duminică, 25 mai 2014

Extras dintr-un calendar

12 ianuarie: După sărbătorile de sfârşit de an, odihnă completă.
7 februarie: Mare curăţenie în casă. Mi-au schimbat locul. M-au surghiunit într-un colţ.
2 martie: Fără să ştiu pentru ce, iarăşi mi-au schimbat locul.
5 martie: Înţeleg de ce m-au scos din colţul negru. Era aşteptată bunica. Ea m-a ţinut multă vreme pe genunchii ei. Pentru prima dată m-am simţit iubită.
17 martie: Bunica a plecat. Nimeni nu se mai ocupă de mine.
21 martie: Mare eveniment. Astăzi m-au dus la adunare.
10 aprilie: Mă simt mereu părăsită. Niciodată nu se vorbeşte de mine, niciodată nu mă consultă.
1 iulie: Pregătire de călătorie. Se umplu valizele. Cineva, arătându-mă, a pus întrebarea: „O luaţi”? Răspunsul a căzut ca plumbul: „Nu e nevoie”!
Iulie: singură lăsată acasă.
1 august: Întoarcerea din vacanţă. M-au acoperit cu ecusoane aduse din călătorie. Nu mă simt bine deloc.
10 august: Dificultăţi, îngrijorări. Încercări în casă. Aş fi avut multe lucruri de spus dacă m-ar fi consultat; multă mângâiere de dăruit.


Povestea imaginară a unei Biblii.

sâmbătă, 24 mai 2014

Gânduri despre rugăciune

Eclesia şi-a început activitatea în atmosfera rugăciunii.
Adeseori în rugăciune inima sângerează, adică ochii varsă lacrimi.
Prin rugăciune creatura se întâlneşte cu Creatorul. Este singura ei şansă de a călători în transcendent, iar Dumnezeu nu-i refuză omului această posibilitate.
Rugăciunea este liman pentru cei învăluiţi de vifor, ancoră pentru cei purtaţi de valuri, toiag pentru cei osteniţi, comoară pentru cei săraci în duh!
Prin rugăciune, fiinţa umană naufragiată pe „marea de sticlă amestecată cu foc”, îşi găseşte liniştea eternităţii, ancorând în portul păcii divine.
Putem să ne însuşim toată istoria neamului omenesc, întreaga filozofie a Planului de răscumpărare, dar dacă ne lipseşte legătura cu „puternica Cetate a infinitului”, nu suntem nimic din punct de vedere Dumnezeesc.
Cei care n-au trecut niciodată cu Isus pârâul Chedron, n-au ascultat niciodată cu o ureche supusă la poarta grădinii Ghetsimani rugăciunea lui Isus, nu vor putea niciodată gusta cât de bun este Domnul.
Isus, Marele Preot este Mijlocitorul, care duce jertfele noastre de laudă şi mulţumiri în faţa lui Dumnezeu. Chiar dacă rugăciunile noastre sunt uneori slabe, incomplete şi nedesăvârşite, Isus le prezintă Tatălui ca pe un merit al Său. Astfel, ele devin un miros bine plăcut.
Rugăciunea „Tatăl nostru”, pe care Isus a spus-o ucenicilor Săi este atât de simplă, dar atât de frumoasă şi completă în profunzimea ei.
E lipsă de respect din partea noastră când ne rugăm puţin. Cum suntem oare priviţi de către oştile cereşti care zi şi noapte îi cântă osanale şi aduc laudă Creatorului?

Toţi cei care am gustat „cât de bun este Domnul”, care ne-am eliberat din strâmtele zări ale îngrădirilor omeneşti şi am privit prin credinţă astrele şi chiar dincolo de ele, să cultivăm cu sinceritate şi evlavie, cu pasiune şi credinţă, o viaţă sfântă de rugăciune.


AMIN!

miercuri, 14 mai 2014

Credinţă şi credulitate

Este o mare greşeală a spune că toţi oamenii au credinţă. Noi în calitate de creştini nu vorbim despre credinţă ca despre o convingere, o siguranţă, o certitudine despre un lucru pământesc. Acest fel de credinţă o au toţi oamenii. Credinţa noastră este convingere despre existenţa lui Dumnezeu şi încrederea fără rezerve în promisiunile Sale.

Credinţa este un dar de la Dumnezeu şi se bazează pe o concluzie pozitivă argumentată de Sfintele Scripturi despre lucrurile care nu se văd.
Credinţa are o temelie sigură în Cuvântul lui Dumnezeu, care este Spirit şi Viaţă. Credinţa se întemeiază pe un esenţial de cunoştinţe despre Dumnezeu şi Planul Său.

Este marele principiu al vieţii divine.
Credinţa face prezent viitorul şi invizibilul vizibil. Noi suntem îndreptăţiţi să trăim prin credinţă ; stăm în picioare prin credinţă şi umblăm prin credinţă.
A crede înseamnă a se odihni cineva în întregime pe credincioşia şi desăvârşirea lui Dumnezeu; înseamnă a crede fiecare Cuvânt ieşit din gura Sa ca fiind mai real decât realitatea însăşi.

Credulitatea, în schimb, se bazează pe dovezi slabe şi neconcludente. Credulitatea se bazează pe părerile altora, pe presupuneri, fără să aprofundeze fenomenul. Nu are o bază temeinică în Cuvântul lui Dumnezeu.
Nu toţi oamenii care cred că există Dumnezeu au credinţă.
Credinţă înseamnă a te încrede cu toată fiinţa în singurul Dumnezeu, Tată al tuturor şi în singurul Său Fiu, Isus Cristos.
Credinţă înseamnă să te încrezi cu toată puterea şi putinţa în Taina voiei Sale , pe care ne-a descoperit-o prin Planul alcătuit în Sine Însuşi, de a uni iarăşi, în Cristos, toate lucrurile din cer şi cele de pe pământ.
Credinţa adevărată nu vine prin auzirea altor lucruri, ci numai prin auzirea Cuvântului lui Dumnezeu. Mai întâi are loc o apreciere intelectuală a Cuvântului, iar apoi o încredere nezguduită în acest Cuvânt.

Mulţi oameni aud şi unii chiar apreciază Cuvântul lui Dumnezeu, dar dacă nu se bazează pe acest Cuvânt nu au credinţă. Nimeni, însă, nu se poate baza pe Cuvânt, dacă n-are cunoştinţă. Creşterea în har şi cunoştinţă la care a ajuns cineva, trebuie foarte mult apreciată, atât în particular cât şi în Biserică. Credinţa care vine din această cunoştinţă ne face tari în Domnul şi în puterea tăriei Sale.
Acest lucru se întâmplă numai dacă suntem întemeiaţi în credinţa dată odată sfinţilor.
Între un creştin întemeiat în credinţă şi unul care este întemeiat în credulitate este deosebirea că, primul este întemeiat în adevăr, iar celălalt în eroare.

Nimic nu ne poate alina durerile şi necazurile noastre, decât credinţa puternică în Dumnezeu şi Cuvântul Său.
Cuvântul este asemenea unei harfe care produce în inimile noastre o muzică armonioasă ce nu se poate descrie. Strunele acestei harfe sunt pline de Spirit Sfânt.
Când un copil al lui Dumnezeu atinge aceste coarde, ele produc o muzică minunată şi chiar dacă ne găsim pe o „mare de sticlă”, cântăm un măreţ imn Mirelui drag, Domnului domnilor şi Împăratului împăraţilor.

Ferice de omul care se încrede în Domnul! (Ps. 34:8).

duminică, 11 mai 2014

                   Rugăciune

“Doamne,

Ajută-mă să le pot spune celor puternici adevărul în faţă,
Să nu mint…doar pentru a câştiga aplauzele celor slabi.
Dacă-mi dai binecuvântare – nu mă lăsa să fiu mândru,
Dacă-mi dai putere – nu-mi lua raţiunea,
Dacă-mi dai succes – nu mă lipsi de demnitate;
Ajută-mă ca întotdeauna să văd şi reversul medaliei.
Nu mă lăsa să-i învinovăţesc pe alţii pentru că nu gândesc ca mine!
Învaţă-mă să-mi iubesc semenii ca pe mine însumi;
Învaţă-mă să mă judec cum judec pe alţii.
Nu mă lăsa să alunec în orgoliu şi nici în disperare sau eşec,
Chiar dacă eşecul este experienţa care precede triumful.
Învaţă-mă ca în ciuda suferinţei, să pot merge înainte;
Învaţă-mă ca în ciuda decepţiilor să nu-mi pierd încrederea;
Învaţă-mă că a ierta este cel mai înţelept lucru pentru cel puternic,
Şi că răzbunarea este semnalul primitiv al celui slab.
………………………………………………………………………………………………………
Dacă îmi iei binecuvântarea – lasă-mi speranţa;
Dacă îmi iei succesul – lesă-mi puterea de a trece peste eşec!
Dacă eu aş greşi cuiva – dă-mi puterea să-mi cer iertare,
Dacă cineva mi-ar greşi mie – dă-mi putere şi curaj să-l iert!


DOAMNE,dacă eu uit de Tine, Tu…să nu uiţi de mine!”

marți, 6 mai 2014

Cuvântul Viu şi Cuvântul scris 

Căci orice făptură este ca iarba şi toată slava ei ca floarea ierbii. Iarba se usucă şi floarea cade jos, dar Cuvântul Domnului rămâne în veac. Şi acesta este Cuvântul care v-a fost propovăduit prin Evanghelie.”(1Petru 1:24,25).

Cuvântul lui Dumnezeu este standardul pus de El, pentru comportarea corectă a copiilor Săi. Acest standard este inflexibil şi nu poate fi deformat de oglinzile gândirii noastre.
Noi vorbim adesea despre puterea Cuvântului, gândindu-ne la texte ca cel din Evrei 4:12. „Căci Cuvântul lui Dumnezeu este viu şi lucrător, mai tăietor decât orice sabie cu două tăişuri: pătrunde până acolo că desparte sufletul şi duhul, încheieturile şi măduva, judecă simţurile şi gândurile inimii.”
Termenul, Cuvântul lui Dumnezeu, este folosit în mai multe sensuri. Într-un sens este chiar Cuvântul pe care îl avem pe paginile Sf. Scripturii. Acesta este Cuvântul scris.
În alt sens, unul din titlurile Domnului Isus este Logosul, adică Cuvântul. Acesta este Cuvântul viu, sau Cuvântul vieţii, cum spune ap. Pavel Filipenilor.

Există o deosebire, nu-i un simplu joc de cuvinte, între puterea Cuvântului şi Cuvântul puterii Sale.
Despre putera Cuvântului am văzut textul din Evrei 4:12. Iar despre Cuvântul puterii Lui, citim în Evrei că ţine toate lucrurile.
El, care este oglindirea slavei Lui, şi întipărirea Fiinţei Lui, şi care ţine toate lucrurile cu Cuvântul puterii Lui.”(Evr. 1:3).
Putem spune că Centrul Universului, sursa puterii fizice este Cuvântul viu, care ţine toate lucrurile prin Cuvântul puterii Tatălui.

Mana pe care au mâncat-o copiii lui Israel în călătoria lor spre Canaan nu este numai o imagine a Cuvântului scris, ci este însuşi Domnul Isus Cristos. El este adevărata pâine care dă lumii viaţă.
Şi Cuvântul S-a făcut trup şi a locuit printre noi, plin de har şi de adevăr.”(Ioan 1:14).
Dar după cum Evreii au lepădat mana, au lepădat şi pe Fiul lui Dumnezeu când a venit la ei.
Domnul după ce a plâns pentru starea lor, le-a vestit faptul că le va rămânea casa pustie.
Aşa s-a întâmplat cu naţiunea lui Israel, întocmai după profeţia Domnului. Dar după cum Moise a înălţat şarpele de aramă în pustie pentru ca toţi cei muşcaţi de şerpi, care vor privi la acest şarpe, să fie vindecaţi, tot aşa Fiul Omului a fost înălţat pe lemnul din Golgota, pentru ca oricine priveşte la El şi crede în El, să aibă viaţă.

La Cuvântul Viu nu putem ajunge decât prin Cuvântul scris. Auzind acest Cuvânt scris şi însuşindu-ni-l, Tatăl ne atrage la El.
Cum vor crede în Acela despre care n-au auzit? Şi cum vor auzi despre El fără propovăduitor? (Rom. 10:14).
Cuvântul scris este sămânţa bună pe care a semănat-o Semănătorul. Sunt cugetele Tatălui pe care Isus le-a propovăduit noroadelor în toată existenţa lui pe pământ.
Mereu le atrăgea atenţia: „Pe cine Mă nesocoteşte şi nu primeşte Cuvintele Mele are cine-l judeca: Cuvântul pe care l-am vestit Eu, acela îl va judeca în ziua de apoi.”(Ioan 12:48).
Rezultă că cei ce aud Cuvântul şi îl primesc cu bucurie au în continuare o responsabilitate.
Nu-i destul ca mesajul Cuvântului să fie ascultat, ci trebuie să producă transformare în inimă.

În Epistola lui Iacov citim: „EL, de bună voia Lui, ne-a născut prin Cuvântul adevărului (…) De aceea lepădaţi orice necurăţie şi orice revărsare de răutate şi primiţi cu blândeţe Cuvântul sădit în voi, care vă poate mântui sufletele.”(Iac. 1:18,21).
Un om care a primit Cuvântul şi a fost născut din acest Cuvânt, trebuie să aibă o dorinţă de al transmite şi altora. Avem în privinţa aceasta un exemplu minunat în ap. Pavel, care le spunea Romanilor: „...în ce mă priveşte pe mine, am o vie dorinţă să vă vestesc Evanghelia vouă celor din Roma.”(Rom. 1:15).
Cuvântul trebuie să-l vestim aşa cum este el scris pe paginile Sfintei Scripturi. Să nu-l diluăm!
În cazul acesta i-am diminua valoarea, l-am lipsi de putere şi am fi responsabili înaintea lui Dumnezeu.

Cuvântul nu este numai vestire, ci şi trăire. Cine vrea să rămână în Isus, în Cuvântul Viu, trebuie să aibă un caracter asemănător cu a Lui, să trăiască ca şi El.
„…fiindcă aţi fost născuţi din nou, nu dintr-o sămânţă care poate putrezi, ci dintr-una care nu poate putrezi; prin Cuvântul lui Dumnezeu care este viu şi care rămâne în veac.”(1Pet. 1:23).

Să iubim Cuvântul,  singura noastră hrană spirituală, izvor nesecat de mângâieri, şi înviorări. Să-l culegem cu multă migală de pe paginile Scripturilor, asemenea unei albine care culege mierea de pe roua florilor.

Domnul să ne binecuvânteze! 

duminică, 4 mai 2014

Fericirea

Fericirea este o stare de mulţumire sufletească intensă şi deplină”, citim în DEX. Dar această intensă şi deplină mulţumire sufletească nu este durabilă, în condiţiile nefavorabile de astăzi.
Majoritatea oamenilor care au trecut prin momente fericite s-au convins că fericirea este un episod trecător în marea dramă a durerii.
Fericirea nu înseamnă să ai toate lucrurile pe care le doreşti, ci să fii mulţumit cu ce ai.
Fericirea nu înseamnă că atunci când te simţi fericit, toate lucrurile sunt perfecte, ci faptul că tu poţi privi dincolo de imperfecţiuni.

În Cartea Proverbelor, cap. 16 v 20, citim: “Cine cugetă la Cuvâtul Domnului găseşte fericirea şi cine se încrede în Domnul este fericit.” Nu există fericire adevărată fără Dumnezeu!
Toate momentele noastre de fericire, de bucurie din această viaţă, sunt doar pregustări ale adevăratei fericiri, ale fericirii eterne. “… aşteptând fericita noastră nădejde…”, îi scria ap. Pavel lui Tit.

Fericirea este un sinonim al bucuriei, iar bucuria aste o roadă a Spiritului Sfânt.

Cei neprihăniţi, zice Înţeleptul, vor fi răsplătiţi cu fericire.”(Prov. Cap 13:21). Dar până la răsplătire, să luăm aminte ce spun “fiii lui Core”: “Ferice de cei ce locuiesc în Casa Ta! Căci ei tot mai pot să te laude – Ferice de cei ce-şi pun tăria în Tine, în a căror inimă locuieşte încrederea.”(Ps. 84:4,5).
Omul fericit

Ferice de cei care se află-n casa Ta;
Cât de plăcute sunt locaşurile sfinte;
Să urce munţii sfinţi, ei ţi-au dat inima
Şi de-ar avea mai mult ţi-ar da, Părinte.

Ferice  de cei care îţi văd curţile Tale,
Ce prin făgăduinţă au o nădejde vie,
Iar Braţul Tău puternic îi însoţeşte-n cale,
Şi-i binecuvintează cu ploaia cea târzie.

Ferice de aceia ce-n Tine au tărie,
Care-n zăduful zilei pornesc la semănat,
Ei seamănă cu lacrimi şi multă bucurie,
Aşteptând rodul muncii la timp de secerat.

Ferice de aceia ce au învins tristeţea,
Atraşi de măreţia Palatului de sus;
Pătrunşi de nostalgie admiră frumuseţea
Imaginii superbe a Domnului Isus.

Ferice de cei care în Tine au credinţă,
Salvându-i prin iubire ei sunt sub legământ.
Ce era imposibil, acum e cu putinţă,

Să fim primiţi de Tine în Canaanul sfânt.

Cartea aceasta a Legii să nu se depărteze de tine!

Cartea aceasta a Legii să nu se depărteze de tine!
Iosua 1:8