joi, 31 ianuarie 2008

Doi ani s-au scurs de atunci – din 31 ianuarie 2006.

RESEMNARE

Privesc raţiunea încercărilor dure prin care am trcut,
Prăbuşirea cuibului pământesc pe care l-am construit cu trudă,
Dar ce pot să spun, când trupul meu nu este decât un fragil cort de lut,
O epavă naufragiată undeva, pe o mare în furtună.

Ştiu că nu sunt decât un fir de praf pe o cumpănă de fântână,
Şi îmi simt firul vieţii în mâinile unui iscusit Ţesător,
Care mă poate smulge din ţesătura Lui desăvârşită,
Însă protecţia dragostei Sale este balsamul meu mângăitor.

Presiunea mâinilor Sale binecuvântate, mă doare cumplit,
Dar ştiu sigur că, îmi va da odihnă în ţara frumoasă a veşniciei.
Prietenul meu drag, prin harul Tatălui şi pentru mine a murit,
Norii ce mi-au brăzdat existenţa vor fi AURORA bucuriei.

luni, 28 ianuarie 2008

De la Copilărie la Maturitate

"Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil, gândeam ca un copil; când m-am făcut om mare, am lepădat ce era copilăresc." (1 Cor. 13:11).

Vremea copilăriei spirituale aste o perioadă dulce de linişte şi pace, în care soarele iubirii lui Dumnezeu proiectează raze de lumină şi căldură asupra fiinţelor noastre. Sub influienţa dragostei dintâi, şi în condiţii favorabile, începem să ne transformăm şi noi simţurile după principiile de iubire şi dreptate dorite de voinţa divină. Dumnezeu lasă peste noi binecuvântările ploii timpurii pentru a ne fonda caracterul în iubire şi în credinţa dată odată sfinţilor. Dacă această infrastructură este corect pusă, atunci caracterul nostru se va dezvolta continuu şi armonios până va ajunge la maturitate.

Pacea inimii simţită în primele zile ale trezirii noastre este doar un exerciţiu de credinţă. Pe măsură ce creştem în har şi cunoştinţă, ea devine adevărata Pace care se menţine în toate necazurile şi suferinţele vieţii. La această stare, care produce maturitate în umblarea noastră cu Dumnezeu, se poate ajunge numai printr-o predare (fără reţineri egoiste) a vieţii noastre Lui. Oricât am dori, Dumnezeu nu ne poate face vase spre onoarea Sa, dacă nu ne lăsăm cu totul în mâinile Sale. Partea noastră în această lucrare a mântuirii constă în conlucrarea cu Dumnezeu. Avem nevoie de cunoştinţă şi relaţie personală cu El. De această intimitate sfântă beneficiază numai acei a căror viaţă "este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu." (Coloseni 3:3).

La orice grad al maturităţii noastre am ajuns – credinţa trebuie exercitată în continuu. După cum am primit pe Domnul nostru Isus, adică prin credinţă, aşa să continuăm a umbla în El. Binecuvântările care vin de la Hristos se dau şi acum conform cuvintelor: "Fie ţie după credinţa ta". În măsura, în care credem făgăduinţele lui Dumnezeu şi prin credinţă ni le aplicăm, în aceea măsură intrăm în repaus. "Căci intrăm în repaus cei care am crezut". Prin sforţările noastre şi lupta proprie nu ne putem câştiga liniştea repausului. Trebuie să fim sinceri şi să recunoaştem că faptele noastre , în ce priveşte dreptatea, nu pot să ne aducă ce căutăm. Speranţa noastră se bazează numai pe sângele vărsat pe Golgota de către Domnul – singura bază a împăcării noastre cu Dumnezeu.

Privind retrospectiv la drumul Sionului pe care l-am parcurs până aici, la încercări, probe şi întristări, nu ne putem lăuda faţă de Domnul şi să spunem că toate talazurile ce au dat peste noi au fost primite cu bucurie. Asemenea tuturor călătorilor spre limanul unei patrii mai bune, am simţit şi noi momente deprimante, momente când ne-am simţit atât de singuri şi parcă simţeam că îndurarea lui Dumnezeu ne-a părăsit. Dar mulţumiri să-I fie aduse Stăpânului Suprem, pentru că a permis peste noi astfel de încercări prin care am devenit mai profunzi în iubire, mai maturi în răbdare, mai credincioşi în promisiuni şi mai adoratori faţă de Domnul nostru.

"Bunătatea lui Dumnezeu preţuieşte mai mult ca viaţa". (Ps. 63:3).

Voinţa lui Dumnezeu este mai bună şi mai dulce ca sănătatea, bani, glorie, comoditate şi orice avuţie lumească. Dacă am putea pătrunde, doar pentru un moment, în adâncimea iubirii Sale, aceasta ne-ar aduce un ocean de bucurie şi ne-ar păstra totdeauna inimile într-o dispoziţie potrivită pentru a primi orice de la Providenţă.

Ploaia timpurie este necesară, dar ploaia târzie este indispensabilă dacă vrem să ne maturizăm şi să aducem rod deplin.

Toată cinstea şi onoarea să o dăm lui Dumnezeu şi Fiului Său iubit pe care l-a uns Stăpân şi Domn peste casa Lui. AMIN.

luni, 21 ianuarie 2008

Texte comentate

Cel ce şedea pe scaunul de domnie a zis: "Iată, Eu fac toate lucrurile noi." (Apocalips 21:5).

Acest verset cuprinde una dintre cele mai frumoase făgăduinţe ale Domnului către toţi iubiţii Săi – în primul rând către Mireasă – apoi către toţi aceia care vor să asculte de El. Cu toate că versetul are o bătaie mai lungă, cuprinzând şi o parte frumoasă din vestea trimisă lumii, deocamdată lumea îşi are mersul ei şi interesele ei, neputând înşelege şi nici să aprecieze vestea referitoare la restaurarea tuturor lucrurilor. Rasa umană va fi regenerată şi făcută perfectă, cum a fost la început. Atunci întreg Pământul va fi o planetă a frumuseţii unde va domni armonia.

Astăzi omenirea se găseşte într-un proces accentuat de degradare. Lărgindu-şi orizontul de cunoaştere în toate domeniile, lumea şi-a agravat suferinţele fizice şi morale. Starea de haos este amplificată de influenţa spiritelor rele. Întreaga creaţie, saturată de muncă şi stress suspină după o lume mai dreaptă şi mai bună, dar nu are credinţa că va veni vreodată. Doar copiii lui Dumnezeu ştiu că acest lucru se va îtâmpla cu adevărat. Prin credinţă ei pot privi dincolo de ceaţa şi întunericul ce domină astăzi masele. Ei văd pe "rebel" distrus, iar afaceriştii, politicienii corupţi, preoţii infideli, vor aparţine trecutului. Ei văd războaiele, foametea, drogurile dispărând pentru totdeauna, iar despre boală, necaz, durere, se va spune – a fost odată. Ei văd distrugerea morţii şi viaţa veşnică acordată întregii omeniri. Numai creştinii adevăraţi văd posibila salvare a celor ce dorm în ţărâna pământului şi pot vesti restaurarea. Numai adevăraţii creştini cred cuvintele inspirate ale lui Solomon din Psalmul 72. Bucuria câştigată prin triumful dreptăţii este bucuria Domnului, pe care noi astăzi prin credinţă o pregustăm.

"Fie Numele Domnului binecuvântat, de acum şi până în veac! De la răsăritul soarelui până la apusul lui, fie Numele Domnului lăudat." (Psalmul 113:2,3). AMIN.

marți, 15 ianuarie 2008

Valul Vieţii

Când valul vieţii ne loveşte,
Venind cu vifor şi furtuni,
Când uraganul ne izbeşte,
Noi stăruim în rugăciuni.

Ca soldaţi, noi stăm de pază,
Lângă Domnul stăruim,
Duhul Sfânt ne-ncurajază,
C-avem un ţel, un ţel sublim.

Prin valea plină de dureri,
Cu supărări şi-amărăciuni,
Nu am căzut în disperări,
Ci am trăit prin rugăciuni.

În locul sfânt când vom intra,
Isus ne va servi la masă,
Cu toţi vom binecuvânta
Cărarea ce ne-a dus acasă.

Când tot ce-i rău se va stârpi
De către "Noul Împărat",
O lume-ntreagă va sluji
Pe Cel ce ne-a răscumpărat.

Rodica Dragoş.

luni, 14 ianuarie 2008

Un război drept


Toate războaiele ce s-au desfăşurat şi se desfăşoară pe Globul terestru între fiii oamenilor sunt nedrepte, dezagreabile, detestabile. Ele au produs şi produc dezastre incalculabile pentru familia omenească. Atrocităţile de tot felul, suferinţele inimaginabile şi moartea miliardelor de oameni n-ar fi avut loc niciodată dacă, în inima heruvimului ocrotitor nu s-ar fi născut nelegiuirea. El zicea în inima sa: "Mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai pe sus de stelele lui Dumnezeu; voi şedea pe muntele adunării dumnezeilor, la capătul miază-noaptei; mă voi sui pe vârful norilor, voi fi ca Cel Prea Înalt."(Isaia 14:13,14). Prinţul întunericului este autorul moral al războaielor. Crima şi teroarea au domnit peste oameni începând de la Cain şi Abel. Uzurpatorul a întins o zi de doliu peste toată planeta, şi până la un anumit timp această situaţie rămâne neschimbată.

Deşi într-o lume bântuită de ură fratricidă copiii lui Dumnezeu nu i-au parte la astfel de războaie, totuşi în fiecare zi ei duc un război necruţător cu puterile întunericului. Acesta este un război drept. Făptura nouă se luptă să câştige controlul asupra cărnii, a lumii şi a lui satan. Atât corpul, cât şi lumea sunt agenţii folosite de satan pentru a ispiti Făptura nouă. Pentru atac, satan se foloseşte totdeauna de fraudă şi minciună. El măguleşte dorinţele cărnii, plăcerile ochilor şi spiritul de mândrie al vieţii (1Ioan 2:16).

Încercările şi ispitele lui Isus constituie criteriul după care este măsurat fiecare urmaş al Său. La Iordan, când Spiritul sfânt a venit peste El fără de măsură, Isus a fost uns de Rege al regilor. Satan dându-şi seama de acest lucru şi-a concentrat toate puterile pentru a seduce pe Isus la nesupunere şi astfel să-i nimicească loialitatea faţă de Tatăl.

La sfârşitul celor 40 zile de post în pustiu, Domnul a flămânzit. Satan s-a apropiat de El şi a zis: "Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, porunceşte pietrei acesteia să se facă pâine." Aceasta a fost din partea deavolului un apel la carne. Atacul său nu a reuşit. Apoi satan a venit cu o altă ispită ca să-i măgulească ochii. L-a suit pe un munte înalt, i-a arătat împărăţiile pământului şi i-a zis: "Ţie îţi voi da toată stăpânirea şi slava acestor împărăţii; căci mie îmi aste dată, şi o dau oricui voiesc. Dacă te vei închina înaintea mea toată va fi a ta." Nici această ispită nu a avut izbândă. În sfârşit a apelat la demnitatea Lui de Fiu al lui Dumnezeu. Ducându-l pe straşina acoperişului Templului i-a zis: "Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, aruncă-Te jos de aici; căci este scris: El va porunci îngerilor Lui să te păzească." La fiecare ispită propusă de satan, Domnul i-a răspuns: "Este scris". Am folosit versiunea din ev. după Luca.

Dumnezeu a hotărât ca toţi creştinii adevăraţi să facă drumul pe care l-a făcut Isus. Zilnic suntem ispitiţi şi hărţuiţi de acest adversar al lui Dumnezeu şi a oamenilor. Lupta noastră este atât ofensivă cât şi defensivă, adică atât în atac cât şi în apărare. Războiul se duce, mai ales pe plan psihic. În mintea noastră satan sugerează tot felul de gânduri. Cu cât un creştin este mai integru şi mai credincios faţă de Domnul său, cu atât mai mult va fi ţinta de atac din partea celui rău. Prin lupta pe care o ducem contra lui satan şi agenţilor săi, noi luptăm de fapt contra păcatului. Dar oricât de mişel este adversarul, nu avem voie să rostim asupra lui nici un cuvânt de defăimare.

Împotriva şireteniei şi iscusinţei lui satan, noi nu am avea nici o şansă, dacă nu ar fi de partea noastră Unul mai isteţ decât el. Mulţumim Tatălui ceresc pentru că nu ne-a lăsat singuri în acest război. "Şi prin faptul că El îsuşi a fost ispitit în ceeace a suferit, poate să vină în ajutorul celor ce sunt ispitiţi."(Evrei 2:18)

Toţi cei trei duşmani care ne asalteză zilnic sunt deosebit de periculoşi. Din cauză că soldaţii lui Hristos au totdeauna cu ei corpul, se pare că acest adversar ar fi cel mai de temut. Degradarea morală, mintală şi fizică ţine corpul şi spiritul oamenilor în sclavia lui satan. Când cineva intră în armata Regelui care a triumfat pe Golgota, el este conceput de Spiritul sfânt, Spiritul adevărului, Spiritul sfinţeniei. "Comoara aceasta o purtăm în vase de lut."(2Cor. 4:7). Aceasta înseamnă că mintea nouă, inima nouă şi voinţa nouă locuiesc în vasul de lut. De aici lupte interne; "Căci firea pământească pofteşte împotriva Duhului şi Duhul împotriva firii pământeşti..."(Galateni 5:17).

Aceste bătălii se dau zilnic. Satan este acela care instigă carnea asupra Creaturii noi. Oricâte sacrificii ni s-ar cere, să nu depunem armele. Să luptăm pentru libertatea noastră în Hristos şi pentru victoria finală.

"Înainte merge Isus Regele,
Slab soldat e acela care azi se teme."

"Uitaţi-vă cu luare aminte la Cel ce a suferit din partea păcătoşilor o împotrivire aşa de mare faţă de Sine,pentru ca nu cumva să vă pierdeţi inima, şi să cădeţi de oboseală în sufletele voastră. Voi nu v-aţi împotrivit încă până la sânge, în lupta împotriva păcatului."(Evrei 12:3,4). Aceasta înseamnă că lupta este până la sfărşitul vieţii, când sângele va ajunge în ţărână. Până atunci nu ne este permis a da duşmanului nici o palmă din terenul ce odată l-am câştigat şi nici a ne retrage din luptă, nici măcar un ceas.

"În această armată nu sunt nici trădători, nici dezertori." (va continua)

luni, 7 ianuarie 2008

Pe Tabor - împreună cu Domnul

Vedenia de pe Muntele schimbării la Faţă a fost o lecţie de aleasă iubire, pe care Isus a pregătit-o intimilor Săi prieteni; Petru, Iacov şi Ioan. Deşi ucenicii erau convinşi că Isus este Fiul lui Dumnezeu, a spus-o cel dintâi Natanael, iar mai târziu Petru, totuşi Isus a vrut să-i încredinţeze încă odată, nu numai prin cuvinte, ci făcându-i să fie martori oculari la venirea Sa într-o Împărăţie plină de glorie.

Credem că nu întâmplător, Domnul a ales un munte pe care să se desfăşoare această scenă. Tot pe un munte Isus a fost ispitit de diavol. De pe un alt munte a rostit predica Fericirilor, iar acum pe un munte "faţa Lui a strălucit ca soarele şi hainele Lui s'au făcut albe ca lumina." Despre Sionul pe care l-a ales Domnul şi pe care l-a dorit ca locuinţă a Lui, avem informaţii că are temeliile aşezate pe munţii cei sfinţi.(Ps. 87:1).

Nu ştim cât au înţeles cei trei prieteni, la timpul acela, din priveliştea de pe vârful muntelui. Când au văzut că faţa lui Isus strălucea ca soarele, hainele erau albe ca lumina, stând de vorbă cu Moise şi Ilie, Petru plin de entuziasm a luat cuvântul şi a zis: "Doamne, este bine să fim aici; dacă vrei, am să fac aici trei colibi..." Dar în timp ce vorbeau, un nor i-a acoperit cu umbra lui, şi din nor s-a auzit un glas care zicea: "Acesta este Fiul Meu pra iubit, în care Îmi găsesc plăcerea Mea; de El să ascultaţi!" A fost acelaşi mesaj divin pe care l-a auzit Ioan stând pe malul Iordanului, după ce l-a botezat pe Isus.

Cuprinşi de spaimă, ucenicii au căzut cu faţa la pământ. Isus s-a apropiat, s-a atins de ei şi le-a zis: "Sculaţi-vă, nu vă temeţi". În vreme ce coborau muntele, Isus le-a dat o poruncă: "Să nu spuneţi nimănui de vedenia aceasta, până va învia Fiul omului din morţi." Se pare că ucenicii au respectat întocmai porunca Domnului şi n-au relatat nimănui despre întâmplarea tulburătoare de pe Tabor.

Mai târziu în Evanghelia sa, Ioan dezvăluie: "...şi noi am privit slava Lui, întocmai ca slava singurului născut din Tatăl." Dar cea mai completă mărturie vine de la ap. Petru. "...ştiu că dezbrăcarea de cortul meu va veni deodată, după cum mi-a arătat Domnul nostru Isus Hristos. În adevăr, v'am făcut de cunoscut puterea şi venirea Domnului nostru Isus Hristos, nu întemeindu-ne pe nişte basme meşteşigit alcătuite, ci ca unii care am văzut noi înşine cu ochii noştri mărirea Lui. Căci El a primit de la Dumnezeu Tatăl cinste şi slavă, atunci când, din slava minunată s-a auzit deasupra Lui un glas care zicea: "Acesta este Fiul Meu prea iubit, în care Îmi găsesc plăcerea." Şi noi înşine am auzit acest glas venind din cer, când eram cu El pe muntele cel sfânt." (2Petru 1:14,16,17,18).

Noi nu avem astăzi bucuria de a fi cu Domnul pe Muntele schimbării la Faţă, dar avem bucuria de a fi împreună cu El, ori unde am fi, dacă suntem doi sau mai mulţi adunaţi în numele Lui.

Grandoarea priveliştii de pe Tabor, care ne face să vibrăm şi astăzi în cele mai adânci cute ale sufletului, rămâne pentru noi cea mai elocventă imagine a adevăratei Împărăţii. Sfinţii din toate veacurile au văzut în ea Sionul, cetatea sărbătorilor noastre, locuinţa veşnică, despre a cărei glorie Profeţii au "vorbit în voci sublime".

De citim în Evanghelii, trei din ele ne învaţă,
Cum pe muntele Tabor s-a schimbat Isus la faţă.
Petru, Iacov şi Ioan au avut o reverie
Când au apărut pe munte, blândul Moise şi Ilie.

Pe când Domnul se ruga s-a schimbat la-nfăţişare;
Hainele s-au făcut albe şi faţa strălucitoare.
Doamne, ce bine-i aici, a zis Petru fericit,
Vrei să facem trei colibi sub cerul nemărginit?

Una va fi pentru Tine, iar alta pentru Ilie,
Una va fi pentru Moise şi va fi o armonie.
Reîntâlnindu-ne-mpreună în vremea restaurării
Va fi dulce amintirea de pe Muntele Schimbării.

Dar pe când vorbea cu Domnul, cerul s-a acoperit
Şi din norul luminos un glas sfânt s-a auzit:
Acesta e fiul Meu prea iubit, să-L ascultaţi!
În El îmi găsesc plăcerea şi pe Dânsul să-l urmaţi.

Ucenicii plini de frică, au căzut toţi la pământ,
I-a înspăimântat mesajul ce venea de la Cel sfânt.
Domnul s-a atins de ei, zicându-le cu iubire:
"Sculaţi-vă, nu vă temeţi," reveniţi-vă în fire.

Când ei se dezmeticiră, ridicându-şi ochi-n sus,
Nu au mai văzut pe nimeni – rămăsese doar Isus.
Coborând cu ucenicii, Domnul le-a cerut s-asculte,
Şi să nu spună la nimeni de vedenia din Munte.

A fost o mică secvenţă a Eternului Regat,
Şi din care ucenicii, doar puţin – au pregustat.

marți, 1 ianuarie 2008

Timpul - Implacabila lui scurgere


Cu emoţie întoarcem încă o filă din calendarul viţii noastre pământeşti. A mai trecut un an. Am mai străbătut o etapă din itinerarul nostru pe aceste meleaguri. Mulţumim Tatălui ceresc pentru că ne permite să mai înaintăm în timp. Timpul este un factor deosebit de important în efemeritatea noastră. Timpul vine, tace şi trece. Inepuizabilul tren al existenţei aleargă mereu. Spre deosebire de cel care străpunge spaţiul, trenul vieţii străpunge timpul. Fiecare bătaie a ceasului ne anunţă că am făcut încă un pas în tunelul timpului. Această fantastică dimensiune a fost dată omului de către Creator pentru a măsura intervalul de timp în care poate lua valori. În acelaşi timp ne putem măsura bine zilele ca să vedem cât de trecători suntem.

În definitiv, sfârşitul anului nu este decât un punct ce marchează o etapă pe care am străbătut-o şi care nu se mai întoarce niciodată. Avem ocazia şi chiar datoria să ne facem un bilanţ sufletesc. Cum am folosit zilele anului care s-a sfârşit? Ne-am folosit de toate ocaziile pentru a vesti virtuţile Celui ce ne-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată, ori am irosit zilele anului în zadar şi nu le-am pus în slujba unui ţel nobil? Firul vieţii nu trebuie depănat la întâmplare. Mereu ne incumbă datoria de a veghea la noi înşine, de a ne cerceta mereu dacă suntem în credinţă.

Sfârşitul anului ne dă posibilitatea să ne revizuim toată "arhiva" faptelor noastre din anul care a trecut. Să nu fim tentaţi a folosi în această judecată două măsuri. În timp ce nu permitem nici o scuză pentru greşelile altora, noi să ne acordăm cu dărnicie circumstanţe atenuante. Nu trebuie să fie aşa, ci să privim întâi la propriul nostru eu.

În faţa celui mai sever judecător – conştiinţa noastră – să putem spune ca un înţelept: "Să-ţi înşeli aproapele e un păcat; să-L înşeli pe Dumnezeu e o naivitate; să te înşeli pe tine însuţi, e o crimă."

Păşim în noul an pe un teren necunoscut. Marea vieţii este tot mai agitată. Talazurile ei ne vor izbi de toate aisbergurile. Să nu uităm, însă, că în barca credinţei noastre este Acela care, în corabie cu ucenicii a certat vânturile şi valurile înfuriate, care s-au potolit: şi s-a făcut linişte. Nici să nu moţăim, crezând că în somn vom afla refugiu, ci să exercităm acelaşi dor de luptă a cracterului nostru în direcţia potrivită şi vom beneficia în continuare de binecuvântări.

Avem făgăduinţa că înainte noastră merge Isus, Regele. Cine merge pe drumul regal este sub protecţia Regelui. Să nu uităm de siguranţa credinţei: "Nicidecum n-am să te las, cu nici un chip nu te voi părăsi"

Cu astfel de gânduri să continuăm şi în acest an ascensiunea spre idealurile măreţe ale Împărăţiei, ţesând mai departe la măiastra broderie a caracterului nostru.

"Răscumpăraţi vremea, căci zilele sunt rele." (Efeseni 5:16)

Cartea aceasta a Legii să nu se depărteze de tine!

Cartea aceasta a Legii să nu se depărteze de tine!
Iosua 1:8