Miracolul învierii

Preoţii cei mai de seamă şi fariseii “au întărit mormântul, pecetluind piatra şi punând strajă.”(Mat. 27:66).

În prima zi a săptămânii, câteva femei urcau pe poteca ce ducea într-o grădină unde se afla mormântul lui Isus. Era grădina lui Iosif din Arimateia, un om bogat, un sfetnic de vază al Soborului, care şi el era un ucenic, dar pe ascuns. El ceruse de la Pilat trupul lui Isus şi împreună cu Nicodim, alt fruntaş al Iudeilor,” care a adus o amestecătură de aproape o sută de litri de smirnă şi de aloe, au luat trupul lui Isus şi l-au înfăşurat în fâşii de pânză de in, cu miresme.” Ioan 19:39,40).

L-au aşezat într-un mormânt săpat în stâncă, proprietatea lui Iosif.

Locul era cunoscut de către Maria Magdalena care a fost martoră la înmormântare. Împreună cu alte femei mergeau în tăcere spre mormânt cu sufletele triste, ducând miresme ca să ungă trupul lui Isus. Dar erau îngrijorate şi se întrebau cine o să le răstoarne piatra de la uşa mormântului.

Când au ajuns la mormânt era întuneric, iar piatra era luată. Mormântul era gol şi ele nu ştiau ce să înţeleagă. Atunci Maria Magdalena  a alergat la Petru şi Ioan şi le-a zis: “Au luat pe Domnul din mormânt şi nu ştiu unde L-au pus.” Ucenicii au venit la mormânt şi s-au convins de cele ce a spus Maria.

 “Dar Maria stătea lângă mormânt şi plângea. Pe când plângea s-a aplecat să se uite în mormânt. A văzut doi îngeri în alb şezând pe locul unde fusese trupul lui Isus. Femeie, i-au zis ei, pentru ce plângi?(Ioan 20:12,13). Când s-a întors a văzut pe Isus stând în picioare, dar nu ştia că este Isus. El a întrebat-o la fel ca îngerii: “Femeie de ce plângi? Pe cine cauţi? Ea credea că este grădinarul. Dar Isus i-a zis: “Maria.” Maria L-a recunoscut şi i-a zis în evreieşte: “Rabunii,” adică Învăţătorule. “Nu mă ţinea”, i-a zis Isus, “. Ci du-te la fraţii Mei şi spune-le că Mă sui la Tatăl Meu şi la Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu şi la Dumnezeul vostru.” Atunci Maria Magdalena  s-a dus şi a vestit ucenicilor că a văzut pe Domnul.

Cristos a înviat! Siguranţa solidă şi sigură a învierii noastre.

 Dreptatea Dumnazeiască n-a putut să lase în mormânt pe un Om sfânt, nevinovat şi deosebit de păcătoşi. Numai un Cristos viu este de folos omenirii pentru împăcarea cu Dumnezeu şi eliberarea din moarte. Aceasta a fost “voia” lui Dumnezeu. Prin această “voie”, adică jertfirea Fiului Său, noi să căpătăm sfinţirea.

 Învierea este argumentul că a avut loc moartea.

“Şi după cum toţi mor în Adam, tot aşa, toţi vor învia în Cristos;”

AMIN!                                                    

                                      

Cuvinte de rămas bun

După Cina de pe urmă când Iuda era plecat,

Domnul cu o voce blândă spre apostoli sa-ndreptat:

„Cum v-am iubit Eu pe voi, vreau şi voi să vă iubiţi,

Prin furtunile vieţii să vă dovediţi uniţi.”

Eu mă duc pentru o vreme, dar să nu vă tulburaţi,

Până când mă voi întoarce să trăiţi ca nişte fraţi.

Mă duc să pregătesc locul, iar în vremile de-apoi

Mă voi întoarce-n văzduh ca să vă duc şi pe voi.

Eu sunt Calea,  Adevărul, Viaţă pentru orişicine,

Cel ce nu-i atras de Tatăl nu poate veni la Mine;

Cine m-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl Meu,

Pentru că Eu sunt în Tatăl, să-nţelegeţi nu e greu!

Nimic nu spun de la Mine, ci doar ce am auzit,

Toate le ştiu de la Tatăl, El să fie proslăvit.

Dacă credeţi ce v-am spus şi urmaţi pe Calea Mea,

Voi ruga pe tatăl Meu un „avocat” să vă dea.

Duhul Sfânt de adevăr vă va dărui putere

Când umblaţi prin valea morţii să aveţi o mângâiere.

Vă v-a aminti de Mine şi de tot ce eu v-am spus,

Veţi argumenta adesea: „aşa ne-a vorbit Isus.”

Acum vine încercarea şi toţi vă veţi risipi,

Vă va fi bătut Păstorul, dar Tatăl mă va-ntări.

Eu vă ofer acum pacea, pacea Mea pe care-o ştiţi,

Cum Eu am biruit lumea şi voi să o biruiţi.

       Pâinea Vieţii

EU sunt pâinea cea adevărată,

Care M-am coborât din slăvile celeste.

EU sunt pâinea binecuvântată;

Să răspândiţi această veste.

EU trupul mi L-am dat

Pentru salvarea lumii din păcat.

EU sunt pâinea care dă viaţă,

Nu „mana” dată în pustia Sin,

Unde în fiecare dimineaţă

Evreii adunau un omer, plin.

EU sunt „mana”cea adevărată!

Gustaţi şi nu veţi muri niciodată!

Moise v-a dat o hrană îngerească

Pe care aţi mâncat-o şi-aţi murit,

EU, însă, reprezint Pâinea cerească

Pe care Tatăl Meu v-a dăruit. 

EU am venit ca şi Mântuitor

Să aduc pace şi înfrăţire tuturor!

Aşa vorbit-a gloatelor Isus

Când învăţa şi le servea mereu;

Să credeţi toţi în Cel trimis de sus,

Aceasta cere şi vrea Dumnezeu.

Apoi  în ziua cea măreaţă

Veţi fi şi voi treziţi la viaţă!

Noi azi mâncăm această hrană

Împărtăşindu-ne de suferinţa Lui,

Şi suntem una, EL ne este mană,

Cuvântul Sfânt să îl vestim oricui.

Întreaga lume o să afle „mâine”

Căci EL este adevărata pâine.

“Să faceţi lucrul acesta spre pomenirea Mea!”

În fiecare an, în luna Nisan, evreii aniversau junghierea mielului de Paşte, eveniment ce a avut loc cu ocazia eliberării lor din sclavia Egiptului. În aceea lună, care era cea dintâi a anului numită şi capul anului, poporul evreu îşi aducea aminte cum într-o noapte din această lună strămoşii lor, datorită tăierii unui miel au trecut din sclavia Egiptului la libertate.

Sângele mielului a fost pus pe uşorii uşii caselor, pentru ca atunci când va trece îngerul nimicitor “să sară peste”, şi astfel întâii lor născuţi să fie salvaţi.

Acest eveniment a rămas pentru ei o sărbătoare pe care au numit-o Pesah.

Când Domnul nostru Isus a trăit printre evrei a serbat şi El Pesahul, aducerea aminte a eliberării din robia Egiptului nu numai a întâilor născuţi, ci a întregului popor evreu. Acest eveniment avea loc totdeauna în ziua de paisprezece Nisan, după apusul soarelui.

În aranjamentul Său, Dumnezeu a făcut din eliberarea evreilor un tip, ca să ilustreze eliberarea tuturor urmaşilor lui Cristos, precum şi eliberarea întregului neam omenesc, tot printr-un Miel. “Mielul jertfit de la întemeierea lumii.”

Când Isus cu ucenicii Săi au serbat paştele şi a inaugurat Cina de amintire a morţii Sale, au respectat obiceiurile evreilor.

Faptul că Cina a avut loc după apusul soarelui, iar moartea Domnului s-a petrecut înainte de apusul soarelui din ziua următoare, arată că aceste două evenimente; Cina şi moartea, au avut loc în aceeaşi zi. Isus a fost Mielul de Paşte care a înlocuit  mielul tipic.

Pentru a înţelege mai bine semnificaţia Pesahului, trebuie să trecem întâi prin relatarea evenimentelor din Cartea Exodului cu privire la Paşte.

Faraonul de acolo, astăzi nu mai este faraon. El a devenit satan. Întâiul născut de acolo nu mai este întâiul născut al evreilor, ci este “Biserica întâiilor născuţi”, scrişi în ceruri.(Evrei 12:23). Întregul Israel devine întreaga omenire. Mielul de acolo devine Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii. Azimile de acolo, pâinea nedospită, devine adevărul Cuvântului. Ierburile amare de acolo sunt toate experienţele amare de care avem parte şi prin care ne dovedim integritatea faţă de Domnul. Toate acestea ne dau poftă pentru a gusta zilnic din Pâinea şi Vinul pe care Domnul prin moartea Sa ni le-a pus la dispoziţie.

 Pentru noi sfârşitul zilei de paiprezece Nisan şi începutul zilei de cincisprezece Nisan este o binecuvântată ocazie de-a păstra, în fiecare an, momente de reculegare în amintirea morţii Sale şi prin servirea din aceste simboluri de-a arăta că ne împărtăşim în fiecare zi din trupul şi sângele Domnului nostru.

Acolo în Egipt, noaptea aceea a fost o chestiune de viaţă şi moarte pentru întâii născuţi ai Israeliţilor. Ei trebuiau să rămână în casă, în spatele sângelui stropit pe uşorii uşii. Tot aşa, pentru urmaşii Domnului este o chestiune de viaţă sau moarte. Ei trebuie să rămână în casa credinţei, sub protecţia sângelui adevăratului Miel de Paşte.

Nu peste mult noaptea de păcat a pământului va lua sfârşit. Gloria dimineţii nu-i departe. “Căci mânia Lui ţine numai o clipă, dar îndurarea Lui ţine toată viaţa: noaptea vine plânsul, iar bucuria vine dimineaţa.”(Ps. 30:5).

Antitipicii egipteni împreună cu faraonul lor (satan), se vor înneca în Marea Roşie.

“Luaţi, mâncaţi; acesta este trupul Meu”, a zis Isus la Cina de pe urmă. Când mâncăm din pâinea nedospită, înseamnă că ne însuşim prin credinţă meritul jertfei de răscumpărare al lui Isus.

Rodul viţei simbolizează viaţa. Nimeni nu poate câştiga viaţa veşnică fără sângele vărsat pe Golgota.

Aşadar, Duminică 13 Aprilie, participând la Cina de amintire şi împărtăşindu-ne din simboluri, vestim moartea Domnului. Şi vom face lucrul acesta spre pomenirea Lui, aşa cum ne-a poruncit El. Numele Său şi Numele Tatălui Său să fie binecuvântate în veci!

AMIN!

De la deziluzie la bucurie

În noaptea de 14 Nisan, când Domnul se afla în Ghetsimani împreună cu Petru, Iacov şi Ioan, le-a zis celor trei prieteni ai Săi, care l-au însoţit odinioară şi pe muntele Taborului: “Sufletul Meu este cuprins de o întristare de moarte; rămâneţi aici şi vegheaţi împreună cu Mine.Apoi a mers puţin mai înainte, a căzut cu faţa la pământ şi s-a rugat.”De trei ori s-a rugat Domnul şi tot de trei ori întorcându-se la prietenii Săi i-a găsit dormind. După o uşoară mustrare, le-a zis: “Sculaţi-vă, haideţi să mergem; iată că se apropie vânzătorul!

” Începea drumul Golgotei! Prinderea şi uciderea lui Isus a fost făcută prin trădare şi vânzare, “iar sărutul nu este decât o ruşinoasă pecete pe actul de prietenie dintre dascăl şi ucenic.”

Ce s-a aflat în sufletul lui Isus atunci când a primit sărutul de trădare al prietenului Său, poate nu vom şti niciodată.

Atunci s-a împlinit cuvântul spus de proorocul Zaharia, care zice:

“Au luat cei treizeci de arginţi, preţul Celui preţuit , pe care l-au preţuit unii din fiii lui Israel; şi i-au dat pe Ţarina olarului, după cum îmi poruncise Domnul.” (Mat. 27:9,10).

Toţi ucenicii l-au părăsit, după cum le spuse Domnul, pentru că Păstorul a fost arestat, legat şi bătut.

Aşa legat l-au dus mai întâi la Ana, fost mare preot şapte ani, apoi la Caiafa, marele preot în anul acela care, fără să ştie, a rostit o profeţie adevărată: “Oare nu vă gândiţi că este în folosul vostru să moară un singur om pentru norod şi să nu piară tot neamul?” El a proorocit prin aceasta, că Isus are să moară pentru toate neamurile.

Dimineaţa de 14 Nisan a fost dus la Pilat. Era o zi de vineri. Pilat nu i-a găsit nicio vină şi l-a trimis la Irod, dar nici Irod nu i-a găsit vină. Totuşi, Irod şi ostaşii săi şi-au bătut joc de El, L-au îmbrăcat cu o haină strălucitoare şi L-au trimis înapoi la Pilat.

Ca să fie siguri că Isus va fi condamnat la moarte, preoţii sinedrişti au venit în faţa lui Pilat cu multe capete de acuzare. I-au adus Nazariteanului un cumul de infracţiuni, printre care şi aceea de crimă religioasă care, ca să fie mai credibilă, a fost transformată în crimă politică.

A se numi pe Sine Împărat era ceva foarte grav, iar Tiberiu Cezar nu l-ar fi iertat. Aceasta ar fi fost o insultă la adresa stăpânirii romane.

Pilat n-a crezut aceste acuzaţii şi i-a făcut lui Isus un iterogatoriu personal. Răspunsurile l-au impresionat pe Pilat şi i-au risipit bănuiala că Isus ar vrea să fie împărat în locul Cezarului. Le-a zis preoţilor şi noroadelor: “Eu nu găsesc nicio vină în omul acesta, nici Irod nu I-a găsit nicio vină, omul acesta n-a făcut nimic vrednic de moarte.” Procuratorul se gândise să îL biciuiască, iar apoi să-I dea drumul. O biciuire în public era o înjosire, o umilinţă.

Strategia lui Pilat nu a înduioşat mulţimea instigată de preoţi. Dimpotrivă s-a auzit şi mai puternic  răsunând verdictul: “Răstigneşte-L, răstigneşte-L.” Pilat nu mai ştia de cine să asculte. De glasul mulţimii? De glasul conştiinţei? De rugăciunea soţiei? Neputincios, Pilat nu s-a putut împotrivi osândei. Şi-a spălat mâinile în faţa norodului şi a zis: “Eu sunt nevinovat de sângele neprihănitului acestuia. Treaba voastră!” Tot norodul a răspuns: “Sângele Lui să fie asupra noastră şi asupra copiilor noştri.” S-au condamnat pe ei şi pe copiii lor.

Pilat l-a dat pe Isus în mâinile lor să fie răstignit. Degeaba şi-a spălat mâinile, dacă nu şi-a putut spăla şi conştiinţa.” Ostaşii L-au desbrăcat pe Isus de hainele Lui şi L-au îmbrăcat într-o haină stacojie. Au împletit o cunună de spini şi I-au pus-o pe cap, iar în mâna dreaptă I-au pus o trestie.” Când l-au dus să fie răstignit a fost îmbrăcat iară hainele Lui.

Era înainte de amiază. Drama se apropia de sfârşit. Convoiul mărşăluia încet spre Golgota. Marele condamnat pe nedrept, abia îşi ducea crucea, istovit de puteri. Femeile care îi slujiseră s-au pierdut prin mulţime, cu inimile răsucite de durere. Nu lipsea nici Ioan.

Isus sleit de puteri, a căzut sub greutatea crucii. Ostaşii au pus mâna pe un om, numit Simon din Cirena, care se întorcea de la câmp şi i-au pus crucea lui Isus pe umeri ca să o ducă.

“Au ajuns la locul, zis al Căpăţinii, care în evreeşte se chiamă Golgota.” Acolo a fost răstignit între doi tâlhari. Ostaşii i-au luat hainele şi le-au făcut patru grămezi, împărţindu-le între ei. Pentru cămaşă au tras la sorţi, pentru că era dintr-o singură bucată.

Pe la ceasul al şaselea s-a făcut întuneric peste tot până la ceasul al nouălea. Şi pe la ceasul al nouălea, Isus a strigat cu glas tare: “Tată, în mâinile Tale îmi încredinţez duhul! Şi când a zis aceste vorbe şi-a dat duhul.”

Ultima săptămână din viaţa pământească a Mântuitorului a fost plină de evenimente emoţionante, prevestitoare de tristeţi şi amărăciuni. Dar cea mai mare deziluzie pe care au avut-o apropiaţii Domnului a fost moartea Lui pe cruce, care a avut loc vineri pe la ora şase după masă.

Această dramă, la care credem că au asistat toate oştile cereşti, le-a frânt ucenicilor pârghiile nădejdii într-o lume în care Isus va fi Împărat.

Dar a treia zi această deziluzie s-a transformat în bucurie, când Maria Magdalena a vestit ucenicilor că a văzut pe Domnul.

În seara aceleiaşi zile în care a înviat, Isus s-a arătat celor unsprezece care erau la masă mustrându-i pentru că n-au crezut pe cei ce-L văzuseră înviat.

Cele descrise mai sus, nu constituie decât un episod din marea operă a împăcării noastre cu Dumnezeu, săvârşită de Isus. El a fost Mesagerul Divin care a săvârşit o experienţă umană în vederea răscumpărării omenirii din păcatul moştenit. Promisul şi aşteptatul Mesia, nu numai a cunoscut soluţia, ci El însuşi a fost soluţia ieşirii omului din prizonieratul păcatului.

Într-o lume frământată de zbuciumul atâtor generaţii ce defilează pe globul terestru, care nu şi-au găsit liniştea şi rostul lor, cât ar fi de înţelept să facă un pelerinaj în grădina Ghetsimani, (măcar în această perioadă a anului) ca să poată înţelege pe Acela care, pentru a duce la îndeplinire scopurile Sale altruiste şi a face voia Tatălui Său, s-a coborât până în haosul decadenţei noastre omeneşti, ca să ne răscumpere din felul deşert de vieţuire.

Să-I aducem cu devoţiune un pios omagiu Mântuitorului nostru, care triumfând pe Golgota a dat tuturor oamenilor posibilitatea să se facă copii ai lui Dumnezeu.

Lăudat să fie-n veci!

AMIN!