„Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un
copil, gândeam ca un copil; când m-am făcut om mare, am lepădat ce era
copilăresc.” (1 Cor. 13:11).
Cum se întâmplă în viaţa naturală, aşa se întâmplă şi în viaţa credinţei.
Există o vreme a copilăriei, o vreme de bucurie, de euforie şi extaz, o vreme,
aş putea spune, a naivităţii. În această perioadă de dragoste ferbinte, de
râvnă fără multă pricepere, Marele Gospodar plantează în ogorul inimii sămânţa
adevărului peste care trimite ploaia timpurie.
Schimbarea inimii în primele zile ale trezirii noastre, prin care devenim
copii ai Săi, este numită în Biblie naştere. Dar cu toată dragoste dintâi, care
ne-a umplut toată fiinţa, n-am fost atunci mai mult decât nişte copii născuţi
de curând care ne hrăneam doar cu lapte.
După ce am beneficiat din partea lui Dumnezeu în mod paşnic de razele
iubirii Sale, El a aşteptat să trecem de la faza copilăriei spre maturitate şi
chiar noi am aşteptat acest lucru, cum ne spune ap. Petru: „să creştem spre
mântuire.”
Dacă în viaţa pământească un copil nu are o creştere normală, părinţii săi
se îngrijorează. Şi dacă dezvoltarea trupului este o întâmplare tristă, cât de
trist şi dureros este pentru copilul lui Dumnezeu să nu crească spiritual.
Domnul nostru în pilda cu sămânţa ne spune cum trebuie să rodească
pământul: „Întâi un fir verde, apoi spic, după aceea grâu deplin în
spic.” Nici un credincios nu se poate aştepta să călătorească prin
adâncimile mari ale ştiinţei divine, dacă nu se nutreşte cu hrană tare. Hrana
tare este pentru caracterele tari. Recomandarea laptelui ca hrană a creştinului
în primul stadiu al vieţii sale spirituale nu se face cu scopul ca el să rămână
mereu în acel stadiu, ci de a pune bazele creşterii în Cristos. Vine apoi o
vreme când el trebuie să fie în stare a „părăsi”învăţăturile începătoare, în
sensul că şi-a gravat bine în minte aceste lucruri, şi să treacă spre cele
desăvârşite.
Cel mai important lucru în această etapă de dezvoltare este să fim atenţi
la hrană.
Dacă ne lăsăm nutriţi cu amestec de adevăr cu eroare, riscăm să ne
deshidratăm şi să devenim anemici. „Oile
adevărate, zice Domnul, merg după
Păstor pentru că îi cunosc glasul.”
Legile creşterii, în orice domeniu, presupun activitate. Frumuseţea crinilor
care cresc fără să se ostenească, despre
care Domnul a vorbit, se datorează activităţii lui Dumnezeu.
Privind la crini şi la toate florile, la iarba de pe câmp, la pomii din
grădină cum cresc, să nu credem că şi noi putem creşte la fel, fără efort din
partea noastră, bazându-ne pe faptu că Domnul le face pe toate. Dumnezeu a creat
condiţii pentru dezvoltare, a pregătit chiar fapte. Noi trebuie doar să umblăm
în ele. Este adevărat că Dumnezeu face să crească, dar pentru ca noi să
beneficiem de creştere trebuie să îndeplinim unele condiţii cerute de voinţa
divină. Dezvoltarea caracterului după principii de dreptate şi iubire este una
din condiţii.
Puterea creşterii crinilor vine din pământ şi de la soare. Pentru noi
făgăduinţele lui Dumnezeu sunt pământul în care suntem ancoraţi şi am prins
rădăcini, iar soarele iubirii lui Dumnezeu toarnă în noi, prin Duhul Sfânt,
seva care alimentează creşterea noastră. „Dumnezeasca
Lui putere ne-a dăruit tot ce
priveşte viaţa şi evlavia, . . .”(2Petru 1:34)
Creşterea noastră în har şi cunoştinţă, progresele noastre, bucuriile
noastre, creşterea spre maturizare, toate acestea depind de unitatea noastră cu
Cristos, de adorarea profundă pentru Domnul. „Despărţiţi de Mine nu puteţi face nimic.”
Dacă suntem ai Domnului, toate experienţele prin care trecem zilnic ne
maturizează, ne fortifică credinţa şi inima noastră devine tot mai largă. Când
plăcerea noastră devine împlinirea voii lui Dumnezeu, noi creştem spiritual.
Avem sentimentul pe care îl are un instrumentist dintr-o orchestră care cântă o
simfonie şi se sileşte a se achita cât mai onorabil de partitura lui. Noi toţi
cântăm o simfonie a vieţii. Niciodată muzica nu-i mai armonioasă ca atunci când
trecem prin suferinţe, care dau adâncime vieţi. Există un teasc în care suntem
puşi, când unul când altul, pentru zdrobire. Atunci când Cel Atotputernic ne
zdrobeşte, El ne dă şi binecuvântări. După ce lui Iacov i s-a frânt coapsa în
lupta cu îngerul şi a rămas olog, Dumnezeu i-a schimbat numele în Israel – care
are şi semnificaţia de „Prinţ a lui Dumnezeu.”
O, de am fi şi noi cândva numiţi astfel! Lăudat să fie Dumnezeu pentru
harul pe care ni-l dă în aceste vremuri.
Amin!
