CREAREA şi FACEREA

Două tipuri de lucrări a înfăptuit Dumnezeu la început. În unele cazuri, lucrarea mâinilor Sale a fost creată (în ebraică "bara"), iar în alte cazuri a fost făcută (în ebraică "asah").

Dumnezeu a chemat la fiinţă, din nimic, lucruri care mai înainte nu au avut nici o formă de existenţă.

Singur Dumnezeu poate crea în acest fel, şi nicăieri în Biblie nu apare alt subiect pentru verbul "a crea", afară de Dumnezeu.

Omul nu poate crea. Creatura nu poate fi cretor. Omul cu inteligenţa şi capacităţile sale intelectuale poate doar "să facă" lucruri, adică să asambleze tot felul de lucruri complexe, dar el niciodată nu poate crea nimic.

Apostolul Pavel ne spune că lucrurile lui Dumnezeu au fost isprăvite încă de la întemeierea lumii, (Evrei 4:3).

Dumnezeu nu numai a "creat", ci a şi "făcut".

Genesa, cap. 1 menţionează trei lucruri care au fost create, (unde se foloseşte verbul "bara").

a) crearea elementelor de bază ale cosmosului - spaţiul, materia şi timpul, (adică, începutul, cerurile şi pământul), care sunt lipsite de raţiune.

b) crearea conştiinţei (în ebraică "nephesh", asociat cu suflarea de viaţă.

c) crearea omului după "chipul şi asemănarea lui Dumnezeu".

Nimic n-a fost creat întâmplător. Toate au fost lucruri pregătite pentru scopul final al lui Dumnezeu - fericirea omului.

Lucrurile pe care le-a făcut Dumnezeu au fost mature de la început. Nu a existat nici un sistem de "bâlbăială" evoluţionistă.

"Dumnezeu zice, şi se face, porunceşte şi ce porunceşte ia fiinţă." (Ps. 33:).

N-a avut nimic nevoie să evolueze. Pe Adam şi Eva, Dumnezeu i-a făcut adulţi.

Întreaga lume a fost concepută pentru om, şi el a fost în aşa fel făcut, încât să poată administra ceea ce i-a dăruit Dumnezeu.

Au fost făcute pentru om toate condiţiile, pentru ca el să se simtă bine.

Dumnezeu nu l-a făcut ca să fie o maşină teleghidată de către Dânsul; a fost făcut cu voinţă liberă.

Omul a avut libertatea de a iubi sau de a nu iubi, de a asculta sau de a nu asculta, cât şi posibilitatea de alegere.

Istoria omului plină de crime, de războaie, de suferinţă şi moarte, este dovada incontestabilă a faptului că, omul a făcut o alegere greşită.

Pe poartea Edenului a intrat păcatul, urmat de moarte. De atunci firea este supusă "robiei stricăciunii", despre care ap. Pavel vorbeşte Romanilor, şi pe care oamenii de ştiinţă o numesc descompunere sau entropie.

Blestemul care a venit asupra Pământului în urma păcatului săvârşit de către Adam, este o dovadă a faptului că Dumnezeu urăşte păcatul.

"Ochii Lui sunt aşa de curaţi că nu pot să vadă răul, şi nu pot să privească nelegiuirea!" (Hab. 1:13).

Orice om care posedă de la Dumnezeu darul vieţii, ar trebui să-şi analizeze rostul său pe acest pământ şi să se împace cu Dumnezeu.

Ar trebui să-şi amintească de jertfa lui Isus care a murit pentru ca noi să avem şansa împăcării cu Dumnezeu.

Dar se constată că în drumurile lor, oamenii ocolesc mereu pe Dumnezeu, recurgând la tot felul de tertipuri, pentru ca Dumnezeu să fie izolat, undeva, acolo în cerul Lui. Cu toate acestea Dumnezeu invită pe toţi oamenii să se pocăiască, făgăduindu-le iertare pe baza jertfei de pe Golgota.

Există astăzi mulţi oameni care îşi zic creştini, dar care compromit Cuvântul infailibil al lui Dumnezeu, susţinând teoria evoluţiei. În mintea acestora Cuvântul Scripturii nu este prioritar, ci prioritară este teoria unor oameni "însemnaţi cu fierul roşu în însuşi cugetul lor".

"Fiindcă au semănat vânt, vor secera furtună." (Osea 8:7).

Singura autoritate în acest domeniu rămâne cartea Genesei - unde Dumnezeu a informat pe om despre creare şi facere.

AMIN!

Via lui NABOT

S-a întâmplat în ţara lui Israel,

Pe când Ahab domnea ca împărat,

O crimă odioasă ce a sfidat dreptatea,

Dar sângele vărsat s-a răzbunat.

NABOT din Isreel avea o vie

Ce se învecina cu casa lui Ahab,

Era de la părinţi o moştenire,

Râvnită cu ardoare de acest "nabab".

Crezându-se stăpân peste destine,

Monarhul arogant către NABOT grăi:

Dă-mi via ta să fac din ea grădină

Şi crede-mă ce-ţi spun; te voi despăgubi.

De vrei îţi voi plăti preţu-n arginţi,

Ori îţi dau altă vie; nu calc nicio lege,

NABOT însă, i-a refuzat oferta,

Rănindu-l în orgoliul de rege.

S-a dus Ahab acasă foarte trist,

Simţindu-se dispreţuit de-acest "rebel",

Dar calmă, Izabela i-a reamintit

Că el, Ahab, domneşte peste Israel.

Nu fi neliniştit de ce se-ntâmplă

Şi nu-ţi pierde dispoziţia de tot,

Eu, Izabela, consoarta vieţii tale

Te voi întăbula cu via lui NABOT

Nu peste mult, în valea Isreel

S-a consumat premeditata mişelie,

NABOT, moştenitorul unei vii alese

A fost ucis prin ordin de la-mpărăţie.

Atunci Ahab fără de nici un scrupul

S-a coborât în valea Isreel

Să ia în stăpânire via lui NABOT,

Ca hoţ şi ucigaş ce şi-a ajuns un ţel.

Dar Dumnezeu prin Ilie Tişbitul

I-a pronunţat sentinţa acestui călău:

De dreapta judecată nu veţi putea scăpa,

Nici tu, nici Izabela şi nici chiar fiul tău.

Lângă un zid de piatră din valea Isreel,

Meschina Izabela zăcea desfigurată,

Prietenii săi intimi pe geam o arunca-se

La Iehu să o calce pe-această blestemată.

Aceasta a fost drama coruptei dinastii,

Pedeapsa lăcomiei lovind ca un baltag,

Dreptatea Celui veşnic le-a pecetluit soarta

Perfidei Izabela şi regelui Ahab.

Astăzi, în timpul nostru, la scară mondială,

O altă Izabelă la orizont se-arată,

Dar Regele de drept îi va rosti sentinţa,

Călcând-o în picioare, ca Iehu altădată.

Miracolul învierii

 "Nu vă miraţi de lucrul acesta; pentru că vine ceasul când toţi cei din morminte vor auzi glasul lui, şi vor ieşi afară din ele. Cei ce au făcut binele, voer învia pentru viaţă, iar cei ce au făcut răul, vor învia pentru judecată." (Ioan 5:28).

Termenul grecesc tradus prin înviere este "anastasis", şi înseamnă "aşezarea din nou pe picioare; deşteptare din nou la viaţă". Aceasta înseamnă o readucere a persoanei la viaţă cu toate caracteristicile sale.

Din cauza ignoranţei în care se găseşte aproape întreaga omenire, în ceeace priveşte credinţa în Dumnezeu şi cunoaşterea scripturilor, învierea morţilor este un lucru greu de acceptat.

Este greu de acceptat, pentru că mulţi din cei ce se pretind a fi creştini învaţă că, omul când moare merge fie în cer la fericire, fie în iad la chin. Din aceasta rezultă că, de fapt, omul nu moare; şi dacă omul nu moare nu are nevoie de înviere.

În  grădina Eden, Domnul Dumnezeu a dat omului porunca aceastea: "Poţi să mănânci după plăcere din orice pom din grădină; dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el vei muri negreşit." (Gen. 2:16,17). Atunci şarpele a zis femeii: "Hotărât că nu veţi muri". Aproape toţi creştinii trec peste porunca dată de către Dumnezeu lui Adam şi cred afirmaţiile lui satan.

În Planul lui Dumnezeu nu există parte mai importantă ca învierea morţilor.

Domnul nostru Isus, în existenţa Sa umană, a abordat de multe ori problema învierii. Vorbind Saducheilor, care nu credeau în înviere, El le-a spus: "

Cât priveşte învierea morţilor, oare n-aţi citit ce vi s-a spus de Dumnezeu, când zice: "Eu sunt Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac, şi Dumnezeul lui Iacov?" Dumnezeu nu este un Dumnezeu al celor morţi, ci al celor vii." (Matei 22:31,32).

Mai târziu, apostolii au cântat şi ei mereu pe această coardă. În acest sens, ap. Pavel a fost nevoit să scrie Corintenilor: "Iar dacă se propovăduieşte că Cristos a înviat din morţi, cum zic unii dintre voi că nu este o înviere a morţilor?" Dacă nu este înviere a morţilor, nici Cristos n-a înviat.". . .Dar acum, Cristos a înviat din morţi, pârga celor adormiţi. Căci dacă moartea a venit prin om, tot prin om a venit şi învierea morţilor. Şi după cum toţi mor în Adam, tot aşa, toţi vor învia în Cristos." (1Cor. 15:12,13...20,21,22).

Strategia lui satan este să ţină în ignoranţă omenirea referitor la înviere.

Preţul răscumpărării dat de Isus este fundamentul planului de mântuire; dacă nu există înviere din morţi, atunci Preţul răscumpărării nu are nici o valoare.

Faptul că Isus a înviat este un argument suficient care să închidă gura celor ce nu cred în înviere.

Învierea lui Isus este o deplină şi sigură garanţie că morţii vor învia, este o dovadă incontestabilă pe care ne putem sprijini, când vorbim de învierea morţilor.

Singur Domnul nostru Isus Cristos a experimentat o înviere din morţi. Învierile amintite în Biblie: învierea fiicei lui Iair, învierea fiului văduvei din Nain, învierea lui Lazar, sunt numai treziri la viaţă. Domnul le-a făcut pentru a arăta puterea învierii.

Când prietenul Său Lazar, fratele celor două surori Maria şi Marta a murit, Isus a zis Martei: "Eu sunt învierea şi viaţa." Strigându-l pe Lazar să vină afară, nu l-a chemat dintr-o stare de fericire cerească, ci l-a chemat să vină afară din groapă. El a arătat că Dumnezeu a făcut pregătiri pentru învierea morţilor, şi că El este Reprezententul ales de Dumnezeu pentru a îndeplini această măreaţă operă.

Moartea Sa pe Golgota nu a fost o moarte aparentă, ci reală. Dacă nu s-ar fi identificat cu Adam nu ar fi putut muri şi n-ar fi dăruit omului posibilitatea învierii.

Apostolul Pavel dezvăluie Filipenilor lupta sa, spunându-le: "Să-L cunosc pe El şi puterea învierii Lui, şi părtăşia suferinţelor lui şi să mă fac asemenea cu moartea Lui; ca să ajung cu orice chip, dacă voi putea, la învierea din morţi." (Filip. 3:10,11).

Speranţa învierii au avut-o şi profeţii VT, şi au vorbit în voci sublime despre această minune a minunilor.

Duhul lui Cristos care era în profetul Isaia zice: "Să învie dar morţii Tăi! Să se scoale trupurile Mele moarte! - Treziţi-vă şi săriţi de bucurie cei ce locuiţi în ţărână! Căci roua Ta este o rouă dătătoare de viaţă, şi pământul va scoate iarăşi afară pe cei morţi. (Isaia 26:19).

Să avem în Dumnezeu nădejdea "că va fi o înviere a celor drepţi şi a celor nedrepţi." (F.A 24:15).

AMIN!

Trei dimensiuni ale caracterului creştin

Fiecare creştin trebuie să posede un caracter individual, care la sfârşitul călătoriei sale pământeşti să fie bine dezvoltat.

Pentru construcţia acestui edificiu, creştinul are ca model frumuseţea Caracterului divin. Domnul nostru Isus Cristos, în existenţa Sa pământească, a reprezentat în mod sublim acest Caracter. "El, care este oglindirea slavei Lui şi întipărirea Fiinţei Lui ..." (Evrei 1:3).

Dumnezeu doreşte ca şi copiii Săi, prin trăsăturile lor de caracter, să reprezinte în modul cel mai frumos îmaginea Fiinţei Lui.

Mi-am propus în acest articol să amintesc doar trei din multele însuşiri ale unui astfel de caracter.

1) Dragostea

Dragostea aste piatra din vârf a unui caracter. O clădire dacă nu are vârf, denotă că nu este completă.

La fel, un caracter fără dragoste nu are nici fundament, nici piatra de sus.

"Ţinta poruncii este dragostea, care vine dintr-o inimă curată, dintr-un cuget bun, şi dintr-o credinţă neprefăcută." (1Tim. 1:5).

Fiinţa omenească a fost creată în aşa fel, încât să aibă nevoie de dragoste.

Nu numai să primească, ci şi să dăruie dragoste. Acestă trăsătură de caracter face parte din "chipul" lui Dumnezeu, după care a fost făcut omul.

Toate însuşirile de caracter ale unui creştin, sunt legate de către Dragoste într-un mănunchi, formând fructul copt al Spiritului Sfânt.

Odinioară eram "...vrednici să fim urâţi şi urându-ne unii pe alţii." (Tit 3:3), dar Dumnezeu a iubit atât de mult lumea...Ioan 3:16.

Dumnezeu ne iubeşte nu pentru că suntem vrednici, ci pentru că "El este Dragoste."

Adeseori se aud afirmaţii de genul: Dacă Dumnezeu ar iubi făptura mâinilor Sale n-ar îngădui atâtea necazuri şi nedreptăţi. Dar Dumnezeu are un Plan şi Înţelepciunea Sa nu trebuie redusă la limita mărginirii noastre; El are perspectiva veşniciei. Dragostea lui Dumnezeu izvorăşte din Sine Însuşi. El posedă Dragostea venind din Sfinţenia Sa.

Ţinta noastră să fie ajungerea Dragostei desăvârşite.

Doamne ajută-ne!

AMIN!

2) Încrederea

"Domnul mă va izbăvi de orice lucru rău, şi mă va mântui, ca să intru în Împărăţia Lui cerească. A Lui să fie slava în vecii vecilor! Amin! (2Tim. 4:18).

Textul de mai sus exprimă credinţa şi încrederea în Dumnezeu a unui om care, conştient fiind că a luptat lupta bună a credinţei, aştepta să fie mutat acasă ...la Domnul.

Venerabilul apostol a parcurs un drum pământesc aspru şi îngust, invitându-ne şi pe noi să călcăm pe urmele sale.

El a câştigat lupta zilnică împotriva imperfecţiunilor sale, a influenţelor seducătoare ale lumii, socotindu-le lucruri de nimic, pentru a rămâne în Cristos şi a ajunge - dacă va fi cu putinţă - la învierea din morţi.

Deşi a fost jefuit de către prietenii săi pământeşti, având inima sfâşiată văzând necredinţa poporului său, încrederea lui nu s-a clătinat. Privea mereu la gloria Împărăţiei şi se ruga pentru compatrioţii săi. Dorinţa inimii sale era, ca toţi să fie mântuiţi.

Lui Timotei, copilul său în credinţă, îi spune: "Dar tu fii treaz în toate lucrurile, rabdă suferinţele, fă lucrul unui evanghelist, şi împlineşte-ţi bine slujba." (2Tim. 4:5).

Am ajuns şi noi în zilele din urmă, şi învăţăturile Sfântului Pavel către Timotei ne sunt foarte folositoare. Este în adevăr un timp periculos. Oamenii sunt iubitori de sine. Egoismul este înălţat la rang de virtute, iar iubirea scade mereu. Creştinii trec prin probe grele. De multe ori sunt rău înţeleşi chiar de către prietenii lor.

Unii au încercări în familie, alţii în adunare şi, aproape toţi sunt dispreţuiţi în societate. Trecem prin momente când ni se pare că toţi ne-au părăsit ... afară de Domnul.

Toate aceste probe nu trebuie să oprească pe un creştin din lupta la care s-a angajat. Domnul este credincios părţii Sale din contract şi aşteaptă să facem şi noi la fel.

Să ne aducem mereu aminte de îndemnul dat Bisericii din Smirna: "Fii credincios până la moarte şi-ţi voi da cununa vieţii." (Apoc. 2:10).

Când avem de trecut prin cele mai adânci suferinţe, să nu încetăm a zice ca ap. Pavel: "Domnul mă va izbăvi de orice lucru rău, şi mă va mântui, ca să intru în Împărăţia Lui cerească."

Lăudat să-I fie Numele în veci de veci!

AMIN!

3) Nădejdea

"O nădejde amânată îmbolnăveşte inima, dar o dorinţă împlinită este un pom de viaţă." (Prov. 13:12).

Câte iluzii s-au dovedit deşarte şi au lăsat în urmă goluri şi regrete. Unii şi-au pus nădejdea în bogăţii, ca mai târziu să ajungă săraci. Alţii s-au încrezut fără rezerve în prietenii lor, care de cele mai multe ori i-au decepţionat.

Singură Evanghelia reprezintă o nădejde solidă şi sigură. Ea ne aduce: "...nădejdea viţii veşnice, făgăduită mai înainte de veşnicii de Dumnezeu, care nu poate să mintă." (Tit 1:2).

În mijlocul atâtor frământări şi incertitudini ale vieţii, doar credinţa este ancora nădejdii noastre. Ea face invizibilul vizibil.

Credinţa nu este o naivitate, ea se bazează pe făgăduinţele lui Dumnezeu, care sunt "Da şi Amin".

A crede înseamnă a ne odihni în întregime pe desăvârşirea şi credincioşia lui Dumnezeu, înseamnă a avea convingerea că orice Cuvânt ieşit din gura Sa, este realitatea însăşi. Astăzi noi umblăm prin credinţă, dar speranţa noastră nu este bazată numai pe credinţă, ci pe Însişi Domnul Isus Cristos ... nădejdea noastră.

Faţă de această singură şi sigură nădejde, toate nădejdile omeneşti nu sunt decât iluzii deşarte.

Iertarea