miercuri, 30 decembrie 2009

Ora de Bilanţ

Când ornicul timpului ne va anunţa că am păşit într-un spaţiu necunoscut, să ne refugiem pentru un moment din vălmăşagul ameţitor al cotidianului şi să aruncăm o privire retrospectivă la faptele, gândurile şi sentimentele de care am fost călăuziţi în anul care a trecut. Cumpăna anilor ne pune faţă în faţă cu conştiinţa noastră. Este ora de bilanţ sufletesc.

Să explorăm profunzimile sufletului şi să aducem la lumină, din subconştientul fiinţei noastre, toate păcatele pe care le-am comis cu sau fără ştiinţă şi care au adus atingere echilibrului nostru moral, exprimându-ne adânca părere de rău şi rugând pe Dumnezeu să ne ierte pe baza jertfei Fiului Său. Să revizuim tot ce am dobândit mintal în anul care a trecut, toate achiziţiile pe care le-am făcut. Să fim gata a repudia ce ni se dovedeşte a fi fals şi a accepta ce repudiasem pe nedrept.

Marea vieţii e din ce în ce mai agitată. Talazurile ei cad în continuu vijelios peste noi. Dar oricât de absurde şi de nedrepte ar fi cele ce se întâmplă, ele au o logică. Toate evenimentele au loc după “sfatul hotărât şi după ştiinţa mai dinainte a lui Dumnezeu”. (F.A 2:23). “Totul e cântărit, totul e măsurat, totul e socotit”. Nici o suferinţă şi nici o lacrimă nu se iroseşte în van. “El numără paşii noştri de pribegi şi chiar lacrimile noastre le adună într-un burduf, iar apoi le scrie în cartea Sa de aducere aminte.” (Ps. 56:8)

Acum când suntem la margine de ani, să avem mereu înaintea ochilor aritmetica vieţii, ca să ne ştim număra bine zilele şi să primim o inimă înţeleaptă.

Fie ca Dumnezeu să ne dea înţelepciune şi putere ca în acest an să facem paşi importanţi şi progrese considerabile spre Împărăţia Sa. AMIN.

miercuri, 9 decembrie 2009

CARTEA CARTILOR

Priviţi la Cartea Cărţilor, e mană sfântă

Din care-n fiecare zi ne tot nutrim,

E harfa Universului ce ne prezintă

Mesajul Tatălui, redat în mod sublim.

O enciclopedie, care ne învaţă

Despre istoria umană cum s-a scris,

Cum omul care-a fost deposedat de viaţă

Va fi restaurat din nou în Paradis.

E un esenţial de cunoştinţe

Indispensabile la omul în păcat,

Pierdut pe la uitatele credinţe,

Intimidat mereu cu iadul înfocat.

E gândul Creatorului, turnat şi întrupat

Pe calea slovelor în forme de tipar,

Este Înţelepciunea care ne-a salvat,

Făclia libertăţii şi mântuirea-n dar.

Aceasta e Scriptura, atotştiinţă,

Poezie inefabilă în Univers,

Inepuizabil vector către pocăinţă,

Duh de viaţă în trupul nostru efemer.

Iubim această Carte, slăvim pe Autor,

Îi admirăm “Fântâna” argintie,

În fiecare zi venim l-acest Izvor

Să scoatem apă, proaspătă şi vie.

miercuri, 24 iunie 2009

Despre Păcat


În termenii diferitelor dicţionare, păcatul este definit ca fiind încălcarea unei legi. Păcatul a intrat în lume când Adam şi Eva, strămoşii noştri, au încălcat interdicţia divină de a gusta din „pomul cunoştinţei binelui şi răului”, ceea ce a determinat căderea lor în păcat şi moarte. Acest fapt a avut consecinţe catastrofale asupra întregului neam omenesc. Astăzi păcatul este universal. În fiecare om există o doză considerabilă de egoism. Ori câte eforturi se depun pentru educaţia şi civilizaţia omenirii, conflictele sângeroase nu contenesc, violenţele şi crimele cresc, discriminările rasiale, sociale, politice şi de altă natură se văd la tot pasul. Toate aceste elemente ale degradării fiinţei umane îşi au originea în natura păcătoasă a omului. Ca o consecinţă a acestei situaţii, de şase mii ani întreaga omenire moare şi totuşi marea majoritate a oamenilor nu vor să recunoască şi neagă cu cerbicie faptul că sunt diagnosticaţi cu această boală a păcatului.
Păcatul a ridicat un zid de despărţire între om şi Dumnezeu. Regele David recunoaşte acest lucru. „Iată că sunt născut în nelegiuire, şi în păcat m-a zămislit mama mea.”(Ps. 51:5), iar profetul Isaia declară: „Toţi am ajuns ca nişte necuraţi, şi toate faptele noastre bune sunt ca o haină mânjită. Toţi suntem ofiliţi ca o frunză şi nelegiuirile noastre ne iau ca vântul.”(Isaia 64:6).
Păcatul nu este o închipuire a oamenilor Vechiului Testament. Apostolul Pavel descrie în epistola către Romani, chiar în primul capitol – starea de păcat a omenirii. De asemenea, ap. Ioan în prima sa epistolă scrie: „Dacă zicem că n-avem păcat, ne înşelăm singuri, şi adevărul nu este în noi. Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire. Dacă zicem că n-am păcătuit, îL facem mincinos şi Cuvântul Lui nu este în noi.”(1Ioan 1:8-10).
Se impune, încă de la început, o întrebare. În ce constă păcatul? Diferiţi termeni îl definesc. Poate fi descris ca o incapacitate de a face binele, poate o poftă care adoarme raţiunea şi întrece puterea de control a individului, dar cea mai potrivită definiţie este călcarea Legii lui Dumnezeu, „Deci, cine ştie să facă bine şi nu face, săvârşeşte un păcat.”(Iacov 4:17). „Oricine face păcat, face şi fărădelege; şi păcatul este fărădelege.”(1Ioan 3:4). Se spune că evreii au legea lui Moise, păgânii, legea conştiinţei, iar creştinii legea lui Isus. Dar nici unul, indiferent ce lege au, nu respectă codul etic, ci toţi calcă legea şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu.
Legea lui Dumnezeu, care constă în cele zece porunci, a fost dată cu un anumit scop. Tocmai ca să iasă la iveală păcatul. „. . .fără Lege păcatul este mort.”(Romani 7:8).
Cea mai nobilă trăsătură a omului este faptul că a fost făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. După ce omul a căzut în păcat, acest lucru l-a despărţit de Dumnezeu, care este o fiinţă infinită în desăvârşirea Lui şi nu poate privi păcatul, (Habacuc 1:13). Dar Dumnezeu l-a iubit mult, atât de mult încât a dat la moarte pe Fiul Său, pentru ca oricine va crede să aibă şansa de a câştiga viaţă veşnică. Nu numai că păcatul ne-a despărţit de Dumnezeu, ci el (păcatul) ne face robi ascultării de cel rău. Dumnezeu, în Planul pe care l-a alcătuit în Sine însuşi a luat hotărârea să ne scape de păcat şi să restabilească relaţia cu noi prin Isus Hristos. Acest lucru îl spune îngerul Gavril logodnicului Mariei, Iosif. „Ea va naşte un Fiu, şi-i vei pune numele Isus, pentru că El va mântui pe poporul Lui de păcatele sale.”(Matei 1:21).
Apostolul Pavel scria mai târziu lui Timotei: „O, adevărat şi cu totul vrednic de primit este cuvântul, care zice: „Hristos Isus a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi”. 1Tim 1:15). Despre acelaşi lucru scrie şi ap. Petru; „El a purtat păcatele noastre în trupul Său, pe lemn, pentru ca noi, fiind morţi faţă de păcate, să trăim pentru neprihănire;”(1Petru 2:24).
Domnul Isus nu numai a luat natura omenească, ci a luat şi păcatele noastre asupra Lui. El a trebuit să treacă printr-un moment critic, atunci când a strigat: „Eloi, Eloi, lama sabactani.”(Marcu 15:34). Isus a suferit chinul despărţirii de Tatăl în locul nostru. Atunci s-a săvârşit lucrarea împăcării. Dumnezeu nu a lichidat doar trecutul nostru, ci prin jertfa lui Isus, El ne-a dăruit prezentul şi perspectiva viitorului.
Puţini oameni recunosc astăzi că ei sunt păcătoşi. Însă cei care auzind Cuvântul se întreabă ca temnicerul din Filipi: „Domnilor, ce trebuie să fac ca să fiu mântuit?”,aceştia recunosc starea lor păcătoasă şi necesitatea mântuirii. La mântuire se poate ajunge numai prin credinţă în sângele Domnului Isus, care poate curăţa orice păcat. A urma pe Cristos înseamnă a renunţa la orice drept asupra vieţii noastre şi a lua pe umeri crucea Lui. Un om cu crucea în spate este un om care îşi răstigneşte eul său şi moare în fiecare zi. Cu alte cuvinte, cel ce se predă lui Cristos se pierde pe sine însuşi. Cristos doreşte să ocupe primul loc în inimile noastre şi să nu fie lăsat la periferie. Întrebarea este: cum ne raportăm noi fiecare la Domnul, este afară sau înăuntru? Dacă este încă afară, veniţi să-L poftim înăuntru, să-i mărturisim păcatele noastre şi să întoarcem spatele definitiv către păcat. „De vor fi păcatele voastre cum e cârmizul, se vor face albe ca zăpada; de vor fi roşii ca purpura se vor face ca lâna.”(Isaia 1:18). „Dumnezeu nu ţine seama de vremurile de neştiinţă, şi dă de ştire acum tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască.”(F.A.17:30).

luni, 11 mai 2009

Fiul omului

Expresia, Fiul omului, se găseşte de 81 ori în Evanghelii şi, în toate aceste cazuri, cei patru evanghelişti redau afirmaţiile lui Isus din Nazaret. O singură dată este folosită de către diaconul Ştefan, (Fapt. ap. 7:56); tot o singură dată o găsim în Ap. 1:13.
Isus din Nazaret care poartă şi acest nume de Fiu al omului, este Unicul Fiu născut al lui Dumnezeu, dar pentru a răscumpăra omenirea din păcatul strămoşesc a venit pe pământul nostru, s-a întrupat în fecioara Maria devenind Fiu al omului. Venirea lui Isus pe pământ este o taină care, a frământat multe capete luminate veacuri în şir, dar tocmai în această enigmă constă întregul mister al mântuirii noastre.
Dacă privim pe Fiul omului la începutul activităţii Sale mesianice, la viaţa Lui modestă, deosebită de a tuturor oamenilor, iar apoi urcând cu crucea-n spate „via dolorosa” semnând cu sângele Său actul final al răscumpărării, rămânem copleşiţi de iubirea altruistă şi de puterea jertfei ce s-a consumat pe Golgota. Nu numai urmaşii credincioşi ai lui Isus trebuie să i se închine, să-i admire Înţelepciunea, dăruirea de Sine şi frumuseţea Caracterului, ci întreaga omenire ar trebui să-i aducă în fiecare zi un omagiu de mulţumire, pentru ce a făcut El faţă de rasa căzută, restabilind relaţia omului cu Dumnezeu. Dar, stupoare! În toate generaţiile de ieri şi azi au existat oameni care neagă existenţa, chiar şi istorică a lui Isus. Alţii admit că a fost o realitate istorică, dar neavând acces la ştiinţa indistructibilă a lui Dumnezeu, îi tăgăduiesc originea cerească. Alţii sunt atât de perfizi, încât nu-L neagă, dar îL adulterează şi se folosesc de El pentru meschine interese. Sunt puţini cei care în intervalul existenţei lor au peregrinat la marginea tăcutului pustiu, ca să asculte vocea blândă a Celui care a spus: „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa.”
Sunt semnificative şi pline de consistenţă cuvintele marelui Rousseau care a scris despre Isus: „. . .ce curăţenie, ce blândeţe, ce graţie conţin învăţăturile Sale! Şi câtă înţelepciune cuprind cuvintele Sale! Ce prezenţă de spirit, delicateţe dovedesc răspunsurile Sale! . . .cele povestite despre Socrate nu sunt atât de bine dovedite ca cele ce privesc pe Isus, şi totuşi nimeni nu le pune la îndoială.”
De către Napoleon – Fiul omului – este văzut astfel: „De la început până la sfârşit Isus este acelaşi; maiestuos şi simplu, infinit de blând şi infinit de sever. Veşnic acelaşi în vorbă şi faptă, El este luminat, consistent şi calm. Se spune că sublimul este un atribut al divinităţii; ce nume vom da Aceluia a cărui caracter cuprinde toate elementele sublimului?”
Limbajul omenesc este incapabil Să cuprindă frumuseţea unui caracter perfect. Prin jertfa Sa, Isus a scos la lumină valoarea dragostei lui Dumnezeu. A făcut posibilă transformarea vremelnicului în eternitate. Sacrificiul lui Isus nu-l vom putea răsplăti niciodată, dar ne vom putea arăta mereu recunoştinţa prin iubirea şi credinţa noastră, plecându-ne cu smerenie la picioarele Sale, mărturisind că Fiul omului este cu adevărat Fiul lui Dumnezeu. Amin!

marți, 28 aprilie 2009

Cartea CÂNTAREA CÂNTĂRILOR, privită din punct de vedere spiritual, este un dialog imaginar între Mirele ceresc şi Mireasa Sa de pe pământ. Poezia de mai jos redă în câteva cuvinte această scenă virtuală.

ECLESIA

Mirele:
Frumoasă eşti iubita mea, cu gura ca o fragă,
Deşi prigoana te-a negrit, tu îmi eşti tot mai dragă.
Eclesie, când te-am văzut erai în nefiinţă,
Şi să te naşti, fără un preţ era cu neputinţă.

M-ai fascinat, şi-n Sinea Mea aveam un singur dor,
În casa Mea să-ţi fac un loc şi-n veci să te ador.
Atunci am zis: „Iată-mă vin”, aşa scrie Cuvântul,
De dragul tău m-am coborât să vizitez pământul.

Ne-am întâlnit acolo-n deal, îţi mai aduci aminte?
Eram atunci întins pe lemn, lipsit şi de veşminte.
Pe Golgota Eu am plătit un preţ să-mi fii soţie,
Am dat o viaţă să te am cu mine-n veşnicie.

Mireasa:
Iubitul meu ce-ai apărut din slăvile senine,
De când ţi-am mirosit parfumul nu pot fără de Tine,
La umbra aripilor Tale e toată fericirea mea,
Urcând spre Muntele cel Sfânt, bolnavă de dragostea Ta.

Mirele:
Iubita Mea cu gât frumos şi ochi de porumbiţă,
Ce lungă cale ai parcurs prin chin şi suferinţă.
Curtată de mulţi peţitori tu ai rămas cinstită,
De aceea vei fi pentru veci singura Mea iubită.

În iarna pribegiei tale priveai mereu zenitul,
Şi aşteptai Mirele drag s-aducă răsăritul.
Eu te voi întâlni-n văzduh, şi-acolo printre astre
Vei fi Mireasă de-mpărat în ziua nunţii noastre.

Mireasa:
Te-am căutat prin catedrale, dar nu te-am întâlnit,
Te-am ascultat la alte turme şi nu te-am auzit,
Dar când dorinţa mea m-a dus în grădina cu crini,
Am întâlnit surâsul Tău şi ochii Tăi senini.

Iubitul meu, dragostea Ta mi-a fost candela nopţii,
Deşi de multe ori am plâns prin valea umbrei morţii.
Ştiam că sunt aleasa Ta şi vei veni la mine,
Că toate florile ce-am strâns, le-am strâns doar pentru Tine.

Mirele:
Frumoasa Mea, fată de Domn ce te usuci de dor
Şi lupţi cumplit ca nişte oşti sub steagurile lor,
De două mii de ani te-aştept la pieptul Meu să vii,
Să-ncepem nunta-n zori de zi şi până-n veşnicii.

Mireasa:
O, Tu, cel mai frumos bărbat cu smirnă pe veşminte
Sunt gata să te întâlnesc pe înălţimi prea sfinte.
De-acolo, o mie de ani, vom domni pe pământ,
Vom fi în veci de veci uniţi pe Muntele cel Sfânt.

* * *

marți, 21 aprilie 2009

Eternitatea

Cuvântul din greaca clasică tradus prin etern sau veşnic este „aionios”. În traducerile romaneşti „aionios” este redat prin: veşnic, veşnicie. Singură Biblia de la Iaşi, 1874, îl traduce prin „etern”.

Eternitate înseamnă existenţă infinită în timp, care este din totdeauna, care nu va înceta niciodată să existe. Pentru filosoful Platon, aionios este cuvântul care descrie eternitatea în contrast cu timpul. Însuşi Platon afirmă că a folosit acest cuvânt pentru a defini ceea ce nu are nici început nici sfârşit, şi care nu este supus nici schimbării, nici decăderii, ceea ce este mai presus de timp.
„Aionios” este în mod distinct cuvântul eternităţii, şi el poate să descrie numai ceea ce ţine în esenţă de Dumnezeu. Este întrebuinţat referitor la legământul veşnic al cărui Mijlocitor este Cristos, (Evrei 13:20). Un legământ este o relaţie cu Dumnezeu, iar prin Isus Cristos oamenii pot să stabilească o relaţie cu Dumnezeu, care poate fi la fel de eternă ca Dumnezeu.
Este întrebuinţat cu referire la răscumpărarea eternă şi la moştenirea eternă garantată de Cristos,(Evrei 9:15).
Este folosit cu privire la gloria eternă în care va intra creştinul, (2Corint. 4:17, 2Tim. 2:10, 1Petru 5:10).
Este utilizat referitor la Împărăţia lui Isus Cristos, (2Petru 1:11).
Promisiunea pe care ne-a făcut-o Dumnezeu este viaţă veşnică, (Tit 1:2, 1Ioan 2:25). Dar viaţa veşnică nu este numai făgăduinţa lui Dumnezeu, ci este şi darul Său, (Rom. 6:23). Este ceva ce nu poate fi câştigat de noi direct, ci numai prin Isus Cristos. El este apa vie, elixirul vieţii, (Ioan 4:14). El este hrana care aduce oamenilor viaţă veşnică, (Ioan 6:54). Cuvintele lui Isus sunt cuvintele vieţii veşnice, (Ioan 6:68). Fiul lui Dumnezeu a venit şi ne-a dat pricepere ca să cunoaştem pe Cel ce este adevărat – adică pe Tatăl. „El este Dumnezeul adevărat şi viaţa veşnică”, (1Ioan 5:20).
Dumnezeu oferă viaţa veşnică, dar omul trebuie să o dorească, să o solicite şi să îndeplinească câteva condiţii.
1. Viaţa veşnică pretinde cunoaşterea lui Dumnezeu, (Ioan 17:3). A cunoaşte pe Dumnezeu înseamnă a asculta de poruncile Lui. Darurile lui Dumnezeu sunt pentru cei ascultători, iar viaţa veşnică este nu numai un dar, ci chiar o poruncă, (Ioan 12:50).
2. Viaţa veşnică cere loialitate faţă de Dumnezeu. Cei care zi de zi îşi găsesc hrana pe păşunile verzi ale Păstorului bun, îi ascultă glasul Său şi merg după El, nu vor înseta niciodată, pentru că Fiul le dă viaţă veşnică, (Ioan 10:27,28).
3. Sfinţenia este un alt criteriu care trebuie îndeplinit pentru ca cineva să aibă ca răsplată viaţa veşnică, (Rom. 6:22). Viaţa veşnică este dată celor care au o dragoste asiduă faţă de Dumnezeu şi aşteaptă răbdători îndurarea Domnului nostru Isus Cristos, (Iuda 21).
4. Viaţa veşnică necesită să fim lucrători împreună cu Dumnezeu pe câmpul Evangheliei,(Ioan 4:36).
Oricât ne-am sili să armonizăm toate informaţiile referitoare la viaţa veşnică relatate în Sfintele Scripturi, nu vom reuşi niciodată să facem acest lucru în mod complet. Cineva spunea: „Viaţa are adevărată valoare numai când nu e cu nimic mai prejos decât viaţa lui Dumnezeu.” Aceasta este semnificaţia vieţii eterne.
Fie Numele lui Dumnezeu binecuvântat. Amin!

marți, 7 aprilie 2009

IN GHETSIMANI

S-a dus apoi într-un loc îngrădit numit Ghetsimani” (Marcu 14:32).

Pe drumul de la Ierusalim spre Betania, pe valea Chedronului şi la poalele muntelui Măslinilor, se afla un colţişor ascuns, discret şi intim, unde adeseori se retrăgea Isus cu discipolii Săi spre a se ruga. Era Ghetsimani. Un loc liniştit, aspru şi melancolic. În acest loc tainic, departe de zgomotele lumii, prielnic celor mai profunde reculegeri, Isus a petrecut noaptea de doliu. Aici s-a rugat pentru ultima oră, zdrobit fiind de durere ca rodul măslinelor sub teascul din Ghetsimani.
A ajuns într-un chin ca de moarte şi a început să se roage mai fierbinte, iar sudoarea i se prefăcuse ca nişte picături de sânge care cădeau la pământ. Aici sub umbra răsfirată a măslinilor, Isus a îngenunchiat pentru ultima dată şi glasul Său blând despica tăcerea nopţii . . .”
Tată, dacă este cu putinţă depărtează de la mine paharul acesta. Totuşi nu cum vreau Eu, ci cum voieşti Tu.”
Undeva mai departe ucenicii dormeau pe când încă vibra în atmosferă ecoul ultimului îndemn . . .”Vegheaţi şi rugaţi-vă ca să nu cădeţi în ispită.” Erau ultimele clipe ale Fiinţei celei mai nevinovate din câte a cunoscut lumea şi cea mai iubită din tot Universul.
E noapte. Cerul pare un ocean de jăratec. Într-un colţ se înalţă luna visătoare, ca o mireasă poleind frunţile bombate ale măslinilor. Printre trunchiurile copacilor abia distingi o fiinţă pe a cărei faţă, în lumina lunii, se conturează amprentele durerii. E în genunchi. În ochii lui senini s-au topit norii ce se ridicau în zare. Buzele Sale rostesc câte un cuvânt, iar în priviri se brăzdează un adânc zbucium sufletesc. În zare se înalţă Golgota, iar în faţa Lui apare drumul de la Pretoriu şi până la vârful Căpăţânii, apoi . . .crucea. „Tată . . . dacă este cu putinţă” . . .şi în ochi i se rostogolesc boabe rubinii, ca de sânge, parcă ar fi vrut să înscrie ceva.
Acolo a început cea mai sublimă jertfă, când fiinţa Lui s-a contopit cu deznădejdea morţii, de mii de ori mai grea decât toate chinurile din lume. Acolo s-a urzit umbra crucii . . . şi acolo a început să pâlpâie nădejdea mântuirii noastre. După lungi suspine, Isus pare învins de dragoste după sufletele noastre.
Ghetsimani este oglinda cea mai fidelă, în care vezi pe Isus fără păcat şi deosebit de păcătoşi, pe de o parte, iar pe de altă parte pe om cu toate păcatele lui. Ghetsimani este locul în care s-a dat lupta între întuneric şi lumină, între viaţă şi moarte, faptul că nimeni nu a suferit, nu s-a supus şi n-a IUBIT ca El.

luni, 16 martie 2009

Isus, Mântuitorul!

Fiincă a făcut pe om
După chipul Său frumos,
Dumnezeul nevăzut,
Chiar de omul a căzut,
L-a iubit mărinimos.

Cu iubire altruistă,
Putrnic şi Înţelept,
Tatăl a planificat
Omul să fie iertat,
Iar El să rămână drept.

A trimis în lumea noastră,
Să mulţumească dreptatea,
Ce-a avut mai scump în Sine,
Să-l scoată pe om din ruine
Şi să-i redea libertatea.

Şi-a venit Nazarineanul
Jos, pe pământul barbar,
Ca să-l scuipe saducheii
Şi să-l bată fariseii,
Urcându-l sus, pe Calvar.

Acolo întins pe cruce,
Cu sânge neprihănit
A semnat Răscumpărarea,
Aducând la toţi iertarea
Din păcatul moştenit.

De atuncea an de an
Rememorăm amintirea,
Sângelui ce s-a vărsat,
Şi trupului ce s-a dat
Să ne-aducă Ispăşirea.

Dragii mei fraţi şi prieteni,
Ridicaţi privirea-n sus
Şi vestiţi preţul prin care,
Am primit şi noi valoare.
Vestiţi moartea lui Isus!

duminică, 8 martie 2009

Iosif, un tip

Mulţi oameni drepţi ai Vechiului Testament, în diferite situaţii, îl reprezintă pe Domnul nostru Isus Cristos, dar în nici o icoană Fiul lui Dumnezeu nu este ilustrat atât de frumos şi desăvârşit ca în istoria vieţii lui Iosif – un fiu al patriarhului Iacov. Fie că îl privim ca pe cel mai iubit fiu al tatălui său, ori urât de către fraţii lui pentru că a mărturisit pe Dumnezeul viselor sale, fie că îl privim în suferinţe când a fost coborât în groapă şi vândut, iar mai apoi îmbrăcat în haine de in subţire şi pus al doilea om de stat în regat, în toate acestea, Iosif îl reprezintă pe Marele Isus din Nazaret. În binecuvântarea dată de Iacov fiilor săi, despre Iosif a zis: „Iosif este vlăstarul unui pom roditor, vlăstarul unui pom roditor sădit lângă un izvor. Ramurile lui se înalţă deasupra zidului. Arcaşii l-au aţâţat, au aruncat săgeţi, şi l-au urmărit cu ura lor. Dar arcul lui a rămas tare, şi mâinile lui au fost întărite de mâinile Puternicului lui Iacov şi a ajuns astfel păstorul, stânca lui Israel.” (Gen. 49:22-24).


Fraţii lui Iosif nu erau de acord cu faptul că el era ţinta iubirii bătrânului Iacov, nici cu gândul înălţării la care făceau aluzie visele sale. Din acest punct de vedere, fraţii lui Iosif reprezintă pe iudeii din zilele lui Isus. (Ioan 1:11). Iosif, mărturisind visele sale, a spus un adevăr, iar pentru aceasta fraţii lui l-au urât, l-au abandonat într-o groapă, iar mai târziu l-au vândut fără remuşcări unor ismaeliţi care se duceau în Egipt. 


La fel s-a întâmplat cu Isus. El a mărturisit despre adevăr. (Ioan 18:37). „Credincioşia lui Isus pentru adevăr a atras asupra Lui ura şi împotrivirea celor orbiţi de satan. Mărturisirea pentru adevăr l-a costat viaţa, iar sacrificarea vieţii în folosul adevărului constituie Preţul Răscumpărării.” Fraţii lui Iosif „…l-au zărit de departe, şi până să se apropie de ei, s-au sfătuit să-l omoare. Ei au zis unul către altul: , veniţi acum să-l omorâm şi să-l aruncăm într-una din aceste gropi... ! (Gen. 37:18-20).Toată această scenă ne aminteşte despre Pilda vierilor redată de către Matei cap. 21 v 37-39. “La urmă, a trimis la ei pe fiul său, zicând: Dar vierii când au văzut pe fiul, au zis între ei: . Şi au pus mâna pe el, l-au scos afară din vie şi l-au omorât.”

Privind la Iosif în groapă, în temniţă, iar apoi domnitor al întregului Egipt, îl vedem pe Domnul, crucea suferinţelor, şi apoi Domn al slavei, primind toată puterea în cer şi pe pământ, aşa cum Iosif a primit din partea lui faraon totul pe mâna sa. Iosif nu a fost un dictator al Egiptului, dar pentru a-şi arăta credincioşia faţă de încrederea investită în el, a condus Egiptul cu o mână puternică, asemenea “toiagului de fier.” Iosif a avut sarcina de a strânge cereale şi a da hrană Egiptenilor. Tot aşa Domnul nostru are provizii strânse, pentru ca la timpul potrivit să dea hrană “egiptenilor” (întregii omeniri). Pentru succesul misiunii Sale, Isus îi va conduce cu un “toiag de fier”. Acest lucru va fi făcut spre binele omenirii, întocmai precum Iosif a procedat în Egipt, salvând poporul de la moarte. “În urmă, va veni sfârşitul, când El va da Împărăţia în mâinile lui Dumnezeu Tatăl, după ce va fi nimicit orice domnie, orice stăpânire şi orice putere. Căci trebuie ca El să împărăţească până va pune pe toţi vrăşmaşii sub picioarele Sale. Vrăşmaşul cel din urmă, care va fi nimicit, va fi moartea.” (1Cor. 15:24-26).

Mulţumim Tatălui ceresc pentru acest aranjament. Fie Numele Lui binecuvântat în veci de veci. Amin!

luni, 19 ianuarie 2009

Lucrători împreună cu Dumnezeu

« Orice casă este zidită de cineva, dar Cel ce a zidit toate lucrurile este Dumnezeu » (Evr. 3 :4).

După cum vulpile şi-au făcut vizuini şi păsările cerului cuiburi, tot aşa fiii oamenilor şi-au construit aici pe pământ case pentru a se adăposti şi a avea unde să-şi plece capul. În vremelnicia lui, omul a proiectat construcţii de diferite mărimi şi stiluri. Dar nici una din aceste zidiri nu este pentru el o locuinţă veşnică. Pentru ca un lucru să fie etern, el trebuie creat. Iar omul nu poate crea. Creatura nu poate fi creator.
Dumnezeu, care a făcut pe om după “chipul şi asemănarea Sa”, nu va lăsa pentru totdeauna Pământul plin cu “spini şi pălămidă”, şi nici pe om lipsit de o locuinţă veşnică. Vremile aşezării tuturor lucrurilor este aproape. Marele Arhitect (…singurul care face minuni, Ps. 72:18), proiectantul celei mai mari construcţii – edificiul de pace şi dreptate, de un perfect echilibru – a garantat realizarea acestui monument. Acest edificiu este: “Cetatea Dumnezeului celui viu” este “Ierusalimul ceresc” este “Eclesia celor întâi născuţi” este “opera lui Dumnezeu”. . . o adevărată minune. Pe acest vast şantier, « De la răsăritul soarelui până la apusul lui... », lucrăm la edificarea caracterului nostru. « Căci noi suntem împreună lucrători cu Dumnezeu. Voi sunteţi ogorul lui Dumnezeu, clădirea lui Dumnezeu. » (1Corint. 3 :9). Cineva a spus o vorbă înţeleaptă : « Nu-ţi împodobi adăpostul tău pământesc mai mult ca sufletul. Dă atenţie clădirii spirituale. » Dacă opera de creaţie mai dinainte a lui Dumnezeu, în diversitatea ei fără margini, care e cu mult mai presus de înţelegerea noastră trezeşte în noi interes şi adâncă admiraţie, atunci cu cât mai admirabilă şi încântătoare trebuie să fie lucrarea finală a iubirii lui Dumnezeu pe care ne-a descoperit-o prin Cuvântul Său. « Vreau să zic : taina ţinută ascunsă din veşnicii şi în toate veacurile, dar descoperită acum sfinţilor Lui, cărora Dumnezeu a voit să le facă cunoscut care este bogăţia slavei tainei acesteia între Neamuri, şi anume : Hristos în voi , nădejdea slavei. » (Coloseni 1 :26,27).
Cine poate pătrunde în totalitate şi cine poate urmări înţelepciunea lui Dumnezeu de care s-a folosit în alcătuirea şi executarea Planului Său ? Îi mulţumim şi ne simţim fericiţi că nouă ne-a descoperit o mare parte a proiectelor Sale de viitor. Şi pentru ca noi să înţelegem, Dumnezeu a făcut o icoană a acestor lucruri. A făcut lucrul acesta nu pentru a ne însuşi o cunoştinţă istorică despre formele, ceremoniile şi cultura unui anumit popor – în cazul nostru poporul evreu – ci pentru a înţelege substanţa acestui aranjament şi a ne întări credinţa.
« Să-mi faci un locaş sfânt, şi Eu voi locui în mijlocul lor » , a zis Dumnezeu lui Moise pe muntele Horeb. (Exod 25 :8). Cine dintre noi nu a auzit de Beţaleel şi Oholiab, doi meşteri iscusiţi peste care a venit Duhul lui Dumnezeu, duh de înţelepciune, pricepere şi ştiinţă pentru tot felul de lucrări ? (Exod. 31 :2-6). Sub autoritatea lui Moise şi sub comanda acestor doi bărbaţi, astfel înzestraţi de către Dumnezeu, s-a ridicat în pustiul « Sin » un locaş sfânt, după porunca lui Dumnezeu dată lui Moise. Această « casă de aur » a fost una dintre cele mai frumoase construcţii de pe planetă.
Mulţi fraţi, de pretutindeni, care studiază în profunzime « macheta » Planului lui Dumnezeu văd în Beţaleel un tip al Domnului Isus Hristos, constructorul şef al adevăratului Plan. Pentru a vedea cât de mult se indentifică Isus cu Beţaleel comparăm Exodul 31 v 3 cu Isaia 11 v 2. Despre amândoi aflăm că au fost umpluţi cu spiritul înţelepciunii, a priceperii, a cunoştinţei de tot felul.
Numele Beţaleel înseamnă « umbra lui Dumnezeu ». În Evrei citim că Isus este : « ...oglindirea slavei Lui şi întipărirea Fiinţei Lui. » Am citit despre Beţaleel că este fiul lui Uri. Numele Uri înseamnă lumină, lumina Domnului. Cine este adevărata lumină care luminează pe orice om venind în lume ? (Ioan 1 :9). « Eu sunt lumina lumii » (Ioan 8 :12).Beţaleel este fiul lui Uri, fiul lui Hur. Acest Hur - bunicul lui Beţaleel – pe când lupta Israel la Refidim împotriva lui Amalec sub comanda lui Iosua, s-a suit împreună cu Moise şi Aron pe vârful dealului. Acolo i-au sprijinit mâinile lui Moise să stea ridicate, până când Iosua a biruit pe Amalec. Numele Hur înseamnă « cel nobil ». Acest lucru scoate în evidenţă o altă trăsătură de caracter a Domnului Isus. Nobleţea Lui este cunoscută de tot Universul şi de o mare parte dintre fiii oamenilor. A renunţat la poziţia cerească pentru a veni în haosul decadenţei omeneşti la dispreţ şi moarte ruşinoasă, acceptată din iubire în favoarea noastră. « Iată-mă vin ! » (Ps. 40 :7). De asemenea, ap. Pavel aminteşte despre nobleţea iubirii de care a fost animat Isus. În ep. către Romani cap. 5 v 6 citim : « Căci, pe când eram noi încă fără putere, Hristos, la vremea cuvenită a murit pentru cei nelegiuiţi. » Ce sacrificiu, ce iubire altruistă.
Nobleţe înseamnă generozitete, mărinimie, altruism ; înseamnă să pui binele altuia înaintea binelui tău. Aşa a fost Isus pentru noi. «
... a purtat păcatele multora şi s-a rugat pentru cei vinovaţi. » (Isaia 53 :12).
Beţaleel a fost din seminţia lui Iuda. Iuda înseamnă « cel lăudat ». Nu numai Tatăl ceresc a lăudat şi apreciat sacrificiul înţelept al Domnului, ascultarea Sa până la moarte, şi încă moarte de cruce, ci şi cele « zece mii de ori zece mii şi mii de mii... » (Ap. 5 :11-13). Acesta este Leul din seminţia lui Iuda, vrednicul lăudat şi glorificat, umbra Tatălui care, manifestându-şi înalta Sa nobleţe a devenit lumina lumii.
Dacă raţiunea noastră este sănătoasă şi putem crede că Beţaleel este un tip al Domnului nostru Isus Hristos, tot aşa ni se pare potrivit a crede că Oholiab – cel care a ajutat pe Beţaleel la construirea cortului din pustiu – ar putea fi un tip al Eclesiei Sale.
Sensul numelui Oholiab este « cortul tatălui ». atâta vreme cât noi trăim în cortul acesta pământesc suntem consideraţi Templul Său, unde Dumnezeu locuieşte prin Spiritul Sfânt. Apostolul Pavel scria Corintenilor : « Nu ştiţi că voi sunteţi Templul lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi ? » (1Cor. 3 :16). Deci, Eclesia este Cortul Tatălui – un Oholiab – un ucenic a lui Beţaleel, adică al lui Isus.
Deşi pentru construcţia Tabernacolului au lucrat doi meşteri, totuşi numai unul a fost numit special pentru acest lucru – BEŢALEEL. El a fost constructorul şef, capul meşterilor. Tot aşa Isus este Cel mai mare în toate. « El este Capul trupului, al Bisericii. El este începutul, cel întâi născut dintre cei morţi, pentru ca în toate lucrurile să aibă întâietatea. » (Coloseni 1 :18). După cum Beţaleel a avut întâietatea faţă de Oholiab, tot aşa Isus are întâietatea în Eclesia Sa.
Meditând profund la această « icoană » nu vom face altceva decât să ne întărim credinţa şi admiraţia pentru Înţelepciunea Tatălui nostru care, a binevoit să ne descopere atâtea frumuseţi ale Planului Său. A Lui să fie slava şi a Fiului Său, acum şi în veci de veci. Amin !

Cartea aceasta a Legii să nu se depărteze de tine!

Cartea aceasta a Legii să nu se depărteze de tine!
Iosua 1:8