Arcul făgăduinţelor

Toate făgăduinţele lui Dumnezeu sunt „da” şi „amin”! Ele sunt ca nişte tablete prescrise de Medicul Bun pentru sănătatea noastră spirituală. Dumnezeu s-a îngrijit să ne dea făgăduinţele Lui „nespus de mari şi scumpe”, prin care ne asigură că, nici decum nu ne va lăsa şi cu niciun chip nu ne va părăsi. O astfel de promisiune găsim în profeţia lui Isaia cap. 46v4: „…până la bătrâneţele voastre Eu voi fi Acelaşi, până la cărunteţele voastre vă voi sprijini. V-am purtat şi tot vreau să vă mai port, să vă sprijinesc şi să vă mântuiesc.”

Acestă făgăduinţă se îndreaptă către toţi copiii lui Dumnezeu, chiar dacă atunci Isaia s-a adresat doar Israelului nominal. Ea cuprinde şi Israelul spiritual, pentru că Dumnezeu este „Acelaşi.” Cuvintele Sale consemnate de profetul Maleahi spun: „Eu sunt Domnul, Eu nu mă schimb.”

Noi îmbătrânim, dar Domnul care se numeşte „Eu sunt” rămâne acelaşi. Perii albi arată că noi mergem spre slăbire fizică, dar El nu slăbeşte niciodată. Când un copil al Său nu mai poate duce nicio greutate s-au simte o greutate să se poarte pe el însuşi, atunci Domnul este Cel ce poartă greutăţile.

În primele zile ale vieţii nostre creştineşti, El ne-a purtat pe braţele sale şi avem făgăduinţa că dacă vom fi credincioşi Lui până la sfârşitul vieţii noastre, El va avea grijă de noi.

Dacă s-ar întâmpla să ajungem o povară pentru prietenii noştri ori poate pentru familia noastră sau chiar pentru noi înşine, El rămâne singurul sprijin.

Dacă ne-am ostenit în slujba Stăpânului, El ne va spune să ne odihnim puţin în aştepterea odihnei veşnice.

O altă făgăduinţă plină de mângâiere o găsim în Ps. 121v8. „Domnul te va păzi la plecare şi la venire, de acum şi până în veac.”Ce făgăduinţă scumpă! El ne protejează paşii noştri la plecare şi la venire. El ştie când stăm jos şi când ne sculăm şi de departe ne pătrunde gândurile.

Dar pentru a beneficia de această purtare de grijă a Domnului nostru trebuie să rămânem în El şi să trăim ca El.

Despre cămilă se spune că, răsăritul soarelui o găseşte în genunchi şi aşteaptă ca stăpânul să-i pună pe spate povara pe care să o poarte în aceea zi. La sfârşitul zilei o găsim din nou îngenuncheată în faţa stăpânului ca să-i ridice povara. Stăpânul ştie câtă greutate poate purta fiecare cămilă pentru a nu se prăbuşi sub sarcină şi a ajunge în suguranţă seara.

Aşa este şi cu noi.Dumnezeu ştie cât putem noi duce. Când uneori se întâmplă să n-o mai putem purta, vine Isus şi i-a povara de pe umerii noştri şi o pune pe umerii Lui. Slăvit să-i fie Numele!

Avem o făgăduinţă pe care o amintim mereu. Este rostită de Domnul şi o găsim în ev. după Matei ca. 18v20. „Căci acolo unde sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu sunt şi Eu în mijlocul lor.” Din aceasta ne dăm seama de dragostea şi preocuparea Domnului pentru copiii Săi. El vine în mijlocul nostru, ne strânge în jurul persoanei Sale. Deşi nu este în chip văzut, ca după înviere, El este prezent în mijlocul poporului  Său prin Adevăr, prin Duhul Său care ne desleagă tainele Sf. Scripturi. Deosebirea este că atunci putea fi pipăit, pe când astăzi îl vedem doar prin ochii credinţei. El Însuşi a spus: „Ferice de cei ce nu văd şi cred.”

Să ne însuşim tot mai mult făgăduinţele lui Dumnezeu pentru că ele sunt o hrană plină de substanţă şi conţin toate vitaminele necesare ca să susţină în viaţă fiinţa noastră spirituală.

Să rămânem ancoraţi mereu în aceste făgăduinţe!

Amin.

Curcubeul promisiunilor

„Iată Eu fac un legământ cu voi şi cu sămânţa voastră care va veni după voi; cu toate vieţuitoarele care sunt cu voi, atât păsările cât şi vitele, şi toate fiarele de pământ care sunt cu voi (…)” Când voi strânge norii deasupra pământului, curcubeul se va arăta în nor; curcubeul va fi în nor, şi Eu mă voi uita la el ca să-mi aduc aminte de legământul cel veşnic dintre Dumnezeu şi toate vieţuitoarele de orice trup de pe pământ.”(Gen. 8,9-14-16).

Cât de grandios şi demn de respect este Numele lui Dumnezeu. Cât de multe şi cât de minunate sunt lucrările Lui. Dacă am vrea să le cuprindem pe toate nu putem, căci numărul lor întrece capacitatea minţii noastre şi adeseori ne pierdem prin labirintul înţelepciunii Sale nespus de felurită. Mulţumiri să-i aducem în orice vreme, pentru că El ni s-a descoperit că este Suveranul Universului şi Creator suprem. Ni s-a descoperit că este un Dumnezeu Viu şi Adevărat, iar ochii Lui sunt prea curaţi ca să vadă răul.

Privind prin ochii credinţei la caracterul Său, vedem o armonie perfectă în exercitarea însuşirilor  de Iubire, Dreptate, Înţelepciune şi Putere.

Apostolul Pavel fiind fascinat de măreţia lui Dumnezeu, a scris romanilor: „O adâncul bogăţiei şi ştiinţei lui Dumnezeu. Câu de nepătrunse sunt judecăţile lui şi cât de neînţelese sunt căile lui!” (Rom. 11:33).

Am auzit cu toţii despre legământul pe care Dumnezeu l-a făcut cu Noe, cu toţi cei care au fost în corabie cu el, precum şi cu toate vieţuitoarele de pe pământ. În anii care au urmat potopului, când cerul se acoperea de nori apărea curcubeul. Noe privind curcubeul trebuie să fi simţit o extraordinară bucurie şi o încredere în Dumnezeu văzând că îşi ţine legământul şi nu va mai nimici totul de pe pământ. Chiar şi în zilele noastre apariţia curcubeului ne aduce aminte de făgăduinţa lui Dumnezeu. Curcubeul a fost semnul legământului făcut de Dumnezeu cu Noe.

Pentru credincioşi, Dumnezeu a pregătit un altfel de curcubeu. Acesta nu se vede, dar există. Este curcubeul promisiunilor Sale. Cât de minunat luminează acest curcubeu cerul existenţei noastre, plin de nori şi suferinţe.

Când patriarhului Iacov i-a murit soţia lui iubită, Rahela, atunci s-a lăsat peste el un nor gros. Apoi, parcă nefiind destul, Dumnezeu a continuat să-i întunece cerul existenţei. Iosif, fiul său drag este vândut, iar el credea că-i mort. Foametea a început să bântuie în Canaan. Simţea cum se apropie de el moartea. Atunci curcubeul era în nori, însă Iacov nu-l vedea.

Ştim istoria fiilor săi plecaţi după bucate în Egipt. Cei mai întunecaţi nori au fost atunci când a trebuit să-l ducă şi pe Beniamin cu ei în Egipt. Ochii lui Iacov erau tulburaţi de lacrimi şi cu durere a zis: „Voi mă lipsiţi de copii. Iosif nu mai este, Simion nu mai este şi vreţi să mi-l luaţi şi pe Beniamin. Toate acestea pe mine mă lovesc.”(Gen. 42:36).

Dar când norii erau cei mai întunecoşi, deodată a apărut soarele şi s-a văzut curcubeul.

Acesta a fost: „Iosif trăieşte!” Lăudat să fie Dumnezeu.

Şi noi trecem prin astfel de experienţe. Când norii de pe cerul existenţei noastre se întunecă adeseori, iar noi nu privim la nori să vedem în ei curcubeul, ci privim mai mult la necazurile noastre, atunci Dumnezeu ne dă lecţii cum i-a dat lui Iacov. El îşi ascunde uneori faţa de noi – acesta este norul, dar în bunătatea lui eternă se îndură de noi – acesta este curcubeul.

Să nu uităm că în fiecare experienţă amară a vieţii noastre, stindardul iubirii Sale flutură peste noi. În orice nori se ascunde curcubeul. El ne va spune că Tatăl nostru îşi aduce aminte de legământul Său şi nicidecum nu are să ne lase, cu nici un chip nu ne va părăsi. Această promisiune aste siguranţa credinţei noastre.

Tatăl ceresc să fie slavit în veci de veci împreună cu Fiul Său!

Amin.

Bătăliile din suflet

În sufletul oricărui creştin serios, în fiecare zi, există o luptă continuă cu „fiinţele nopţii.” Apostolul Pavel scria despre acest lucru în ep. către Romani: „Din pricina Ta suntem daţi morţii toată ziua; suntem socotiţi ca nişte oi de tăiat.” (Rom.8:36). El a văzut o luptă continuă între două forţe opuse pe care le-a denumit: carnea şi duhul. „Căci firea pământească pofteşte împotriva Duhului şi Duhul împotriva firii pământeşti: sunt lucruri potrivnice unele altora…”(Gal.5:17). Chiar înainte de Pavel, evreii au văzut în om două naturi. Una rea şi una bună. Mai târziu, gândirea ebraică a fost împărtăşită şi de greci. Seneca, un filozof grec a spus: „Oamenii îşi iubesc şi îşi urăsc viciile în acelaşi timp.” Care este raţiunea luptei?

De la căderea omului în păcat, forţa distructivă a răului locuieşte în trupul omului. În gândirea greacă răul din trup a devenit o idee dominantă (cuvântul idee este de origine greacă şi înseamnă un concept al minţii). Filozofii lor spuneau că numai prin moarte, care scapă pe oameni de trup, poate cineva intra în domeniile cunoaşterii şi realităţii. Cu alte cuvinte, doar dezbrăcarea de omul vechi cu patimele şi poftele lui, face posibil triumful factorului bun. Dar şi aşa lupta va continua până vom depune muritorul acesta în ţărâna pământului.

Conform cu 1Tes. cap. 5v23, orice fiinţă inteligentă este formată din trup, suflet şi spirit, în limba greacă soma, pshuche şi pneuma. Trupul(soma) este partea exterioară, care se vede, se poate pipăi; sufletul(psuche) este principiul vieţii fizice, fiinţa vie, personalitatea. În ep. către Romani cap. 2v9 citim: „Necaz şi strâmtorare va veni peste orice suflet omenesc care face răul.” Aici traducerile VSR(versiunea standard revizuită), cât şi NBE)noua biblie egleză) redau în loc de suflet omenesc – fiinţă omenească. Spiritul(pneuma) este partea conducătoare a omului. Spiritul este cel care controlează gândurile şi emoţiile, activităţile şi pasiunile. Posedarea acestui spirit îl face pe om diferit de animal. Omul împărtăşeşte psuche – principiul vieţii – cu animalele, dar omul singur posedă pneuma. Spiritul este legătura dintre Dumnezeu şi om; este partea prin care Dumnezeu vorbeşte oamenilor.

Unii creştini afirmă că omul nu este trup, suflet şi spirit pentru că, spiritul se dă numai celor credincioşi. Dar spre deosebire de Spiritul Sfânt care se dă  celor credincioşi, fiecare om are spiritul său. Cuvintele ap. Pavel sunt concludente în acest sens. El face urări la sfârşitul ep. către Galateni: „Fraţilor, harul Domnului nostru Isus Cristos să fie cu duhul vostru! Amin.”Pentru Spiritul Sfânt a lui Dumnezeu, Pavel foloseşte un alt cuvânt „arrabon” Arrabon era plata unei părţi a unei sume, prin care se garanta că la timpul stabilit va fi achitată toată suma. Arvuna Duhului Sfânt este garanţia că un om aparţine lui Dumnezeu. Posesiunea acestei arvune este marca lui Dumnezeu imprimată asupra credinciosului.

Despre trup, Pavel vorbeşte în mai multe moduri. Într-un mod se referă la corpul fizic pe care îl posedă orice om. Vorbeşte despre trupul îmbătrânit a lui Avraam (Rom. 4:19), despre semnele pe care el însuşi le purta în trupul său (Gal.6:17). În aceste locuri trupul este întrebuinţat cu sensul de corp fizic. Într-un alt mod, Pavel vorbeşte despre trup ca despre ceva imperfect şi foarte periculos. În ep. către Romani cap.6v6, el spune că acest trup este păcătos şi din cauza aceasta este supus morţii. Din aceste afirmaţii ale apostolului, înţelegem că trupul unui om păcătos trebuie să moară, fiind responsabil de păcat.

Cu toate cele spuse, Pavel nu lasă să se înţeleagă că trupul nu este bun la nimic, fie că este recuperat şi transformat, fie că nu. În ep. către Romani cap. 12v1, citim: „Vă îndemn dar fraţilor, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu…”. Astfel că Tatăl ceresc poate fi proslăvit şi în trupul şi în duhul nostru (1Cor. 6:20). Mai citim un argument din ep. către Filipeni cap.1v20, „ Nădăjduiesc cu tărie (…) că acum ca totdeauna Cristos va fi proslăvit cu îndrăsneală în trupul meu…”

Mai trebuie să amintim încă o afirmaţie a apostolului, anume: că trupul celui credincios este Templul Duhului Sfânt; este locuinţa vremelnică a fiinţei noi ce se dezvoltă în simţurile noastre. Înţelegem că pentru Pavel, trupul nostru nu este în esenţă rău. Sigur că acest trup va muri cândva – datorită naturii sale – „ţărână eşti şi în ţărână te vei întoarce.” Dar trupul are potenţial pentru a face bine sau rău. Depinde la ce stăpân slujeşte.

Un cuvânt care apare mereru în epistolele lui Pavel, şi care este destul de dificil, nefiind bine înţeles şi definit, este cuvântul de origine greacă, sarx, care înseamnă carne. Oriunde în epistolele sale Pavel când vorbeşte despre firea pământească, foloseşte cuvântul sarx. Carnea sau sarx este mai mult ca trupul. Este duşmanul de moarte al spiritului. Între aceste două forţe, firea pământească şi spirit se dă lupta; între sarx şi pneuma.

În gândirea lui Pavel păcatele cărnii cuprind mult mai mult decât păcatele trupeşti. Când Pavel enumeră faptele cărnii începe cu imoralitatea, impuritatea, destrăbălarea, dar continuă cu duşmănia, cearta, invidia, mânia, spiritul de desbinare etc.

A fi dominat de carne înseamnă a fi rob păcatului. Pentru că nimic bun nu locuieşte în sarx, în firea noastră pământească (Rom. 7:18).

Închei cele zise mai sus printr-un salut, tot de la iubitul nostru frate Pavel:

„Aşa dar, fraţilor, noi nu mai datorăm nimic firii pământeşti ca să trăim după îndemnurile ei. Dacă trăiţi după îndemnurile ei veţi muri; dar dacă, prin Duhul, faceţi să moară faptele trupului, veţi trăi.”(Rom. 8:12,13).

Binevoiască Domnul să ne ţină sub scutul Său!

Amin.

     Soarele neprihănirii

Ca să dea lumină ziua, Iscusitul Creator

A fixat în Univers un astru luminător.

Soarele ca un viteaz răsare de dimineaţă,

Iar planeta noastră-ntreagă se trezeşte la viaţă.

O imagine superbă o vedem la asfinţit,

Când soarele parcă moare şi-nviază-n răsărit.

Dar dacă eternul soare într-o zi nu s-ar ivi

Toată suflarea planetei s-ar stinge şi n-ar mai fi.

Ar fi o veşnică noapte şi un crater îngheţat,

Un pustiu fără viaţă, rece şi întunecat.

Dar slăvit să fie Domnul că totul e controlat,

Înţelepciunea divină totul a planificat.

Mai de preţ ca astrul zilei este Soarele Dreptăţii

Ce va trezi omenirea din groapa singurătăţii.

Va-nsănătoşi pământul şi-i va da un nou statut,

După dezastrul pe care prinţul nopţii l-a făcut.

Isus a biruit moartea şi-a câştigat în instanţă,

Dând speranţa învierii unei lumi în ignoranţă.

Adă Doamne răsăritul Soarelui Neprihănirii,

Că ni-e dor s-avem odihnă într-o ţară a iubirii!

Învierea lui Cristos reprezintă pentru noi

Ancora promisiunii învierii de apoi!

         Cina de amintire

„Ziua praznicului Azimilor în care trebuiau jertfite Paştele, a venit.” Luca (22:7).

Isus a chemat pe Petru şi pe Ioan şi le-a zis: „Duceţi-vă de pregătiţi-ne Paştele ca să mâncăm.” „Unde voieşti să pregătim? Isus i-a trimis în cetate şi le-a dat toate detaliile, spunându-le că vor întâlni pe drum un om ducând un ulcior cu apă, „…mergeţi după el până în casa în care va intra şi spuneţi stăpânului casei: „Învăţătorul îţi zice: „Unde este odaia de oaspeţi în care să mănânc Paştele cu ucenicii Mei?” Ucenicii au găsit aşa cum le-a spus Isus şi au pregătit Paştele.

„Când a sosit ceasul, Isus a şezut la masă cu cei doisprezece apostoli.” Obişnuinţa de a mânca în picioare – pentru a nu uita aspra robie a Egiptului – nu se mai practica. Şederea culcat şi întins sprijinindu-se fiecare pe cotul stâng, în vreme ce cu dreapta se servea, era socotită o poziţie de libertate.

Isus le-a zis: „Am dorit  mult să mănânc Paştele acestea cu voi înainte de patima Mea.”(Luca 22:16).

Evreii mai aveau un obicei: spălarea picioarelor, care se făcea de către slujitorii casei şi făcea parte din ceremonialul ospitalităţii iudaice. Călătorind pe jos, prin praf, de la Betania la Ierusalim, picioarele apostolilor erau murdare. Isus a îndeplinit  şi acest obicei. A fost ocazia Lui de a le da o învăţătură nouă. Dar apostolii prea puţin au înţeles la acel timp lecţia Domnului. Nu au înţeles că Paştele din acel an nu va fi o masă de bucurie, ci un prilej de despărţire.                                                  

„Isus, ca Cel care ştia că i-a sosit ceasul să plece din lumea aceasta la Tatăl şi fiindcă iubea pe ai Săi, care erau în lume, i-a iubit până la capăt.”(…) „S-a sculat de la masă, S-a desbrăcat de hainele Lui, a luat un ştergar şi s-a încins cu el.” A început să spele picioarele fiecăruia. Petru n-a înţeles nimic din măreţia semnificaţiei momentului şi a refuzat oferta lui Isus. Atunci Isus i-a zis: „Dacă nu te spăl Eu, nu vei avea parte deloc cu Mine.” „Doamne”, i-a răspuns Petru,”nu numai picioarele, dar şi mâinile, şi capul.” Răspunsul Domnului a fost: „Cine s-a scăldat n-are trebuinţă să-şi spele decât picioarele ca să fie curat de tot; şi voi sunteţi curaţi, dar nu toţi, căci ştia pe cel ce avea să-L vândă.”

La urmă Isus i-a întrebat dacă au înţeles pilda. Cu alte cuvinte: veţi putea voi să vă umiliţi aşa cum m-am umilit Eu? „Dacă Eu Domnul şi Învăţătorul vostru v-am spălat picioarele şi voi sunteţi datori să vă spălaţi picioarele unii altora.” Adevărat, adevărat vă spun, că robul nu este mai mare decât domnul său, nici apostolul mai mare decât Cel ce l-a trimis.”

Pe când serveau Cina, Isus le-a zis: „Adevărat, adevărat vă spun că unul din voi Mă va vinde.” Ucenicii s-au întristat şi întrebau unul după altul: „Nu cumva sunt eu, Doamne?” Domnul le-a zis: „Cel ce a întins cu Mine mâna în blid, acela este.” Trădătorul a fost dat pe faţă, dar inima lui a rămas aceeaşi, o inimă de piatră. „Negreşit, Fiul omului se duce după cum este scris despre El, dar vai de omul acela prin care este vândut Fiul omului! Mai bine ar fi fost pentru el să nu se fi născut!” Isus i-a zis lui Iuda pe faţă: „Ce ai să faci, fă repede.” Iuda fără să spună un cuvânt a ieşit afară. Era noapte. Sosise vremea conspiraţiei şi era aşteptat de oamenii lui Caiafa.             

Isus ştia ce se va întâmpla în noaptea aceea cu El, dar ştia şi ce se va întâmpla cu prietenii Lui. Ştia că toţi se vor poticni, că unii vor dormi, Petru ÎL va tăgădui…iar când Păstorul va fi bătut toţi vor fugi. Având aceste gânduri, Isus „ a luat o pâine şi după ce a mulţumit lui Dumnezeu a frânt-o şi le-a dat-o zicând: „Acesta este trupul Meu, care se dă pentru voi; să faceţi lucrul acesta spre pomenirea Mea. Tot astfel, după ce au mâncat a luat paharul şi li l-a dat zicând: „Acest pahar este legământul cel nou, făcut în sângele Meu, care se varsă pentru voi.” Jertfa a fost gata. Mielul lui Dumnezeu, Cristos Paştele noastre a fost jertfit. Să prăznuim, dar, această aducere aminte în fiecare an, „…nu cu un aluat de răutate şi viclenie, ci cu azimile curăţiei şi adevărului.”   

AMIN!                           

O, Iartă-mă!

Nu mă lăsa la marginea pustiei!

Mai ţine-mă sub scutul îndurării,

Până ajung hotarul înserării;

Şi iartă-mă, Stăpân al veşniciei!

În bătălia din această “vale”,

Arareori m-am dovedit erou;

Neîmplinirile revin ca un ecou;

O, iartă-mă şi ţine-mă pe cale!

“Războiul” a fost dur şi prea fierbinte,

Adeseori înfrânt şi cu sabia ruptă

Am părăsit rănit câmpul de luptă;

O, iartă-mă, cerescule Părinte!

Mai lasă peste mine îndurare,

Pe cap mai toarnă-mi untdelemn;

Pe baza jertfei de răscumpărare

O, iartă-mă, mai dă-mi un semn!

Mai stai în barca mea, mai stai cu mine,

În siguranţă să ajung la mal,

Când mă scufund ridică-mă din val

Şi iartă-mă, te rog printre suspine!

Nu-s vrednic de o binecuvântare,

Căci n-am ţinut mereu stindardul sus,

Nici n-am urmat în toate pe Isus;

Nu-Ţi cer nimic să-mi dai,…decât iertare!

Iertarea Ta e binecuvântare!