joi, 20 noiembrie 2008

Privind printre versete


Dumnezeu ne-a dăruit Cuvantul Său ca pe o « regulă infailibilă » pentru credinţa noastră. Acest Cuvânt este standardul inflexibil pentru comportarea corectă a copiilor Săi. Darul pe care Dumnezeu l-a dat omenirii cuprinde atât Cuvântul viu – pe Isus Hristos – cât şi Cuvântul scris, adică Biblia. Prin Isus, care este oglindirea slavei Lui şi întipărirea fiinţei Lui, Dumnezeu a vorbit prin viu grai. În Biblie, vocea lui Dumnezeu se ‘vede’ în litere.
Privind printre versete descoperim un Dumnezeu Atotputernic, plin de Iubire, plin de Înţelepciune, Drept în hotărârile Sale şi fără de vină în judecăţi.
Comentariile de mai jos nu se vor a fi mai mult decât, puncte de vedere asupra unor versete. Trecute prin ‘furcile caudine’ pot părea analizate superficial, dar frumuseţea lor nu se găseşte în înveliş, ci în profunzime.
1) Dumnezeu a zis: “Să fie lumină!” (Genesa 1:3)

Când Dumnezeu a rostit acest lucru, pământul “era”,dar “pustiu şi gol”. Dumnezeu a zis: “Să fie lumină”, nu pentru că în pregătirea planetei ca să poată fi locuită El ar fi avut nevoie de lumină, ci pentru că lumina este vitală şi stă la baza oricărui lucru. Ap. Ioan spune în prima epistolă, (1Ioan 1:5): “...Dumnezeu este lumină şi în El nu este întuneric.” Această lumină a fost reprezentată pe pământul nostru într-un mod admirabil de către Domnul Isus Hristos, (Ioan 1:4-9).
Cine vrea să primească această lumină şi crede în jertfa de pe Golgota, iese din bezna ignoranţei şi a superstiţiilor. Dacă cineva lasă uşa inimii sale larg deschisă, pentru ca lumina Cuvântului să pătrundă în inima lui, atunci această putere îi transformă gândurile, părerile şi purtările. Eliberat de atmosfera întunecată a sistemelor religioase, în care a fost rob, creştinul află adevărul despre Dumnezeu din lumina Sfintelor Scripturi. Întrebarea este: Suntem noi destul de receptivi, pentru a lăsa să pătrundă în inimă lumina de sus, ori ne mulţumim cu lumina obscură pe care o primim de la oameni?
“Să fie lumină.” Amin!

2)“Sfinţeşte-I prin adevărul Tău: Cuvântul Tău este adevărul.”
Cuvântul lui Dumnezeu este busola care orientează corabia vieţii noastre spre portul binecuvântat al liniştii şi păcii Lui, « ...adevărata lumină care, luminează pe orice om venind în lume. » (Ioan 1:9). Din Cuvântul lui Dumnezeu ies la iveală comori nesecate de înţelepciune.
În lupta acerbă cu puterile întunericului, această ‘sabie’ este indispensabilă. Ne putem bizui pe această armă, pentru că niciodată nu vom fi dezamăgiţi.
Cuvântul serveşte de « candelă pentru picioarele noastre... » (Psalm 119 :105), este « o oglindă » (Iacov 1 :23), este « un foc şi un ciocan care sfarmă stânca » (Ieremia 23 :29). «...Cuvântul Domnului rămâne în veac. Şi acesta este Cuvântul care v-a fost propovăduit prin Evanghelie. » (1Petru 1 :25).
Unele cuvinte informează, altele reformează, dar numai Cuvântul lui Dumnezeu transformă. « El de bună voia Lui ne-a născut prin Cuvântul adevărului. »(Iacov 1 :18). În existenţa noastră efemeră să fim credincioşi Tatălui, ‘care ne-a născut’, cât şi Cuvântului Său. Isaac Neuwton, renumitul om de ştiinţă care era şi creştin a spus : « Nu vreau să-mi irosesc timpul fără folos, atunci când trebuie să mă ocup de afacerile Regelui ». Oricând şi oriunde să fim şi noi în afacerile Regelui de drept. Amin !

3) « Cântaţi Domnului, voi cei iubiţi de El, măriţi prin laudele voastre Numele Lui cel sfânt ! » (Ps. 30 :4).
Dumnezeu a înzestrat omul cu preţiosul dar de a cânta, ca să-şi poată exprima atât bucuriile cât şi necazurile, întru-n mod armonios.
Cea mai semnificativă expresie a creştinului este, nu un suspin, ci o cântare. O cântare de laudă pentru Dumnezeu. Cântările sunt o parte a vieţii creştinului. În ele găsim rezonanţa întregii game a sentimentelor umane. Adeseori dorul după o patrie mai bună este stâmpărat de armonia dulce a unei cântări, care ne transportă pe culmile fastuoase ale ‘Munţilor Sfinţi’. Cântările sunt simfonii ale credinţei, în care se împletesc mulţumiri şi laude cu speranţe şi certitudini.
Când în Biblie citim despre o cântare de laudă, ştim că este vorba de un moment important din istoria lui Israel. După ce au trecut Marea Roşie, Moise şi copiii lui Israel au cântat Domnului. Ei au zis : « Voi cânta Domnului, că şi-a arătat slava ...Domnul este tăria mea şi temeiul cântărilor mele de laudă... » (Exod. 15 :1-2).
În cartea Numeri cap. 21 v 17, găsim cântarea fântânei. În 1Sam. Cap. 1 :18, avem cântarea arcului – o cântare de jale. Debora a cântat o cântare când Iabin, împăratul Canaanului a fost smerit de către Dumnezeu înaintea copiilor lui Israel. Ne-ar trbui mult spaţiu să vorbim aici despre toţi cântăreţii Psalmilor, dintre care se distinge în mod deosebit marele cântăreţ David. Cântările evreilor, însă, au amuţit pe malurile râului Babilon, când asupritorii lor le cereau să le cânte cântările Sionului. Acolo au stat jos şi au plâns, refuzând să cânte cântările Sionului pe un pământ străin, (Ps. 137).
Mergând şi noi spre « Canaan » să avem inimile pline cu cântări de laudă, cântând cântece de dragoste pentru Sion, pentru cetatea sărbătorilor noastre. Domnul să ne facă pe toţi cântăreţi iscusiţi. Alături de inegalabilul cântăreţ David să spune şi noi : « Cântaţi Domnului care împărăţeşte în Sion. Vestiţi printre popoare isprăvile Lui. Cântaţi o cântare nouă. Faceţi să răsune coardele şi glasurile voastre. »
Dintre toate cântările cântate de către Israeliţi în diferite ocazii, precum şi imnurile cântate de către credincioşii de astăzi, cea mai frumoasă este – departe de orice nuanţă sectară – cântarea lui Moise şi cântarea Mielului. Ea se aseamănă cu glasul Păstorului Bun, în care sună coarda iubirii împreună cu coarda dreptăţii, şi totul sună cu înţelepciune şi putere. « Mari şi minunate sunt lucrările Tale, Doamne Dumnezeule, Atotputernice ! Drepte şi adevărate sunt căile Tale, Împărate al neamurilor ! Cine nu se va teme , Doamne, şi cine nu va slăvi Numele Tău ? Căci numai Tu eşti Sfânt, şi toate Neamurile vor veni şi se vor închina înaintea Ta... » (Apoc. 15 :3,4). Amin !

luni, 1 septembrie 2008

Puterea limbii

"Moartea şi viaţa sunt în puterea limbii" (Prov. 18:21)
Pe măsură ce înaintăm în viaţă ne dăm seama tot mai mult de înţelepciunea afirmaţiei prisbiterului Iacov că: "...limba este un mic mădular, ...că este o lume de nelegiuiri,...întinează tot trupul,... este un rău care nu se poate înfrâna...". (Iacov cap. 3). Din acest punct de vedere, limba este cel mai periculos organ din corpul omenesc, datorită influienţei sale.
Iacov care abordează acest subiect ne mai spune că: "Toate soiurile de fiare, de păsări, de târâtoare, de vieţuitoare de mare se îmblânzesc şi au fost îmblânzite de neamul omenesc, dar limba niciun om n'o poate îmblânzi. Ea este un rău, care nu se poate înfrâna, este plină de o otravă de moarte." (Iacov 3:7,8).
Oamenii, oricine ar fi ei, vor răspunde răspunde cândva pentru activitatea limbii lor. De aceea se cere o analiză serioasă şi continuă a cuvintelor pe care le rostim cu limba. "Căci din cuvintele tale vei fi scos fără vină, şi din cuvintele tale vei fi osândit." (Matei 12:37). Limba este purtătorul de cuvânt al caracterului. Cuvintele vorbite de către limba noastră demască gradul de dezvoltare al caracterului.
În "Etica", Baruc Spinoza spunea: "Experienţa ne învaţă pe deplin că, oamenii nu-şi ţin nimic mai puţin în frâu decât limba." Dacă dorim ca limba noastră să fie ţinută sub control trebuie să lucrăm la "cauza care produce efectul". Să trecem dincolo de aparenţe şi să punem degetul pe profunzimi. Noi aruncăm toată vina pe acest minuscul organ, deşi el ar fi fără nici o influienţă dacă inima noastră de la care primeşte comenzi ar fi reglată după voinţa divină. Limba – care din plinătatea inimii vorbeşte – poate ucide integritatea altora, le poate răpi demnitatea ori, dimpotrivă, poate aduce îmbărbătare, mângăiere, iubire, linişte şi pace. Atunci când vorbim de inimă nu ne referim la organul care asigură vehicularea sângelui prin corp, ci la o parte a intelectului nostru. Inima este reprezentanta caracterului.
Cuvântul lui Dumnezeu ne îndeamnă să ne punem frâu limbii. Cum putem face aceasta? Să ne aducem aminte ce se spune despre Domnul Isus: "Şi toţi Îl vorbeau de bine, se mirau de cuvintele pline de har, care ieşiau din gura Lui..." (Luca 4:22).
În ascensiunea noastră spre "Munţii cei Sfinţi", singurul model de urmat este Domnul. Purtarea noastră trbuie să fie ca a Lui. Vorbele plăcute, moderate, pline de compasiune ca ale Lui. Să nu depăşim niciodată hotarele unei raţiunii sănătoase. Adversarul nostru satan stă la pândă, pentru a ne prinde în cursă şi a face să păcătuim cu limba. Să nu-i dăm satisfacţie. Iacov ne spune: "Împotriviţi-vă diavolului şi el va fugi de la voi." (Iac. 4:7).
Se cere vigilenţă deosebită din partea noastră, pentru ca vorbele ce ne ies din gură să ne dezvolte caracterul şi nu să-l distrugă. Să ne lăsăm inima în totalitate la dispoziţia Spiritului Sfânt, pentru ca limba noastră să vorbească mereu despre dreptate, înţelepciune, iubire etc. Prin aceasta vom glorifica pe Dumnezeu şi pe Iubitul Său Fiu. Amin!

luni, 11 august 2008

Răsplătirea

Când vezi că truda şi sudoarea
S-au prăbuşit în risipire,
Nu regreta, totu-i vremelnic,
Priveşte doar la RĂSPLĂTIRE!

Levit fiind, tu ştii prea bine,
Că nu aici ai moştenire,
Nu te uita ce negri-s norii,
Priveşte doar la RĂSPLĂTIRE!

Urmează-L iubitor pe Domnul
Care ţi-a scris în piept iubire,
Rezistă oricăror tentaţii,
Priveşte doar la RĂSPLĂTIRE!

Nici răsăritul, nici apusul
Nu-ţi fie mentori în gândire;
Să ai coloană vertebrală,
Priveşte doar la RĂSPLĂTIRE!

Fii totdeauna fără frică
În calea ta spre mântuire,
De eşti mustrat păstrează-ţi calmul,
Priveşte doar la RĂSPLĂTIRE!

Nu părăsi câmpul de luptă
Pentru un gest s-au o jignire,
Ridică-ţi ochii înspre munţi,
Priveşte doar la RĂSPLĂTIRE!

Când urlă marea cu putere
Şi valurile-ţi dau de ştire
Că e pericol, fii o stâncă,
Priveşte doar la RĂSPLĂTIRE!

În lumea asta rea şi rece
Tu fii integru în vorbire,
Detestă tot ce-i nedreptate,
Priveşte doar la RĂSPLĂTIRE!

Că toţi cei care au luptat
Pe front, în marea Lui oştire,
Şi-au apărat Stindardul sfânt,
Vor moşteni o RĂSPLĂTIRE!



luni, 28 iulie 2008

Vigoarea creştinului

"...bucuria Domnului va fi tăria voastră." Neemia 8:10.
Pentru a ne da seama cu ce ocazie au fost rostite aceste cuvinte, amintesc faptul că după ce dregătorul Neemia a terminat de ridicat zidurile Ierusalimului (la a treia întoarcere din exil), tot poporul s-a adunat în ziua întâi din luna a şaptea şi a zis cărturarului Ezra să ia cartea Legii lui Moise şi să citească în ea. Ezra a citit de dimineaţă până la amiază şi tot poporul s-a bucurat. Atunci dregătorul Neemia, preotul şi cărturarul Ezra, precum şi Leviţii care au fost reabilitaţi de către Neemia şi puşi din nou în slujbe au zis poporului: "Ziua aceasta este închinată Domnului, Dumnezeului vostru... Duceţi-vă de mâncaţi cărnuri grase şi beţi băuturi dulci, şi trimiteţi câte o parte şi celor ce n-au nimic pregătit, căci ziua aceasta este închinată Domnului nostru; nu vă mâhniţi, căci bucuria Domnului va fi tăria voastră." (Neemia 8:9,10).
Neemia, care era un om integru, l-a servit pe Dumnezeu cu inimă curată, cu sinceritate şi onestie deplină. El a venit din Babilon pentru a ridica zidurile Ierusalimului, la 13 ani după Ezra. Era anul al 20-lea de domnie a lui Artaxerxe. Ezra s-a întors în al 7-lea an al lui Artaxerxe.
Numele Neemia înseamnă – mângăierea lui Dumnezeu; cu alte expresii – Iahve consolează. Neemia a fost un caracter puternic şi plin de credinţă în Dumnezeul său. Nu numai că a crezut pe Dumnezeu, dar s-a încrezut în El. Despărţit de ţara natală, de poporul şi părinţii săi, şi pus să-şi dovedească loialitatea faţă de un domnitor păgân, el s-a sprijinit cu totul pe Dumnezeu. Neemia a fost şi un om de rugăciune. Adeseori se ruga: "Adu-ţi aminte de mine, spre bine, Dumnezeule!"
Cunoştinţele pe care Dumnezeu i-a permis lui Neemia să le adune l-au făcut înţelept. Deşi mulţimea cunoştinţelor nu face pe cineva înţelept, totuşi înţelept este acela care aplică cunoştinţele sale după principii divine. Înţelepciunea lui l-a determinat pe rege să-l aleagă consilier al său. Dar Neemia era şi un om de acţiune. A dovedit aceasta prin lucrarea pe care a făcut-o. Când a fost pus la probă şi-a arătat credinţa lui fermă în Dumnezeu. Deşi a fost atacat de către fraţi mincinoşi din propriul său neam, deşi a fost batjocorit de vecini şi a devenit obiectul dispreţului inamicilor săi, el nu a permis nimănui să-l abată de la devotamentul pentru Dumnezeu. Toate aceste calităţi excepţionale ale caracterului posedat de către Neemia, creştinul de astăzi le poate copia.
Cu mult înainte de a se întâmpla cele despre care am amintit, Israel a fost dus în captivitatea Babilonului. Dar captivitatea s-a sfârşit, unii evrei s-au întors la Ierusalim şi sub conducerea lui Zorobabel, Templul a fost reclădit. Pe vremea aceea Neemia a rămas în Babilon ca sfetnic al regelui. Peste câţiva ani i s-a adus vestea că zidurile Ierusalimului au rămas în continuare dărâmate, chiar şi după întoarcerea lui Ezra. Neemia îşi iubea mult naţiunea şi dorea să o vadă restabilită în ţara strămoşească. Primind ştirea de mai sus a postit şi a plâns. Timp de patru luni s-a tot rugat lui Dumnezeu pentru acest lucru. Odată când s-a prezentat în faţa regelui pentru a-şi îndeplini slujba era cuprins de întristare. Deşi era interzis să te prezinţi înaintea regelui cu o faţă posomorâtă, el s-a expus acestui pericol riscant de dragul lui Iahve şi al poporului Său. Regele a observat şi a zis: "Pentru ce ai faţa tristă? Neemia a răspuns: "Trăiască împăratul în veac! Cum să n-am faţa tristă, când cetatea în care sunt mormintele părinţilor mei este nimicită şi porţile ei arse de foc?" I-a cerut lui Artaxerxe să-i dea voie să meargă la Ierusalim ca să reclădească zidurile oraşului. Cererea i-a fost aprobată. I s-a dat o scrisoare de autorizare prin care putea intra în Iuda. I s-a dat material de construcţie, o escortă militară şi a fost trimis la Ierusalim să construiască.
Toţi oamenii de valoare din lume au fost constructori şi nu distrugători. Ajuns la Ierusalim, Neemia nu a spus nimănui cu ce treburi a venit, ci în tăcere a început lucrul. După trei zile şi-a dezvăluit planul conducătorilor lui Israel care, plini de entuziasm au strigat: "Să ne sculăm şi să zidim." Dar nu peste mult au apărut adversarii. Aceştia au zis: "Ce faceţi voi acolo? Vă răsculaţi împotriva împăratului? Neemia le-a zis: "Dumnezeul cerurilor ne va da izbândă. Noi robii Săi ne vom scula şi vom zidi; dar voi n-aveţi nici parte, nici drept, nici aducere aminte în Ierusalim. Când au văzut că zidul se înalţă, duşmanii au făcut o conspiraţie ca să-i împiedice. Neemia s-a rugat lui Dumnezeu şi a pus paznici care să-i apere zi şi noapte împotriva adversarilor. Jumătate din oameni lucrau, iar jumătate erau înarmaţi cu suliţe, scuturi şi arcuri. Cu o mână zideau şi încărcau poverile, iar cu o mână ţineau arma. Văzând Sambalat şi ai săi că nu le merge au schimbat strategia şi au învinuit pe Neemia că a pus profeţi să spună la Ierusalim că el este rege în Iuda. Scopul era să arate că Neemia plănuieşte o răscoală. Au încercat să-l aducă la masa tratativelor spunând: "Vino, şi să ne întâlnim în satele din valea Ono. Îşi puseseră de gând să-i facă rău." Neemia le-a răspuns: "Am o mare lucrare de făcut, şi nu pot să mă cobor." Cu timpul zidurile s-au înălţat şi tot poporul s-a strâns pentru a sărbători acest eveniment.
Din istoria aceasta putem trage câteva învăţături. Evenimentele ce au avut loc în legătură cu Neemia sunt o umbră a experienţelor Eclesiei din Veacul Evanghelic. Aplicate în mod particular aceste evenimente se pot referi la construirea caracterului individual. Fiecare creştin în construirea caracterului său întâmpină diverse şi multiple greutăţi, asemeni lui Neemia. Dar frumuseţea experienţelor lui Neemia este mai evidentă când se aplică întregii Eclesii.
Fără să ne referim la date cronologice, reclădirea casei Domnului din Ierusalim închipuie adunarea laolaltă a poporului lui Dumnezeu din Babilon. Restaurarea tuturor lucrurilor de acolo a însemnat restaurarea adevărurilor fundamentale ale lui Dumnezeu. Acum când ne dăm seama că Dumnezeu s-a folosit de oamenii din trecut pentru a preaumbri un lucru ce avea să fie îndeplinit prin Eclesie, apreciem cu atât mai mult grija şi preocuparea lui Dumnezeu pentru Casa Fiilor.
Isus zice: "Este adevărat că trebuie să vină întâi Ilie şi să aşeze din nou toate lucrurile." (Mat. 17:11). Ilie simbolizează opera Eclesiei dincoace de văl. Prin această operă s-a început restaurarea marilor adevăruri fundamentale, restaurarea vaselor de aur din Casa Domnului. Restaurarea aceasta s-a făcut sub supravegherea Regelui.
Ar fi fost din cale afară de greu să se fi reclădit zidurile Ierusalimului, dacă nu ar fi fost entuziasmul. Ce înseamnă aceasta pentru noi? Aceasta înseamnă că fiecare membru al casei credinţei să fie plin de entuziasm, plin de energie şi curaj pentru a putea purta războaiele Domnului. Avem la dispoziţie toată armătura. "Dumnezeiasca Lui putere ne-a dăruit tot ce priveşte viaţa şi evlavia..." (2Petru 1:3). Să fim, deci, tari şi să ne arătăm plini de bărbăţie pentru Dumnezeu şi pentru poporul Său. Şi atunci... bucuria Domnului va fi tăria noastră. Amin.

luni, 21 iulie 2008

Motivaţie:

Acesta este un blog personal. În articolele expuse aici nu am implicat, în nici un fel, credinţa generală a "Asociaţiei Studenţilor în Biblie", chiar dacă majoritatea opiniilor mele coincid cu aceasta. Îmi cer iertare de la toţi cei care s-au considerat ofensaţi de discursurile mele. Repet: acesta este un blog strict personal unde am încercat să "vizualizez" câteva subiecte din Sfintele Scripturi, aşa cum mi-au fost mie descoperite şi cum le-am învăţat de la înaintaşii mei.
Să luăm seama la instrucţiunile ap. Pavel către Tesaloniceni: "Nu stingeţi Duhul. Nu dispreţuiţi proorociile. Ci cercetaţi toate lucrurile şi păstraţi ce este bun", 1Tes. 5:19-21.

marți, 27 mai 2008

Imaginea suferinţei

SUFERINŢA... este tabla neagră pe care inventatorul ne scrie o lecţie pentru viaţă,

SURERINŢA... este întunericul ce redă splendoarea cerului, fără nori, şi plin de stele,

SUFERINŢA... este instrumentul ce ne modelează deseori, pentru a deveni nişte vase de cinste,

SUFERINŢA... este uşa prin care poţi ajunge cel mai repede în prezenţa lui Dumnezeu,

SUFERINŢA... este obstacolul ce te obligă să devii mai puternic şi plin de înţelepciune,

SUFERINŢA... este şansa pe care o primeşti cu scopul de a vedea valoarea adevărată a oamenilor,

SUFERINŢA... este şcoala în care câştigi mari virtuţi şi care-ţi formează caracterul,

SUFERINŢA... este cuvântul prin care înţelegi cel mai bine iubirea lui Dumnezeu.

Adevăraţii credincioşi de-a lungul veacurilor au suferit, dar cu cât au fost mai credincioşi cu atât au suferit mai mult; nu cu cât au fost mai credincioşi au suferit mai puţin.

Isus a spus: "În lume veţi avea necazuri" (Ioan 16:33). Apostolul Pavel spune: "Toţi cei ce voiesc să trăiască cu evlavie în Hristos Isus, vor fi prigoniţi." (2Tim. 3:12).

Dacă a înţeles cineva că lucrurile rele se întâmplă oamenilor lui Dumnezeu, acela cu siguranţă a fost apostolul Pavel. EL spune în 2Cor. 4:8: "Suntem încolţiţi în toate chipurile, dar nu la strâmtorare; în grea cumpănă, dar nu deznădăjduiţi; prigoniţi, dar nu părăsişi; trântiţi jos, dar nu omorâţi. Purtăm totdeauna cu noi, în trupul nostru, omorârea Domnului Isus, pentru ca şi viaţa lui Isus să se arate în trupul nostru."

Dumnezeu are un scop pentru suferinţa noastră.

Nu uita ...suferinţa va trece, dar în urmă va rămâne...binecuvântarea!

Dumnezeu să te binecuvânteze!!!

Mulţumiri fr. George Tabac, USA.

luni, 26 mai 2008

Profeţii

Când vorbim despre profeţi, nu trebuie să ne imaginăm nişte oameni cu aspect fizic deosebit. Erau oameni obişnuiţi, "supuşi aceloraşi slăbiciuni ca şi noi", dar au vorbit de la Dumnezeu, mânaţi de Spiritul Sfânt. Fie că au fost păstori, plugari, culegători de smochine, Dumnezeu i-a înzestrat cu înţelepciune pentru a putea transmite prin ei poporului Israel mesajele Sale.

Profeţii au fost simbolizaţi de către turnul pe care un gospodar l-a zidit în via sa, (Mat. 21:33). Ei au fost gardienii care au vegheat ca, Israel să păzească Legea şi să nu cadă în imoralitate. Cu toate acestea, toţi profeţii au avut de suferit. Pe unii i-au răstignit şi omorât, pe alţii i-au bătut în sinagogi şi prigonit din cetate în cetate. Menirea profeţilor nu a fost doar să fie îndrumătorii lui Israel ci, ei au fost nişte vizionari care, privind mereu la ornicul timpului, "...cercetau să vadă ce vreme şi ce împrejurări avea în vedere Duhul lui Hristos, care era în ei, când vestea mai dinainte patimile lui Hristos şi slava de care aveau să fie urmate." (1Pet. 1:11).

Chiar dacă, "...Legea n-a făcut nimic desăvârşit...", ea are meritul că a dat naştere unor oameni integri faţă de Dumnezeu – numiţi Profeţi.

Profeţii lui Israel nu trebuie confundaţi cu "vechii profeţi asirieni", sau cu ghicitoarele "sibile", care în antichitate preziceau viitorul.

Noi astăzi ne folosim de lampa profetică, admirând înţelepciunea lui Dumnezeu care a întocmit un Plan armonios de răscumpărare şi restaurare a omului, şi care se duce la îndeplinire după cum l-au descris Profeţii. "Şi avem cuvântul proorociei făcut şi mai tare; la care bine faceţi că luaţi aminte, ca la o lumină care străluceşte într-un loc întunecos, până se va crăpa de ziuă şi va răsări Luceafărul de dimineaţă în inimile voastre." (2Pet. 1:19).

Despre viitoarea Împărăţie a lui Dumnezeu au vorbit douăzeci şi patru de profeţi. Aducându-se acest argument se crede că, cei douăzeci şi patru de profeţi ai Vechiului Testament se identifică cu cei douzeci şi patru de bătrâni descrişi în Apocalipsa.

1. "Enoh" – este cel dintâi dintre profeţi care a proorocit viitoarea Împărăţie a lui Hristos şi a Miresei Sale. Despre Enoh ştim că, la vârsta de 65 ani a născut pe Metusala, cel mai longeviv dintre fiii oamenilor. După aceasta, Enoh a trăit 300 ani cu Dumnezeu. Versetul 24 din Genesa cap.5, ne spune: "...apoi nu s-a mai văzut, pentru că l-a luat Dumnezeu." De la acest "pionier" al profeţilor reţinem cuvintele pe care Iuda le redă în epistola sa: "Şi pentru ei a proorocit Enoh, al şaptelea patriarh de la Adam, când a zis: "Iată că a venit Domnul cu zecile de mii de sfinţi ai Săi, ca să facă o judecată împotriva tuturor, şi să încredinţeze pe toţi cei nelegiuiţi, de toate faptele nelegiuite, pe care le-au făcut în chip nelegiuit, şi de toate cuvintele de ocară, pe care le-au rostit împotriva Lui aceşti păcătoşi nelegiuiţi."(Iuda v14,15).

2. "Iacov" – a fost un alt profet. El afirmă în Genesa 49:10, următoarele: "Toiagul de domnie nu se va depărta din Iuda, nici toiagul de cârmuire dintre picioarele lui, până va veni Şilo, şi de El vor asculta popoarele." Toiagul este simbolul domniei, a autorităţii; iar Şilo înseamnă făcător de pace. Domnul Isus a fost Leul din seminţia lui Iuda, rădăcina lui David. Acestui "Prinţ" al păcii, Dumnezeu îi va da "neamurile de moştenire şi marginile pământului în stăpânire." (Ps. 2:8).

3. "Moise" este următorul profet. Dumnezeu l-a inspirat să scrie despre începuturile istoriei omului. Din scrierile sale obţinem o înţelegere profundă a scopului pentru care Dumnezeu a pus pe om pe pământ. Aflăm despre căderea omului în păcat şi despre afirmaţia lui Dumnezeu, Genesa 3:15, "Vrăşmăşie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei. Aceasta îţi va zdrobi capul, şi tu îi vei zdrobi călcâiul." Ne descrie făgăduinţa lui Dumnezeu către Avraam. "Căci Avraam va ajunge negreşit un neam mare şi puternic, şi în el vor fi binecuvântate toate neamurile pământului." (Gen. 18:18; 22:18; 26:4; 35:12). Jertfirea viţelului în ziua ispăşirii este o icoană a jrtfei Domnului nostru pentru toţi oamenii. "El este jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre; şi nu numai pentru ale noastre, ci pentru ale lumii întregi." (1Ioan 2:2). Jertfa ţapului reprezintă jertfa Eclesiei Sale. Ţapul, fiind fără grăsime, se mistuia în grăsimea viţelului. Astfel Eclesia se consumă în iubirea Domnului. Sunetul trâmbiţei în anul al 49-lea era anunţarea libertăţii tuturor scavilor şi reîntoarcerea lor la moştenire. Acesta era un an de veselie. În această icoană, noi vedem ridicarea şi restaurarea lumii la chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.

4. "Samuel" – este următorul profet. El descrie profeţia Anei, mama lui. "Domnul omoară şi învie, El pogoară în locuinţa morţilor şi El scoate de acolo." (1Sam. 2:6). Acesta este cel dintâi loc în Biblie unde ni se spune că ce merge în locuinţa morţilor nu rămâne acolo ci, va învia.

5. "Iov" – este alt profet. După ce toate chinurile trec peste Iov şi el rămâne singur în durerea lui, se roagă să meargă în locuinţa morţilor până ce mânia lui Dumnezeu va trece şi-şi va aduce iarăşi aminte de dânsul. Prin aceasta el vorbea de înviere. În durerea lui, inspirat de către Dumnezeu, el afirmă un adevăr de necontestat: "Dar ştiu că Răscumpărătorul meu este viu, şi că se va arăta la urmă pe pământ." (Iov 19:25). Chinurile prin care a trecut Iov reprezintă suferinţele prin care a trecut neamul omenesc de atâtea veacuri. Reabilitarea lui Iov este o icoană a restaurării neamului omenesc la poziţia de stăpân şi domn al planetei.

6. "David" – al şaselea profet. Majoritatea psalmilor săi sunt profeţii. În Ps. 22 v 28,29 spune: "Căci a Domnului este Împărăţia: El stăpâneşte peste neamuri. Toţi cei puternici de pe pământ vor mânca şi se vor închina şi ei; înaintea Lui se vor pleca toţi cei ce se pogoară în ţărână, cei ce nu pot să-şi păstreze viaţa." El va domni cu dreptate. "Scaunul Tău de domnie, Dumnezeule, aste veşnic; toiagul de domnie al Împărăţiei Tale este un toiag de dreptate." Ps. 45:6). El va pune capăt războaielor şi va distruge toate arsenalele de război. "Opriţi-vă, şi să stiţi că Eu sunt Dumnezeu: Eu stăpânesc peste neamuri, Eu stăpânesc pe pământ." (Ps. 46:10). "El potoleşte urletul mărilor, urletul valurilor lor, şi zarva popoarelor." (Ps.65:7). Folosind un limbaj metaforic, în Ps. 72 v 3,4 ne spune că: "Munţii vor aduce pace poporului, şi dealurile de asemenea, ca urmare a dreptăţii Tale. El va face dreptate nenorociţilor poporului va scăpa pe copiii săracului, şi va zdrobi pe asupritor." Atunci "Toate neamurile pe care le-ai făcut, vor veni să se închine înaintea Ta, Doamne, şi să dea slavă Numelui Tău." (Ps. 86:9). Să avem, de asemenea în vedere Ps. 96. Toate acestea Dumnezeu le va face pe pământul în care astăzi este necaz. "...Dumnezeu care a întocmit pământul, l-a făcut şi l-a întărit, l-a făcut nu ca să fie pustiu, ci l-a întocmit ca să fie locuit..." (Isaia 45:18). "Tu ai aşezat pământul pe temeliile lui, şi niciodată nu se va clătina." (Ps. 104:5). "Un neam trece, altul vine, şi pământul rămâne veşnic în picioare." (Ecl. 1:4).

7. "Solomon – autorul cărţii Proverbele. Spune: "Iată, cel neprihănit este răsplătit pe pământ; cu cât mai mult cel rău şi păcătos." )Prov. 11:31).

8. "Isaia" – unul dintre Profeţii mari. El a profeţit că: "Se va întâmpla în scurgerea vremurilor, că muntele Casei Domnului va fi întemeiat ca cel mai înalt munte; se va înălţa deasupra dealurilor, şi toate neamurile se vor îngrămădi spre el. Popoarele se vor duce cu grămada la el, şi vor zice: Veniţi, să ne suim la muntele Domnului, la Casa Dumnezeului lui Iacov, ca să ne înveţe căile Lui, şi să umblăm pe cărările Lui.Căci din Sion va ieşi Legea, şi din Ierusalim cuvântul Domnului. El va fi judecătorul neamurilor, El va hotărî între un mare număr de popoare; aşa încât din săbiile lor îşi vor făuri fiare de plug, şi din suliţele lor cosoare: nici un popor nu va mai scoate sabia împotriva altuia, şi nu vor mai învăţa războiul." (Isaia 2:2-4). Sub noul guvernament, lupul va locui împreună cu mielul... (Isaia 11:4-9). În vremea aceea Hristos va fi steagul popoarelor...(Isaia 11:10:16). Isaia ne mai spune că în ziua aceea, Domnul oştirilor a pregătit tuturor popoarelor un ospăţ de bucate grase şi de vinuri vechi, pe muntele Împărăţiei Sale. Iar moartea va fi nimicită pe vecie. (Isaia 25:6-8). Niciun locuitor nu va mai zice, aşa ca astăzi: sunt bolnav, (Isaia 33:24). Pustiul va înflori ca roza, văile se vor înălţa, iar munţii şi dealurile vor fi plecate, (Isaia 40:4). "Acolo se va croi o cale, un drum, care se va numi Calea cea sfântă: niciun om necurat nu va trece pe ea, ci va fi numai pentru cei sfinţi; cei ce vor merge pe ea, chiar şi cei fără minte, nu vor putea să se rătăcească." (Isaia 35:8).

9. "Ieremia" – a prezis că neamurile pământului vor zice atunci: "Părinţii noştri n-au moştenit decât minciuni, idoli deşerţi, care nu sunt de niciun ajutor."(Ier. 16:19). Dumnezeu dă prin Profet o nădejde: copiii se vor întoarce, din ţara vrăşmaşului, în ţinutul lor. Aici ţara vrăşmaşului este locuinţa morţilor.

10. "Ezechiel" – ne spune că Dumnezeu va lua inima de piatră şi va da poporului o inimă de carne. Copiii nu vor mai suferi pentru păcatele părinţilor şi nici părinţii pentru nelegiuirea copiilor. "Sufletul care păcătuieşte, acela va muri." (Ezech. 18:4). Oile Sale nu vor mai fi înfometate şi jefuite de către păstori corupţi. (Ezech. Cap 34).

11. "Daniel" – vorbeşte despre Împărăţia pe care Dumnezeu o va ridica în mijlocul împărăţiilor pământeşti şi care nu va mai trece de la un împărat la altul, ci ea va dăinui veşnic. (Dan. 2:44). "Domnia, stăpânirea şi puterea tuturor împărăţiilor care sunt pretutindeni sub ceruri, se vor da poporului sfinţilor Celui Prea Înalt. Împărăţia Lui este o împărăţie veşnică, şi toate puterile Îi vor sluji şi-l vor asculta!" (Dan.7:27).

12. "Osea" – profeţeşte că Domnul va stârpi din ţară arcul, sabia şi alte unelte de război şi toţi oamenii vor trăi în siguranţă şi armonie. Vorbeşte despre două zile a câte o mie de ani, începând de la domnul, iar în a treia mie popoarele vor fi ridicate, vindecate şi vor trăi înaintea Domnului. (Osea 6:1-3).

13. "Ioel" – este un Profet care ne dă o imagine completă a zilei Domnului, şi că orcine va chema atunci Numele Său va fi mântuit.

14. "Amos" – este următorul Profet. Din această profeţie se inspiră prisbiterul Iacov în Faptele ap. 15:14-18, când vorbeşte despre ridicarea din nou a casei regale a lui David.

15. "Obadia" – în scurta lui profeţie vorbeşte despre izbăvitorii (Hristos şi Biserica), ce se vor sui pe muntele Sionului ca să judece muntele lui Esau, (întreaga omenire). "Nu ştiţi că sfinţii vor judeca lumea?" (1Cor. 6:2).

16. "Iona" – lucrurile profeţite de el sunt o icoană interesantă a unor întâmplări ce se petrec sub ochii noştri. Iona s-a supărat văzând că evenimentele nu se întâmplă după cum el le-a aşteptat. Noi astăzi trăim într-o zi când oameni din diferite denomenaţiuni predică faptul că planeta noastră va fi arsă cu foc. Dar asemenea lui Iona, ei nu îşi dau seama de vestea lor. Lumea care are să fie arsă este lumea satanei, ordinea de lucruri alcătuită de el, nu pământul literal.

17. "Mica" – este Profetul care a scris despre venirea Împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ, adresând în primul rând o mustrare naţiunilor puternice. Asemenea lui Isaia, Mica profeţeşte că: "În vremile de pe urmă, muntele Casei Domnului va fi întemeiat ca cel mai înalt munte, se va înălţa deasupra dealurilor, şi popoarele vor veni grămadă la el." (Mica 4:1). Legea va veni din Sion şi din Ierusalim cuvântul Domnului. Armele de război vor fi transformate în fiare de plug, şi nu vor mai face război. Fiecare va locui sub viţa şi sub smochinul lui, nu sub al patronului.

18. "Naum" – acest Profet descrie venirea Domnului în mijlocul unei lumi nelegiuite, plină de minciună şi sâlnicie. "Negustorii tăi sunt mai mulţi decât stelele cerului, s-au îngrămădit ca puii de lăcustă care îşi întind aripile şi zboară. Voivozii tăi sunt ca lăcustele, mai marii tăi sunt ca o ceată de lăcuste, care tăbărăsc în dumbrăvi pe răcoarea zilei. În timp ce păstorii tăi dorm, poporul tău este risipit pe munţi, şi nimeni nu-l mai strânge." (Naum 3:17,18). Profetul avertizează, că cei ce fac planuri răutăcioase "...vor fi ca nişte mănunchiuri de spini încâlciţi, şi tocmai cînd vor fi beţi de vinul lor, vor fi mistuiţi de foc ca o mirişte de tot uscată." (Naum 1:10). Dar, "Domnul este bun, El este un loc de scăpare în ziua necazului; şi cunoaşte pe cei ce se încred în El." (Naum 1:7).

19. "Habacuc" – este Profetul care ne informează că: "...pământul va fi plin de cunoştinţa slavei Domnului, ca fundul mării de apele care-l acopăr." (Hab. 2:14). Va fi tot aşa de cu neputinţă pentru cineva ca să nu cunoască pe Dumnezeu, cum ar fi cu neputinţă pentru cineva să fie în fundul mării şi să nu fie ud.

20. "Ţefania" – a prezis că Domnul va fi grozav împotriva zeilor pământului şi îi va face pe toţi să piară. (Ţef. 2:11). Ne mai spune că, după ce va fi mistuită starea nedreaptă şi inechitabilă a societăţii de astăzi, nu prin foc literal ci, prin focul mâniei lui Dumnezeu, atunci nu va mai fi sectarism, ci toate popoarele vor învăţa adevărul. "Atunci voi da popoarelor buze curate, ca toţi să cheme Numele Domnului, ca să-I slujească într-un gând." (Ţef. 3:9).

21. "Hagai" – " spune că dorinţa tuturor popoarelor va veni" (Hag. 2:7), Trad. Engl. "De asemenea şi firea aşteaptă cu o dorinţă înfocată descoperirea fiilor lui Dumnezeu." (Rom. 8:19). Apostolul ne spune "că şi ea va fi izbăvită din robia stricăciunii, ca să aibă parte de slobozenia copiilor lui Dumnezeu." (Rom. 8:21).

22. "Zaharia" – profeţeşte că în ziua aceea multe neamuri se vor alipi de Domnul, iar El va locui în mijlocul lor. Împărăţia viitoare va fi o împărăţie a dreptăţii. Pământul va da rodul său şi cerul roua sa. "Locuitorii unei cetăţi vor merge la cealaltă, şi vor zice: "Haidem să ne rugăm Domnului şi să căutăm pe Domnul oştirilor! Vrem să mergem şi noi!" (Zah. 8:21). Războaiele vor înceta şi neamurilor va fi vestită pacea. "Şi Domnul va fi împărat peste tot pământul. În ziua aceea, Domnul va fi singurul Domn, şi Numele Lui va fi singurul Nume" (Zah. 14:9).

23. "Maleahi" – ne spune că de la răsăritul şi până la apusul soarelui, Numele Său va fi mare pe tot pământul. Soarele neprihănirii va aduce vindecare pentru toată planeta infectată de păcat.

24. "Ioan Botezătorul" – este cel din urmă Profet. Ştim aceasta din spusele Domnului. "Legea şi profeţii au ţinut până la Ioan." (Luca 16:16). Iar Ioan, care a fost profeţit de către Maleahi, a spus despre Isus: "Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii." Ioan 1:29).

Mulţumim Tatălui ceresc pentru că ne-a dăruit aceste indicatoare ce luminează calea peregrinajului nostru, ca să nu ne pierde prin labirintul întunecos al superstiţiilor din lumea rea de azi. Scopul profeţiilor nu este de a ne ajuta să ştim mai dinainte cum şi când se vor întâmpla evenimentele prezise, (dacă s-ar putea cu cifre), ci mai degrabă, scopul lor este să recunoaştem evenimentele când ele se întâmplă, şi astfel să ne fortificăm credinţa. Scopul lor este să ne amintească mereu să "veghem" cum toate lucrurile se duc la îndeplinire, "...după sfatul hotărât şi după ştiinţa de mai dinainte a lui Dumnezeu..." (Fapt. 2:23). Amin!

vineri, 16 mai 2008

Victorie asupra ta.

Când niciodată nu te referi la tine însuţi în conversaţie, sau nu înregistrezi faptele tale bune, sau nu vrei să fii lăudat, când cu adevărat vrei să fii necunoscut,...

...aceasta este victorie asupra ta.

Ps. 25:9, Iacov 4:6, 1Cor. 13:4, Prov. 27:2, Mat. 6:2.

Când faptele tale bune sunt vorbite de rău, când dorinţele tale sunt omise, când sfatul tău nu este luat în seamă, opiniile tale sunt ridiculizate, şi tu refuzi ca mânia să se ridice în inima ta, şi chiar refuzi să te aperi, ci suferi totul în linişte, cu răbdare şi iubire,...

...aceasta este victorie asupra ta.

Prov. 19:11, Prov. 15:1-2, Ps. 37:7, 1Pet. 2:19.

Când eşti mulţumit cu orice mâncare, orice ofertă, orice haine, orice climat, orice singurătate, prin voia lui Dumnezeu,...

...aceasta aste victorie asupra ta.

Fil. 4:11, Prov. 15:15, 1Tim. 6:6, Evr. 13:5,6.

Când cu iubire şi răbdare suferi orice dezordine, orice iregularitate, orice nepunctualitate, sau orice neplăcere; când poţi să stai faţă-n faţă cu risipa, nebunia, extravaganţa, insensibilitatea spirituală, şi înduri aşa cum Isus a îndurat,...

...aceasta este victorie asupra ta.

1Cor. 13:3,7; 1Tes. 5:14; Iac. 1:3; Rom. 12:12.

Când poţi să primeşti corectare şi mustrare de la cineva cu o statură mai joasă decât tine, şi poţi să te supui cu umilinţă înăuntru şi pe dinafară, nemanifestând împotrivire sau indignare în inima ta,...

...aceasta este victorie asupra ta

Prov. 15:31; Ps. 141:5; Prov. 10:17; Evr. 12:6,7.

Când poţi să vezi pe fratele tău că prosperă şi îşi are nevoile satisfăcute, şi poţi să te bucuri cu sinceritate cu el în spirit şi să nu simţi invidie, nici să nu ridici întrebări la Dumnezeu, în timp ce nevoile tale sunt mult mai mari şi în circumstanţe mai disperate,...

...aceasta este victorie asupra ta.

Fil. 2:3; Gal. 5:26; Prov 25:27.

Când eşti utat, sau neglijat, sau înadins desfidat, şi nu te ustură, nu te doare această insultă ori nebăgare în seamă, ci inima ta este fericită, fiind vrednic a suferi pentru Hristos,...

...aceasta este victorie asupra ta.

Rom. 8:28; Rom. 8:6-18; 1Cor. 10:13.

Mulţumiri fr. George Tabac, USA.

duminică, 11 mai 2008

"Apa Vieţii"

Apa este un element indispensabil vieţii. Reînoirea celulelor trupului vremelnic nu este posibilă fără apă. Unde există apă, există viaţă. Aşa cum apa fizică este esenţială vieţii fizice, tot aşa viaţa spirituală are nevoie de apă spirituală, "apa vie". Despre această "apă vie", Domnul Isus a vorbit femeii din Samaria, la fântâna lui Iacov. Vorbea despre Spiritul Sfânt. "Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie, cum zice Scriptura. Spunea cuvintele acestea despre Duhul, pe care aveau să-l primească cei ce cred în El..." (Ioan 7:38,39).

Apa naturală nu este întrebuinţată numai pentru întreţinerea vieţii fizice, ci şi ca simbol al Botezului, al naşterii din nou. De asemenea simbolizează şi apele adevărului care, ne curăţă de noroiul tradiţiilor şi deşertăciunilor acestui veac. Apostolul Pavel spune bărbaţilor din Efes: "...iubiţi-vă nevestele cum a iubit şi Hristos Biserica şi s-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfinţească, după ce a curăţit-o prin botezul cu apă prin Cuvânt." (Efeseni 5:25,26).

Ceea ce este astăzi simbolizat prin apă, în Împărăţia lui Dumnezeu va fi împlinit. "Nu le va mai fi foame, nu le va mai fi sete; nu-i va mai dogori nici soarele, nici vreo altă arşiţă. Căci Mielul, care stă în mijlocul scaunului de domnie, va fi Păstorul lor, îi va duce la izvoarele apelor vieţii, şi Dumnezeu va şterge orice lacrimă din ochii lor." (Apoc. 7:16,17). În Noul Ierusalim v-a exista apă, citim în Apocalipsa 22 v 1. "Şi mi-a arătat un râu cu apa vieţii, limpede ca cristalul, care ieşea din scaunul de domnie al lui Dumnezeu şi al Mielului." Aceasta este apa vieţii promisă de Isus femeii din Samaria. Este apa despre care a amintit Isus evreilor, în ziua cea mare a praznicului când a strigat: "Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea." (Ioan 7:37).

Din această apă va bea şi poporul Israel, când Domnul se va întoarce şi va ridica din nou cortul lui David. "În ziua aceea, se va deschide casei lui David şi locuitorilor Ierusalimului un izvor, pentru păcat şi necurăţie." (Zaharia 13:1).

În profeţia lui Ezechiel cap. 47, sunt arătate binefacerile iubirii lui Dumnezeu, care se vor revărsa spre mântuirea şi binecuvântarea omenirii ce va vrea să asculte. Aceste binecuvântări sunt zugrăvite prin râul limpede al vieţii. Oricine se va scufunda în deplinătatea iubirii lui Dumnezeu, va câştiga viaţă.

Astăzi mai este valabilă, încă, invitaţia lansată de Dumnezeu prin profet: "Voi toţi cei însetaţi, veniţi la ape, chiar şi cel ce n-are bani! Veniţi şi cumpăraţi bucate, veniţi şi cumpăraţi vin şi lapte, fără bani şi fără plată." (Isaia 55:1). Amin.

joi, 1 mai 2008

"Doamne, auzi-mi glasul...!"


În ultima vreme, tema rugăciunii este tot mai puţin frecventă în discursurile fraţilor. Unii nu abordează acest subiect considerând că este un lucru începător şi face parte din "cele dintâi adevăruri", iar noi "de mult ar trebui să fim învăţători " şi să ne ocupăm de adevăruri mai profunde. Adevărurile începătoare de la care ap. Pavel ne îndeamnă "să mergem spre cele desăvârşite" sunt adevărurile despre care doar vorbim şi niciodată nu le punem în practică. Din această cauză nu putem suporta mâncăruri mai tari şi nu putem trece la adevăruri mai adânci.

Există lucruri începătoare de la care un creştin trebuie să treacă spre cele desăvârşite, dar există şi lucruri "aparent" începătoare care trebuiesc exersate mereu, pentru ca fiinţa nouă ce se dezvoltă în simţurile noastre să poată respira necontenit aerul proaspăt de pe înălţimile Munţilor Sfinţi. Un astfel de lucru este rugăciunea.

Rugăciunea este activitatea primordială în viaţa creştină, este legătura pe care o stabilim cu Dumnezeu pentru a-I aduce laude şi mulţumiri. Cel mai înalt privilegiu la care poate aspira un muritor este primirea în audienţă de către Marele Suveran al Universului. Nimic nu este atât de semnificativ ca rugăciunea. Orice activitate a noastră poate să înşele în privinţa stării sufleteşti. Rugăciunea însă, nu. Ea este barometrul stării noastre sufleteşti. Este o activitate în camera dinăutru a inimii, o activitate de sfinţenie, o activitate fără de care toate altele ni se par fără valoare. Rugăciunea este cea mai înaltă parte a slujbei noastre. "Prin El (Isus Hristos) să aducem totdeauna lui Dumezeu o jertfă de laudă, adică, rodul buzelor care mărturisesc Numele Lui." (Evrei 13:15). Aceasta este recomandarea apostolului. Noi, prin harul lui Dumnezeu, am fost făcuţi o preoţie sfântă, un popor deosebit, un neam ales. Se cade, dar, ca jertfele noastre de laudă să fie mereu pe buzele noastre. "Cine aduce mulţumiri, ca jertfă, acela mă proslăveşte..." (Ps. 50:23).

La sfârşitul cap. 20 din cartea Exodului, citim cuvintele lui Dumnezeu adresate poporului Său: "Să-Mi ridici un altar de pământ, pe care să-ţi aduci arderile-de-tot şi jertfele de mulţumire... În orice loc în care Îmi voi aduce aminte de Numele Meu, voi veni la tine şi te voi binecuvânta." Copiii lui Israel aveau privilegiul de a construi în orice loc un altar de pământ (sau piatră necioplită), pentru a se închina şi a aduce jertfe. Israeliţii spirituali au, de asemenea, un astfel de privilegiu. Atât în comun cât şi în particular, pot să ridice câte un altar Domnului şi, în chip smerit, să adore pe Dumnezeu cu căldură şi sinceritate.

Din cauza obligaţiilor vieţii, a infirmităţilor şi a altor diferite piedici, există mulţi creştini care, uneori, nu se pot bucura împreună cu fraţii lor de adorarea colectivă. Dumnezeu vede mai bine ca oricine greutăţile lor. Dar în orice timp şi din orice loc îşi pot înălţa gândurile spre Tronul harului, şi fără multă ceremonie (fără pietre cioplite), se pot închina cu toată recunoştinţa şi respectul în faţa Creatorului, amintindu-I starea în care se află. Dumnezeu spune: "Voi veni la tine şi te voi binecuvânta."

Să ne aducem aminte de Epafra. Un caracter deosebit. Un om de rugăciune remarcabil. Apostolul Pavel scria Colosenilor: "Epafra, care este dintre'ai voştri, vă trimite sănătate. El, rob al lui Hristos, totdeauna se luptă pentru voi în rugăciunile sale, pentru ca, desăvârşiţi şi deplin încredinţaţi, să stăruiţi în voia lui Dumnezeu. Căci vă mărturisesc că are o mare râvnă pentru voi, pentru cei din Laodicea şi pentru cei din Ierapole." (Coloseni 4:12,13). Ce nobil exemplu! Se pare că în zilele noastre avem şi noi lipsă de astfel de oameni. Sigur că ne bucurăm şi suntem recunoscători faţă de toţi fraţii care ne predică Evanghelia, faţă de toţi care se ostenesc pentru ca, veştile bune să ne vină prin scris. Suntem recunoscători faţă de cei care, călătorind din ţară în ţară, din oraş în oraş, din localitate în localitate, prezintă mesajul Împărăţiei. Dar mai presus de toate acestea şi chiar înaintea lor, noi avem trebuinţă de spiritul rugăciunii, de rugăciunea fierbinte şi plină de zel. Avem trebuinţă ca toate lipsurile să le ducem la Tronul harului. Urechea Tatălui nostru este totdeauna deschisă. El iubeşte stăruinţa noastră în rugăciune.

Se spune că rugăciunea este respiraţia fiinţei noi. După cum corpul nostru are nevoie de aer, ca să poată persista, tot aşa fiinţa nouă are nevoie de rugăciune. Aerul proaspăt de pe înălţimile "Munţilor Sfinţi" îl putem respira numai în societatea lui Dumnezeu. Este necesar să venim mereu, îndrăznesc să spun, chiar într-un mod regulat la picioarele Domnului Isus, pentru a ne reînnoi provizia de aer ceresc. Altminteri, Făptura nouă se asfixiază. Rugăciunea menţine relaţia noastră cu cerul, dându-ne vigoarea şi tonusul spiritual.

Citim despre credincioşii Vechiului Testament, Moise, Iosua, David, Solomon, Ezachiel, Ezra, Neemia, că s-au aruncat cu faţa la pământ ca să laude pe Dumnezeu. Citim despre Domnul Isus, că a căzut cu faţa la pământ înaintea Tatălui. Citim despre diaconul Ştefan, despre ap. Petru, că au îngenuncheat în rugăciune. Deşi noi credem că Dumnezeu cercetează inima şi i-a seama mai puţin la manifestările noastre exterioare, totuşi credem că simte o plăcere atunci când copilul Său vine la rugăciune smerit şi cu respect faţă de El. Dacă comportarea noastră interioară o păstrăm să fie cât mai frumoasă şi în supunere, atunci această stare se va transpune şi în manifestările noastre exterioare. Făpturilor noi li se cade rugăciunea în genunchi. Această formă de închinare este cea mai înaltă expresie de cinstire a lui Dumnezeu. Solomon s-a rugat în genunchi la sfinţirea Templului. Ezra, când a auzit de păcatele poporului, s-a rugat în genunchi. Daniel, chiar în primejdie, pe când era în prinsoarea babiloniană, nu şi-a schimbat programul, ci a îngenuncheat de trei ori pe zi şi s-a rugat lui Dumnezeu. Ap. Pavel, în peregrinajul său, şi-a plecat de multe ori cu drag genunchii pentru toţi creştinii din vremea lui, rugându-se ca Dumnezeu să-i întărească cu putere. Când s-a aflat în Milet , în drum spre Ierusalim, a îngenuncheat împreună cu prisbiterii din Efes.

Toţi cei care au gustat cât de bun este Domnul, care pot privi printre astre şi chiar dincolo de ele, cultivă şi vor cultiva în continuare cu sinceritate şi evlavie, cu pasiune şi credinţă o viaţă adevărată de rugăciune.

Printre darurile secrete pe care un creştin le primeşte de la Dumnezeu, puterea rugăciunii este foarte importantă. În societăţile de fraţi unde rugăciunea este superficială sau chiar neglijată, dovezile unei vieţi spirituale lipsesc. Auzim adeseori despre puterea rugăciunii lui Ilie. Prisbiterul Iacov ne prezintă acest caracter, ca un argument la ce poate face rugăciunea stăruitoare. Deşi pe vremea lui Ilie existau în Israel şapte mii de bărbaţi care nu şi-au plecat genunchii înaintea lui Baal, totuşi Ilie a fost singurul care a dorit ca serviciul lui Iehova să fie restabilit în ţară şi Dumnezeu să arate pe servul Său adevărat. El a dorit, de asemenea, ca Dumnezeu să fie glorificat înaintea poporului şi poporul să se întoarcă la Dumnezeu. Ilie s-a rugat stăruitor pentru acest lucru.

Suntem şi noi plini de gelozie pentru Domnul şi pentru poporul Său? Îi amintim în rugăciuni dorinţa fierbinte pentru stabilirea Împărăţiei Sale? "...nu vă odihniţi deloc! Şi nu-i daţi răgaz, până nu va aşeza din nou Ierusalimul, şi-l va face o laudă pe pământ." (Isaia 62:6,7)

Cele mai mari greşeli în viaţa noastră pot fi cauzate de neglijarea rugăciunii. A rugăciunilor ascunşi în odăiţă, a rugăciunilor în familie, a rugăciunilor în comunitate cu fraţii. Uneori jertfele noastre ni se par atât de slabe, de imperfecte, de incomplete, dar să nu uităm că avem un Mare Preot pus peste casa lui Dumnezeu. El preia aceste jertfe, le completează şi le prezintă în Faţa Tatălui ca pe un merit al Său. Faptele noastre sunt dezbrăcate de orice slăbiciune şi îmbrăcate cu chipul Avocatului nostru. Acest fapt ne aminteşte de placa de aur curat pe care o purta Aron. Ea sta pe fruntea lui Aron şi Aron purta nelegiuirile săvârşite de copiii lui Israel când îşi aduceau darurile la altar. Dacă Aron era preotul lor, noi avem un preot şi mai bun – nu după rânduiala lui Aron ci, după rânduiala lui Melhisedec. După ce a purtat pe fruntea Lui, nu o placă de aur, ci o coroană de spini pentru păcatele noastre, El face în continuare slujba de Mare Preot, mijlocind pentru noi înaintea Tatălui.

"Doamne, auzi-mi glasul, dimineaţa!" – spunea omul după inima Ta, David. Noi Te rugăm auzi-ne glasul şi seara, şi noaptea, că Tu eşti un Dumnezeu îndurător şi milostiv, îndelung răbdător şi bogat în bunătate. Ascultă-ne de fiecare dată când aducem la altar, potrivit voinţei Tale, toate mulţumirile, toată gratitudinea şi respectul nostru, prin Numele Domnului Isus. Te iubim din inimă, Dumnezeule. Tu eşti singura noastră fericire. Adu-Ţi aminte de noi după îndurarea şi bunătatea Ta. Îţi mulţumim! Amin.

miercuri, 30 aprilie 2008

PSALMUL 5

Doamne, pleacă Tu urechea,
Veşnic Împăratul meu,
Şi ascultă-mi rugăciunea,
Vezi-mi tot suspinul meu.

Dimineaţa-auzi-mi glasul,
Eu pe Tine Te aştept,
Cu-ndurare intru-n templu
Şi-ţi dau inima din piept.

Tu urăşti fărădelegea;
Iar "nebunii" nu pot sta
Lângă ochii Tăi cei sfinţi,
Ce veghează pururea.

Pe calea plăcută Ţie,
Te rog, Doamne, să-i păstrezi,
Pe toţi cei ce cred în Tine
Şi să-i binecuvintezi.

Rodica Dragoş.

luni, 21 aprilie 2008

"Marie!"

"Era în ziua întâi a săptămânii". Câteva femei urcau în tăcere poteca ce duce spre mormântul din grădina lui Iosif. Printre ele era Maria Magdalena şi cealaltă Marie. Duceau miresme la mormânt şi se întrebau: "cine, oare, va prăvăli piatra de la uşa mormântului?" Când au ajuns, au văzut că piatra fusese luată. Doi bărbaţi îmbrăcaţi în haine strălucitoare au zis femeilor: "Pentru ce căutaţi între cei morţi pe Cel ce este viu? Nu este aici; ci a înviat."

Maria Magdalena a alergat la Petru şi Ioan, spunându-le: "Au luat pe Domnul şi nu ştiu unde l-au pus." Cei doi ucenici au alergat la mormânt şi au văzut ce le spusese Maria. Au rămas miraţi de cele întâmplate. Ei tot nu pricepeau că: "după Scripturi Isus trebuia să învieze din morţi."

Maria Magdalena stătea afară lângă mormânt şi plângea. Doi îngeri îmbrăcaţi în alb i-au zis: "pentru ce plângi?" Ea le-a răspuns: "Pentru că au luat pe Domnul meu şi nu ştiu unde l-au pus." Apoi a văzut pe un om stând acolo în picioare. Era Isus, dar Maria a crezut că este grădinarul. "Femeie", i-a zis Isus "de ce plângi?, pe cine cauţi?" "Domnule" - i-a răspuns Maria – "dacă l-ai luat spunem unde l-ai pus şi mă voi duce să-L i-au." "Marie!" i-a zis Isus. Ea s-a întors şi I-a zis în evreeşte: "Rabuni!" adică "Învăţătorule."

"După patima Lui, li S-a înfăţişat viu, prin multe dovezi, arătându-li-Se deseori timp de patruzeci de zile, şi vorbind cu ei despre lucrurile privitoare la Împărăţia lui Dumnezeu." (F.A 1:3). Să nu uităm nici mărturisirea marelui ap. Pavel. "V-am învăţat înainte de toate, aşa cum am primit şi eu: că Hristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi; că a fost îngropat şi a înviat a treia zi, după Scripturi; şi că S-a arătat lui Chifa, apoi celor doisprezece. După aceea S-a arătat la peste cinci sute de fraţi deodată, dintre care cei mai mulţi sunt încă în viaţă, iar unii au adormit. În urmă s-a arătat lui Iacov, apoi tuturor apostolilor. După ei toţi, ca unei stârpituri, mi s-a arătat şi mie." (1Corinteni 15:3-8).

Învierea lui Isus este garanţia învierii noastre. Amin.

miercuri, 16 aprilie 2008

12 Caractere

Isus răstignit pe Golgota a fost privit de către 12 caractere.

a – soldaţii romani au văzut în El un criminal.
b – femeile care l-au urmat au văzut în El un binefăcător.
c – mama Sa, cu sufletul zdrobit, privea pe fiul ei.
d – ucenicii l-au privit cu nădejdea spulberată.
e – un tâlhar l-a privit cu ură şi răutate şi a văzut în El un răufăcător.
f – al doilea tâlhar l-a privit cu pocăinţă.
g – sutaşul avea convingerea că El este Fiul lui Dumnezeu.
h – preoţii, cu aroganţă, au văzut în El un hulitor.
i– îngerii, cu admiraţie, au văzut în El dragostea.
j – demonii, cu groază, au văzut în El sămânţa femeii.
k – Tatăl ceresc, cu iubire, a văzut în El ascultarea.
L – trecătorii, cu puţin interes, n-au văzut în El nimic.

marți, 15 aprilie 2008

GHETSIMANI

Aş vrea să merg şi eu în Ghetsimani,
Grădina unde Domnul s-a rugat
Acum aproape două mii de ani,
Când cu tristeţe a îngenuncheat.

Aş vrea s-aud ecoul rugăciunii,
Fiorul nopţii ce îL apăsa,
Reflexia valori-nţelepciunii,
"Să fie voia Ta şi nu a Mea".

Aş vrea să văd cum s-a predat pe Sine,
Acolo, în Grădina cu Măslini,
Cum Iuda l-a trădat fără ruşine
Şi l-a vândut la nişte asasini.

Aş vrea să văd şi ultima minune,
Când Petru a lovit şi a tăiat
Urechea unui rob al lui Caiafa,
Iar Domnul, "altruist" l-a vindecat.

Veniţi şi voi cu mine-n Ghetsimani!
Ca de Isus alăturea să fim,
Simţind acum, la două mii de ani,
Nobleţea unui caracter SUBLIM.

luni, 14 aprilie 2008

Spre Golgota, prin Ghetsimani

Iuda plecase. Isus a rămas cu cei care îL iubeau, la Cina de pe urmă.

"După ce a ieşit Iuda, Isus a zis: Acum, Fiul omului a fost proslăvit, şi Dumnezeu a fost proslăvit în El. Dacă Dumnezeu a fost proslăvit în El, şi Dumnezeu îL va proslăvi în El însuşi, şi-l va proslăvi îndată. Copilaşilor, mai sunt puţin cu voi. Mă veţi căuta şi, cum am spus Iudeilor că, unde mă duc Eu, ei nu pot veni, tot aşa vă spun şi vouă acum..." "Doamne", I-a zis Petru, "unde Te duci?" Isus a răspuns: "Tu nu poţi veni acum după Mine, unde mă duc Eu; dar mai târziu ve veni." (Ioan 13:31,32,36).

După ce au cântat marele Hallel – adică Psalmii 115- 118 – Isus cu ucenicii s-au îndreptat săpre muntele Măslinilor. Din acel timp începe istoria patimilor Sale, botezul despre care a vorbit ucenicilor: "Am un botez cu care trebuie să fiu botezat, şi cât de mult doresc să se îndeplinească!" (Luca 12:50). "În noaptea aceasta, toţi veţi găsi în Mine o pricină de poticnire; căci este scris: "Voi bate Păstorul şi oile turmei vor fi risipite. Dar, după ce voi învia, voi merge înaintea voastră în Galilea." (Matei 26:31,32). Au ajuns în grădina Ghetsimani, locul preferat de Isus pentru a se ruga. "Şedeţi aici până Mă voi ruga." A luat cu El pe Petru, pe Iacov şi pe Ioan şi a început să se spăimânte şi să se mâhnească foarte tare. El le-a zis: "Sufletul Meu este cuprins de o întristare de moarte; rămâneţi aici şi vegheaţi!" Apoi a mers mai înainte, S-a aruncat cu faţa la pământ şi s-a rugat ca, dacă este cu putinţă să treacă de la El ceasul acela. El zicea: "Ava, adică Tată, Ţie toate lucrurile Îşi sunt cu putinţă; depărtează de la Mine paharul acesta! Totuşi, facă-se, nu ce voiesc Eu, ci ce voieşti Tu." (Marcu 14:32-36).

Nu teama de moarte l-a îndemnat să vorbească aşa, dar totul trebuia dus la bun sfârşit, "...după sfatul hotărât şi după ştiinţa de mai dinainte a lui Dumnezeu..." (F.A 2:23). Se auzeau zgomot de paşi; şoapte de ucigaşi se apropiau tot mai mult. Era o ceată de ostaşi înarmată ca pe vreme de război, avându-l în frunte pe Iscariotean. Veneau să-şi ia prada. Isus a luat cuvântul, şi le-a zis: "Aţi ieşit ca după un tâlhar, cu săbii şi cu ciomege, ca să Mă prindeţi." (Marcu14:48).

Drama Golgotei a început. Isus a fost prins şi legat. Toţi ucenicii L-au părăsit şi au fugit. Isus a fost dus de către ostaşi la palatul marelui preot Anna unde se afla şi Caiafa, ginerele său, mare preot în anul acela, precum şi întreg Sinedriul. Pe baza unor martori mincinoşi, sfatul "înţelepţilor" format din arhireii, L-au osândit la moarte. L-au dus apoi la Pillat pentru a le întări verdictul. Pillat, om bine crescut şi cetăţean roman, ura cu dispreţ pe toţi fariseii şi saducheii, a căror rebeliuni îi dădea mult de lucru. Nu a găsit nici o vină în El. Vrând să-l scape, a folosit tot felul de strategii. ÎL trimite l-a Irod, dar şi Irod negăsindu-i nici o vină îL retrimite la Pillat. De Paşte era obiceiul să fie eliberat un răufăcător. Pillat se foloseşte şi de această strategie, dar nu-i reuşeşte. După ce Isus a fost bătut cu nuiele, ostaşii dregătorului îL predau la ostaşii Templului, ca să fie răstignit. Au început badjocurile. L-au dezbrăcat de hainele Lui şi l-au îmbrăcat cu o haină stacojie. I-au pus pe cap o cunună de spini şi în mâna dreaptă o trestie. ÎL scuipau şi îşi băteau joc de El. Îmbrăcându-l iarăşi cu hainele Lui, a fost dus să fie răstignit. "Ostaşii, după ce au răstignit pe Isus, I-au luat hainele şi le-au făcut patru părţi, câte o parte pentru fiecare ostaş. I-au luat şi cămaşa, care n'avea nici o cusătură, ci era dintr-o singură ţesătură de sus până jos." (Ioan 19:23). De pe lemnul de blestem, Isus a şoptit cuvinte de duioasă rugăciune: "Tată, iartă-i că nu ştiu ce fac."

"De la ceasul al şaselea, până la ceasul al nouălea s-a făcut întuneric peste toată ţara. Soarele s-a întunecat şi perdeaua dinlăuntrul Templului s-a rupt prin mijloc"; Isus a strigat cu glas tare: "Tată, în mâinile Tale îmi încredinţez duhul!" Şi când a zis aceste vorbe şi-a dat duhul.

Un bărbat, numit Iosif din Arimatea, un ucenic a lui Isus, dar pe ascuns, a rugat pe Pillat să-i dea voie să ia trupul lui Isus de pe cruce. Pillat i-a dat voie. Atunci a venit şi Nicodim şi a adus o amestecătură de aproape de 100 litri de smirnă şi de aloe. Au înfăşurat trupul în fâşii de pânză de in, cu miresme şi l-au îngropat. A fost atât de simplă înmormântarea Lui, aşa cum i-a fost viaţa. Ne impresionează atitudinea celor doi oameni cărora, mai înainte le-a lipsit curajul de a urma pe Isus, decât pe ascuns, dar au căpătat acum puterea de a se arăta pe faţă că sunt de partea Lui. Cei doi l-au pus pe Isus într-un mormânt nou, acolo în grădina lui Iosif. Era ziua pregătirii Paştelor şi începea ziua sabatului. Marea jertfă– singura bază a împăcării omului cu Dumnezeu - s-a sfîrşit acolo sus pe Golgota. Să nu uităm, ci să ne aducem aminte mereu. Amin.

vineri, 11 aprilie 2008

Mielul Înjunghiat

Cel ce stătea pe Tronul Slavei avea în mâini o carte scrisă,
Şapte peceţi ascundeau "TAINA" şi cartea o ţinea închisă.
Atunci un înger a strigat, şi a-ntrebat cu glasul tare:
"Cine e vrednic să ia cartea şi să-i pătrundă "Taina mare"?

Şi nimeni din tot Universul, nu a rostit nici un cuvânt,
Au ezitat să ia solia din mâna Celui veşnic Sfânt.
A plâns Ioan, văzând că nimeni din cei de faţă n-au răspuns
Şi n-au putut să-ndeplinească "Misterul" ce era ascuns.

Nu plânge – i-a zis un bătrân – Leul din Iuda s-a aflat,
Să ia cartea şi s-o deschidă. Era Mielul înjunghiat.
În sulul cărţii era scris şi când s-a auzit strigarea,
A spus solemn: "Iată-mă vin", să-nfăptuiesc Răscumpărarea.

Aceasta-i voia Ta Părinte şi Eu vin s-o îndeplinesc,
Din haos şi deşărtăciune să mântui neamul omenesc.
Bătrânii douăzeci şi patru şi cele patru Făpturi Vii
S-au închinat p'în la pământ, cu mult respect şi bucurii.

El părăsind "curţile" sfinte şi slava Tatălui de sus,
S-a întrupat într-o fecioară ca prunc, pe numele Isus.
În decadenţa lumii noastre a stat treizeci şi trei de ani,
Era un călător prin lume şi singurel printre duşmani.

Când într-o zi la Iordan să se boteze a venit,
Din cer s-a auzit un glas: "Acesta-i Fiul Meu iubit";
Eu îmi găsesc plăcerea-n El, şi voi de El să ascultaţi,
El este Mesia promis şi Cel pe care-l aşteptaţi.

N-au vrut să creadă fariseii şi nici nu l-au băgat în seamă,
Şi-au întors faţa de la Dânsul, dispreţuindu-l fără teamă.
Isus prin sate şi oraşe minuni şi semne a făcut,
Dar ei L-au renegat pe Domnul, L-au arestat şi L-au vândut.

Din Ghetsimani p'în la Golgota a fost sinistru' Lui calvar,
A fost "o via dolorosa", a fost paharul Său amar.
Mai marii preoţi aroganţi cu ironie L-au privit,
I-au pregătit o cruce mare să fie pe ea răstignit.

Mergând pe drum cu crucea-n spate, adeseori s-a poticnit,
Era slăbit Samariteanul, de mult ce L-au badjocorit.
Dar ajungând sus pe Golgota, semnând verdictul Său final,
A scris iertare tuturora, murind acolo sus pe deal.

Astăzi, când ochii minţii noastre au fost deschişi să înţeleagă,
Privind la scena de pe munte, să-L adorăm viaţa-ntreagă.
Căci nimenea şi niciodată nu a răbdat aşa ca El,
Veniţi cu toţii la Golgota, să-L venerăm pe blândul Miel!

marți, 8 aprilie 2008

Cina de Amintire

În fiecare an, luna Nisan poartă în ea o solemnitate sacră. Este ziua aducerii aminte a morţii Domnului nostru Isus Hristos. Raportat la numărul de fiinţe umane care au trăit pe pământ, de la Isus şi până în zilele noastre, nu mulţi oameni au devenit mai buni în urma gestului altruist al Domnului. Poate pentru faptul că unii n-au înţeles, ori n-au vrut să înţeleagă, pilda dăruirii de Sine a Mântuitorului, dar cu siguranţă patimile Celui ce s-a jertfit pentru omenire a lăsat urme adânci şi a produs transformări în inimile multor oameni, de la Golgota şi până azi.

Ultimele zile din viaţa pământească a Mântuitorului au fost atât de emoţionante, încărcate cu atâtea semnificaţii, încât cineva pe drept a spus că: "fiecare minut din acele zile reprezintă pentru omenire secole întregi de istorie şi civilizaţie."

Nu prin articole şi paragrafe de lege, nu prin date istorice şi arhiologice, vom putea simţi şi explica patimile lui Isus, ci mergând împreună cu El pe drumul ce duce spre Betania, pe valea Chedronului şi la poalele Muntelui Măslinilor, unde se afla o grădină discretă şi intimă preferată de Isus pentru a se ruga, fie singur, fie împreună cu discipolii Săi. Era Ghetsimani. Patimile lui Isus le vom putea simţi şi înţelege mai bine urmându-i drumul pe la Ana şi Caiafa, prezenţa Sa în faţa tribunalului suprem – numit Sinedriu – apoi pe la Pilat şi până la vârful "Căpăţânii". Cu procesiunea Golgotei şi actul funest săvârşit se încheie un capitol din istoria zbuciumată a neamului omenesc. De atunci Isus rămâne singurul şi cel mai sublim Ideal de perfecţie şi armonie care a trăit pe pământul nostru treizeci şi trei de ani şi jumătate.

Noi în fiecare an cu ocazia Cinei, ne aducem aminte şi vestim moartea Domnului nostru, rememorând evenimentele de atunci. Cum să nu vorbim despre Cel care păcatele noastre le-a purtat şi durerile noastre le-a luat supra Lui? Cum să nu vorbim despre Ghetsimani – grădina unde a început să pâlpâie nădejdea mîntuirii noastre? Cum să nu vorbim despre Golgota, pe a cărei culme Domnul a scris cu sângele Lui, iertare tuturora şi a semnat actul de naştere al tuturor copiilor Săi.

Voi reaminti aici, doar câteva puncte din tabloul vieţii Mântuitorului. Încep cu cele petrecute în Betania, în casa lui Simon Leprosul, unde Isus venise din Ierihon, de la Zacheu vamaşul. Era de faţă şi Lazăr. Adeseori Isus venea la casa din Betania pentru că acolo totdeauna a găsit nişte prieteni adevăraţi care L-au aşteptat şi l-au primit cu inimile pline de iubire şi bucurie. În Betania, Maria împinsă de iubire a jertfit lui Isus darul său. Mirul. Ea a spart vasul ei de alabastru plin cu parfum de nard curat, de mare preţ şi l-a turnat pe capul şi picioarele Domnului. Din ev. după Marcu cap. 14:5 aflăm că mirul Mariei făcea cam 300 dinari. Un dinar era plata pe o zi a unui muncitor. Dar triumful iubirii Mariei, materializat prin gestul ei a fost picătura care a umplut paharul lui Iuda. Trezorierul ucenicilor a avut un comportament ciudat în seara aceea. Ceilalţi ucenici s-au unit cu el, invocând că mirul acela se putea vinde şi ajuta pe săraci.

Ce frumos este ca cineva să îngrijească de cei săraci. Înţeleptul spune: "Cine are milă de săraci împrumută pe Domnul". Dar Iuda nu avea în vedere pe săraci, "ci el era un hoţ şi, ca unul care ţinea punga lua el ce se punea în ea" – ne spune ap. Ioan. Atunci Isus a înfipt un ţepuş în inima lui Iuda, zicând: "Lăsaţi-o în pace; de ce-i faceţi supărare? Ea a făcut un lucru frumos faţă de Mine; căci pe săraci îi aveţi totdeauna cu voi, şi le puteţi face bine oricând voiţi: dar pe Mine nu mă aveţi totdeauna. Ea a făcut ce a putut; Mi-a uns trupul mai dinainte, pentru îngropare. Adevărat vă spun că, oriunde va fi propovăduită Evanghelia aceasta, în toată lumea , se va istorisi şi ce a făcut femeia aceasta, spre pomenirea ei." Am folosit referinţa din Marcu cap. 14:6-9).

Cina din Betania, despre care am amintit mai sus, a avut loc "cu şase zile înainte de Paşte...", ne spune ap. Ioan în cap. 12 v 1.

Fiecare zi din săptămâna care a urmat, numită şi săptămâna patimilor a fost a fost foarte importantă.

Duminică – a doua zi, după sabat, numită în creştinătate şi Duminica Floriilor a avut loc intrarea lui Isus în Ierusalim. Mulţimile au strigat: "Osana Fiul lui David! Binecuvântat este Cel ce vine în Numele Domnului! (Matei 21:9). Isus a plâns pentru cetate şi i-a vestit dărâmarea.

Luni – Un smochin este blestemat pentru că nu a avut rod, ci numai frunze. Isus curăţeşte Templul din Ierusalim. Dă afară pe schimbătorii de bani şi pe vânzătorii de porumbei.

Marţi – Smochinul blestemat este văzut uscat din rădăcină. Această zi a fost pentru Isus foarte încordată. În ea a avut loc cea din urmă răfuială cu necredinţa cărturarilor şi fariseilor. Isus părăseşte pentru ultima oră Templul. În seara aceleaşi zile, pe când se afla pe Muntele Măslinilor în drum spre Betania, Isus le spune ucenicilor profeţia Sa din Matei 24, despre dărâmarea Ierusalimului.

Miercuri - Isus a fost în Betania. Nu ştim ce s-a întâmplat acolo. Ştim doar că, în tot acest timp, puţin mai la miazăzi de Ierusalim, în casa marelui preot Caiafa se adunase Sinedriul. Erau hotărâţi să scape de acest învăţător rătăcit şi îndrăzneţ care, îi numise făţarnici, călăuze oarbe, nebuni, şerpi, pui de năpârci. Paharul se umpluse. Se sfătuiau cum să-l prindă cu vicleşug şi să-L omoare. Dar când? Că se apropia sărbătoarea. Nu în timpul sărbătorii, ziceau unii, ca să nu se facă tulburare în popor. Aşa a hotărât sfatul preoţilor. Dar sfatul divin a fost altul. Tocmai în timpul sărbătorii pentru că El trebuia să fie mielul de Paşte. Şi tocmai aşa s-a întâmplat – "după sfatul hotărât şi ştiinţa mai dinainte a lui Dumnezeu". Tot în această zi, Iuda a părăsit Betania şi alăturându-se celor care îL urau pe Galilean a negociat cu ei vânzarea Lui. Aşa dar, trădarea avusese loc, urma prinderea. "În timpul cinei, diavolul a pus în inima lui Iuda Iscarioteanul, fiul lui Simon, gândul să-L vândă..." (Ioan 13:2). Ţepuşul din cuvântul lui Isus, înfipt în seara ungerii Sale cu mir, a intrat tot mai adânc în inima lui Iuda şi el n-a mai putut suporta. A dorit răzbunarea. Puţine trădări au fost atât de mârşave ca aceea de care a avut Domnul parte. Iubirea de bani a crescut în inima lui Iuda peste măsură, până acolo că a fost în stare să-şi vândă Învăţătorul cu numai treizeci de arginţi, preţul unui sclav din vremea aceea, sau poate mai puţin. Un om care este în stare să-şi trădeze pe cel mai bun prieten al său, dovedeşte că şi-a murdărit orice simţ nobil al fiinţei sale, dacă l-a avut vreodată. Cu aceasta s-au împlinit cuvintele proorocului Zaharia care vorbeau de poporul ce şi-a vândut păstorul cu treizeci de arginţi.

Joi – a fost ziua în care trebuiau jertfite Paştele. Isus a însărcinat pe Petru şi Ioan să facă pregătirile. Unde voieşti să le pregătim? "Duceţi-vă în cetate la cutare om şi spuneţii: Învăţătorul zice: Vremea Mea este aproape; voi face Paştele cu ucenicii Mei în casa ta." Cine a fost omul care a avut cinstea să găzduiască de Paşte pe Isus cu ucenicii Săi, nu ştim. Poate că îl vom cunoaşte odată. Unii şi-au dat cu părerea că ar fi fost Nicodim. Nu ştim. Alţii au spus că aceea cameră mare ar fi una şi aceaşi cu cea amintită în F.A cap 1v13, numită odaia de sus. Dar nici aceasta nu ştim. Ştim, însă, un singur lucru – că omul acela a fost unul în care Isus se putea încrede. Tot un astfel de om a fost şi cel din Betfaghe, din Muntele Măslinilor, care a împrumutat lui Isus măgăruşul pentru a intra în Ierusalim. Aceste lucruri ne învaţă, ca şi noi, în orice timp să fim la dispoziţia lui Isus. Să fim totdeauna oameni pe care Domnul să se poată baza. Proprietarul casei unde Isus a mâncat Paştele cu ucenicii, cu bucurie i-a dat Învăţătorului tot ce avea mai confortabil. Aşa a făcut şi Maria care i-a jertfit cel mai scump parfum de nard curat.

Când a sosit ceasul, fiecare şi-a ocupat locul la masă. Isus a spus: "Am dorit mult să mănâmc Paştele acesta cu voi înainte de patima Mea." După acestea Isus s-a tulburat în duhul lui, a mărturisit şi a zis: "Adevărat, adevărat vă spun că unul din voi mă va vinde". Apostolii se uitau unul la altul şi nu ştiau despre cine vorbeşte. Au început să zică fiecare: "Nu cumva sunt eu Doamne?" Iuda l-a întrebat şi el: "Nu cumva sunt eu Învăţătorule?" Da, i-a răspuns Isus, tu eşti, ce ai de făcut fă repede. Atunci Iuda a ieşit afară şi a plecat. Era noapte.

După plecarea lui Iuda, Domnul a instituit Cina de amintire. Apostolul Pavel ne spune că: "ori de câte ori mâncăm pâinea aceasta şi bem paharul acesta, vestim moartea Domnului până va veni El". Despre pâinea şi vinul, ce reprezintă trupul şi sângele Domnului, am vorbit într-un discurs din anul 2007.

În noaptea Cinei, Isus şi-a deschis visteriile inimii şi le-a spus apostolilor nişte cuvinte şi făgăduinţe de mare preţ. Isus ştia că ucenicii vor trece printr-o noapte întunecoasă, de aceea a dorit să-i îmbărbăteze cu iubire. Îl înştiinţează pe ap. Petru: "Simone, Simone, satana va cerut să vă cearnă ca grâul. Dar Eu m-am rugat pentru tine, ca să nu se piardă credinţa ta; şi după ce te vei întoarce la Dumnezeu, să întăreşti pe fraţii tăi." Nu era Petru întors la Dumnezeu? Nu lăsase el toate ca să urmeze pe Isus? Ba da; dar încrederea în forţele sale proprii, încă, n-o lăsase. Petru n-a înţeles nimic din spusele Domnului şi insistă: "Doamne cu Tine sunt gata să merg şi în temniţă şi la moarte." Atunci Domnul îi spune că înainte de a cânta cocoşul, el va tăgădui de trei ori.

Dintre multele sfaturi pe care le dă Isus prietenilor Săi, în ultimele momente petrecute cu ei, sunt foarte semnificative cele legate de dragostea frăţească şi de lucrarea Mângăitorului. A urmat rugăciunea din Ioan 17, apoi prinderea Sa în Ghetsimani.

Cât de profund putem noi, oare, pătrunde taina rugăciunii şi a plânsului din Ghetsimani? Ne-am întrebat vreodată ce s-a petrecut în adâncul fiinţei Domnului nostru când a trebuit să primească sărutul viclean al prietenului Său? Întrebări delicate care ne vor urmări, dacă suntem sinceri, tot timpul călătoriei noastre pământeşti. A urmat apoi Procesul Mântuitorului, cel mai zguduitor exemplu de proces aranjat, cu sentinţă dată dinainte. Un asasinat premeditat.

Sensul întreg al sinistrei tragedii de acum două mii de ani, nu este recunoscut nici azi de către cei care au pus la cale acest lucru. "Ana şi Caiafa" continuă să fie convinşi că au aplicat corect legile, şi că în Procesul Celui ce s-a numit Fiul lui Dumnezeu, dreptatea este de partea lor, deşi prof. Zaharia le atrage atenţia că va veni o vreme când: "îşi vor întoarce privirile spre Cel ce L-au străpuns şi îL vor plânge cu amar." Iuda însuşi este cel mai elocvent exemplu de martor declarat al nevinovăţiei lui Isus, prin afirmaţia: "Am păcătuit, căci am vărsat sânge nevinovat".

În seara când vom celebra Cina de amintire să ne ducem toţi cu gândul, alături de Domnul în Ghetsimani. Să ascultăm la poarta grădinii, cu o ureche supusă, încheierea rugăciunii lui Isus: "Nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu". Şi Tatăl a voit ca, prin harul Său, să guste moarte pentru toţi. Amin.

Cartea aceasta a Legii să nu se depărteze de tine!

Cartea aceasta a Legii să nu se depărteze de tine!
Iosua 1:8