Să rămânem vigilenţi

În „Proverbe” se atestă

Şase lucruri, ba chiar şapte

Sunt considerate fapte

Ce Dumnezeu le detestă.

Ochii trufaşi, aroganţi,

Ce privesc fraţii de sus,

Ei sunt fraţi doar cu Isus,

Restul . . . nu-s interesanţi.

Limba ce e mincinoasă,

La origine coruptă,

Ea se avântă în luptă

Şi este orgolioasă.

Mâinile ce varsă sânge,

Adesea nevinovat,

El trebuie răzbunat;

Sângele din pământ plânge.

Inima care urzeşte

Planuri de fărădelegi,

Ce semeni ai să culegi,

Păcatul se pedepseşte.

Picioarele ce aleargă

Să-nfăptuiască ce vor,

Să-şi ajungă scopul lor

Şi urmele să le şteargă.

Martorul cel mincinos,

Care spune baliverne,

Invocă lucruri eterne,

Dar, de fapt, e caraghios.

Cei din urmă contestaţi

Sunt lipsiţi de-nţelepciune,

Urmărind un scop anume

Stârnesc certuri între fraţi.

Toţi aceşti „nori fără apă”

Sunt respinşi de Dumnezeu,

În adunări au tupeu,

Se ospătează şi pleacă.

Să veghem, să fim atenţi,

Şi cu armele Scripturii

Să răspundem imposturii;

Să rămânem vigilenţi!

                 Un sindrom al păcatului- BÂRFA!

Despre bârfă se vorbeşte puţin. Probabil pentru că majoritatea oamenilor bârfesc. Unora atât de mult le place, încât au făcut din asta domeniul lor favorit. Bârfesc oriunde şi despre oricine.

Bârfa este o vorbire de rău, o denigrare şi hulă, care asasinează numele bun al aproapelui. De fapt, bârfa este răutatea din noi, un aluat al reavoinţei şi al invidiei.

Dorinţa de a înnegri cu un cărbune pe toţi care trăiesc în linişte, dorinţa de a strica relaţii, de a ataca prin vorbe mârşave pe cei care nu sunt de faţă, cu scopul de a le jefui personalitatea, este o atitudine reprobabilă, abjectă şi ticăloasă.

Mult rău face bârfa în toate păturile sociale. Chiar şi între creştini există o manifestare a bârfei, care se ascunde sub haina spirituală. Cine ascultă o vorbire de rău a unui frate, poate fi sigur că, mai degrabă sau mai târziu, va fi şi el bârfit de către acela pe care l-a ascultat.

Bârfa este un păcat, împotriva căruia suntem prea puţin vigilenţi.

Un exemplu de bârfă ne este redat în Cartea Numeri cap.12. Acolo ni se spune că Maria şi Aaron au bârfit împotriva lui Moise, fratele lor. Domnul a auzit. I-a chemat pe toţi trei la cortul întâlnirii şi dintr-un stâlp de nor le-a zis: “Cum de nu v-aţi temut să vorbiţi împotriva robului Meu, împotriva lui Moise?” Iar Maria s-a umplut de lepră.

Cineva propunea o zi a bârfei. Apoi 364 zile să nu mai bârfească. Această idee este bună doar pentru oamenii fără Dumnezeu. Cei născuţi din nou nu trebuie să bârfească în niciuna din cele 365 zile ale anului. Ei trbuie, aşa cum spune apostolul: “Dar acum lăsaţi-vă de toate aceste lucruri: de mânie, de vrăşmăşie, de răutate , de clevetire, de vorbele ruşinoase care v-ar putea ieşi din gură.”(Col. 3:8).

Se spune că filozoful Diogene a fost întrebat odată, care animal sălbatic are muşcătura cea mai veninoasă? Diogene a răspuns: “Dintre animalele sălbatice – bârfitorul; dintre cele domestice – linguşitorul.”

De multe ori bârfa vine din invidie. Nu poţi accepta succesul semenului tău (fratelui tău), şi îl dărâmi pe la spate.

Instrumentul prin care se face acest lucru este limba. Iacov ne spune că: “…limba este un mic mădular şi se făleşte cu lucruri mari…este şi ea un foc, este o lume de nelegiuiri…întinează tot trupul. Este un rău care nu se poate înfrâna, este plină de o otravă de moarte.”(Iac. Cap.3).

Cuvintele bârfitorului sunt asemănate cu nişte prăjituri, care ajung până în adâncul măruntaielor. Dar ele nu numai că ucid cinstea altora, ci duce şi pe bârfitor la moarte.

“Moartea şi viaţa sunt în puterea limbii; oricine o iubeşte, îi va mânca roadele.”(Prov. 18:21).

De către foarte mulţi creştini, bârfa nu este considerată printre păcatele mari. Dovadă că este prea puţin însemnată “cu fierul roşu”în discursuri. Dar ea face dezastre, strică relaţii, omoară integrităţile altora.

Închei succintele mele gânduri despre bârfă printr-un verset pe care îl amintesc cu toată dragostea: “Orice amărăciune, orice iuţime, orice mânie, orice strigare, orice clevetire şi orice fel de răutate să piară din mijlocul vostru.”(Efe. 4:31).

AMIN!

     Scopul final al încercării

“…măcar că acum, dacă trebuie, sunteţi întristaţi pentru puţină vreme, prin felurite încercări, pentru ca încercarea credinţei voastre, cu mult mai scumpă ca aurul care piere şi care totuşi este cercat prin foc, să aibă ca urmare lauda, slava şi cinstea, la arătarea lui Isus Cristos.”(1Petru 1:6,7).

Încercarea este o probă, o verificare a unui lucru prin care se constată dacă rezistă rigorii pentru care a fost conceput.

În cazul credincioşilor, încercarea sau verificarea lor urmăreşte un scop nobil. Asemeni unei pietre care pentru a fi potrivită într-un zid trebuie să suporte tot felul de ciopliri, tot aşa credinciosul suportă ciopliri şi modelări din partea Zidarului divin pentru a corespunde în zidul ce formează Templul Spiritual.

Încercările credinţei sunt însoţite de necaz şi suferinţă. Dar dezvoltarea caracterului nostru nu poate ajunge la standardul cerut de Dumnezeu, decât dacă trece prin etapa încercărilor.

“Căci Domnul pedepseşte pe cine-l iubeşte, şi bate cu nuiaua pe orice fiu pe care-l primeşte!”(Evr. 12:6). “Este adevărat că orice pedeapsă, deocamdată pare o pricină de întristare, dar mai pe urmă aduce celor ce au trecut prin şcoala ei, roada dătătoare de pace a neprihănirii.”(Evr. 12:11).

Încercat a fost Adam în Eden, încercat a fost Avraam când i s-a cerut să aducă pe Isaac de jertfă.

Pe Iosf l-a încercat Cuvântul Domnului (Ps. 105v19) etc.

Nu putem aminti aici pe toţi sfinţii V şi NT, dar merită amintit poporul Israel care a trăit mai multe încercări ca oricare alt popor. Să fii distrus de nenumărate ori, să fii dus în robie de atâtea ori şi să te reântorci de fiecare dată în fâşia de pământ a Canaanului, numai de dragul Dumnezeului lor YAHVE, aceasta întrece capacitatea noastră de înţelegere.

Încercat a fost Isus din Nazaret, Fiul lui Dumnezeu, trei ani şi jumătate. A fost străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre, şters de pe pământul celor vii şi lovit de moarte pentru rana poporului Său. Aceste încercări dure care au sfârşit pe Golgota, ne-au adus nouă împăcarea tuturor.

De asemenea toţi sfinţii, în toată perioada Evanghelică, au fost şi sunt probaţi în cuptorul încercării pentru a se vedea metalul preţios al caracterului lor.

Încercările credinţei nu vin peste un credincios la începutul căii lui. Mai întâi trebuie să-şi fondeze caracterul în iubire. Pentru aceasta, el primeşte căldura razelor iubirii lui Dumnezeu. Şi după ce s-a dezvoltat în împrjurări favorabile, este trecut prin cuptorul încercărilor. În acestă etapă iese în evidenţă îndelunga răbdare învăţată în valea experienţelor.

Dacă Topitorul Divin n-ar sta lângă cuptor să oprească focul atunci când temperatura ajunge aproape de punctul de topire al aurului, niciunul dintre noi n-am rezista. Dar Dumnezeul nostru este “îndurător şi milostiv, îndelung răbdător şi bogat în bunătate.” El nu necăjeşte cu plăcere, nici nu mâhneşte bucuros pe copiii oamenilor.”(Plângeri 3:33).

Există o limită în încercare. Necazurile noastre vor lua sfârşit când se va termina viaţa aceasta pământească.

În încercările prin care trecem, fie ele oricât de aspre, Dumnezeu urmăreşte un scop şi nuiaua încercărilor Sale nu se opreşte decât, dacă este ajuns acest scop.

Adeseori dorim cu ardoare ca încercările noastre, care ameninţă să ne distrugă să ia odată sfârşit, totuşi până când roadele noastre nu sunt coapte, pomul credinţei va fi mereu încercat.

Încă puţin şi peste marea încercărilor se va aşeza liniştea. Talazurile furioase care au izbit necontenit în barca credinţei noastre, se vor potoli la porunca Stăpânului mării.

Întristarea noastră se va preface în bucurie. Norii întunecoşi care s-au năpustit peste noi în furtuni nemiloase se vor transforma în mari binecuvântări ce ne vor uda cu stropii binecuvântaţi ai harului Divin.

Această ancoră a nădejdii noastre trece dincolo de perdeaua minţii omeneşti.

ALELUIA! Ce Salvator!

Gratitudine

Mă doare neputinţa de a fi

Aşa cum trebuie cu-adevărat;

Constat când fac bilanţul de o zi,

Că azi, aşa ca ieri, porunca am călcat.

Sunt foarte trist, mereu îngândurat

Şi mă întreb: De ce mă mai iubeşti?

Că azi, aşa ca ieri, porunca am călcat,

Iar Tu mă ierţi şi nu mă părăseşti.

Mă doare lipsa mea de vigilenţă,

Că azi, aşa ca ieri, porunca am călcat,

Dar eşti cu mine, simt a Ta prezenţă,

Mi-a frică să nu crezi că Te-am trădat.

Chiar dacă azi, şi-n fiecare zi

Mă dovedesc slugă necredincioasă,

Te- ador Isus, oriunde m-aş găsi.

Primeşte-mi gratitudinea pioasă!

          În bunătatea Lui, El ne ascultă rugăciunea

Mintea noastră mărginită nu poate cuprinde în întregime imensitatea bogăţiei de binecuvântării cereşti ce se revarsă mereu peste copiii lui Dumnezeu.

Veşnicia va descoperi tot ceea ce astăzi rămân lucruri ascunse, chiar de ochii credinţei noastre.

De pildă, nu putem evalua cum se cuvine puterea rugăciunilor ce se înalţă astăzi de pe pământ spre Tronul Harului.

Moise a înştiinţat pe poporul Israel: “Lucrurile ascunse sunt ale Domnului Dumnezeului nostru, iar lucrurile descoperite sunt ale noastre şi ale copiilor noştri…”(Deut. 29:29).

Pentru a ne putea apropia cât mai mult de cunoaşterea lui Dumnezeu, pentru a fi acceptaţi să pătrundem în filoanele bogate ale înţelepciunii Sale, trebuie să avem o plăcere şi un respect deosebit pentru Legea Sa. Asemenea lui David, să spunem şi noi: “Cât de mult iubesc legea Ta! Toată ziua mă gândesc la ea. Poruncile Tale mă fac mai înţelept decât vrăşmaşii mei, căci totdeauna le am cu mine.”(Ps. 119:97).

Acest lucru îl putem face numai printr-un “studiu serios, cumpătat şi reverenţios” al Sfintelor Scripturi. Comorile adevărurilor lui Dumnezeu se găsesc în adâncime!

În această ecuaţie a cunoaşterii lui Dumnezeu din Cuvântul Său, rugăciunea ocupă locul cel mai important. Prin rugăciune intrăm în intimitate cu Tatăl nostru şi El are plăcerea să ne descopere trăsături din Planul Său.

Ce har minunat avem, că putem aduce la Tronul Harului, prin Numele Domnului Isus, toate sarcinile inimilor noastre. Să ne folosim de acest privilegiu deosebit pe care îl avem de la Tatăl nostru, aducându-I mereu adorare, laudă şi mulţumiri.

Să înălţăm tot mai sus, pe stindardul sub care luptăm, Numele Domnului şi Numele Tatălui nostru.

Să ne rugăm ca adunările noastre să fie mai vii. Să ne rugăm pentru propăşirea Evangheliei. Să ne rugăm pentru fraţii noştri de pretutindeni, pentru cei bolnavi etc. Şi, necontenit, să ne rugăm pentru stabilirea Împărăţiei lui Dumnezeu, pentru ca voia Sa să se facă şi pe pământ ca în cer şi locul unde se odihnesc “picioarele” Sale să fie făcut glorios. “Tu asculţi rugăciunea, de aceea toţi oamenii vor veni la Tine.”(Ps. 65:2).

Profetul David îşi începea ziua cu rugăciune. În Ps. 5v3, el zice: “Doamne, auzi-mi glasul, dimineaţa! Dimineaţa eu îmi îndrept rugăciunea spre Tine şi aştept.”

Clipele de linişte ale orelor de dimineaţă petrecute în prezenţa Domnului, înainte de a începe zarva lumească, sunt un nesecat izvor de putere şi binecuvântare. Dacă ne punem, încă din zorii zilei, nădejdea în El, atunci vom beneficia toată ziua de linişte şi odihnă în făgăduinţele Sale.

Ne putem ruga oriunde şi oricând. Iona s-a rugat din pântecele peştelui, Daniel s-a rugat în cămăruţa lui de sus, Isus s-a rugat pe cruce. Orice muncă a noastră în serviciul Domnului, trebuie să fie susţinută de rugăciune. Acolo unde rugăciunea este neglijată ori tratată superficial, semnele unei creşteri spirituale lipsesc.

Apostolul Pavel ne spune: “Orice faceţi, să faceţi din toată inima, ca pentru Domnul, nu ca pentru oameni.”(Col. 3:23).

O vorbă spune: “Unii creştini nu fac nimic, dar nu există nici un creştin care să n-aibă nimic de făcut.”

Domnul Isus ne-a spus că trebuie să ne rugăm necurmat şi să nu ne lăsăm. Ap. Pavel cântând pe aceeaşi coardă ne recomandă: “Stăruiţi în rugăciune, vegheaţi în ea cu mulţumiri.”(Col. 4:2).

Noi trebuie să fim expresii a părtăşiei neîntrerupte în rugăciune cu Domnul. Asadar să ne lăsăm liniştiţi în braţele Mântuitorului nostru drag care a spus: “Dacă rămâneţi în Mine şi dacă rămân în voi cuvinteele Mele, cereţi orice veţi vrea şi vi se va da.”(Ioan 15:7).

Pentru copilul lui Dumnezeu rugăciunea nu este o cale prin care obţine ceea ce vrea, ci o cale prin care devine ceea ce vrea Dumnezeu.

“A Împăratului veşniciilor, a Nemuritorului, Nevăzutului şi singurului Dumnezeu, să fie cinstea şi slava în vecii vecilor!”  AMIN!

             Temelia Sfinţilor

Partea de rezistenţă a unei construcţii, temelia sau infrastructura ei, îi garantează trăinicia.

O clădire care nu este potrivită cu temelia pe care stă se va prăbuşi. Un copac ce îşi întinde ramurile dincolo de măsura adâncimii rădăcinilor sale va fi doborât de furtună. Acest principiu este valabil pentru orice zidire.

La crearea Pământului Dumnezeu a folosit acest principiu. “Tu ai aşezat Pământul pe temeliile lui şi niciodată nu se va clătina.”(Ps. 104:5).

Temeliile Pământului sunt legile neschimbabile şi veşnice care susţin mişcarea planetei şi o păstrează pe orbită. “După legile Tale stă în picioare totul astăzi, căci toate lucrurile Îţi sunt supuse.”(Ps. 119:91).

Omul creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu înţelege toate aceste lucruri, pentru că îi sunt descoperite. Oricine ia seama la principiul lui Dumnezeu îşi va construi şi el o casă trainică, zidită pe temelii veşnice.

Noi toţi lucrăm zilnic la zidirea Templului spiritual. Clădim noi pe temelia adevărului?

Ap. Pavel a scris fraţilor din Corint: “După harul lui Dumnezeu care mi-a fost dat, eu ca un meşter zidar înţelept am pus temelia şi un altul clădeşte deasupra. Dar fiecare să ia seama cum clădeşte deasupra. Căci nimeni nu poate pune o altă temelie decât cea care a fost pusă şi care este Isus Cristos.”(1Cor. 3:10,11). “Iată pun ca temelie în Sion o piatră, o piatră încercată, o piatră de preţ, piatră din capul unghiului clădirii, temelie puternică; cel ce o va lua ca sprijin nu se va grăbi să fugă.”(Isaia 28:16).

Aceasta este Temelia pe care zidesc sfinţii. Fiecare îşi aduc aportul, mai mare sau mai mic, la

ridicarea marelui Edificiu de pace şi dreptate, biruitor asupra răului, care va uimi întreg Universul.

Copiii lui Dumnezeu zidesc în fiecare zi şi ei înşişi sunt zidiţi pe temelia apostolilor şi a proorocilor, Piatra din capul unghiului fiind Isus Cristos. În El toată clădirea bine închegată, de un perfect echilibru, va fi inaugurată în dimineaţa Împărăţiei, ca “un monument de milă Dumnezească”, ce va aduce pacea şi înfrăţirea tuturor.

AMIN!