Cartea CÂNTAREA CÂNTĂRILOR, privită din punct de vedere spiritual, este un dialog imaginar între Mirele ceresc şi Mireasa Sa de pe pământ. Poezia de mai jos redă în câteva cuvinte această scenă virtuală.

ECLESIA

Mirele:
Frumoasă eşti iubita mea, cu gura ca o fragă,
Deşi prigoana te-a negrit, tu îmi eşti tot mai dragă.
Eclesie, când te-am văzut erai în nefiinţă,
Şi să te naşti, fără un preţ era cu neputinţă.

M-ai fascinat, şi-n Sinea Mea aveam un singur dor,
În casa Mea să-ţi fac un loc şi-n veci să te ador.
Atunci am zis: „Iată-mă vin”, aşa scrie Cuvântul,
De dragul tău m-am coborât să vizitez pământul.

Ne-am întâlnit acolo-n deal, îţi mai aduci aminte?
Eram atunci întins pe lemn, lipsit şi de veşminte.
Pe Golgota Eu am plătit un preţ să-mi fii soţie,
Am dat o viaţă să te am cu mine-n veşnicie.

Mireasa:
Iubitul meu ce-ai apărut din slăvile senine,
De când ţi-am mirosit parfumul nu pot fără de Tine,
La umbra aripilor Tale e toată fericirea mea,
Urcând spre Muntele cel Sfânt, bolnavă de dragostea Ta.

Mirele:
Iubita Mea cu gât frumos şi ochi de porumbiţă,
Ce lungă cale ai parcurs prin chin şi suferinţă.
Curtată de mulţi peţitori tu ai rămas cinstită,
De aceea vei fi pentru veci singura Mea iubită.

În iarna pribegiei tale priveai mereu zenitul,
Şi aşteptai Mirele drag s-aducă răsăritul.
Eu te voi întâlni-n văzduh, şi-acolo printre astre
Vei fi Mireasă de-mpărat în ziua nunţii noastre.

Mireasa:
Te-am căutat prin catedrale, dar nu te-am întâlnit,
Te-am ascultat la alte turme şi nu te-am auzit,
Dar când dorinţa mea m-a dus în grădina cu crini,
Am întâlnit surâsul Tău şi ochii Tăi senini.

Iubitul meu, dragostea Ta mi-a fost candela nopţii,
Deşi de multe ori am plâns prin valea umbrei morţii.
Ştiam că sunt aleasa Ta şi vei veni la mine,
Că toate florile ce-am strâns, le-am strâns doar pentru Tine.

Mirele:
Frumoasa Mea, fată de Domn ce te usuci de dor
Şi lupţi cumplit ca nişte oşti sub steagurile lor,
De două mii de ani te-aştept la pieptul Meu să vii,
Să-ncepem nunta-n zori de zi şi până-n veşnicii.

Mireasa:
O, Tu, cel mai frumos bărbat cu smirnă pe veşminte
Sunt gata să te întâlnesc pe înălţimi prea sfinte.
De-acolo, o mie de ani, vom domni pe pământ,
Vom fi în veci de veci uniţi pe Muntele cel Sfânt.

* * *

Eternitatea

Cuvântul din greaca clasică tradus prin etern sau veşnic este „aionios”. În traducerile romaneşti „aionios” este redat prin: veşnic, veşnicie. Singură Biblia de la Iaşi, 1874, îl traduce prin „etern”.

Eternitate înseamnă existenţă infinită în timp, care este din totdeauna, care nu va înceta niciodată să existe. Pentru filosoful Platon, aionios este cuvântul care descrie eternitatea în contrast cu timpul. Însuşi Platon afirmă că a folosit acest cuvânt pentru a defini ceea ce nu are nici început nici sfârşit, şi care nu este supus nici schimbării, nici decăderii, ceea ce este mai presus de timp.
„Aionios” este în mod distinct cuvântul eternităţii, şi el poate să descrie numai ceea ce ţine în esenţă de Dumnezeu. Este întrebuinţat referitor la legământul veşnic al cărui Mijlocitor este Cristos, (Evrei 13:20). Un legământ este o relaţie cu Dumnezeu, iar prin Isus Cristos oamenii pot să stabilească o relaţie cu Dumnezeu, care poate fi la fel de eternă ca Dumnezeu.
Este întrebuinţat cu referire la răscumpărarea eternă şi la moştenirea eternă garantată de Cristos,(Evrei 9:15).
Este folosit cu privire la gloria eternă în care va intra creştinul, (2Corint. 4:17, 2Tim. 2:10, 1Petru 5:10).
Este utilizat referitor la Împărăţia lui Isus Cristos, (2Petru 1:11).
Promisiunea pe care ne-a făcut-o Dumnezeu este viaţă veşnică, (Tit 1:2, 1Ioan 2:25). Dar viaţa veşnică nu este numai făgăduinţa lui Dumnezeu, ci este şi darul Său, (Rom. 6:23). Este ceva ce nu poate fi câştigat de noi direct, ci numai prin Isus Cristos. El este apa vie, elixirul vieţii, (Ioan 4:14). El este hrana care aduce oamenilor viaţă veşnică, (Ioan 6:54). Cuvintele lui Isus sunt cuvintele vieţii veşnice, (Ioan 6:68). Fiul lui Dumnezeu a venit şi ne-a dat pricepere ca să cunoaştem pe Cel ce este adevărat – adică pe Tatăl. „El este Dumnezeul adevărat şi viaţa veşnică”, (1Ioan 5:20).
Dumnezeu oferă viaţa veşnică, dar omul trebuie să o dorească, să o solicite şi să îndeplinească câteva condiţii.
1. Viaţa veşnică pretinde cunoaşterea lui Dumnezeu, (Ioan 17:3). A cunoaşte pe Dumnezeu înseamnă a asculta de poruncile Lui. Darurile lui Dumnezeu sunt pentru cei ascultători, iar viaţa veşnică este nu numai un dar, ci chiar o poruncă, (Ioan 12:50).
2. Viaţa veşnică cere loialitate faţă de Dumnezeu. Cei care zi de zi îşi găsesc hrana pe păşunile verzi ale Păstorului bun, îi ascultă glasul Său şi merg după El, nu vor înseta niciodată, pentru că Fiul le dă viaţă veşnică, (Ioan 10:27,28).
3. Sfinţenia este un alt criteriu care trebuie îndeplinit pentru ca cineva să aibă ca răsplată viaţa veşnică, (Rom. 6:22). Viaţa veşnică este dată celor care au o dragoste asiduă faţă de Dumnezeu şi aşteaptă răbdători îndurarea Domnului nostru Isus Cristos, (Iuda 21).
4. Viaţa veşnică necesită să fim lucrători împreună cu Dumnezeu pe câmpul Evangheliei,(Ioan 4:36).
Oricât ne-am sili să armonizăm toate informaţiile referitoare la viaţa veşnică relatate în Sfintele Scripturi, nu vom reuşi niciodată să facem acest lucru în mod complet. Cineva spunea: „Viaţa are adevărată valoare numai când nu e cu nimic mai prejos decât viaţa lui Dumnezeu.” Aceasta este semnificaţia vieţii eterne.
Fie Numele lui Dumnezeu binecuvântat. Amin!

IN GHETSIMANI

„S-a dus apoi într-un loc îngrădit numit Ghetsimani” (Marcu 14:32).

Pe drumul de la Ierusalim spre Betania, pe valea Chedronului şi la poalele muntelui Măslinilor, se afla un colţişor ascuns, discret şi intim, unde adeseori se retrăgea Isus cu discipolii Săi spre a se ruga. Era Ghetsimani. Un loc liniştit, aspru şi melancolic. În acest loc tainic, departe de zgomotele lumii, prielnic celor mai profunde reculegeri, Isus a petrecut noaptea de doliu. Aici s-a rugat pentru ultima oră, zdrobit fiind de durere ca rodul măslinelor sub teascul din Ghetsimani.
A ajuns într-un chin ca de moarte şi a început să se roage mai fierbinte, iar sudoarea i se prefăcuse ca nişte picături de sânge care cădeau la pământ. Aici sub umbra răsfirată a măslinilor, Isus a îngenunchiat pentru ultima dată şi glasul Său blând despica tăcerea nopţii . . .”Tată, dacă este cu putinţă depărtează de la mine paharul acesta. Totuşi nu cum vreau Eu, ci cum voieşti Tu.”
Undeva mai departe ucenicii dormeau pe când încă vibra în atmosferă ecoul ultimului îndemn . . .”Vegheaţi şi rugaţi-vă ca să nu cădeţi în ispită.” Erau ultimele clipe ale Fiinţei celei mai nevinovate din câte a cunoscut lumea şi cea mai iubită din tot Universul.
E noapte. Cerul pare un ocean de jăratec. Într-un colţ se înalţă luna visătoare, ca o mireasă poleind frunţile bombate ale măslinilor. Printre trunchiurile copacilor abia distingi o fiinţă pe a cărei faţă, în lumina lunii, se conturează amprentele durerii. E în genunchi. În ochii lui senini s-au topit norii ce se ridicau în zare. Buzele Sale rostesc câte un cuvânt, iar în priviri se brăzdează un adânc zbucium sufletesc. În zare se înalţă Golgota, iar în faţa Lui apare drumul de la Pretoriu şi până la vârful Căpăţânii, apoi . . .crucea. „Tată . . . dacă este cu putinţă” . . .şi în ochi i se rostogolesc boabe rubinii, ca de sânge, parcă ar fi vrut să înscrie ceva.
Acolo a început cea mai sublimă jertfă, când fiinţa Lui s-a contopit cu deznădejdea morţii, de mii de ori mai grea decât toate chinurile din lume. Acolo s-a urzit umbra crucii . . . şi acolo a început să pâlpâie nădejdea mântuirii noastre. După lungi suspine, Isus pare învins de dragoste după sufletele noastre.
Ghetsimani este oglinda cea mai fidelă, în care vezi pe Isus fără păcat şi deosebit de păcătoşi, pe de o parte, iar pe de altă parte pe om cu toate păcatele lui. Ghetsimani este locul în care s-a dat lupta între întuneric şi lumină, între viaţă şi moarte, faptul că nimeni nu a suferit, nu s-a supus şi n-a IUBIT ca El.