribuitorul. Adevărata binecuvântare pentru omenire va fi adusă de către sămânţa spirituală a lui Avraam – adică HRISTOS. Avraam nu va mai fi numit părintele credincioşilor, ci ca unul din copiii acestei seminţe.

După cum proba credinţei era cea mai însemnată parte din probarea lui Avraam, tot aşa se întâmplă şi astăzi. Proba cea mai aspră pe care o are credinciosul este încercarea credinţei. Astăzi umblăm prin credinţă şi nu prin vedere. Când soarele dreptăţii va împrăştia întunericul, când Caracterul lui Dumnezeu se va vedea în frumuseţea lui, se va umbla prin vedere. Dar credinţa lor nu va fi ca cea de astăzi, mai scumpă ca aurul. Admirăm înţelepciunea lui Dumnezeu care face deosebire între cei care astăzi renunţă la interese lumeşti pentru un scop mai proslăvit, şi lume în general.

"Acum, făgăduinţele au fost făcute lui Avraam şi seminţei lui. Nu zice: "Şi seminţelor", ca şi cum ar fi mai multe, ci şi cum ar fi vorba numai de una: "Şi seminţei tale", adică Hristos." (Galateni 3:16) Avraam, precum şi întregul Israel care vor deveni copii ai acestei seminţe, pot fi numiţi sămânţa seminţei. Apostolul arată acest lucru în declaraşia sa cu privire la legea Evangheliei, arătând că scopul ei era să facă făgăduinţa sigură pentru amândouă seminţiile. Atât pentru ceea spirituală care are credinţa lui Avraam, cât şi pentru ceea pământească – adică Israelul după trup. În Epistola către (Romani cap. 11), după ce descrie înlăturarea seminţei fireşti a lui Avraam şi alegerea seminţei spirituale în locul ei, apostolul ne spune că la sfârşitul veacului evanghelic, când sămânţa spirituală va fi gata de ales, îndurarea lui Dumnezeu se va întoarce înapoi seminţei fireşti a lui Avraam. Cuvântul spune: "Izbăvitorul va veni din Sion, şi va îndepărta toate nelegiuirile de la Iacov." (Romani 11:26). "În ce priveşte Evanghelia, ei sunt vrăşmaşi, şi aceasta spre binele vostru; dar în ce priveşte alegerea, sunt iubiţi, din pricina părinţilor lor." (Romani 11:28). Este de observat, de asemenea, că apostolul argumentează spunând că, "... dacă înlăturarea lui Israel a adus împăcarea lumii, ce va fi primirea lor din nou, decât viaţă din morţi?"

"O, adâncul bogăţiei, înţelepciunii şi ştiinţei lui Dumnezeu! Cât de nepătrunse sunt judecăţile Lui, şi cât de neînţelese sunt căile Lui!" (Romani 11:32)

Cât de puţin a putut înţelege Avraam din toată această făgăduinţă, că sămânţa ca stelele cerului are să fie o sămânţă spirituală, şi că sămânţa ca nisipul mării are să fie o sămânţă firească. Mulţumim lui Dumnezeu pentru că ne-a descoperit multe taine din adevărul Său. Amin!

IONA

Ninive, "cetatea mare", a făcut mult rău,
Domnul i-a vorbit lui Iona despre planul Său.
Scoală, du-te la Ninive, strigă-le ce Eu ţi-am spus,
Căci păcatele lor multe au ajuns la Mine sus.

Iona s-a gândit să fugă şi a alergat la mare,
Când corabia, spre Tars, era gata de plecare.
A plătit călătoria şi credea că a scăpat,
Însă Domnul l-a văzut, tocmai când s-a îmbarcat.

A suflat un vânt năprasnic, oamenii s-au speriat;
Norii negri de furtună barca le-a ameninţat.
Toţi erau cuprinşi de spaimă şi credeau că vor muri,
Numai Iona, fără teamă, se culcă şi adormi.

Scoală-te, i-a zis cârmaciul, de ce dormi atât de greu?
Nu vezi că perim cu toţii? Strigă Dumnezeul tău!
Haide, vom trage la sorţ, au zis unul către altul,
Vom putea atuncea şti, care este vinovatul.

Sorţul a căzut pe Iona şi fără al judeca,
I-au zis: cine eşti străine, care aste ţara ta?
Eu, fraţilor, sunt evreu şi mă ascundeam de Domnul,
Creator al lumii-ntregi, care a făcut şi omul.

Aruncaţi-mă în mare, senin, Iona le-a vorbit,
Numai eu am fost de vină că furtuna s-a pornit.
Au luat atunci pe Iona şi l-au aruncat în mare;
Furia s-a potolit şi-au avut cu toţo salvare.

Dar în jurul bărcii lor, un peşte s-a învârtit,
Care-n pântecele său, pe Iona l-a înghiţit.
De trei zile şi trei nopţi, din adâncul tăinuit,
Iona a strigat pe Domnul şi Domnul l-a auzit.

L-a scos viu din groapa-n care ajunse-se dus de val;
Domnul a vorbit la peşte să-l aducă iar la mal.
"Ziceam că sunt lepădat de la a Ta sfântă faţă,
Tu, Doamne, m-ai ascultat, mi-ai salvat a mea viaţă.

Eu îţi voi aduce jertfe şi-ţi voi mulţumi mereu,
Predicându-Ţi izbăvirea ce vine din braţul Tău."
Domnul zise-a doua oară lui Iona, şi-l întări:
Scoală şi du la Ninive mesajul că vor peri.

Încă paruteci de zile este timpul hărăzit,
Şi după această vreme, totul va fi nimicit.
Oamenii au dat crezare şi au hotărât un post,
De la mic până la mare, toţi într-o unire-au fost.

Chiar şi Maiestatea sa a şezut jos pe cenuşă,
S-a acoperit cu-n sac, respectând legea propusă.
Hotărârea lor de jertfă n-a putut să fie stinsă,
Până Domnul s-a oprit din mânia Lui aprinsă.

Iona s-a supărat foarte, că Domnul S-a îndurat,
Şi n-a nimicit cetatea ci, din milă, I-a iertat.
Vreau mai bine ca să mor, zise Iona, sunt mâhnit,
Ştiam că eşti plin de milă şi de-aceea am fugit.

Te ştiam cu bunătate şi îndelung răbdător,
Te ştiam plin de-ndurare, iubitor şi iertător.
"Bine faci tu că te mânii, când nimic nu te-a costat
Întâmplarea cu Ninive? Tu ai fost doar încercat."

Uneori suntem ca Iona şi adesea ezităm,
Dumnezeu când ne trimite, ţarina s-o-nsămânţăm.

Rodica Dragoş.

Gânduri

Cine suntem noi? De unde venim? Unde ne ducem? Are existenţa noastră vreun sens? Există ceva după moarte? Ştiinţa este incapabilă să ne răspundă. Singur Dumnezeu – Suveranul Universului, ştie să ne răspundă la toate întrebările noastre. Chiar dacă pământul pe care locuim nu este decât un fir de praf rătăcit în infinit, totuşi noi nu suntem pentru El, nişte fiinţe neânsemnate. El ne-a lăsat Biblia, cartea care înmănunchiază în mod sistematic nu numai esenţialul cunoştinţelor omeneşti, dar trece dincolo de marginea raţiunii noastre. Omul s-a folosit în mod remarcabil de intelegenţa sa. A exploatat materia, a dezintegrat atomul, a atins cosmosul, dar ignoră şi revine la propriile sale dimensiuni, când este vorba de existenţa sa şi de viitorul său veşnic. Cu cât se instruieşte mai mult, cu atât mai mult se pierde în neştiinţa lui, ca într-o pădure ecuatorială. Ştie să teleghideze şi să telecomande tot felul de arme sofisticate, navighiază pe internet prin toată lumea, dar nu ştie să-şi dirijeze propriile sale simţăminte. "O om, ce mari răspunderi ai!" Priveşte spre cer. Priveşte spre Golgota. Aduţi aminte că eşti inteligent. Luptă-te să ştii cine eşti, ce cauţi pe planeta aceasta. Să nu regreţi mâine ceea ce n-ai gândit azi.

ÎNCOTRO?

Poate că te obsedează nişte întrebări asupra sensului vieţii. Dacă priveşti " înapoi"vezi numai destrăbălare, minciuni, făţărnicie etc. Dacă priveşti "înainte", te temi de ce va fi după moarte. Dacă priveşti "în jurul tău", constaţi o lume depravată, plină de egoism, de nedreptate, de violenţă şi imoralitate. Atunci, încotro? Nu există rezolvare la problemele tale profunde? Există un Dumnezeu Atotputernic. El a creat Universul. "Ridică-ţi ochii în sus." El atât de mult a iubit lumea, încât i-a întins posibilitatea salvării din păcat. Şi pe tine te iubeşte. Şi ţie îţi dă şansa să vii la cunoştinţa adevărului şi să-ţi câştigi viaţa veşnică. Fiul Său, Isus Hristos te aşteaptă. "Ridică-ţi ochii în sus." Poate că pentru tine Isus e un mit, o iluzie. Poate că El niciodată n-a fost în orizontul tău de cunoaştere. Dacă nu cunoşti pe Isus, să ştii că El te cunoaşte. Ştie când ai suferit, când ai plâns, când ai avut reuşite şi când ai avut dezamăgiri. Tu ai putea să rămâi pentru totdeauna o victimă a nepăsării, dar dacă aşa confuz cum eşti, ţi-ai da jos masca ipocriziei, ai putea să te întâlneşti cu Cel ce doreşte, de mult, acest lucru. Depărtează mândria care ca un laţ te ţine captiv. Aruncă-te la picioarele Domnului. Spune-i: Sunt un păcătos, iartă-mă, primeşte-mă la Tine aşa cum sunt. Şi bucuria Domnului va fi tăria ta.

TRENUL VIEŢII

Suntem în plină călătorie a vieţii. Comparaţia vieţii cu o călătorie într-un tren, pare a fi banală, dar este destul de sugestivă. Trenul vieţii aleargă mereu. Prin faţa ochilor noştri defilează oraşe, câmpii, munţi, poduri, tunele, semnale macazuri etc. Poate că nu demult am trecut printr-un tunel întunecos; Moartea cuiva drag, un accident, o boală, o decepţie. Trenul a încetinit un pic, apoi şi-a reluat mersul normal. În staţii coboară multă lume, iar alţii urcă. Cei ce coboară lasă în vagoanele trenului averi, situaţii excelente, relaţii, cunoştinţe etc. Dar au luat cu ei la coborâre povoara păcatelor, dacă nu s-au pocăit în vremea călătoriei pe meleagurile acestui pământ. Să nu aşteptăm oprirea finală pentru a rezolva această chestiune. S-ar putea întâmpla să fie tardiv.

IUBIREA TA

Iubirea Ta pentru mine
Este de nepreţuit,
Ea îmi este alinare,
Cetate de neclintit.

Doamne, Tu îmi dai putere
Să n-am frică de nimic,
Când viaţa mă încearcă
"Tu eşti Bunul meu Amic".

Nu-i nimic de preţ mai mare
Nici putere, nici povaţă,
Ca iubirea Ta cea mare
Ce mă ţine în viaţă.

DOMNUL MEU

Al meu Domn îmi dă de toate,
Nu ştiu cum să-i mulţumesc,
În iubire şi dreptate,
Eu pe calea Lui păşesc.

Merg cu multă mulţumire,
Cu iubire şi cu zel,
Calea Lui e FERICIRE,
NU mai pot fără de El.

Rodica Dragoş.

IUBIREA - esenţa caracterului.

"Chiar dacă aş vorbi în limbi omeneşti şi îngereşti, şi n-aş avea dragoste, sunt o aramă sunătoare sau un chimval zingănitor..." (1Corinteni cap. 13:1).

Oricât ne-am strădui, este imposibil a discerne bogăţiile Harului divin faţă de noi, nenumăratele binecuvântări şi îndurări care ne vin prin Domnul nostru Isus Hristos. Pentru noi, El reprezintă plinătatea întregii pregătiri pe care Tatăl o face în folosul nostru veşnic. "Dumnezeu este iubire ", şi oricine vrea să-i fie plăcut Lui trebuie să aibă ca trăsătură esenţială a caracterului său, iubirea. Nimeni nu va primi aprobarea divină sau viaţă veşnică, indiferent pe ce treaptă dacă, caracterul său nu va fi fondat şi dezvoltat în iubire. Marea problemă nu aste câtă impresie facem asupra altora cu "teologia noastră", cât de frumoşi suntem ca fiinţe fizice, cât de frumos ştim predica. Problema este, câtă iubire am zidit în caracterul nostru. Cât de mult seamănă caracterul nostru cu cel a lui Isus.

Fondul adevărat al caracterului lui Dumnezeu este iubirea, iar Domnul Isus Hristos este: "...oglindirea slavei Lui şi întipărirea Fiinţei Lui..." Noi predicăm pe Hristos, nu ca pe un filosof, nu ca pe un geniu al existenţei Sale pământeşti (deşi a fost), ci noi predicăm pe Hristos cel răstignit, pe Hristos cel ce a murit, pe Hristos cel ce a înviat, pe Isus Hristos mijlocitorul noului aşezământ prin care oamenii vor afla împăcare la Dumnezeu şi vor putea câştiga viaţa veşnică, liberi de orice durere, păcat şi moarte. "El este jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre; şi nu numai pentru ale noastre, ci pentru ale lumii întregi." (1 Ioan cap. 2:2).

Nu de Hristos moralist are nevoie omenirea moartă în păcate, nu de rituri neputincioase inventate de convertiţi la o religie, dar nu la Dumnezeu, ci de Hristos, Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii. Saul din Tars, devenit Pavel, a fost un apostol adevărat a lui Hristos. El a fost învinuit pe vremea lui, atât de iudei cât şi de neamuri, că predică erezii. "Ce vrea să spună palavragiul acesta?" – ziceau nişte filozofi epicurieni şi stoici adunaţi la Atena. "...pare că vesteşte nişte dumnezei străini", ziceau alţii. De aceea Pavel a fost silit să scrie Corintenilor: "Noi predicăm pe Isus cel răstignit, care pentru iudei este o pricină de poticnire, iar pentru neamuri o nebunie." Deşi ca purtători ai acestor veşti, suntem şi noi de multe ori catalogaţi astfel, totuşi noi suntem animaţi de cele mai bune sentimente creştineşti, care se străduiesc să ridice sus Cuvântul vieţii – atât Cuvântul Viu, pe Isus Hristos, cât şi cuvântul scris – adică Biblia.

În 1Ioan cap. 4 v 16 citim: "...Dumnezeu este dragoste; şi cine rămâne în dragoste, rămâne în Dumnezeu, şi Dumnezeu în el." Noi am cunoscut Dragostea lui Dumnezeu prin faptul că, Isus şi-a dat viaţa pentru noi. Şi noi trebuie să fim totdeauna dispuşi să ne dăm viaţa pentru fraţi. "Căci vestirea, pe care aţi auzit-o de la început, este aceasta: să ne iubim unii pe alţi." (1 Ioan 3:11). Cine iubeşte pe Dumnezeu, iubeşte şi pe aproapele său. Scopul final al lucrurilor pe care Dumnezeu îl doreşte de la noi este dezvoltarea iubirii.

Adevărata dragoste caută în sus. Ea nu se tăvăleşte în noroiul pământului. Dragostea îşi duce sarcina fără greutate şi îndulceşte ce este amar. Dragostea este sprintenă, sinceră, evlavioasă, plăcută, veselă, credincioasă, înţeleaptă, generoasă, curajoasă, nu caută la ale sale, căci îndată ce cineva caută folosul său a căzut din dragoste.

Dragostea este prevăzătoare, smerită, dreaptă, ea nu este uşuratică, nici nu umblă după deşertăciuni, ci este trează, curată, statornică, paşnică, având mereu ochiul aţintit asupra simţurilor. Dragostea este îndelung răbdătoare şi plină de bunătăţi. Nu pismuieşte, nu se laudă, nu se umple de mândrie, nu se mânie, nu se poartă necuviincios, nu se gândeşte la rău, şi criteriul după care Dumnezeu ne apreciază dacă suntem ceva sau nu, înaintea Lui, se bazează pe gradul iubirii noastre. Prin nimic nu putem dovedi mai multă laudă înaintea Tatălui nostru ceresc, decât exersând în fiecare zi spiritul iubirii. Trebuie să avem în vedere un lucru deosebit de important, anume că: iubirea este în strânsă legătură cu toate cugetele, vorbele şi faptele noastre zilnice. A vorbi mereu despre iubire fără să facem paşi importanţi în acest domeniu, este o laudă goală şi se va dovedi spre paguba noastră. Clădirea care nu este potrivită cu temelia pe care stă, se va prăbuşi. Cine reuşeşte să aibă între oameni o stare care întrece măsura creşterii lui în ascuns cu Dumnezeu, nu va izbuti în mărturia lui.

Domnul zice în Evanghelie: "Fiţi dar desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru cel ceresc este desăvârşit." S-a gândit Domnul că în aceste condiţii imperfecte putem deveni ca şi Tatăl? Nu, dar acesta este standardul. La acest ideal trebuie să ne raportăm. Spre această ţintă alergăm cu toţii şi orice sacrificii am face din alt punc de vedere şi nu mânaţi de iubire, nu ne sunt socotite ca sacrificii. Iubirea pusă în practică, nu înseamnă numai a dori bine cuiva, ci înseamnă a face bine tuturor oamenilor după cum avem ocazie. (Galateni 6:10). Şi acest lucru este totdeauna posibil. Căldura iubirii noastre să împrăştie mereu în jur, razele bunăvoinţei şi binecuvântărilor. Cât de mult ne putem întinde cu iubirea noastră, în aceeaşi măsură am putut pătrunde în valoarea iubirii lui Dumnezeu.

După cum Isus a fost via personificare în relaţia cu cei din jurul Său, tot aşa se aşteaptă şi de la noi să fim personificări ale iubirii în relaţia cu semenii noştri. Cuvintele Domnului: "Iubiţi pe vrăşmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blastămă, faceţi bine celor ce vă urăsc, şi rugaţi-vă pentru cei ce vă asupresc şi vă prigonesc", să fie scopul nostru suprem, pentru care să fim în stare a jertfi orice scopuri şi interese. Amin!

Adunarea

Când vin fraţii să se-nchine
La Părintele ceresc,
Râuri de iubire pline
Curg din tronul Părintesc.

E o dulce armonie
Şi-un fior adânc ne leagă,
Când sorbim din Apa Vie
Şi cântăm cântări de slavă.

Nimeni n-ar putea descrie
Câtă dragoste şi zel,
Poartă-n piept cu bucurie
Cei ce sunt mereu cu El.

Iar cei care niciodată
N-au gustat amărăciune,
Care n-au trecut Chedronul,
N-au luptat în rugăciune,

Ce ştiu ei despre tristeţea
Din Grădina Ghetsimani,
Despre Domnul şi nobleţea
Arătată la duşmani?

Ce ştiu ei despre Golgota,
Despre preţul ce s-a pus,
Despre crucea suferinţei,
Despre Mirele Isus?

De aceea, Adunarea
Şi societatea Lui,
Ne transformă caracterul
După voia Tatălui.

Noi urcăm cu drag Calvarul,
Fie el oricât de greu,
Vom striga aşa, ca David:
"Să trăiască Domnul meu!"

Vă chemăm pe toţi cu noi,
Să aflaţi şi voi iubirea;
Domnul nostru tuturora
Vă oferă mântuirea.

Rodica Dragoş.

Promisiuni şi Juruinţe

"Dacă faci o juruinţă Domnului, Dumnezeului tău, să nu pregeţi s'o împlineşti; căci Domnul, Dumnezeul tău, îţi va cere socoteala, şi te vei face vinovat de un păcat" (Deuteronom cap. 23:21).

Juruinţele pe care le-am făcut lui Dumnezeu, atât în public cât şi în particular trebuie onorate cu stricteţe. Dacă făgăduinţele lui Dumnezeu sunt "da şi amin", atunci şi de la noi se cere ca promisiunile noastre să fie la fel. Relaţia de Tată – fiu, pe care o avem cu El, ne îndeamnă să ne amintim de promisiunile pe care le-am făcut şi mereu să le reânoim. Nu numai din an în an, ci chiar din zi în zi. Făcând acest lucru nu înseamnă că la începutul consacrării noastre nu am votat să facem voia Tatălui până la moarte, dar din cauza vicisitudinilor vieţii, a atâtor ispite şi încercări, uneori şchiopătăm şi atunci imediat ce observăm acest lucru ne refugiem la Tronul Îndurării, unde ne cerem iertare şi ne reânoim promisiunile noastre de a rămânea credincioşi.

Lupta creştinului cu "fiinţele nopţii" se dă pe plan psihic. De aceea reânoirea votului nostru este necesară, pentru că tocmai acest lucru ne apără de săgeţile arzătoare ale celui viclean. Prin aceste juruinţe repetate dovedim că suntem hotărâţi să rezistăm pe câmpul de bătaie, fie oricât de sângeros. În tot acest exerciţiu din ziua încercării nu vom înceta a ne ruga. Rugăciunea este linia de comunicaţie spirituală cu Tatăl. "Vegheaţi şi rugaţivă...", au fost cuvintele Mântuitorului adresate prietenilor Săi în Ghetsimani. Fără rugăciune, creştinul este la bunul plac al duşmanului, întocmai ca un soldat care a pierdut legătura cu compania sa. El cade în mâna inamicului. Tăierea firului spiritual este pericol, în care dacă rămânem aduce moarte sigură.

Noi ne-am consacrat să facem voia Tatălui. Acesta este scopul nostru cel mai serios şi sincer. Dar adeseori se întâmplă cum ne spune ap. Pavel: "Căci nu ştiu ce fac: nu fac ce vreau, ci fac ce urăsc. Căci binele pe care vreau să-l fac, nu-l fac, ci răul, pe care nu vreau să-l fac, iată ce fac!"

În toată existenţa noastră de creştini încercăm să devenim mai buni, mai capabili de a ne duce la îndeplinire juruinţele. Nu vom putea face, însă, nici un progres şi nici o realizare, decât prin Hristos care ne întăreşte.

Consacrarea de la începutul căii noastre a fost un vot sfânt şi solemn către Domnul. Dacă acel vot a fost curat, sincer şi onest – Tatăl l-a primit. Din acel timp votul nostru este irevocabil. Putem lua nişte învăţături frumoase din voturile pe care le făceau evreii. La evrei un copil de 12 ani devenea oficial membru al naţiunii. Cu acest scop a fost Isus în Templu la vârsta de 12 ani. Din acest moment Isus a fost supus Legământului legii, care cerea ca orice bărbat să se prezinte la Templu de trei ori pe an. Când s-a întâmplat aceasta? (Deuteronom 16:16).

Consacrarea evreului corespunde cu consacrarea creştinului care, predându-se şi primit fiind de Dumnezeu devine membru al naţiunii sfinte. Dedicarea evreului la vârsta de 12 ani însemna începutul unei perioade de viaţă în care putea face diferite promisiuni lui Dumnezeu. Aşa se întâmplă cu creştinul consacrat. El face multe promisiuni. Promite că-şi va controla temperamentul. Promite să-şi iubească fraţii, să nu părăsească adunarea. Promite să viziteze pe bolnavi, să facă bine tuturor oamanilor. Promite să lupte lupta bună pentru credinţa dată sfinţilor, şi multe alte promisiuni face. Toate acestea sunt privite de Tatăl ca solemne şi sfinte, din cauza legăturii pe care o are cu copilul Său, prin vot.

Am amintit mai înainte că războaiele noastre le ducem, îndeosebi, pe plan mintal. De fapt, victoriile se câştigă aici. Soldaţii inamici de pe câmpul de luptă al minţii noastre, sunt gândurile inspirate de către duşmani. Aceşti soldaţi sunt foarte îndrăzneţi şi vin hotărâţi să facă cuceriri, să zdrobească armata noastră de gânduri sfinte. Unii sunt spioni şi deschid calea altora. Alţii vin cu diferite sugestii din partea lumii, a corpului şi a deavolului. Noi nu putem împiedica ideile duşmane să se ivească, pute însă alunga soldaţii, pentru a nu-şi face în mintea noastră un "cap de pod", de unde să cucerească întreaga fiinţă. Unele din gândurile duşmane se află în diferite filozofii de viaţă. Se strecoară prin cărţi, ziare, televiziune, internet. O conştiinţă curată,dedicată Mântuitorului va discerne lucrurile şi se va feri de tot ce-i întuneric şi nelegiuire. Dacă le acceptăm cu voia noastră, nu le mai putem stăpâni cu puterea noastră. Pericolul este riscant. În cel mai bun caz, am putea primi ajutor de la Tatăl, dar cu corecţiile de rigoare pentru că nu am fost destul de vigilenţi. În cel mai rău caz, alunecăm puţin câte puţin până acolo că, o întorsătură eroică pentru a recâştiga poziţia pierdută, nu mai este posibilă. Nu de puţine ori soldaţii gândurilor duşmane îmbracă uniforma armatei Domnului, "se fac îngeri de lumină." Dacă nu suntem destul de vigilenţi, unii îngeri din aceştia pot pătrunde în rândurile armatei noastre ca să ne distrugă moralul. Cât de tristă poate deveni situaţia, dacă nu veghem şi cât de dulce poate fi victoria dacă veghem şi ne rugăm.

Să medităm la aceste aspecte şi să folosim cea mai sigură tehnică de luptă. Gândiţi-vă la strategia Domnului. Amin!

PE DRUMUL VIEŢII

Pe drumul vieţii am căzut,
Dar am fost ridicată;
Mi-a spus că timpul nu-i pierdut
Să fiu şi eu salvată.

Mi-a spus să merg şi să lucrez
În holda Sa şi eu,
Şi dintre snopii lui " Boaz",
S-adun spice mereu.

Din zori de zi şi până-n seară
M-am străduit, dar n-am putut
S-atrag atenţia lui " Boaz",
Aşa precum făcu-se Rut.

La noapte voi veghea mereu
Şi fără să mă prindă somnul;
Voi strânge-n braţe pe "Boaz"
Acest "Boaz" care e Domnul.

Sunt tristă şi-mi este ruşine
De rodul mic ce l-am adus...
Mă-ntreb, la ţărm când voi ajunge,
Mă vei primi, Iubit Isus?

Rodica Dragoş.