Vremuri mai bune

Se va întâmpla în vremi ce vor veni,

Că Împăratul slavei se va arăta;

El nu se va lăsa şi nu va odihni

Până dreptatea pe pământ va aşeza.

Peste Pământ şi infinitul Univers

El va fi Împăratul veşniciei,

Păcatul neştiinţei va fi uitat şi şters

Sub judecăţile Împărăţiei.

Toţi cei nenorociţi ce veacuri au răbdat

Simţind urgia focului devastator,

Vor fi moştenitorii Noului Regat,

Căci Împăratul va zdrobi pe-asupritor.

Atunci vor înflori toţi cei neprihăniţi,

Cu reverenţă sfântă se vor închina,

Vrăşmaşii “binelui” vor rămânea uimiţi

Şi ordinea de pe pământ vor detesta.

Domnul va desfinţa eroarea prin Cuvânt,

Toiagul răutăţii va fi abandonat,

Popoarele vor intona un singur cânt:

“Teroarea asupririi a încetat”!

Aşteptăm lumea mai dreaptă şi mai bună


De la căderea omului în păcat, durerile care au năvălit peste el nu pot fi spuse pe deplin. Omul a fost înfrânt şi este, pe toate fronturile luptei sale pentru existenţă. Născut din femeie, cum afirmă dreptul Iov, având o viaţă scurtă şi plină de necazuri, mâncând în toate zilele vieţii sale pământeşti o pâine câştigată cu lacrimi şi sudoare, omul moşteneşte la sfârşitul drumului său pământesc doar un loc într-un vast cimitir alături de semenii lui care au suferit aceleaşi terori ca şi el.Răul care a fost introdus în lume de către marele adversar al lui Dumnezeu şi al oamenilor, numit satan, prin viclenie şi minciună a semănat în mintea şi inima agenţilor săi mândria şi dorul de a stăpâni peste semenii lor. “Este o vreme când un om stăpâneşte peste alt om ca să-l facă nenorocit.”(Ecl 8:9).Printre lucrurile care covârşesc astăzi omenirea putem aminti: ignoranţa, superstiţia, fanatismul etc. Din cauza neştiinţei şi a situaţiei dezastruoase în care a ajuns omul, “tâlhari de drumul mare” îl jefuiesc în toate felurile. Judecători nedrepţi fac negoţ cu drepturile lui. Împart dreptatea după interese, distrug vieţi şi pecetluiesc soarta a milioane de semeni ai lor.O altă nenorocire căzută pe capul sărmanului om sunt politicienii de profesie care, pretind că apără interesele poporului, dar de fapt urmăresc interesele lor.Acestora se adaugă predicatorul necredincios care, prin predicatorismul său oratoric pretinde că reprezintă pe Domnul, dar de fapt şi-a dat mâna cu ceilalţi asupritori, şi toţi exploatează; fie politic, fie religios, fie comercial, naivitatea “prostitului” popor.Aceşti factori de decizie, conducători ai lumii, sunt sămânţa şi uneltele despotului satan.La acestea se mai adaugă sărăcia, foametea, deznădejdea, pe alocuri războaie, boală şi, în sfârşit moarte. Toate acestea sunt consecinţele păcatului.Secole în rând, omenirea şi-a mâncat pâinea cu durere şi multe, multe lacrimi.Popoarele au gemut şi mai gem încă sub greutatea sarcinilor ce li se impun, aşteptând unii mântuirea, iar alţii descoperirea Fiilor lui Dumnezeu.Întreagă omenire se găseşte într-o închisoare a durerii şi morţii aşteaptând eliberarea.Această eliberare va veni. Domnul nostru Isus Cristos va pune capăt haosului ce există astăzi în lume. “El nu va slăbi, nici nu se va lăsa până va aşeza dreptatea pe pământ;”(Isaia 42:4).Aceasta este ancora nădejdii noastre, este mângăierea noastră prin care mângâiem şi pe alţii.Împărăţia lui Dumnezeu este singurul remediu pentru însănătoşirea pământului.Aceasta este “Vestea Bună”, Evanghelia pe care soldaţii crucii o spun tuturora, dar mai ales celor care se simt apăsaţi de greutatea păcatelor.Noul răsărit de Soare al dreptăţii  va aduce vindecare pentru toată planeta infectată de păcat.Cât de fericit va fi omul, ştiind că nu va trebui niciodată să sufere nenorocirile la care l-a expus marele apăsător –satan, deavolul. “Fiecare va locui sub viţa lui şi sub smochinul lui”, va avea fiecare casa lui, fără să se teamă de un eventual proprietar nemilos care să-l dea afară, în gerul iernii.Aşteptăm cu drag un Împărat drept, o stăpânire desăvârşită, un cămin fericit, o viaţă veşnică în bucurii.
AMIN!x

              “. . . o făptură aşa de minunată.”

“Tu mi-ai întocmit rărunchii, Tu m-ai ţesut în pântecele mamei mele: Te laud că sunt o făptură aşa de minunată. Minunate sunt lucrările Tale, şi ce bine vede sufletul meu lucrul acesta! Trupul meu nu era ascuns de Tine, când am fost făcut într-un loc tainic, ţesut în chip ciudat, ca în adâncimile pământului. Când nu eram decât un plod fără chip, ochii Tăi mă vedau; şi în cartea Ta erau scrise toate zilele care-mi erau rânduite, mai înainte ca să fi fost vreuna din ele.” (Ps. 139:13-16).

Toate organismele (vegetale, animale, umane), se compun din aceleaşi elemente chimice, care formează “ţărâna pământului.” Apariţia lor pe Pământul “pustiu şi gol”, care exista la începutul creaţiei, are o cauză primordială. La baza acestei cauze se află inteligenţa unui Creator Suprem.

Reproducerea vieţii este un proces biochimic, a cărui secret este păstrat de către Creator.

Reproducerea şi creşterea embrionară nu este înţeleasă pe deplin, cu toate eforturile care se fac astăzi de către ştiinţă. Lucrul sigur care se cunoaşte este că: acest proces se învârte în jurul moleculei de ADN şi a informaţiei genetice programată în ea.

Psalmistul David cu câteva mii de ani mai înainte a descris într-un mod superb acest proces de reproducere a fiinţei umane. David ca om nu putea face acest lucru, dar Duhul lui Cristos i-a insuflat lui David această descriere poetică a felului “ciudat” în care vine în existenţă omul.

În versetul 13 din textul de mai sus, cuvântul “întocmit”, în ebraică “qanah”, are înţelesul de “clădit”. Domnl a “clădit “trupul omenesc.

Cuvântul “ţesut”, în ebraică “sakak” , înseamnă a împleti în jur o protecţie. Domnul nu numai că protejează fătul fragil, ci îi asigură şi îi urmăreşte dezvoltarea.

Cuvintele “făptură minunată, în ebraică un singur cuvânt,” palah”, făcut unic.

“Trupul meu”, din versetul 15, vine din ebraicul “ostem”, cu înţeles de substanţă corporală.

Lucrul cel mai fascinant în acest proces este acţiunea genelor care adună toţi atomii necesari pentru a da o formă de creştere. Astfel i-a naştere un model frumos brodat în care este aşezată informaţia ADN transmisă din generaţie în gneraţie.

Dumnezeul nostru omniscient vede dezvoltarea embrionului chiar înainte de concepere.

Cuvintele din versetul 16, “când nu eram decât un plod fără chip”, în ebraica originală sunt cuprinse într-un singur cuvânt “golem”, care înseamnă o masă informă.

Deşi eram fără formă, totuşi zilele ne-au fost rânduite înainte să fi fost vreuna din ele.

Ceasul biologic codificat din interiorul sistemului genetic spune acest lucru.

Aşa a făcut Dumnezeu primul om, pe Adam, şi a pus în el un sistem de reproducere în vederea înmulţirii rasei umane.

Această operă nu este un fantastic fenomen de inginerie genetică, cum ar crede unii, ci este cea mai minunată şi indubitabilă dovadă a Înţelepciunii şi Puterii Tatălui nostru ceresc, “din care îşi trage numele orice familie în ceruri şi pe pământ.”(Efes. 3:15). Lăudat să-I fie Numele!

AMIN!

              REMEMBER

“Aduceţi-vă aminte de mai marii voştri, care v-au vestit Cuvântul lui Dumnezeu; uitaţi-vă cu băgare de seamă la sfârşitul felului lor de vieţuire şi urmaţi-le credinţa!”(Evrei13:7).

“Apostolul Pavel a fost un om care nu spera şi nu-şi dorea nici un bun pământesc. Nu se considera ca aparţinând unui rang social deosebit. El era un om mânat de un singur gând: Evanghelia lui Cristos.(Rom. 1:15)(1Cor. 9:16). Avea un singur scop, o singură ţintă: Să-l cunoască pe Cristos, puterea învierii Lui, părtăşia suferinţelor Lui, şi să se facă asemenea cu moartea Lui. Era numit un “nebun pentru Cristos” şi a fost fericit că era socotit aşa.

Unii îl numeau vorbăreţ, fanatic sau în orice alt fel ciudat în care i-ar place lumii să-l descrie. Dar el era mai presus de toate acestea, şi nici unul din portrete nu i se potriveau. Alţii îl numeau negustor, cetăţean de valoare, om de societate, învăţat etc. Dar el a fost unic. Era mânat neîncetat de râvna de-a mărturisi puterile Celui care i s-a arătat pe drumul Damascului. Nu şi-a îngăduit odihnă, nici zi, nici noapte, ci străbătea neîncetat pământ şi mare, străbătea munţi şi dealuri, striga şi nu tăcea. Nimic şi nimeni nu-l putea opri.

În celula închisorilor i se auzea glasul şi nici în mijlocul oceanului, în furtună nu tăcea.

Târât în faţa Sinedriului sau în faţa Tronurilor Împărăteşti, el una făcea: Mărturisea mereu despre adevăr. Nimic nu i-a putut înăbuşi glasul, decât moartea. Şi chiar în faţa morţii, înainte ca tăişul securii să-i despartă capul de trup (autor necunoscut), el vorbea, se ruga, mărturisea, îmbărbăta, şi în cele din umă binecuvânta pe călăii săi.

Să ne aducem aminte, fraţilor şi să-i urmăm credinţa şi râvna!

Învăţătorul şi Capul nostru – Unul singur, Cristos.   

Orice creştere şi orice progres în lucrurile spirituale, are la bază recunoaşterea autorităţii Domnului Isus Cristos. Acest lucru trebuie să fie adevărat atât în particular cât şi în Eclesie.

Eclesia nu este a niciunui om, nu este proprietatea cuiva de pe pământ, ci “este Biserica Dumnezeului Celui viu, stâlpul şi temelia adevărului.”(1Tim. 3:15).

Eclesia este şi “Biserica Domnului, pe care a câştigat-o cu însuşi sângele Său.”(F.A 20:28).

Lipsa de progres şi somnolenţa spirituală în viaţa unui credincios, se datorează lipsei de progres faţă de Capul său, care este Cristos.

În ep. către Coloseni, cap.2v18,19 avem o învăţătură demnă de luat în seamă. Ap. Pavel atrage atenţia asupra unui pericol care a avut loc atunci pe vremea lui, şi mereu de atunci încoace, în toate adunările, fie mici, fie mari. Pericolul de a privi mai mult la fraţii proeminenţi şi mai puţin la Domnul. Iar unii din ei, fie conştienţi, fie din neatenţie, îşi asumă această poziţie la care numai Domnul are dreptul.

Apostolul vorbeşte şi de cei care au o poziţie mai puţin însemnată în eclesie, dar care aprobă un lucru sau altul fără să cerceteze dacă Scriptura îl aprobă sau nu. Ei spun:”Dacă un frate capabil zice aşa, eu mă încred în el, şi pun toată responsabilitatea pe aceşti fraţi proeminenţi. Aceasta înseamnă neloialitate faţă de Domnul, capul nostru.

Amândouă clasele sunt mustrate de către Domnul. Atât cei care îşi părăsesc condiţia în care au fost puşi, încercând să forţeze lucrurile pentru a se pune peste moştenirea lui Dumnezeu, cât şi cei care sunt “sclavii” celor dintâi.

Cristos este cea mai înaltă autoritate în Biserică. Nici o învăţătură nu trebuie primită dacă nu este în armonie cu cuvântul lui Dumnezeu. Este adevărat că în Biserica timpurie au existat fraţi care au ocupat locul de învăţători. Apostolul a scris Evreilor, cap. 13v17 următoarele: “Ascultaţi de mai marii voştri şi fiţi-le supuşi, căci ei priveghează asupra sufletelor voastre, ca unii care au să dea socoteală de ele; pentru ca să poată face lucrul acesta cu bucurie . . .”

Oriunde Cristos a dat un dar spiritual, fie darul de păstor, fie darul de învăţător etc, acesta este numai un favor dat credinciosului în vederea zidirii eclesiei. El nu trebuie să se laude, ca şi cum acest lucru i s-ar cuveni personal, pentru că este mai înţelept ca fraţii săi.

În faţa lui Dumnezeu nu primează predicatorismul nostru oratoric, ci cât de mult iubim pe Domnul şi pe fraţii, cât de mult seamănă caracterul nostru cu cel al lui Isus.

Dacă cineva are un dar de la Domnul, el este un serv adevărat al lui Cristos. Acest lucru se vede uşor. Dacă el nu are darul de la Domnul, atunci nici o autoritate şi nici o adunare nu-l pot face servitorul adunării. Orice serviciu adevărat se bazează pe autoritatea Domnului.

Oridecâteori vrem să ştim cine este autorizat să pună în adunări slujitori – dacă suntem sinceri şi nu suntem influenţaţi de metode, idei şi obiceiuri ale oamenilor, atunci vom reveni de fiecare dată la cuvintele apostolului că, Domnul a rânduit şi rânduieşte într-o adunare pe toţi aceştia.

Niciunul să nu credem că noi suntem ceva şi că dacă nu am fi noi edificiul adunării s-ar prăbuşi. Domnul nostru a spus: “Fără mine nu puteţi face nimic”. Nu fără fratele cutare sau cutare. Fără Domnul – noi nu putem face nimic. Favorul binecuvântat de a fi acceptaţi în rândurile slujitorilor Săi, este doar o îndurare din partea Domnului, însă El îşi poate conduce poporul fie că eu mă pun la dispoziţia Sa, fie că nu.

Adevăraţii slujitori niciodată nu se vor lăuda cu slujba lor, cu raţiunea lor, cu autoritatea lor, ci totdeauna vor aprecia cu umilinţă dragostea pe care Domnul a manifestat-o faţă de ei, folosindu-i în serviciul Său.

Să putem spune şi noi ca ap. Pavel: “Nu vorbirea noastră, ci puterea lui Dumnezeu va condus la pocăinţă.” Nu isteţimea de oratori va înclina balanţa în favoarea noastră. Nu cuvinte de laudă la sfârşitul unui discurs, rostite de către cineva cu o uşoară batere pe umăr, ne vor duce în bucuria Stăpânului. Dacă nu avem scrise în inimi trăsăturile de caracter ale Mântuitorului, nu suntem nimic.

Scopul tuturor celor ce servesc de la o masă, este acela de a conduce pe cei care îi servesc pe adevărata cale a supunerii faţă de Cuvântul Adevărului şi a le îndrepta privirile spre singurul Cap care a fost uns ca Rege şi Domn peste moştenirea lui Dumnezeu.

Moise, excelentul serv a lui Dumnezeu şi-a folosit toată energia pentru a întipări în mintea adunării lui Israel trebuinţa urgentă de supunere faţă de legea care i-a fost dată. El niciodată nu s-a luptat pentru o poziţie de autoritate. Niciodată nu şi-a însuşit rolul de domn peste Israel, ci a dovedit în toate lucrurile umilinţă şi blândeţe. Nu întâmplător, Biblia declară că Moise a fost cel mai blând om de pe pământ. Toate îndemnurile sale au fost la supunere, dar nu faţă de sine, ci faţă de Dumnezeu.

Toţi cei care se silesc să dovedească faptul că ei fac parte din poporul Domnului, fie că ocupă o poziţie mai joasă, fie mai înaltă, cu toţi trebuie să-şi dea seama că înălţarea la care aspiră – nu vine după înălţare – ci după înjosire. Acest itinerar l-a parcurs şi Domnul. Cât de frumoase sunt afirmaţiile lui Pavel: “Deci supuneţi-vă sub mâna cea tare a lui Dumnezeu ca să vă înalţe la timpul cuvenit.” Timpul prezent nu este timpul cuvenit pentru înălţare. A ne înălţa astăzi pe noi ori a înălţa noi pe alţii – înseamnă a ne expune căderii.

Să fim plini de credinţă. Va veni, desigur, şi timpul înălţării. Dar acest lucru nu este partea noastră. Este partea lui Dumnezeu. Să ne amintim mereu că orice lucru pe care îl avem de făcut, este lucru Domnului pe care ni l-a încredinţat nouă.

Să avem totdeauna în inimă şi minte deviza: Unul singur este Învăţătorul nostru, unul singur este Capul nostru, iar noi toţi suntem fraţi.

Dumnezeu să vă binecuvânteze!

AMIN!

La margini de ani

Încă un an s-a scurs şi ni s-a dus,

Din ghemul vieţii s-a mai depănat,

În luptele spre orizontul de apus

Mai sunt redute mari de câştigat.

Dar mulţumiri aducem Creatorului

Că mai tăim prin Fiul Său iubit,

El ne mai ţine-n ţesătura Lui

Iar de căderi nefericite ne-a ferit.

Astăzi păşind pe ţărm necunoscut

Suntem pătrunşi de idealuri sfinte,

Vrem să mai strângem spice ca şi Rut,

Să fim mai silitori ca înainte.

Cu râvna sfântă care El ne-a dat,

Din zori de zi la muncă să pornim,

Să mergem pe ogor la semănat,

Voinţa sfântă să o împlinim.

Şi să fim blânzi, să fim mai iertători,

Să iubim mila, să fim înţelepţi,

Îm orice ipostaze să fim mulţumitori;

În anul ce întrăm să fim mai drepţi!

Şi bucuroşi să purtăm crucea Lui,

În moartea “eului” să progresăm,

Să spunem vestea bună orişicui

Şi în dreptate sfântă să umblăm.

Iar dacă Dumnezeu va fi cu noi

Vom apăra cu zel ce El ne-a dat,

Vom duce şi în acest an “război,”

Luptând lupta credinţei neîncetat.

Noi încă n-am învins ca şi Isus,

De aceea să fim vigilenţi mereu

Căci multe lupte mai avem de dus,

Să nu cedăm, oricât ar fi de greu!

Isus ne este nobilul Model,

Luptând ca El vom fi de neînvins,

Pe steagul nostru-i scris “Emanuel”

Credinţa-n jertfa Lui e foc nestins.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Acum când stăm la margine de ani

Un singur dor avem, dulce Isus:

La rodul mic adus dintre duşmani,

Să completezi ce noi nu am adus.