Cele Zece Porunci

Pe un munte în flăcări, Domnul Dumnezeu a scris cu însuşi degetul Său pe două table de piatră, Legea celor zece porunci pentru poporul evreu, pe care a dat-o lui Moise. Domnul a zis lui Moise: "Iată, voi veni la tine într-un nor gros, pentru ca să audă poporul când îţi voi vorbi şi să aibă totdeauna încredere în tine." Şi Domnul a mai zis lui Moise: "Du-te la popor, sfinţeşte-i azi şi mâine, şi pune-i să-şi spele hainele. Să fie gata pentru a treia zi; căci a treia zi Domnul se va pogorî în faţa întregului popor pe muntele Sinai." (Exodul 19:9,10). Moise ştia că acolo trebuia să se întâlnească cu Dumnezeu, pentru că atunci când păştea turma socrului său Ietro, preotul Madianului, îngerul i-a spus: "după ce vei scoate pe popor din Egipt, veţi sluji lui Dumnezeu pe muntele acesta."

Acolo, Dumnezeu a oferit lui Israel posibilitatea să intre în legământ cu El, şi dacă vor respecta legământul Său vor fi o împărăţie de preoţi şi un neam sfânt.

Moise a pregătit poporul, i-a sfinţit pentru a se putea apropia de munte şi să audă glasul Domnului. Apropiindu-se şi văzând muntele Horeb, Israel trebuia să fi fost impresionat, fiindcă toată viaţa au trăit în şesurile Egiptului. În dimineaţa zilei a treia au început tunetele şi fulgerele, muntele fumega, iar aceste fenomene naturale şi supranaturale au făcut poporul să tremure. Muntele Sinai a devenit un vulcan. Israeliţii devenind fricoşi s-au retras, zicând lui Moise: "Vorbeşte-ne tu însuţi şi te vom asculta: dar să nu ne mai vorbească Dumnezeu, ca să nu murim." (Exodul 20:19). Această icoană ne face să înţelegem că, Israeliţii naturali cărora li s-a oferit privilegiul de a fi servii lui Dumnezeu, n-au putut sta înaintea Lui ca preoţie.

Poruncile au fost date mai târziu lui Moise scrise pe două table de piatră. Deşi făceau parte dintre cele 613 porunci date lui Israel, la care Hristos le-a pus capăt, (Romani 10:4), cele zece porunci rămân pentru totdeauna. Domnul Isus n-a venit să le strice, ci să le împlinescă. (Matei 5:17). Aceasta este Legea lui Dumnezeu valabilă pentru întreaga omenire. Privind la acest standard, vedem că Legea este ca o oglindă desăvârşită trimisă din cer pe pământ ca să descopere omului stricăciunea sa morală. (Romani 7:7).

Cineva a făcut o analiză foarte plastică a acestui lucru. "Un om închis într-o casă întunecoasă, poate fi înconjurat de praf şi neorânduială fără să le bage în seamă, din pricina întunericului, dar dacă pătrunde o rază de soare va vedea totul. Este praful făcut de razele soarelui? Se înţelege că nu; praful a fost acolo şi soarele doar l-a arătat." Aceasta face Legea. Ea arată firea omului şi dovedeşte că este păcătos. Legea nu-l ridică de acolo, ci îi arată starea sa de păcătoşenie şi pentru că este desăvârşită îi osândeşte faptele. Foarte mulţi oameni confundă Legea lui Dumnezeu cu legământul legii dat lui Israel. Din această cauză Legea este arătată ca un lucru al trcutului care n-are pentru noi mare importanţă. Este foarte adevărat că noi nu suntem sub legământul legii, ci sub Legământul de Har. Aceasta nu înseamnă că Legea celor zece porunci să o dăm la o parte. Dimpotrivă, ea rămâne pentru creştin o regulă indispensabilă pentru comportare. Creştinii nu sunt sub litera Legii celor zece porunci, care au fost date doar lui Israel, dar noi suntem sub spiritul ei. Acest spirit l-a arătat Isus, când a spus că Legea se cuprinde în două porunci: "Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău. Aceasta este cea dintâi, şi cea mai mare poruncă. Iar a doua, asemenea ei, este: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi." (Matei 22:37-39). Eclesiei Sale, Isus îi dă şi a treia poruncă. "Vă dau o poruncă nouă: Să vă iubiţi unii pe alţii; cum v-am iubit Eu, aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii." (Ioan 13:34).

După cum ştim, cele zece porunci au fost scrise pe două table de piatră. Se crede că primele patru porunci, cele care arată închinarea către Dumnezeu, au fost scrise pe o tablă, iar celelalte care arată raportul dintre om şi om, au fost scrise pe altă tablă. Această distincţie o face şi Isus când spune:

a) Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău...

b) Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.

Porunca întâi a fost: "Eu sunt Domnul Dumnezeul tău...să nu ai alţi dumnezei afară de Mine." Dumnezeu a pretins că numai Lui să i se aducă închinare. A doua poruncă se referă la un lucru de artă; porunca opreşte facerea oricăror chipuri a lucrurilor, pentru ca apoi să fie adorate. Dumnezeu declară că este un Dumnezeu gelos şi nu acceptă rivalităţile, ci pretinde de la cei care au venit sub legământ o devoţiune sfântă. A treia poruncă: "să nu iei în deşert Numele Domnului Dumnezeului tău", a fost dată pentru a păstra respectul şi onoarea faţă de Numele lui Dumnezeu. Adevăratul Israelit nu-şi poate permite să întrebuinţeze Numele lui Dumnezeu, IEHOVA, cu uşurinţă.

Porunca a patra este: "Adu-ţi aminte de ziua de odihnă, ca s-o sfinţeşti". Dumnezeu a hotărât această pauză în lucrul evreilor, arătând că El însuşi s-a odihnit de lucrurile Sale. Pe toate Dumnezeu le-a făcut cu înşelepciune. Ap. Pavel explică în ep. către Evrei cap 4, adevărata semnificaţie a zilei de odihnă. Aceste prime porunci arătau care trebuia să fie starea lui Israel faţă de Dumnezeu.

Următoarele şase porunci reglementează poziţia lor, unul faţă de celălalt. Prima din acestea, adică a cincea în ordinea celor zece este: "Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, pentru ca să ţi se lungească zilele în ţara pe care ţi-o dă Domnul Dumnezeul tău." (Exodul 20:12). În Deuteronom, Moise adaugă: "...ca să ai zile multe şi să fii fericit...". Iar Pavel spune în ep. către Efeseni: "Să cinsteşti pe tatăl tău şi pe mama ta - este cea dintâi poruncă însoţită de o făgăduinţă". Se observă că după Domnul care este izvorul oricărei vieţi, urmează părinţii care îL reprezintă pe Dânsul faţă de copiii lor.

Viaţa creştinească îşi are baza în iubirea faţă de Dumnezeu, faţă de Domnul nostru Isus şi respectul faţă de părinţi. Un semn al zilelor din urmă, ne spune Pavel, este chiar "neascultarea de părinţi." (2Timotei 3:2).

Omenirea niciodată nu a fost pusă sub Legea sinaitică dar, creştinătatea şi-a luat cele zece porunci ca măsură de conduită a lor şi de aceea are o responsabilitate în această chestiune.

A şasea poruncă este scurtă: "Să nu ucizi". Aceasta înseamnă că, în orice circumstanţe viaţa nu trebuie nimicită. Viaţa este un dar de la Dumnezeu. Ne este interzis cu desăvârşire să ne amestecăm în proprietatea Lui. În a şaptea poruncă se cere ca, o persoană să se respecte nu numai pe sine, ci şi pe aproapele său. Se pretinde castitate, puritate, curăţenie în idealuri şi norme morale. Poruncile a opta şi a noua se referă la faptul de a nu mărturisi strâmb împotriva aproapelui tău. Aceasta include şi, să nu furi ceea ce aparţine aproapelui tău. A zecea poruncă este îndreptată contra gândurilor de lăcomie, de a pofti ce nu-ţi aparţine de drept. Aceasta înseamnă curăţenie în interior. Legea a fost dată în a cincizecea zi, după ce Israel a părăsit Egiptul. Israel a ajuns la Sinai în a 25 zi. A treia zi poporul a fost sfinţit şi pregătit să audă Legea. Aceasta se pare că a fost a 50 a zi – ziua Cincizecimei – Şavuot – Rusaliile.

Arătarea înfricoşătoare a puterii lui Dumnezeu, care a însoţit prezenţa Sa pe muntele Sinai este o manifestare ilustrativă a zguduirii de la sfârşitul veacului, când puterea despotică va fi sfărâmată şi se va întemeia pe pământ Împărăţia lui Hristos. Atunci omenirea va recunoaşte Legea lui Dumnezeu pe care va fi obligată să o respecte.

Principiul celor zece porunci a tăiat adânc în lucrurile ascunse din inimile Israeliţilor. Pentru ca urmaşii lui Isus să nu cadă în această "pildă de neascultare", trebuie să vegheze şi să fie atenţi pentru ca, în tot ce gândesc, vorbesc şi fac, să fie în armonie cu spiritul Legii.

"Ferice de cei fără prihană în cale lor, care umblă întotdeauna după Legea Domnului". (Psalmul 119:1). Amin.

RĂBDAREA - măsura puterii de credinţă

Răbdarea este însuşirea de caracter, care ne face în stare a suporta dureri, neplăceri, suferinţe morale şi fizice, fără a opune rezistenţă. Experienţa vieţii ne arată că, nici o virtute nu face atâta cinste caracterului nostru de creştini, nu câştigă mai multă aprobare din partea conştiinţei lumii şi nu glorifică atât de mult pe Dumnezeu - ca răbdarea.

Răbdarea este un atribut al Tatălui ceresc. "El este îndurător şi milostiv, îndelung răbdător şi bogat în bunătate." (Ps. 103:8). Răbdarea vine din iubire, cea mai frumoasă trăsătură a Caracterului divin. Dumnezeu n-a fost surprins de mândria "heruvimului", nu s-a tulburat nici atunci când Adam a căzut. A răbdat şi rabdă, încă, toate mârşăviile şi împotrivirile păcătoşilor cu mult calm şi linişte, aşteptând ca planul Său să fie finalizat şi să aducă binecuvântare întregii omeniri. Atunci răbdarea Lui va avea sfârşit. Dar până atunci îndelunga Sa răbdare la triumful nedreptăţii nu vrea să însemne că prea puţin Îi pasă de nelegiuire. "Pentru că a rânduit o zi, în care va judeca lumea după dreptate, prin Omul, pe care L-a rânduit pentru aceasta şi despre care a dat tuturor oamenilor o dovadă netăgăduită, prin faptul că L-a înviat din morţi..." (Fap. 17:31).

Creşterea noastră în cunoştinţă ne ajută să creştem şi în răbdare. Creştinul fără răbdare este slab şi în privinţa credinţei. În ep. lui Iacov cap. 1 v 4 citim: "Dar răbdarea trebuie să-şi facă desăvârşit lucrarea, pentru ca să fiţi desîvârşiţi, întregi, şi să nu duceţi lipsă de nimic." Progresele în viaţa spirituală nu stau numai în a gusta mângăierile pe care ţi le dă harul, ci mai degrabă a suferi necazurile în tăcere, cu lepădare de sine, cu smerenie şi răbdare. Ap. Pavel ne spune: "Fiţi răbdători în necaz." (Romani 12:12). Termenul "necaz", înseamnă presiune, durere, suferinţă. Iar termenul "răbdare", înseamnă perseverenţă, stăruinţă. Iacov, de asemenea, ne spune să privim ca o mare bucurie atunci când avem de trecut prin diferite încercări, ca unii care ştim cu certitudine că, încercările credinţei noastre ne dezvoltă răbdarea. Suntem în toate zilele în mâna lui Dumnezeu. El ne creşte, ne ocroteşte, ne dă educaţie. "Ne păzeşte în primejdie, ascultă şi cel mai lin oftat al nostru." Numără paşii de pribeag şi chiar lacrimile sunt adunate pentru a fi scrise în cartea Sa de aducere aminte. Dacă trebuie să ne mustre, ori să ne pedepsească, o face pentru dezvoltarea şi echilibrarea caracterului nostru. Să ne punem la dispoziţia Lui cu răbdare. Pedeapsa Lui trece totdeauna prin inima Sa de Tată. "...căci El nu necăjeşte cu plăcere, nici nu mâhneşte bucuros pe copiii oamenilor." (Pl. Ieremia 3:33). El ştie ce ne este necesar. Cunoaşte măsura şi greutatea tuturor necazurilor noastre.

Pe de altă parte, suferinţele noastre sunt ca nişte fire de praf pe talerele unui cântar, faţă de chinurile prin care a trcut Mântuitorul. El este modelul perfect în răbdare. Modele pot fi şi alţi înaintaşi ai noştri. Uitaţi-vă bine la bătrânul Iacov. Rahela, soţia lui, moare. Foametea îi ameninţă existenţa. Pierde pe Iosif şi Beniamin. Dar Iacov rabdă toate acestea. Răbdarea lui este răsplătită când Iacov avea 130 ani. Atunci pe norii necazurilor sale a apărut "curcubeul". Se coboară în Egipt unde ajunge un neam mare.

Un alt exemplu de răbdare este Iov. A pierdut tot ce avea. A trecut prin suferinţe fizice teribile. Dar deşi imperfect, a rezistat ca un erou. La urmă apare şi pe cerul său "curcubeul". Dumnezeu îl numeşte drept şi nu numai că i-a restituit bogăţia, ci îi dă cu mult mai multe binecuvântări ca cele dintâi.

Fibra morală a răbdării creşte numai hrănită cu stress. Maturizarea are loc numai după ce ai trecut prin furnalul încercărilor. Acolo se vede câte carate are răbdarea ta. "Dacă slăbeşti în ziua nacazului, mică îşi este puterea", ne spune Înţeleptul. (Prov. 24:10). Una dintre florile ce formează buchetul credinţei noastre se numeşte RĂBDARE, această apreciată roadă a Spiritului Sfânt. "Căci aveţi nevoie de răbdare ca, după ce aţi împlinit voia lui Dumnezeu, să puteţi căpăta ce va fost făgăduit." Amin.

Nu-mi voi trăi viaţa în van!

"Dacă voi arunca o singură rază de lumină pe cărarea neguroasă a celui de lângă mine; dacă voi ajuta un suflet să vadă limpede ce înseamnă viaţa şi îndatoririle ei, şi astfel să aduc binecuvântare asupra fratelui meu; dacă voi şterge lacrimi de pe obraz, nu-mi voi trăi viaţa în van pe acest pământ.

Dacă voi conduce un suflet pierdut către adevăr, dacă voi însufla inimii lui un simţ al datoriei; dacă-i voi semăna în suflet sentimentul dreptăţii, iubirii adevărului şi frumosului; dacă voi arăta unui om că Înpărăţia Domnului nostru este aproape, nu-mi voi trăi viaţa în van pe acest pământ.

Dacă voi îndepărta frica şi îndoiala; dacă-mi voi păstra viaţa cufundată în dragoste şi bunătate; dacă voi radia lumină, dragoste şi bucurie; Dacă voi ajuta la îndepărtarea blestemului orbirii sufleteşti; dacă voi aduce mai multă bucurie şi speranţă şi mai puţină durere, nu-mi voi trăi viaţa în van pe acest pământ. Dacă voi planta un copac pe marginea drumului vieţii, la umbra căruia să se odihnească sufletele împovorate, chiar dacă nu i-aş vedea frumuseţea niciodată, voi fi binecuvântat cu adevărat – deşi nimeni nu mi-ar şti numele şi n-ar vorbi despre lucrarea mea, pentru că nu-mi voi trăi viaţa în van pe acest pământ." Anonim.

Îţi Mulţumesc

Când valuri de furtuni şi ape
Mereu în barca mea lovesc,
Stăpâne drag al vieţii mele,
Eu pentru-aceasta-Ţi mulţumesc.

În lupta mea Tu mă susţii,
Cu braţul Tău cel părintesc,
Aşa, cu ochii-ncercănaţi,
Eu pentru-aceasta-Ţi mulţumesc.

Ultimii ani ce i-am trăit,
Mi-au fost calvarul pământesc,
Eu l-am urcat cum am putut,
Şi pentru-aceasta-Ţi mulţumesc.

Pentru o clipă de-ndurare,
Pe care-aici o mai trăiesc,
Oricât de grea este durerea,
Şi pentru-aceasta-Ţi mulţumesc.

Iar când mă vei chema acasă,
În cortul Tău să locuiesc,
O veşnicie Îţi voi spune:
Îţi mulţumesc... Îţi mulţimesc...

Rodica Dragoş.

Versete comentate

"Numele Lui va dăinui pe vecie: cât soarele îI va ţinea Numele. Cu El se vor binecuvânta unii pe alţii, şi toate neamurile îL vor numi fericit." (Ps. 72:17).

Când talazurile urii omeneşti îşi vor fi epuizat puterea, când focul nelegiurii va fi stins; când satan va fi înlănţuit ca să nu mai seducă naţiunile, atunci toate popoarele îşi vor întoarce mintea şi inima spre Domnul. "Se va întâmpla în scurgerea vremurilor, că muntele Casei Domnului va fi întemeiat ca cel mai înalt munte; se va înălţa deasupra dealurilor, şi toate neamurile se vor îngrămădi spre el. Popoarele se vor duce cu grămada la el, şi vor zice: Veniţi, să ne suim la muntele Domnului, la Casa Dumnezeului lui Iacav, ca să ne înveţe căile Lui, şi să umblăm pe cărările Lui. Căci din Sion va ieşi Legea, şi din Ierusalim cuvântul Domnului." (Isaia 2:2,3). Împărăţia lui Hristos făcând judecată va aduce lumii pacea, "Căci, când se împlinesc judecăţile Tale pe pământ, locuitorii lumii învaţă dreptatea." (Isaia 26:9).

Nimeni nu va mai fi pedepsit pentru dreptate, ci numai pentru nedreptate. Orice faptă bună va fi răsplătită cu binecuvântări. Pentru că pe scaunul de domnie va sta , nu un judecător corupt, ci "...un judecător prieten al dreptului şi plin de râvnă pentru dreptate." (Isaia 16:5). Va fi o împărăţie a fericirii în care magnaţii, politicienii corupţi şi predicatorii mincinoşi vor fi uitaţi. Egoismul şi vedetismul nu se vor mai găsi, iar în inimile popoarelor îşi vor afla loc iubirea şi bucuria. Răscumpăraţii Domnului care dorm de multe veacuri în ţărâna pământului se vor întoarce din ţara vrăjmaşului. Bătrânii vor întineri, pustiul va înflori ca roza, iar bucuria va cuprinde toate feţele. Binecuvântările lui Hristos vor inunda tot Pământul şi milioane de coruri ale tuturor naţiunilor "ÎL VOR NUMI FERICIT."

Superbă zi! Adă Doamne ziua aceea. Amin.

Un război drept (continuare)

În războiul drept pe care îl ducem, avem un precedent, pe Domnul nostru Isus Hristos. El a luptat trei ani şi jumătate, fiind atacat atât de forţe nevăzute, cât şi de farisei, cărturari şi saduchei, dar nu i-a trecut prin minte nici un moment să se retragă de pe câmpul de bătaie. Curajul Său pe cărarea îngustă inspiră inimii noastre respect şi admiraţie. Superb Luptător, Nobil Învingător! A apărat "cauza" lui Dumnezeu cu suprema jertfă a vieţii Sale. Ap. Petru ne spune: "Şi la aceasta aţi fost chemaţi; fiindcă şi Hristos a suferit pentru voi, şi v-a lăsat o pildă, ca să călcaţi pe urmele Lui." (1Petru 2:21). El a ajuns la acest rezultat prin credincioşia faţă de Tatăl Său. Plăcerea de a face voia Celui ce l-a trimis, a fost bucuria pe care o avea înainte. Uneori, când lupta ni se pare inegală, când forţele întunericului ne i-au prin surprindere, când dezastrul ni se pare prea mare şi învingerea cu neputinţă, atunci ne vine gândul că lupta noastră nu are nici un rost şi ar fi mai bine să abandonăm. Acesta este un cuget de la cel rău. El de la începutul căii noastre a folosit cea mai sofisticată tehnică pentru a ne demoraliza şi a ne pierde încrederea în Conducătorul nostru. Să nu ascultăm şoaptele lui şi să nu ne pierdem curajul. "Curajul nu înseamnă a merge înainte când poţi, ci a merge înainte atunci când ţi se pre că nu poţi." Domnul ne spune să îndrăznim că El a biruit lumea. Să luăm aminte la ce spune apostolul în ep. către Evrei 12:3, "Uitaţi-vă dar cu luare aminte la Cel ce a suferit din partea păcătoşilor o împotrivire aşa de mare faţă de Sine, pentru ca nu cumva să vă pierdeţi inima, şi să cădeţi de oboseală în sufletele voastre." Despre apostoli aflăm că au fost ca nişte "locotenenţi" în armata Domnului. Au fost cei 12 viteji care au luptat lupta bună a credinţei cu stoicism şi dăruire şi care au sigilat paginile istoriei cu sângele lot.

Ap. Pavel ne spune despre un duşman bine cuibărit în fiinţa noastră, care este firea pământească. Aceasta totdeauna "...pofteşte împotriva Duhului, şi Duhul împotriva firii pământeşti: sunt lucruri potrivnice unele altora..." (Galateni 5:17). Prisbiterul Iacov ne spune despre un alt duşman, lumea. Nu persoane din lume, ci spiritul lumii pe care trbuie să-l învingem, altminteri ne este pereclitată poziţia. Tot Iacov ne spune şi despre diavol, recomandându-ne să ne împotrivim lui şi el va fugi de la noi. Ap. Petru aminteşte aceeaşi duşmani. El ne atrage atenţia să nu dormim în "post" şi duşmanul să ne ia prizonieri. Comandantul nostru este nevăzut, întocmai ca şi conducătorul duşmanilor noştri. Războiul se duce pe plan psihic. Acest soi de duşmani pot fi învinşi numai prin rugăciune stăruitoare, post şi priveghere. Orice sacrificii ni s-ar cere, să ţinem totdeauna sus Steagul de luptă. Cine nu ar dori ca, după un război de mai mulţi ani să devină învingător?

Dumnezeu a făcut multe promisiuni prin Cuvântul Său tuturor celor care se luptă pentru Domnul şi pentru adevăr. Împăratul Slavei, Cel viteaz în luptă "...va şterge orice lacrimă din ochii lor. Şi moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut." (Apoc. 21:4).

Merită să purtăm acest război drept. Amin.

Înţelepciunea

Când juca Înţelepciunea pe Pământul necreat,
Şi-şi găsea toată plăcerea în fiii celui Prea-nalt,
A-nceput "Creaţiunea", cum Tatăl a plănuit,
El era meşter la toate, cu putere investit.

A făcut pe om din humă, Dumnezeu l-a acceptat
Şi acestui trup inert, Duh de viaţă i-a suflat.
Apoi Domnul Dumnezeu a sădit la răsărit
Grădina Eden, în care a pus omul întocmit.

Erau tot felul de pomi, toţi erau buni de mâncat,
Dar în mijlocul Grădinii, Dumnezeu a aşezat
Un principiu de-ascultare, ca să-l testeze pe om;
I-a interzis să mănânce fructe dintr-un singur pom.

"Nu-l voi lăsa pe om singur, să fie nemulţumit,
Din carnea lui îi voi face un ajutor potrivit".
Domnul a trimis un somn şi omul a adormit;
A luat una din coaste şi nevastă i-a-ntocmit.

În sfârşit, omul a zis: "carne e din carnea mea,
Ea se va numi femeie"(în evreeşte işa).
Dar această armonie ce domnea în Paradis,
A stricat-o heruvimul, după cum Moise ne-a scris.

Şarpele a zis femeii: "Oare Dumnezeu vorbi
Să nu mâncaţi din toţi pomii căci cu moarte veţi muri?
Hotărât nu veţi muri, ci veţi fi ca Dumnezeu,
Ochii vi se vor deschide, cunoscând bine şi rău!"

Ea luă un rod din pom, apoi a dat la bărbat;
Mâncând s-au văzut că-s goi, s-au temut şi ruşinat.
S-au ascuns de Dumnezeu printre pomii din grădină,
Nu puteau să-L vadă-n faţă când ştiau că sunt de vină.

"Cine-a zis că sunteţi goi", Dumnezeu a întrebat,
"Ai mâncat cumva din pom şi porunca ai călcat?"
Femeia ce ai făcut-o ca să fie lângă mine,
Mi-a dat să mănânc din pom şi n-am ascultat de Tine.

Dumnezeu a zis femeii: "Femeie de ce-ai mâncat?"
Şarpele m-a amăgit şi de el am ascultat.
Dumnezeu a zis la şarpe: "Fiindcă astfel ai lucrat,
Tu de astăzi înainte eşti proscris şi blestemat!

Între tine şi femeie, Eu voi pune vrăjmăşie,
Din ea v-a ieşi Sămânţa, ce va moşteni-n vecie.
Aceasta-ţi va zdrobi capul şi va fi biruitoare,
Deşi tu de-alungul vremii vei împunge-o în picioare."

Femeii s-a adresat şi a rostit o sentinţă:
"Vei naşte cu greu copii, cu dureri şi suferinţă".
Apoi omului i-a zis: "Fiindca-i crezut pe nevastă
Blestemat este pămntul acum, din pricina voastră.

Să mănânci iarbă din câmp şi să seceri pălămidă,
Cu trudă şi cu sudoare să scoţi hrana din ţărână,
Până când te vei întoarce cu tristeţe în pământ,
Căci din el ai fost luat, şi el îţi va fi mormânt."

Totuşi, Domnul le-a făcut celor doi haine din piele,
Ca să nu se simtă goi, şi i-a îmbrăcat cu ele.
Apoi au fost izgoniţi din Grădina Frumuseţii,
Şi-a pus nişte heruvimi să păzească pomii vieţii.

Aproape-o mie de ani, ce la Domnul e o zi,
A murit încet Adam, şi-ntr-o zi el se sfârşi.
A lăsat în urma sa întreaga rasă umană
Bântuită de necazuri, oropsită şi sărmană.

Dar atât de mult Iehovah a iubit făptura Sa,
Încât a trimis pe Fiul ca să moară pentru ea.
Îl vedem urcând Golgota, spre locul crucificării,
Şi pe stâlpul infamiei semnând actul împăcării.

Puterea Cuvântului

"La început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era un Dumnezeu. El era la început cu Dumnezeu. Toate lucrurile au fost făcute prin El; şi numic din ce a fost făcut, n'a fost făcut fără El. Şi Cuvântul S'a făcut trup şi a locuit printre noi, plin de har şi de adevăr." (Ioan 1:1-3, 14).

Cuvântul, despre care vorbeşte ap. Ioan, este unul dintre marile titluri ale Domnului nostru Isus Hristos, Cuvântul viu. Termenul, "Cuvântul lui Dumnezeu", este folosit în mai multe sensuri în Scriptură. Este utilizat chiar având sensul de Scriptură, Cuvântul scris. Se referă, de asemenea, la orice formă de comunicare între Dumnezeu şi om.

În ep. către Evrei cap. 1 v 1 şi 2, citim: "După ce a vorbit în vechime părinţilor noştri prin prooroci, în multe rânduri şi în multe chipuri, Dumnezeu la sfârşitul acestor zile, ne-a vorbit prin Fiul, pe care L-a pus moştenitor al tuturor lucrurilor, şi prin care a făcut şi veacurile." Aici ap. scoate în evidenţă atât Cuvântul viu, cât şi Cuvântul scris. "El, care este oglindirea slavei Lui şi întipărirea Fiinţei Lui şi care ţine toate lucrurile cu Cuvântul puterii Lui..." Prin expresia "ţine toate lucrurile cu Cuvântul puterii Lui", înţelegem că întreaga materie şi toate fenomenele Universului sunt susţinute prin El. Tot ce există în Universul fizic – spun savanţii – este energie. De aici rezultă că, Isus este unicul centru energetic al Universului. Apostolul ne spune că prin Fiul, Cuvântul viu, Dumnezeu a făcut veacurile. Aceasta este o afirmaţie grandioasă. Toate fenomenele care afectează simţurile, lumina, căldura, chiar şi materia, sunt forme de energie.

Textul biblic ne spune că Fiul deţine puterea infinită în cer şi pe pământ, pe care a primit-o de la Tatăl. Prin cuvântul puterii Lui ţine legate toate lucrurile şi menţine ordinea celor văzute şi celor nevăzute.

În Noul Testament cuvântul putere vine din grecescul "exousia", care înseamnă autoritate. Este folosit de Isus în Matei 28:18), "Toată puterea Mi-a fost dată în cer şi pe pământ". Un alt grecesc tradus prin putere este "dunamis", care înseamnă forţă sau tărie. Este folosit în Evrei 1:2,3). Un cuvânt interesant este grecescul "energes", tradus energie. Este folosit în Evrei 4:12, unde se spune despre Cuvântul lui Dumnezeu că este "viu şi lucrător". Cuvăntul nu numai că este plin de energie, ci El insuflă energie.

În ecuaţia puterii Cuvântului, o formă de energie este puterea luminii. Această lumină ne vine de la Cuvântul lui Dumnezeu, care este absolut perfect şi veşnic pur. Facem abstracţie de efectul luminii asupra materiei şi ne gândim la ce efect are această lumină asupra unui suflet întunecat de păcat. Psalmistul zice: "Descoperirea cuvintelor Tale dă lumină" Ps. (119:130). Căci Dumnezeu, care a zis: "Să lumineze lumina din întuneric", ne-a luminat inimile. (2Cor. 4:6).

În Genesa cap. 1 v 3, găsim afirmaţia: "Să fie lumină!" Oamenii de ştiinţă au calculat că toate depozitele de cărbune, gaze, petrol, lemn, uraniu şi alte materii de pe mapamond, echivalează doar cu trei zile energie solară ajunsă pe pământ. Pentru fenomenele fizice şi viaţa biologică de pe pământ, putem spune că soarele este "lumina lumii". Aceasta nu face altceva, decât dă măreţie extraordinarei afirmaţii a lui Isus, când a zis: "Eu sunt lumina lumii". (Ioan 8:12). Soarele a luat fiinţă tot prin Puterea Cuvântului. Sursa puterii fizice a Universului este ea însăşi măiestria Cuvântului viu.

Domnul nostru Isus Hristos, pe lângă faptul că este numit Cuvînt sau Logos, mai are multe alte denumiri. El este identificat cu ÎNŢELEPCIUNEA. Proverbe cap. 8 v 22-31 este o "autobiografie" a meşterului care era la lucru lângă Dumnezeu şi în toate zilele era desfătarea Sa. "Toate lucrurile au fost făcute prin El; şi nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El."

Piatra de boltă a caracterului

Oricâte progrese am face în cunoaşterea adevărului este imposibil a discerne toate bogăţiile harului divin faţă de noi. Dumnezeu a făcut aceste lucruri pentru noi din bogăţia harului şi a îndurării Sale, mânat fiind de iubire. Domnul Isus a fost "meşterul" care a dus la îndeplinire grandioasa operă de salvare a omului din păcatul strămoşesc, tot mânat de iubire. "El, care este oglindirea slavei Lui şi întipărirea Fiinţei Lui, şi care ţine toate lucrurile cu Cuvântul puterii Lui..." (Evrei 1:3).

Dumnezeu este iubire şi oricine vrea să-i fie plăcut Lui, aleargă spre această ţintă. . "Acum dar, rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea; dar cea mai mare dintre ele este dragostea." (1Cor. 13:13). Credinţa şi nădejdea în Domnul ne îndeamnă ca, în toate împrejurările să cultivăm iubirea. În primul rând iubire mai presus de toate faţă de Dumnezeu, faţă de Domnul Isus Hristos şi dedicare bucuroasă adevărului. În al doilea rând, iubire nobilă şi curată faţă de fraţi. Apoi iubire simpatică faţă de lume şi chiar faţă de duşmani.

Ap.Pavel vorbind în ep. Galateni despre roadele Duhului, aşează iubirea pe primul loc. Oare de ce? Pentru că "...iubirea este împlinirea Legii." (Romani 13:10). Fondul adevărat al caracterului lui Dumnezeu este iubirea. Această însuşire ne arată în mod concret personalitatea Lui. Legătura desăvârşirii care strânge laolaltă pe toţi copiii lui Dumnezeu este iubirea. Cine nu este în iubire nu cunoaşte pe Dumnezeu.

Adresându-se Corintenilor, în prima sa epistolă, ap. Pavel le-a amintit toată gama largă de Providenţe divine, de care se bucura eclesia timpurie. Le-a vorbit despre diferitele daruri ale Spiritului care au fost acordate Bisericii pentru stabilitatea şi dezvoltarea ei, dar le-a indicat că mai presus de toate acestea există o cale a maturităţii în Hristos.

În Biserica primară se practica miraculosul dar al limbilor. Era nevoie de acest lucru pentru ai strânge laolaltă şi a analiza împreună mesajul Domnului. Pentru a se fortifica în credinţă, ei aveau nevoie ca mesajul să vină într-un chip miraculos, pentru a fi cât mai bine apreciat şi crezut că vine de la Domnul. Ap. Pavel dorind să-i conducă mai departe le-a atras atenţia că pun prea mare preţ pe darul limbilor. Le spune cu îndrăzneală un mare adevăr şi declară că nu cunoştinţa, nu înţelepciunea, nu talentele, nu darurile, de orice fel, sunt lucrurile care trebuiesc căutate, ci mai presus de orice este IUBIREA.

Cu siguranţă, nu stă în puterea noastră să descriem iubirea. Tot ce putem face este să vorbim despre iubire. Nu vom copia aici însuşirile iubirii pe care le găsim în 1Cor. cap. 13. Pot fi citite din Biblie. Ap. Pavel a alăsat Corintenilor, precum şi la noi, un poem al iubirii. Toate energiile, copiii lui Dumnezeu le folosesc pentru a atinge acest standard.

Dragostea sufere totul în sensul că, îndură orice opoziţie fără să se răzbune, ştiind că răzbunarea este a Domnului şi că orice presiuni vor fi exercitate asupra sa, nu va fi zdrobită. Dragostea crede totul în sensul că, nu are suspiciuni, nu contestă sinceritatea semenilor săi. Este plină de credinţă în promisiunile divine. Dragostea nădăjduieşte totul, are speranţa că Cel Atotputernic o va întâmpina în revărsatul zorilor sprijinăndu-se pe braţul iubitului ei.

Pavel vorbeşte Corintenilor despre darurile Spiritului Sfânt, iar Galatenilor despre roadele Spiritului Sfânt. Din această ordine aşezată de către Pavel, putem înţelege că iubirea nu este un dar, ci o roadă. O roadă care trebuie să o dezvoltăm în grădina sufletului nostru cu multă gingăşie şi perseverenţă. Dar tot apostolul ne spune că "...dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt, care ne-a fost dat." (Rom. 5:5). Iubirea ne-a fost dată, dar noi trebuie să creştem în iubire. Înainte de a putea face acest lucru trebuie să fim echitabili şi drepţi. Idealul iubirii îl putem atinge numai dacă avem înscrise în caracterul nostru trăsăturile de caracter ale Domnului, dacă cugetăm în continuu la Legea lui Dumnezeu şi o practicăm în relaţiile cu semenii noştri şi mai ales cu fraţii. Dacă în inima noastră predomină iubirea, ea nu va îngădui ca sentimente obscure să facă din orice lucru neînsemnat dovada unei rea intenţii din partea altora.

Noi vorbim despre iubire şi dreptate ca despre însuşiri pe care le au toţi oamenii, într-o măsură mai mică sau mai mare. Dar dacă am vorbi despre milă şi îndurare, care sunt manifestări ale iubirii – acestea întrec dreptatea. Legea dreptăţii zice: "Tot ce voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi la fel." Aceasta este datoria oricărui om, după Legea dreptăţii. Dacă noi facem mai mult, fapta noastră este calificată milă şi îndurare. Dumnezeul nostru nu a fost obligat de nimeni şi nimic să răscumpere neamul omenesc, ci a făcut acest lucru din bogăţia harului şi a milei Sale. Dând pe Isus la chinuri şi suferinţi a făcut mai mult decât cerea dreptatea. Şi noi suntem chemaţi să trecem în iubire peste porunca dreptăţii. O astfel de iubire este cerută de la membri corpului lui Hristos. Aceasta nu este numai iubire faţă de Dumnezeu şi poruncile Sale (care este datoria oricărui om), ci este cu mult mai mult. Trebuie să fim totdeauna dispuşi a ne da viaţa pentru fraţi. "Purtaţi-vă sarcinile unii altora, şi veţi împlini Legea lui Hristos." (Galateni 6:2). Aceasta este iubirea de sacrificiu. Este fructul copt al Spiritului Sfânt. Este piatra de boltă a caracterului. AMIN.