Grădina teascurilor

Mă poartă iar, un gând spre Ghetsimani,

Peste Chedron privesc înfrigurat;

Acolo acum două mii de ani

A fost vândut un Om nevinovat.

Prin freamătul de frunze şi de doliu,

Măslinii somnoroşi discret mă cheamă

În noapte răsfirată ca linţoliu

Peste această tenebroasă dramă.

Cu faţa tristă şi suflet amar

Stătea îngenunchiată o fiinţă,

Ruga pe Tatăl Său pentru “pahar”,

Să treacă dacă este cu putinţă.

Avea-n priviri un zbucium sufletesc,

I se vedeau amprentele durerii,

Iar glasul Său era un glas ceresc,

Suava prevestire a iertării.

Vibra în atmosferă un ecou:

“Totuşi nu cum vreau Eu , ci cum vrei Tu”;

El pe pământ s-a dovedit erou

Şi pân’ la fund paharul îl bău.

Golgota era undeva în zare,

Acolo era ţelul Său suprem

El ne-a purtat în gând pe fiecare

Când a urcat Calvarul cu lemnul de blestem.

O! Ghetsimani, altar pentru Isus;

Oglindă ce ne spui cel mai fidel:

Că nimeni n-a iubit, nu s-a supus

Şi nu a suferit aşa ca El!

       Singur în faţa duşmanilor

“Totuşi, El suferinţele noastre le-a purtat şi durerile noastre le-a luat asupra Lui, şi noi am crezut că este pedepsit, lovit de Dumnezeu şi smerit. Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa, care ne dă pacea, a căzut peste El, şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi”(Isaia 53:4,5).

Din darea de seamă a ap. Ioan înţelegem că, Domnul Isus după cina cea de pe urmă şi după ce le-a predat ucenicilor învăţătura despre vie şi mlădiţe a rostit frumoasa, completa şi inimitabila rugăciune, redată în cap. 17.

Cel mai probabil cam pe la miezul nopţii, Isus şi cei 11 discipoli, după ce au cântat cântarea  au ieşit pe poarta Ierusalimului, au trecut pârâul Chedron şi au intrat într-o grădină cu măslini numită Ghetsimani. Locul era bine cunoscut, pentru că Isus de multe ori se retrăse-se acolo cu ucenicii Săi spre a se ruga.

În timp ce Domnul dădea învăţături şi sfaturi se arăta plin de curaj, îndemnându-i pe ucenici să nu li se tulbure inima.

Dar, stupoare! În drum spre Ghetsimani, Domnul şi-a schimbat starea şi le-a zis ucenicilor: “Sufletul Meu este cuprins de o întristare de moarte; rămâneţi aici şi vegheaţi cu Mine.”(Mat. 26:38). Ucenicii şi-au dat seama că de data aceasta se întâmplă ceva deosebit cu Domnul.

Din scrierile Evangheliştilor am aflat că opt din apostoli au rămas la poarta grădinii, iar Isus a luat cu El pe Petru, Iacov şi Ioan, prietenii Săi intimi, înaintând în grădină unde a început să se întristeze. S-a îndepărtat şi de aceştia “ca la o aruncătură de piatră”, ne spune Luca. A îngenuncheat şi a început să se roage.

Simţurile Sale din acele momente nu puteau fi împărtăşite nici chiar de cei mai iubiţi ucenici. Aşa că, în ceasul celei mai mari încercări, Isus a fost singur. “Eu singur am călcat în teasc şi niciun om dintre popoare nu era cu Mine.”Isa. 63:3). Se potriveşte acest citat şi aici, deşi se referă mai mult la ziua “răzbunării.”

Nu numai ucenicii în acele împrejurări, dar nici noi astăzi nu putem înţelege pe deplin însemnătatea încercării Domnului, care a fost atât de grea încât a produs pe faţa Sa sudori ca nişte picături mari de sânge ce au căzut la pământ.

Domnul nostru fiind perfect a putut preţui valoarea vieţii cu mult mai mult decât o putem noi preţui. Deşi avea făgăduinţa Tatălui, că dacă va fi credincios până la moarte va fi înviat, totuşi pentru El moartea a fost o încercare specială.

Toate aceste evinimente prin care avea să treacă le-a ştiut de la începutul serviciului Său, şi chiar ucenicilor le-a spus că El trebuie să moară.

Aşadar, nu este la loc a presupune că rugăciunea Domnului: “Tată dacă este cu putinţă depărtează de la Mine paharul acesta”, a însemnat că dorea să scape de moarte. În Evanghelia lui Ioan citim: “Acum sufletul Meu este tulburat. Şi ce voi zice?...Tată izbăveşte-mă din ceasul acesta?...Dar tocmai pentru aceasta am venit până la ceasul acesta!(Ioan 12:27).

Paharul pentru care s-a rugat a fost tratamentul inuman la care a fost supus, batjocura arestării Sale ca un răufăcător…”măcar că nu săvârşise nicio nelegiuire şi nu se găsise niciun vicleşug în gura Lui”, şi condamnarea  să fie răstignit, ca un criminal. Dar s-a supus la toate. “La înfăţişare a fost găsit ca un om, S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte, şi ăncă moarte de cruce.”(Fil. 2:8).

Moartea Domnului pe oricare altă cale, şi nu răstignit, era de ajuns ca să plătească preţul de răscumpărare pentru Adam şi rasa lui. Dar voia Tatălui era alta, iar El s-a contopit cu această voinţă primind puteri de sus.

În tot acest timp, Iuda care negociase cu câteva zile mai devreme trădarea lui Isus şi care părăsise pe Domnul şi pe ucenici după ce au servit Paştele evreilor, a primit de la preoţii cei mai de seamă o trupă de soldaţi cu săbii şi ciomege în fruntea cărora s-a aşezat chiar el. Aceştia erau soldaţii Templului, nu soldaţi romani. Ioan ne spune că împreună cu ceata de soldaţi era chiar şi căpitanul Templului.(Ioan 18:12).

În acest caz preoţii au săvârşit un abuz, pentru că nu aveau aprobare de la garnizoana Romană şi niciun ordin de la Pilat ori Irod să-L aresteze pe Isus. Ei s-au bazat pe faptul că aveau o oarecare autonomie în problemele religioase.

Ceata condusă de Iuda a ajuns în Ghetsimani. Acolo printr-un sărut viclean, Iuda şi-s trădat prietenul. Primul care l-a insultat pe Isus a fost robul marelui preot, numit Malhu. Atunci Simon Petru care avea o sabie l-a lovit, tăindu-i urechea dreaptă. Petru a fost mustrat de către Domnul care s-a atins de urechea omului aceluia şi l-a vindecat. Zelosul Petru! Probabil şi-a adus aminte de prevenirea Domnului: “În noaptea aceasta toţi veţi avea un prilej de poticnire; pentru că este scris: “voi bate Păstorul şi oile vor fi risipite. Petru i-a zis: “chiar dacă toţi vor avea un prilej de poticnire, eu nu voi avea.”(Marcu 14:27,29).

Se spune că dacă semeni un gând culegi o faptă. Iuda a semănat în inima lui cugete rele, care au ieşit le iveală prin fapte. Lăcomea la avere şi influienţă. Iubirea sa pentru bani a crescut peste măsură şi el nu şi-a mai putut controla această patimă, vânzând chiar şi pe prietenul său.

La urmă Iuda a rămas dezamăgit de rezultatul trădării sale.

Să reflectăm bine la Iuda şi la fapta lui abominală. Nu cumva din cauza egoismului nostru şi a luptei pentru onoare să-L trădăm şi noi pe Domnul ori pe fraţii noştri.

Trupa de soldaţi trimişi să-L aresteze pe Isus credeau că-L vor găsi greu printre umbrele măslinilor şi de aceea au rămas surprinşi când Domnul, în loc să fugă, a înaintat spre ei întrebându-i pe cine caută. Unii când L-au văzut au căzut cu faţa la pământ.

Nu se ştie cauza “căderii” lor. Fie că unii soldaţi îL cunoşteau pe Isus, îI văzuseră minunile, puterea de a scoate demoni, de a învia morţi, fie că Domnul a întrebuinţat o putere superioară, pentru a le arăta că El are destule puteri de a se apăra, dacă ar vrea.

Isus a luat cuvântul şi le-a zis: “Aţi ieşit ca după un tâlhar, cu săbii şi ciomege, ca să Mă prindeţi. În toate zilele am fost la voi, învăţam pe oameni în Templu şi nu M-aţi prins.”(Marcu 14:48).

După acest moment de suspans, Domnul s-a predat de bună voie cetei de ostaşi trimişi de către preoţii cei mai de seamă, cărturari şi bătrâni, cu o condiţie: “V-am spus că Eu sunt. Deci, dacă mă căutaţi pe Mine, lăsaţi pe aceştia să se ducă.”(Ioan 18:8).

Atunci toţi ucenicii L-au părăsit, iar Isus a rămas singur în faţa duşmanilor.

“Paharul pe care mi l-a dat Tatăl, oare să nu-l beau? Voinţa Lui era pe deplin supusă voinţei Tatălui. Aceasta a fost puterea biruinţei Sale. Avea credinţa, pe deplin justificată, că Tatăl nu va permite să vină asupra Sa niciun rău care nu va fi de trebuinţă.

Această încredere este o învăţătură frumoasă şi de mare preţ pentru toţi cei care doresc să umble în urmele Înaltului Preot. Atâta timp cât rămânem în Cristos, toate necazurile şi încercările vieţii ne sunt măsurate. Dumnezeu nu toarnă în paharul nostru de mâhniri niciun fel de experienţe ce nu ne-ar fi de folos.

Vindecarea urechii tăiate, ultima minune a Domnului, a fost cea mai nobilă ilustraţie a caracterului Său plin de compasiune. Exprimat în cuvinte acest lucru înseamnă: “Iubiţi pe vrăşmaşii, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă asupresc şi vă prigonesc.”(Mat. 5:44).

Legarea lui Isus, care nu era cerută, a fost un exces de zel, o demonstraţie de loialitate a cetei de ostaşi precum şi a căpitanului Templului faţă de conducătorii care i-au trimis să aresteze pe Isus.

Din Ghetsimani, Isus a fost dus mai întâi la Ana – socrul lui Caiafa, mare preot în anul acela. Probabil Iuda cu Ana a târguit vinderea lui Isus. Conform înţelegerii Iuda a livrat ce negociase cu Ana, primind treizeci de arginţi.

Sărmanul om! Ce trist faliment! “Mai bine nu s-ar fi născut.” Oricum, Fiul omului mergea la moarte după cum era scris, dar acest lucru nu micşoreză cu nimic oribilitatea trădării.

“…Isus ştia de la început (…) cine era cel ce avea să-L vândă.”(Ioan 6:64). Acest lucru nu l-a făcut cunoscut prietenilor Săi, decât la cina de pe urmă.

Început în Ghetsimani, Calvarul lui Isus a continuat până pe Golgota, unde a semnat cu sângele Său actul final al răscumpărării şi al împăcării omului cu Dumnezeu.

Să păstrăm în toată existenţa noastră vremelnică pe pământul acesta o pioasă aducere aminte a Celui, “care pe când eram noi încă păcătoşi, El a murit pentru noi.”(Rom. 5:8).

AMIN!

Mândria – sentimentul îngâmfării!

“Iubiţi dar pe Domnul, toţi cei iubiţi de El. Căci Domnul păzeşte pe cei credincioşi, şi pedepseşte aspru pe cei mândri.”(Ps. 31:23).

Abordez pe scurt, un subiect al păcatelor “mici”, cum le-ar numi cineva. Dar tocmai “vulpile mici strică viile”. Păcatele “mici”, la care nu le dăm mare importanţă şi asupra cărora veghem mai puţin, preced păcatele “mari” şi le fac posibile.

De fapt, dacă luăm ca referinţă Ps. 19 v 13, vom vedea că mândria este un păcat “mare”.

“Păzeşte de asemenea pe robul Tău de mândrie, ca să nu stăpânească ea peste mine! Atunci voi fi fără prihană, nevinovat de păcate mari.”

Mândria se defineşte a fi un sentiment de mulţumire, de satisfacţie, de încredere în calităţile personale. Este un fel de fală, de orgoliu, de îngâmfare şi trufie.

Majoritatea oamenilor pot manifesta, în diferite împrejurări, sentimentul mândriei.

Când a intrat păcatul în lume, omenirea a fost infestată cu acest virus de către satan, care de la început a fost o creatură mândră şi îngâmfată.

Copiii lui Dumnezeu pe care i-a chemat la părtăşie cu Fiul Său nu manifestă mândrie. Ne doare, atunci când constatăm că unii din fraţii noştri se murdăresc cu acest păcat şi nu pot stăpâni fenomenul.

În cazul acesta nu este o mândrie ce o întâlnim în lume, ci este numită mândrie spirituală.

Ap. Pavel atrage atenţia celor din Efes, prin scrisoarea sa, cap.5 v 15: “Luaţi seama deci să umblaţi cu băgare de seamă, nu ca nişte neînţelepţi, ci ca nişte înţelepţi.”De asemenea Iacov ne spune că: “…De aceea zice Scriptura: “Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar dă har celor smeriţi.”(Iac. 4:6). Vezi şi 1Petru 5:5.

Deşi tot poporul Domnului este succeptibil de mândrie spirituală, totuşi cei care au funcţii de răspundere în Biserică şi răspândesc adevărul sunt în cel mai mare pericol. Nu datorită vredniciei ori isteţimii lui a ajuns cineva la un grad înalt de cunoştinţă. Pavel scrie Corintenilor: “Căci cine te face deosebit? Ce lucru ai pe care să nu-l fi primit? Şi dacă l-ai primit, de ce te lauzi ca şi cum nu l-ai fi primit?”(1Cor. 4:7).

Niciun om nu se poate mândri cu nimic. Nimeni nu se poate mândri cu educaţia lui – pentru că educaţia este învăţarea a ceea ce alţii au descoperit mai înainte şi au lăsat scris. Nimeni nu se poate mândri cu frumuseţea şi fizicul său – pentru că trăsăturile se moştenesc. Nimeni nu se poate mândri cu hainele şi podoabele sale. Aceasta ar fi o nechibzuinţă. Meritul este al celor ce confecţionează aceste podoabe. Despre mândrie se poate vorbi mult şi se pot da multe exemple.

Dar scopul urmărit de mine aici, este să amintesc de pericolul mândriei spirituale.

Viaţa ne demonstrează că există creştini adevăraţi şi creştini pretinşi. Creştinul pretins crede că el este un creştin adevărat. Frecventează regulat adunarea, se sileşte să ajungă în comitet, şi este la zi cu taxele pentru casă. Ajută la înaintarea cauzei Domnului prin diferite mijloace. Se simte mândru şi superior faţă de cei care, din diferite mitive, nu pot face acest lucru. Are sentimentul datoriei împlinite. Considerând că ştie totul, nu mai are nevoie de instrucţie spirituală.

Marele adversar nu le dă multă importanţă acestor creştini.

Satan a fost primul care a manifestat mândrie spirituală şi a vrut să fie asemenea Ziditorului său. “Tu ziceai în inima ta: “Mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul de domnie ma pe sus de stelele lui Dumnezeu; voi şedea pe muntele adunării dumnezeilor, la capătul miază-noaptei; mă voi sui pe vârful norilor, voi fi ca Cel Prea Înalt.”(Isaia 14:13,14). Aceasta a fost greşeala monumentală care a adus pierzarea sa.

Împreună cu creştinii pretinşi trăiesc şi creştinii adevăraţi, care sunt expuşi mereu unei mândrii spirituale. Aceştia fiind concepuţi de Spiritul Sfânt sunt pe probă de viaţă şi moarte.

Cineva spunea că, dintre toate ispitele şi ademenirile, păcatul mândriei spirituale este unul dintre cele mai primejdioase. Această boală poate duce la moarte dacă nu este oprită.

Frecventarea adunării în mod regulat, o atitudine evlavioasă faţă de fraţi, un studiu individual profund care să se reflecte în activitatea din adunare, răspândirea cu bucurie şi mult entuziasm a adevărului, în diferite împrejurări, nu trebuie să constituie lucruri cu care să ne lăudăm.

Deşi sunt lucruri lăudabile şi credem plăcute lui Dumnezeu, nu este permis, nici măcar în gând a ne evalua noi. Ar fi o mândrie spirituală.

Chiar dacă am folosi tot timpul pentru răspândirea adevărului, toată energia pentru a onora pe Tatăl nostru ceresc şi pe Fiul Său, trebuie să fim conştienţi că, în realitate nu am fost cu nimic de folos Domnului, ci doar ne-am folosit de ocazia de ai arăta puţin din devotamentul inimii noastre, ca semn de recunoştinţă pentru nenumăratelor binecuvântări primite.

Un alt sindrom al mândriei spirituale este o atitudine prea critică. Dacă nu ne plac unele discursuri, unele răspunsuri care se dau la întrebări, considerând de fiecare dată că noi am fi putut răspunde mai corect, dacă nu ne place cum se desfăşoară programul, cum este condus, să fim atenţi – este un semn al mândriei spirituale!

În Adunare nu totdeauna lucrurile se desfăşoară la cel mai înalt standard. Dar nu-i treaba mea. Eu trbuie să fiu mulţumit în toate.

Treaba mea este să-mi păstrez integritatea faţă de Stăpân, să fiu liniştit şi plin de credinţă în promisiunile Lui.

Să avem totdeauna o conştiinţă curată. Conştiinţa este balanţa cu care cântărim diferite lucruri prezentate raţiunii, pentru a ne da seama dacă sunt drepte ori nedrepte, corecte ori incorecte, adevărate ori false. Conştiinţa oamenilor poate fi mai sensibilă sau mai dură. Creştinul este obligat să aibă o conştiinţă sensibilă, dacă vrea să fie asemenea Domnului său. Defectarea acestei balanţe este pentru creştin un mare pericol. În acest defect poate fi ascunsă mândria spirituală. Observăm cât de  important este să ne păstrăm o conştiinţă curată, cultivând mereu smerenia şi iubirea.
Smerenia reduce mărimea capului.
Iubirea creşte mărimea inimii.

"Nu te face ucenic al celui ce se laudă pe sine, ca nu cumva, în loc de smerită cugetare, să înveţi mândria."

AMIN!

Arta de-a învinge – Rudyar Kipling

Să ai curajul să spui da,

Să ai curajul să spui nu,

Şi-n fiecare clipă grea

Să fii mereu acelaşi, tu.

Să ştii să crezi

Când unii te înşeală,

Să te ridici

Când alţii te doboară,

Să poţi păstra

Ce alţii pot s-alunge,

Să ştii să râzi

Când sufletul îţi plânge;

Şi calm tu să rămâi,

Chiar dacă afară ninge.

Aceasta-i arta

De-a învinge!

Gânduri despre nedreptate

Se poate spune că titlul de mai sus este impropriu, pentru că gândurile noastre, cugetările noastre, trebuie să fie despre dreptate şi nu despre nedreptate. Dar gândindu-ne la tot ce este drept, ajungem şi la opusul dreptăţii.

Tronul lui Dumnezeu este aşezat pe dreptate, iar  omul, făcut după chipul şi asemănarea Lui a fost înzestrat cu acest atribut care este dreptatea.

S-a găsit, însă, cineva care a pervertit această însuşire primită de către om. Sărmanul om! Cum a ajuns o victimă a nedreptăţii prin manevrele lui satan. Dar nu numai atât, ci de atunci şi până azi majoritatea oamenilor sunt nedrepţi.

Nedrepţi sunt conducătorii, nedrepţi sunt judecătorii. În toate domeniile se fac nedreptăţi. Aceasta nu înseamnă că nu există şi oameni care, aşa cum spune profetul, “fac dreptate şi iubesc mila.” Aceşti oameni au înţeles că înainte de a face progrese în alte domenii, trebuie să fie drepţi, echitabili faţă de tot ce se întâmplă în jurul lor.

Profetul Ieremia spune: “Vai de cel ce îşi zideşte casa cu nedreptate şi odăile cu nelegiuire; care pune pe aproapele său să lucreze degeaba, fără să-i dea plata…” (Ier. Cap22 v 13).

Cel ce nedreptăţeşte, se nedreptăţeşte pe sine şi este mai nefericit ca cel nedreptăţit.

Este o mare nedreptate să pari drept, fără a fi.

Nedreptatea produce tulburări, ură şi luptă între oameni.

Cine seamănă în brazdele nedreptăţii va secera furtună.

O nedreptate nepedepsită, te îndeamnă la una nouă.

În cartea Eclesiastul cap. 8 v 11, citim: “Pentru că nu se aduce repede la îndeplinire hotărârea dată împotriva faptelor rele, de aceea este plină inima fiilor oamenilor de dorinţa să facă rău.”

Deptul Iov ne spune cum stau lucrurile la acest punct. “Dar pentru că mânia Lui nu pedepseşte încă, nu înseamnă că puţin îi pasă de nelegiuire.”(Iov 35:15). Fiecare dintre noi va trebui să dăm socoteală de binele şi răul pe care l-am făcut pe când trăiam în trup.

Prietene, oricine ai fi, fereşte-te de nedreptate şi urmează mai bine calea dreptăţii, chiar dacă sunt puţini pe ea.

Nu totdeauna cei mulţi au dreptate şi nu totdeauna calea bătătorită este calea dreaptă.

Manifestă atitudine faţă de nedreptate. Dacă nu faci aşa, tu singur eşti nedrept. Păzeşte-te, însă, pe tine să nu faci nedreptăţi.

Aminteşte-ţi mereu de cuvintele proorocului Amos: “…dreptatea să curgă ca o apă curgătoare şi neprihănirea ca un pârâu care nu seacă.”(Amos 5:24).

Amin!