Viaţa

Nimic nu-i mai valoros, mai magnific şi mai frumos ca – viaţa. Oricât de grea ni se pare uneori, viaţa este grandioasă, este darul suprem oferit de Dumnezeu creaturilor Sale.

Dumnezeu este izvorul nesecat al vieţii. El este etern şi viaţa este eternă. „Doamne, prin îndurarea Ta se bucură omul de viaţă, prin ea mai am şi eu suflare.”(Isaia 38:16).

Dumnezeu a dorit să dea omului viaţă pentru a se bucura de frumuseţea şi splendoarea creaţiei Sale. Dar satan a semănat între oameni minciună, haos şi deşertăciune. Satan este autorul morţii, făcând din planeta noastră un vast cimitir unde sunt aşezate morminte lângă morminte. Astfel armonia vieţii ne-a fost furată de acest „rebel” şi adepţii lui.

Astăzi ne răzvrătim unii împotriva altora. Nu ne mai respectăm între noi. Nu ne respectăm părinţii. Fiii noştri ne consideră depăşiţi şi ne abandonează. Trec în alte tabere.

Oamenii sunt dominaţi de egoism. Neglijază legile ce guvernează Universul depărtându-se tot mai mult de Dumnezeu. De la căderea în păcat, răutatea oamenilor creşte mereu. Se ridică în continuu munţi de păcate, de o diversitate ce nu se poate descrie.

Deşi omul a fost făcut o fiinţă atât de minunată, în care Dumnezeu a pus chiar şi gândul veşniciei, totuşi omul nu gândeşte la originea sa, nu ia seama la darul superb oferit de Dumnezeu – viaţa. Omul se închină materiei  şi aduc osanale muritorilor. Sărută moaştele unor oameni morţi de multă vreme, implorându-i să-i vindece de boli şi să-i ajute în necazurile lor. Dar nu cugetă „căci este un singur Dumnezeu şi este un singur mijlocitor între Dumnezeu şi oameni: Omul Isus Cristos.”(1Tim. 2:5). Sărmanul om! Datorită haosului în care se află, este sclavul propriei sale ignoranţe.

Pentru oprirea declinului, a acestui „tohu vabohu” instalat pe pământ, unii oameni de ştiinţă şi unii conducători ai planetei fac eforturi considerabile pentru restabilirea echilibrului. Nu vor reuşi! De la început au făcut greşeli care le anulează intenţiile.Au scos pe Dumnezeu din ecuaţie. Deşi este aclamat mereu, îi neagă atotputernicia. Iar cei care aşteaptă o zi mai bună rămân dezamăgiţi.

Majoritatea oamenilor sunt debusolaţi. Unii încearcă să caute adevărul acolo unde nu îl pot găsi.

Confesiunile religioase propovăduiesc fiecare doctrina lor. Şi astfel „se întorc, dar nu la Cel Prea Înalt, sunt ca un arc înşelător.”(Osea 7:16).

Drumul spre mântuire este unul singur. Acela este prin Domnul Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu care a urcat cu păcatele noastre în spate calea durerii şi pe lemnul de blestem ne-a adus împăcarea tuturor. „Cine are pe Fiul, are viaţa; cine nu are pe Fiul lui Dumnezeu nu are viaţa.” (1Ioan 5:12).

Amin.

     Miracol sfânt

Viaţă! sfântă energie,

Complex etern de existenţă,

Ai onorat cu-a Ta prezenţă

Planeta când era pustie.

Ai existat din veşnicie

În infinitul Univers;

E inutil orice demers

Să-ţi definim natura vie.

Superlativ nedefinit,

Trăim aevea şi simţim;

Te-mbrăţişăm şi te iubim

Izvor curgând din infinit.

Când din pământ ai întrupat

Un manechin, un chip de om,

Peste macheta din atom

Duh de viaţă ai suflat.

Cât de frumos l-ai întocmit

Şi-al veşniciei gând i-ai dat,

În chipul Tău desăvârşit

Cu dragoste l-ai înzestrat.

Viaţă! Sfântă bucurie,

Oferta darului suprem,

Rămâi la noi să te avem

Dincolo de vremelnicie.

              Justiţia interioară

„De aceea mă silesc să am totdeauna o conştiinţă curată înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor.”(F.A  24:16).

În fiecare din noi există o justiţie interioară – un judecător care nu se poate mitui. Când Dumnezeu ne-a adus în existenţă, ne-a dăruit şi această lege nescrisă pe care o numim conştiinţă. Înţelepţii timpului au definit-o în multe feluri:

Socrate o numeşte glasul pe care omul îl poartă cu sine.

Aristotel – sentimentul binelui şi răului.

Ch. T. Rusell – facultatea de a deosebi binele de rău, simţ moral sau conştiinţă.

Conştiinţa este gata să ne arate binele şi răul, dar numai atunci ne putem încrede în ea când nu înşală.

Conştiinţa poate fi bună sau rea, dreaptă ori falsă, îndoielnică sau sigură. Glasul conştiinţei nu este un glas omenesc. Dacă avem o conştiinţă trează, atunci când facem fapte reprobabile şi nu ne împotrivim păcatului, conştiinţa ne mustră. Adeseori spunem că avem mustrări de conştiinţă. Dacă nu luăm seama la aceste avertizări şi reducem la tăcere glasul judecătorului nostru interior, dovedim că suntem lipsiţi de conştiinţă. Conştiinţa poate fi falsificată de interesele noastre egoiste. De aceea trebuie să o reglăm ca pe oricare element al naturii noastre pământeşti. Însă, dacă vrem să o reglăm şi să o disciplinăm, avem nevoie de o măsură etalon după care putem face acest lucru. Această măsură este „legea iubirii” descoperită în Cuvântul lui Dumnezeu.

Este imperios necesar să avem totdeauna o conştiinţă curată. Ne putem păstra curăţenia conştiinţei respectând principiile morale, înlăturând păcatul şi fiind integri faţă de Dumnezeu, nu numai în lucrurile mari, dar şi în lucrurile mici ale vieţii.

O conştiinţă instruită de Cuvântul lui Dumnezeu se va examina zilnic pentru a constata dacă a rămas în hotarele voinţei Divine. Devierile de la acest standard trebuie să le corectăm la Tronul Harului cu multă rugăciune.

Dumnezeu să binecuvânteze intelectul nostru pentru a avea totdeauna o conştiinţă curată!

Amin.

         Sursa ajutorului

„Ajutorul îmi vine de la Domnul, care a făcut cerurile şi pământul.”(Ps. 121:2).

În aceste vremuri în care trăim, la acest început de an unde ne găsim, nimic nu ne mângâie mai mult şi nu ne dă mai multă siguranţă, decât să afirmăm şi noi ca David: „Ajutorul îmi vine de la Iehovah”.

În confruntarea cu fiinţele nopţii, copiii lui Dumnezeu îşi găsesc totdeauna adăpostul în cuvintele afirmate de către psalmist. La umbra aripilor Sale ne găsim refugiul. Ele reflectă tăria interioară şi sentimentul de siguranţă pe care îl avem.

Aceste cuvinte fac parte din cel de-al doilea Psalm, din grupul celor 15 care sunt intitulaţi „o cântare a treptelor.”

Unii erudiţi evrei consideră că israeliţii din vechime intonau acest Psalm în călătoriile spre Ierusalim, cu ocazia celor trei sărbători sfinte de peste an. Se folosea expresia.”a se sui la Ierusalim.” De fapt Ierusalimul era le mare altitudine, în munţii Iudeii.

Psalmul ce făcea parte din grupul „o cântare a treptelor”, juca un rol important în viaţa israeliţilor. El s-a aflat pe buzele multor generaţii care s-au încrezut cu toată puterea în ajutorul ce vine de la Domnul.

Când îşi înălţau ochii spre munţi, nu priveau la orice munte, ci priveau muntele pe care era situat oraşul sfânt – Ierusalimul.

În Ierusalim se găsea Templul, centrul închinării adevărate. Tot acolo se găsea şi Sionul, locul din care guvernau regii lui Israel.

În relaţia cu Dumnezeu aşa trebuie să gândim şi noi. Acolo vor fi locurile de domnie a celor care păzesc legământul sfânt.

În Ps. 132 v13,17 citim: „Da, Domnul a ales Sionul, l-a dorit ca locuinţă a Lui şi a zis: Acesta este locul Meu de odihnă pe vecie; voi locui în el, căci l-am dorit…Acolo voi înălţa puterea lui David, voi pregăti o candelă unsului Meu.”

Domnul Dumnezeu să fie binecuvântat în veci de veci!

Amin.