vineri, 22 noiembrie 2013

Credinţă şi fapte

Credinţa, dacă n-are fapte este moartă în ea însăşi.”(Iacov 2:17).

Despre credinţă s-au scris multe pagini şi a fost unul dintre cele mai abordate subiecte în discursurile creştinilor în toată epoca evanghelică. Aşa încât, a continua să scrii despre credinţă, poate fi considerat un lucru începător. Eu, însă, îmi asum acest risc. “Credinţa este darul lui Dumnezeu.”(Efes. 2:8). “Fraţii mei, ce-I foloseşte cuiva să spună că are credinţă, dacă n-are fapte? Poate oare credinţa aceasta să-l mântuiască?(Iacov 2:14).

Informaţiile pe care le avem din scrisoarea lui Pavel către Evrei, cap. 11, ne spun despre credinţă că este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd. O altă traducere spune în felul următor: “Credinţa este substanţa celor nădăjduite; convingerea despre cele ce nu se văd.” Credinţa este, de fapt, înţelegerea şi aprecierea intelectuală a Cuvântului lui Dumnezeu, care se bazează pe o deplină încredere în acest Cuvânt.
Credinţa unui creştin se bazează pe făgăduinţele lui Dumnezeu. El trebuie să-şi dovedească credinţa prin înfăptuirea datoriei pe care o are faţă de Domnul.

Când timpul despărţirii a sosit, Domnul Isus a spus discipolilor Săi, că va ruga pe Tatăl să le trimită un alt Mângâitor, adică Spiritul Sfânt. După ce Domnul s-a înălţat, apostolii au aşteptat împlinirea făgăduinţei, crezând cu toată puterea în aceasta. Întorşi la Ierusalim, în camera de sus, ei stăruiau cu toţii în rugăciuni şi cereri.
Credinţă nu înseamnă să ai doar o concepţie intelectuală despre un lucru, ci convingerea că acel lucru, deşi nevăzut, există în realitate.
Nu fiecare credincios posedă aceeaşi măsură s-au grad de credinţă. Unii au multă cunoştinţă, dar le lipseşte credinţa. Alţii, dimpotrivă, au multă credinţă, dar le lipseşte cunoştinţa. Şi, cunoştinţă puţină amestecată cu râvnă peste măsură, duce la catastrofe pe tărâm religios. Ce-i de făcut? Să ne însuşim bine ce ne spune ap. Pavel în Romani cap. 12 v 3.

Dumnezeu a înzestrat Eclesia timpurie cu diferite daruri ale Spiritului Sfânt, adică: înţelepciune, cunoştinţă, credinţă, darul tămăduirilor, puterea să facă minuni, felurite limbi etc. Toate acestea le găsim descrise în 1Cor. Cap. 12, îcepând cu versetul 8. Mai târziu unele din aceste daruri n-au mai fost întrebuinţate de apostoli, dar credinţa a rămas, pentru că: “…fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui.”(Evrei 11:6). Este esenţial pentru creştin să-i crească credinţa.”Cel neprihănit va trăi prin credinţă.”(Evrei 10:38).
Dumnezeu a văzut de bine ca, istoria viţii oamenilor credincioşi să fie consemnată în Cuvântul Său. Ap.Pavel a scris în ep. către Romani: “Şi tot ce a fost scris mai înainte, a fost scris pentru învăţătura noastră, pentru ca, prin răbdarea şi mângâiera pe care o dau Scripturile, să avem nădejde.”(Rom. 15:4).

Despre Avraam se pomeneşte adesea că este tatăl credincioşilor. Dar au fost mulţi alţii înaintea lui Avraam care au manifestat credinţă. În capul listei din Evrei cap. 11, îl găsim pe Abel. Despre Abel citim că: “Prin credinţă a adus lui Dumnezeu o jertfă mai bună decât Cain. Un alt exemplu este Enoh, despre care Pavel ne spune că prin credinţă a fost mutat de pe pământ ca să nu vadă moartea.
Un alt credincios a fost Noe. Deşi, până la el nu căzuse ploaie pe pământ şi el niciodată nu văzuse o furtună, totuşi când Dumnezeu i-a spus să facă o corabie că va aduce un potop, el nu s-a îndoit ci, a crezut şi plin de respect faţă de Dumnezeu a făcut o corabie pentru a salva pe membrii familiei sale. Apostolul încheie frumos versetul 7: “. . . şi a ajuns moştenitor al neprihănirii care se capătă prin credinţă.” Ce frumos!
Mai târziu apare pe scena lumii Avraam, faţă de care Dumnezeu a întins coarda încercării până aproape de limita credinţei, pentru a zugrăvi cât mai frumos marele sacrificiu ispăşitor de pe Golgota.
Suprema încercare a lui Avraam a fost atunci când Dumnezeu a cerut să jertfească pe unicul lui fiu, pe Isaac. Avraam n-a ezitat şi nici nu a dezvăluit nimănui acest secret ci, l-a păstrat în inimă şi a plecat la îndeplinirea lui, crezând, cum zice Pavel în Evrei,  “. . .se gândea că Dumnezeu poate să învieze chiar şi din morţi: şi, drept vorbind, ca înviat din morţi l-a primit înapoi.”(Evrei 11:19). Avraam este un erou al credinţei ca nimeni altul. Pe drept i s-a dat numele de tatăl credincioşilor.
Sfintele Scripturi vorbesc despre mulţi eroi ai credinţei. Nu-i putem aminti pe toţi acum. Vreau doar să remarc fatul că, toţi aceştea şi-au dovedit credinţa prin fapte.
Domnul doreşte ca poporul Său să ştie acest lucru şi să-şi dovedească credinţa prin fapte.
Dovada credinţei noastre ne dă perspectiva de a fi credibili în slujirea noastră. Slujbă înseamnă totdeauna sacrificiu şi încercare.
Fidelitatea şi credincioşia celor din Filipi l-au bucurat mult pe Pavel. În scrisoarea pe care le-o trimite, atinge într-un verset cuvinte de o rară şi profundă valoare. “Şi chiar dacă ar trebui să fiu turnat ca o jertfă de băutură peste jertfa şi slujba credinţei voastre, eu mă bucur şi mă bucur cu voi toţi.”(Filip. 2:17).
Grija pentru toate bisericile, care îl apăsa în fiecare zi, l-a făcut pe apostol să se intereseze de credinţa lor. Celor din Tesalonic le scrie: “V-am trimis pe Timotei, fratele nostru şi slujitorul lui Dumnezeu în Evanghelia lui Cristos, ca să vă întărească şi să vă îmbărbăteze în credinţa voastră. Astfel, în nerăbdarea mea, am trimis să-mi aducă ştiri despre credinţa voastră, de teamă ca nu cumva să vă fi ispitit Ispititorul, şi osteneala noastră să fi fost degeaba.”(!Tes. 3:2,5).
Încercările care vin peste noi ne dezvoltă puterea credinţei. Chiar dacă încercările nu sunt o pricină de bucurie, iar omul nostru de afară se trece, totuşi omul nostru din interior se înoieşte din zi în zi.
Ap. Pavel numeşte incercările noastre ca pe nişte intristări uşoare, de o clipă, dar care lucrează pentru noi o greutate veşnică de slavă. Dacă credinţa noastră este fermă, ea este mereu ameninţată să fie distrusă. Cel mai înverşunat duşman, care este interesat în distrugerea credinţei noastre este satan. Dacă i-ar fi îngăduit, ar distruge tot. El are diferite agenţii prin care dă atacuri. Bătălia se dă pe toate fronturile. Este nevoie de o credinţă puternică pentru a rezista atacurilor sale.
Îndemnurile ap. Petru sunt foarte potrivite. “Fiţi treji şi vegheaţi! Pentru că potrivnicul vostru, deavolul, dă târcoale ca un leu care răcneşte şi caută pe cine să înghită. Împotriviţi-vă lui tari în credinţă, ştiind că şi fraţii voştri în lume trec prin aceleaşi suferinţe ca voi.”(1Petru 5:8,9).

Când ap. Pavel recomandă armele care sunt necesare creştinului pentru a lupta o luptă bună, (Efeseni cap. 6), zice în v 16: “Pe deasupra tuturor acestora, luaţi scutul credinţei, cu care veţi putea stinge toate săgeţile arzătoare ale celui rău.”
În scrisoarea către Romani cap. 3v28 citim: “Pentru că noi credem că omul este socotit neprihănit prin credinţă, fără faptele legii.” Accentul se pune pe: “fără faptele legii.”Adeseori de la amvoane, acest verset este enunţat incorect. Şi anume: Omul este socotit neprihănit prin credinţă, fără fapte. Se omite a se adăuga “fără faptele legii.”
Tocmai acest lucru voia Pavel să-l transmită neamurilor. Faptul de a fi socotit neprihănit în ochii lui Dumnezeu nu are nicio legătură cu ceremoniile şi sacrificiile legii lui Israel, ci doar daorită  credinţei un om poate fi socotit drept.
Domnul să ne ajute să ne păstrăm credinţa şi un cuget curat pe care unii pierzându-l au căzut de la credinţă.
Fie Numele Domnului binecuvântat de acum şi până în veac! De la răsăritul soarelui şi până la apusul lui, fie Numele Domnului lăudat.”(Ps. 113:2,3).

AMIN!

  

miercuri, 13 noiembrie 2013

Zacheu

Când Domnul
Propovăduia mereu
Şi străbătea cetăţile de seamă,
Trăia în Ierihon un şef de vamă,
Era chemat
Cu  numele Zacheu.

Nu semăna cu fariseul
Din Scriptură,
Şi când Isus prin Ierihon trecea
A vrut să-l vadă, însă nu putea,
Avea un handicap,
Era mic de statură.

Şi ca să-L vadă
Pe Isus,
În drumul ce venea a alergat
Şi într-un dud vameşul s-a urcat,
Iar Domnul
Ridicându-şi ochi-n sus,

A spus:
„Zachee dă-te jos degrabă,”
Vreau să rămân în casa ta
Şi să-ţi dau mântuirea Mea;
Zacheu
S-a conformat în grabă.

Şi l-a primit
Cu bucurie-n casă,
Apreciind că Domnul l-a iubit,
Din prima clipă el s-a convertit,
Apoi,
L-a invitat să stea la masă.

În faţa Domnului
S-a oferit,
Din bogăţii şi bunuri adunate,
Să dea săracilor pe jumătate,
Şi de-a năpăstuit
Să dea-mpătrit.

Domnul i-a spus
Cuvinte de iubire,
Care pentru Zacheu au fost balsam,
A înţeles că este fiul lui Avraam
Şi Domnul i-a oferit
Mântuire.

Şi noi am fost cândva,
Urcaţi în „pomii de mândrie”,
Ne-am coborât, suntem noi umiliţi?
Domnul ne vrea Zachei Israeliţi,
Să locuim cu El

O veşnicie!

luni, 11 noiembrie 2013

Haina smereniei

“Aşadar, ca nişte copii aleşi ai lui Dumnezeu, sfinţi şi prea iubiţi, îmbrăcaţi-vă cu o inimă plină de îndurare, cu bunătate, cu smerenie, cu blândeţe, cu îndelungă răbdare.” (Col. 3:12).

Nu am pretenţia că, amintind câteva lucruri despre smerenie, voi spune ceva nou. “. . . nimic nu-i nou sub soare, ne spune Eclesiastul. “Dacă este vreun lucru despre care s-ar putea spune: “Iată ceva nou!” demult lucrul acela era şi în veacurile trecute.”(Ecl. 1:10).
Pentru mine, smerenia este asemenea unui munte înalt, pe care oricât doresc să-l urc, oricâte progrese încerc să fac, nu-l pot cuceri.
Profetul David zice în ps. 61: “Du-mă pe stânca pe care n-o pot ajunge , căci este prea înaltă pentru mine.”
Singurul om care a trăit vreodată pe pământ şi care a atins standardul smereniei, a fost Isus din Nazaret. Despre El citim că: “a fost blând şi smerit cu inima.”
Smerenia este cea mai elegantă şi fastuoasă haină ce se potriveşte unui creştin. Dacă vrem să experimentăm  plinătatea lui Cristos, trebuie să înţelegem profunda noastră nevoie de smerenie. “Nu faceţi nimic din duh de ceartă sau din slavă deşartă; ci în smerenie fiecare să privească pe altul mai pe sus de el însuş. . .El măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuşi n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci s-a dezbrăcat pe Sine însiş, a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor.”(Filip. 2:3,6,7).
În cuvintele descrise, ap. Pavel ne dă o lecţie remarcabilă tuturor credincioşilor, aşezând în faţa noastră un model desăvârşit de smerenie, pe domnul nostru Isus Cristos. El reprezintă măsura smereniei.
Ap. Pavel pentru a imprima cât mai pregnant în cugetele noastre profunzimea înţelesului acestei calităţi, zice despre Domnul: “S-a dezbrăcat de Sine însuş.”Ce profund gândeşte aici Pavel! El foloseşte expresia cea mai potrivită ca să poată defini smerenia. Domnul nostru s-a smerit, s-a făcut ascultător până la moarte şi încă moarte de cruce. Cu alte cuvinte, “s-a dezbrăcat de sine însuş.”
Prea puţine glasuri se aud astăzi chemând la smerenie. Trebuie să fim sinceri şi să recunoaştem acest lucru. Atunci când vom înţelege smerenia lui Isus, o vom putea admira, vom fi zdrobiţi de sentimentul eului, iar Isus ne va face parte de harul smereniei.
Smerenia lui Isus este rădăcina nevăzută a răscumpărării noastre.
Este scris: “El s-a smerit, de aceea Dumnezeu l-a înălţat nespus de mult.”
A recunoscut în toate că Tatăl este mai mare decât El.
În Evanghelia după Ioan ne sunt redate cuvintele lui Isus:
-“Fiul nu pate face nimic de la sine.”
-“Eu nu pot face nimic de la Mine însumi.”
-“Eu nu umblu după slava care vine de la oameni.”
-“M-am coborât din cer ca să fac, nu voia Mea, ci voia Celui ce m-a trimis.”
-“Cuvântul pe care-l auziţi nu este a Meu etc.”
Înainte de Cincizecime, în grupul celor 12, nu găsim multă smerenie. Vreme de trei ani au umblat cu Domnul, iar El le-a predat lecţia cea mai însemnată: “Învăţaţi de la Mine.”
Smerenia este opusul mândriei. Aşa cum mândria este în viaţa noastră pământească, tot aşa smerenia trebuie să fie în viaţa noastră spirituală.
Prin radicala schimbare de la Cincizecime, Duhul lui Isus, cel blând şi smerit. a pus stăpânire pe apostoli.
În psalmul 93 citim: “. . . sfinţenia este podoaba casei Tale, Doamne, pentru tot timpul cât vor ţinea vremurile.”,tot aşa putem spune că smerenia este podoaba sfinţeniei.
Dragostea noastră faţă de Domnul ne este măsurată după dragostea pe care o arătăm faţă de fraţi şi faţă de aproapele nostru. Tot aşa este şi cu smerenia. Noi ne smerim înaintea Domnului, dar dovada că este aşa, este smerenia pe care o practicăm în fiecare zi, faţă de toţi oamenii. Sfântul Pavel îndruma pe Romani: “În cinste fiecare să dea întâietatea altuia . . .”, “Nu umblaţi după lucrurile înalte, ci rămâneţi la cele smerite.”
După aceste reguli trebuie să trăim şi noi. Fiecare să privim pe altul mai presus decât pe noi înşine.
După ce am zdrobit eul vom descoperi, că primejdia mare nu este fariseul de lângă noi, care ne hărţuieşte mereu, ci fariseul dinăuntru, un pic de mândrie, un pic de egoism ascuns în cutele inimii noastre.
Când Domnul îşi va lua în noi locul care I se cuvine, El ne va înălţa. Dacă îL avem pe El, ne pierdem pe noi, dar existăm în El. Dacă ne avem pe noi, încrezându-ne în sfinţenia noastră, în înţelepciunea noastră, fiind mândri de talentele noastre proprii şi de avansul pe care îl avem faţă de alţii în cunoştinţe, îl pirdem pe El.
Să umblăm smeriţi pentru a fi feriţi de aceste lucruri!
Amin.




luni, 4 noiembrie 2013


                                  Doamne,

Fă-mă un instrument al păcii Tale:
Acolo unde-i ură, îngăduie-mi să seamăn iubire;
Acolo unde-i rănire, iertare;
Acolo unde-i îndoială, credinţă;
Acolo unde-i disperare, speranţă;
Acolo unde-i întuneric, lumină şi,
Acolo unde-i întristare, bucurie.

Dumnezeiesc Stăpân:
Dă-mi putere
Să nu caut întâi consolarea-mi , cât să-i consolez pe alţii;
Să nu caut să fiu înţeles, cât să-i înţeleg pe alţii;
Să nu caut întâi a fi iubit, cât să-i iubesc pe alţii,
Căci doar prin dăruire primim,
Numai iertând suntem iertaţi
Şi doar murind ne naştem pentru o viaţă veşnică!


Francesco d’Assisi

Cartea aceasta a Legii să nu se depărteze de tine!

Cartea aceasta a Legii să nu se depărteze de tine!
Iosua 1:8