joi, 27 martie 2008

Pâinea Vieţii

Isus le-a zis: "Eu sunt pâinea vieţii". (Ioan 6:35).

Eliberarea copiilor lui Israel de sub robia faraonică, a produs în inimile lor sentimente înalte de fericire. Moise şi-a exprimat bucuria printr-o cântare închinată Domnului. Miriam, sora lui Aron, împreună cu femeile au jucat după tamburinele lor, lăudând şi dând onoare Celui care i-a scos din sclavie la libertate. A fost cu adevărat ziua în care, Dumnezeu şi-a arătat puterea şi slava Sa.

De la Marea Roşie, Israel s-a îndreptat spre pustie şi după trei zile proviziile de apă au fost terminate. Când au ajuns la "Mara" n-au putut să bea, pentru că apa era amară. Atunci au murmurat contra lui Moise, zicând: "Ce să bem?". Moise a strigat la Domnul; şi Domnul i-a arătat un lemn pe care să-l arunce în apă. Apa s-a făcut dulce şi poporul şi-a potolit setea. Aceasta a fost prima încercare, după eliberarea lor.

Au ajuns la Elim, o oază cu douăsprezece izvoare de apă şi şaptezeci de finici. Creştinii văd în Elim o ilustraţie a Bisericii, având doisprezece apostoli, adică douăsprezece izvoare de binecuvîntări, iar cei şaptezeci de palmieri reprezintă binecuvântările restituirii, care vor veni peste pământ prin vrednicii din vechime.

Poporul a cârtit iară, strigând după pâine. Rădăcina nemulţumirii lor a fost, în primul rând, pierderea credinţei în Dumnezeu şi în Moise. Dumnezeu auzind cârtirile îndreptate împotriva lui Moise şi Aron, seara le-a satisfăcut pofta de carne trimiţindu-le prepeliţe, iar dimineaţa când s-a ridicat roua erau pe faţa pământului nişte grăunţe albe, ce semănau cu boabele de coreandru şi aveau un gust de turtă dulce. Copiii lui Israel au numit hrana aceasta "mană", pâine din cer, pe care psalmistul o numeşte într-un limbaj poetic "pâinea îngerilor". "Pâinea" aceasta a căzut pe pământ 40 ani şi israeliţii trbuiau să o strângă în fiecare zi.

Dacă alte minuni, "criticii înalţi" le explică prin cauze naturale, pentru minunea cu mana nu există o explicaţie naturală. Aceasta a fost o manifestare miraculoasă a puterii lui Dumnezeu. Isus referindu-se la mană a vorbit despre El însuşi: "Eu sunt pâinea vieţii. Părinţii voştri au mâncat mană în pustie şi au murit. Pâinea care se pogoară din cer, este de aşa fel, ca cineva să mănânce din ea şi să nu moară. Eu sunt pâinea vie care s-a pogorât din cer. Dacă mănâncă cineva din pâinea aceasta, va trăi în veac; şi pâinea pe care o voi da Eu, este trupul Meu, pe care îl voi da pentru viaţa lumii." (Ioan 6:48-51). Ceea ce Dumnezeu a dat pentru viaţa lumii, nu este numai un exemplu pe care oamenii trebuie să-l urmeze, nici numai un ideal după care să se străduiască, nici o filozofie utopică, ci a fost în realitate trupul sfânt, nevinovat şi deosebit de păcătoşi al Domnului nostru Isus Hristos. Nimeni nu poate veni la Tatăl decât prin Fiul. "În nimeni altul nu este mântuire; căci nu este sub cer nici un alt Nume dat oamenilor, în care să fim mântuiţi." (Fap. ap. 4:12).

Contemporanii lui Isus, orbiţi de satan, n-au văzut în El decât un fiu al lui Iosif din Nazaret. Lumea creştină, precum şi unele denominaţiuni, cad în cealaltă extremă şi văd în Isus pe însuşi Dumnezeu, Tatăl. Dar Isus nu este persoana Tatălui, ci este Fiul Său. Viaţa lui a fost frântă pentru viaţa omului. Valoarea acestei vieţi este preţul răscumpărării care, mai întâi eliberează biserica, iar apoi întreaga omenire de sub condamnarea morţii. Întocmai cum Israel, dimineaţă de dimineaţă strângeau mană, pâinea necesară trupului, tot aşa urmaşii lui Isus trebuie să strângă zi de zi promisiunea pâinii cereşti necesară spiritului. Cine neglijează a strânge această hrană spirituală în fiecare zi, devine un om slab şi fără putere, iar forţele întunericului pot oricând să-i cucerească mintea şi să-l facă rob ascultării de ele.

Vigoarea vieţii noastre spirituale este direct proporţională cu faptul de a mânca în fiecare zi din "Pâinea Vie", care s-a pogorât din cer şi dă lumii viaţă. "Astfel este pâinea, care s-a pogorât din cer, nu ca mana, pe care au mâncat-o părinţii voştri, şi totuşi au murit: cine mănâncă pâinea aceasta, va trăi în veac." (Ioan 6:58).

Îţi mulţumim, Doamne Dumnezeule, pentru pâinea aceasta! Amin.

miercuri, 26 martie 2008

Necesitatea suferinţelor

"Sufere împreună cu mine, ca un bun ostaş a lui Hristos". (2 Tim. 2:3).

Aceste cuvinte au fost scrise de către un om deţinut la Roma, în jurul anului 65 e.n, şi trimise lui Timotei, adevăratul său copil în credinţă. Venerabilul şi credinciosul ap. Pavel îi dă lui Timotei prin această scrisoare un ultim îndemn, care se doreşte a fi o poruncă plină de duioşie şi simţire pornită din inimă, implorându-l să nu-i fie ruşine de "părintele" său, care este întemniţat pentru mărturisirea lui Isus Hristos.

Suferinţele sunt dureri fizice sau morale. În cartea dreptului Iov, citim: "Omul se naşte ca să sufere, după cum scânteia se naşte ca să zboare". (Iov 5:7). Cauza care stă la baza suferinţelor este neascultarea omului faţă de Creatorul său. Acest lucru a fost un mare rău; izvorul tuturor suferinţelor care, traversând mileniile a adus jale şi durere peste întregul pământ. Astfel iubirea, ce trebuia să guverneze făptura făcută după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, a fost înlocuită cu egoism. Ca urmare a acestui fapt, astăzi nu se pot cântări suferinţele produse de războaie, stăpâniri feroce, calamităţi naturale, foamete, boli şi alte tot felul de nenorociri. Dar oamenii mai sufere şi din cauza lipsei de înţelepciune. Dacă şi-ar folosi corect "bruma" de înţelepciune, multe suferinţe ar fi evitate. De asemenea, când te desparţi de cei dragi din casa ta, şi în suflet se aşterne o zi de doliu, suferinţele sunt de nedescris şi adesea la unii oameni le frâng pârghiile nădejdii într-o lume mai dreaptă şi mai bună. Toate aceste suferinţe sunt o consecinţă a blestemului ce a venit peste om.

Spre deosebire de suferinţele prin care trece toată omenirea, peste creştin mai vin şi alte suferinţe. El duce zilnic un război greu, şi încă pe două fronturi. Atât pe un front intern, cât şi pe unul extern. Această presiune de afară şi din interior presupune o luptă acerbă, sârguincioasă şi viguroasă. Din exterior vin influienţe seducătoare ale lumii, iar din interior vine presiunea cărnii păcătoase. Satan se foloseşte de orice ocazie şi amplifică suferinţele noastre cât mai mult posibil. "Prinţul întunericului" este foarte şiret. Uneori foloseşte ca instrumente ale sale chiar pe membri propriei noastre familii, atât cea pământească cât şi cea spirituală. Reuşeşte să rupă legături dragi, care odată au fost armonioase. Alteori, creştinul este persecutat de către membrii bisericii nominale care, nu cu mult înainte i-au fost tovarăşi de drum. Toate acestea sunt probe grele şi numai prin greţia lui Dumnezeu, creştinul poate să facă faţă presiunii. Pavel spunea odată celor din Antiohia: "...în Împărăţia lui Dumnezeu trebuie să intrăm prin multe necazuri". (Fap. 14:22).

Dar de ce trebuie creştinul să sufere? Are vreo motivaţie? Da. Domnul nostru Isus Hristos a suferit pentru noi şi ne-a lăsat o pildă, să călcăm pe urmele Lui. "...dacă suntem copii, suntem şi moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună moştenitori cu Hristos, dacă suferim cu adevărat împreună cu El, ca să fim proslăviţi împreună cu El." (Romani 8:17). Suferinţele sunt necesare. "Ferice de cel ce rabdă ispita. Căci după ce a fost găsit bun, va primi cununa vieţii, pe care a făgăduit-o Dumnezeu celor ce-L iubesc" (Iacov 1:12).

Este adevărat că la sfârşit, nu suferinţele vor fi criteriul după care se va face bilanţul, ci iubirea. Nu cât ai suferit, ci cât ai iubit, câtă asemănare a fost între caracterul tău şi cel a lui Isus. Dar asemănarea aceasta nu se poate atinge decât urmându-l pe Cel care a fost făcut desăvârşit prin suferinţe.

"Dumnezeul oricărui har, care v-a chemat în Hristos Isus la slava Sa veşnică, după ce veţi suferi puţină vreme, vă va desăvârşi, vă va întări, vă va da putere şi vă va face neclintiţi". (1Petru 5:10). Amin.

P.S

Despre timpul când se va pune capăt suferinţelor pentru întreaga omenire, rămâne un alt subiect. Mulţumiri să-I fie aduse Tatălui ceresc pentru că datorită iubirii Sale, "întunericul nu va domni veşnic pe pământul în care acum este necaz"; noaptea de plâns şi lacrimile durerilor umane se vor termina cu o dimineaţă de bucurie. Judecătorul sosit – "prieten al dreptului şi plin de râvnă pentru dreptate nu va slăbi, nici nu se va lăsa, până nu va aşez a dreptatea pe pământ".

marți, 18 martie 2008

PSALMUL 8

Doamne, Dumnezeul nostru,
Tu eşti sfânt şi minunat,
Te înalţi ca un stăpân
Peste tot ce ai creat.

Slava Ta-i mai sus de ceruri,
Te admir şi-mi este teamă,
Mă întreb, ce este omul
Ca să-l iei mereu în seamă.

L-ai făcut mai jos de ceruri ,
În Eden l-ai aşezat
Şi l-ai pus stăpân şi domn
Peste tot ce ai creat.

Doamne, Dumnezeul nostru,
Să fii binecuvântat,
Pentru mila Ta cea mare,
Pe vecie adorat.

Rodica Dragoş.

vineri, 14 martie 2008

Singurătatea


Este atât de dureros să te simţeşti singur. Există un fel de singurătate care te ţine prizonier, chiar în mijlocul unei mulţimi. Ai sentimentul că toată lumea are pe cineva aproape, afară de tine. Singurătatea nu este în toate cazurile deprimare, o stare patologică de tristeţe şi descurajare profundă, dar sentimentul izolării de oameni şi de lucrurile dragi duce la acest "loc", la această situaţie. Singurătatea te urmăreşte şi atunci când ţi se pare că, intimii tăi prieteni nu pot simţi şi nu pot "veghea" cu tine. Privită din exterior, singurătatea pare o conduită prin care se exteriorizează viaţa psihică. Aşa este perceput fenomenul de către cei din jur. Dar singurătatea cuiva poate fi şi de o altă nuanţă. Fiecare credincios are nevoie de singurătate şi anume, singurătatea spirituală. Aceasta este singurătatea unui om care simte nevoia de a umbla singur cu Dumnezeu. Singurătatea lui nu înseamnă despărţirea de fraţii săi, ci o mai mare apropiere de Cel ce este viaţa eternă.

Singur a fost Moise pe muntele Horeb, singur a fost Ilie când s-a rugat pe muntele Carmel, iar despre Isus citim: "Ziua, Isus învăţa pe norod în Templu, iar noaptea Se ducea de o petrecea în muntele care se chemă muntele Măslinilor." (Luca 21:37). Chiar şi în Ghetsimani a fost "la o aruncătură de piatră" de cei mai intimi prieteni ai Săi. Singurătatea nu trebuie privită ca un sentiment de egoism, de ascundere într-o izolare întunecoasă. Nu vă fie frică de singurătatea spirituală. Ea îţi deschide accesul spre izvorul ce îţi va umplea golul sufletesc. Această atmosferă în care trăieşte creştinul nu este o singurătate deprimantă, ci o solitudine în spirit faţă de tot ce ar încerca să despartă inima de Dumnezeu.

Cartea aceasta a Legii să nu se depărteze de tine!

Cartea aceasta a Legii să nu se depărteze de tine!
Iosua 1:8