Responsabilitatea unui copil al lui Dumnezeu

.”Și robul Domnului nu trebuie să se certe, ci să fie blând cu toți, în stare să-i învețe pe toți, plin de îngăduință răbdătoare.”(2 Tim. 2:24)

Este un har nemeritat când cineva devine copil al lui Dumnezeu. Acest lucru implică multe responsabilități.

Marele privilegiu de care se bucură este faptul că Dumnezeu l-a primit în familia Lui și îi acordă părtășie. De acum el este copil în Cristos. Responsabilitatea sa implică creștere spirituală, trecerea de la copilărie la maturitate. Orice naștere este urmată de creștere.

Credința în sângele Domnului nostru Isus, singura bază a împăcării omului cu Dumnezeu, va trezi în el dorința de a sacrifica interesele sale pământești în schimbul cunoașterii profunde a Planului de mântuire. Acest lucru îl va duce la sfințire.

A neglija creșterea în cunoștință, înseamnă a nu face progrese în creștere, a stagna. Prin urmare, acest lucru mai înseamnă și o lipsă de apreciere a posibilităților pe care i le dă Dumnezeu de a urca pe treptele desăvârșirii spre viața veșnică.

Creșterea spirituală presupune dezvoltarea credinței, a dragostei, a răbdării, a evlaviei și a tuturor trăsăturilor de caracter pe care le-a avut Isus.

Dacă acestea sunt țintele spre care alergă un copil în Cristos, nu peste mult vor apare roadele Duhului: Dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioșia, blândețea, înfrânarea poftelor.

Relația cu Tatăl ceresc îl va învăța că, cel mai eficient mijloc de creștere este rugăciunea și studierea Cuvântului. Cu cât ne vom ruga mai mult și cu mai multă ardoare, ca Dumnezeu să ne deschidă ochii minții și să ne lumineze intelectul, cu atât mai mult vom cunoaște Cuvântul viu, care este Domnul Isus, și vom înțelege că ”sămânța femeii va zdrobi capul șarpelui.”

Acest lucru este indispensabil pentru oricare creștin care vrea să facă progrese în domeniul spiritual.

Copilul lui Dumnezeu mai are multe alte obligații. Când a devenit membru în casa credinței, toți urmașii Domnului devin frații lui pe care trebuie să-i iubească. Porunca lui Isus, ”Să vă iubiți unii pe alții; cum v-am iubit Eu, așa să vă iubiți și voi unii pe alții,” trebuie să primeze. Părtășia frățească este mult mai mult decât întâlnirea din când cu frații. Numai în mijlocul fraților și împreună cu ei vom descoperi ”lungimea, lărgimea,înălțimea și adâncimea iubirii lui Dumnezeu.

Dar responsabilitatea copilului lui Dumnezeu nu se oprește aici. El are obligația de a vesti Evanghelia semenilor săi, la timp și nelatimp.

Dacă vom crește în fiecare zi în Harul și cunoștința Domnului nostru Isus Cristos, atunci vom deveni oameni maturi, destoinici pentru orice lucrare bună.

”Fie Numele Domnului binecuvântat de acum și până în veac! De la răsăritul soarelui până la apusul lui, fie Numele Domnului lăudat.”

       Lumina

Când s-a creat firmamentul

şi s-a întocmit pământul,

Peste tot era’ntuneric;

Aşa ne spune Cuvântul.

În prima zi de creare,

După porunca Divină

Pământul pustiu şi gol

s-a inundat de lumină.

O lumină lucitoare,

Ca lumina Boreală,

Despărţind noaptea de zi

cu lumină naturală.

Dar înţelepciunea sfântă

Ce lumină pe Evreu,

E lumina ce ne-a dat-o

Înţeleptul Dumnezeu.

“Dumnezeu este lumină!”

Citim în Cuvântul sfânt;

El, Părintele luminii

ne-a trimis-o pe pământ.

Lumină ce luminează

orice om venind în lume,

Inundându-i conştiinţa

Cu simţiri şi raţiune.

Când Isus veni în lume,

Adevărata lumină,

Tot pământul era plin

de-ntunecime deplină.

Satan semănase-n lume

haos şi deşertăciune,

Amăgind pe mama Eva

cu minciuni şi-nşelăciune.

Iar de-atuncea creatura

are mers debusolat,

Coborând în degradare,

În ruină şi păcat.

Şi noi, toţi, odinioară

Am trăit o neagră noapte,

Străini de făgăduinţe

Fiind condamnaţi la moarte.

Dar Isus, Lumina lumii,

Lucrând cu înţelepciune,

Ne-a chemat cu drag la El,

Ca să fim lumini în lume.

Fără bani şi fără plată

suntem favoriţii milei;

Să trăim, dar, în lumină!

Să trăim ca fii ai zilei!

               Lumina lumii

 „Dumnezeu este lumină şi în El nu este întuneric” 1Ioan 1:5.

Isus a spus: ”Eu sunt lumina lumii” Ioan 8:12.

Isus a spus: „Voi sunteţi lumina lumii” Mat. 5:14.

Toate cele trei afirmaţii sunt adevărate. Dumnezeu este izvorul luminii, atât a luminii naturale cât şi a luminii spirituale.

La începutul creaţiei, când „Pământul era pustiu şi gol”, Dumnezeu a zis: „Să fie lumină!” Şi a fost lumină. Nu că Dumnezeu ar fi avut nevoie de lumină pentru lucrarea Lui, căci „El însuşi este lumină” (1Ioan 1:7) ci pentru că în departamentul Pământ unde lucrurile sunt materiale, fără lumină nu există viaţă.

Apostolul Ioan vorbeşte despre Domnul nostru Isus Cristos – Logosul – că a venit ca lumină pe Pământ. Despre această lumină a mărturisit Ioan Botezătorul. Nu el era lumina, ci el a vorbit despre lumină. În Evanghelia după Ioan cap.1v9, citim: „Lumina aceasta era adevărata Lumină care luminează pe orice om venind în lume.”

Astăzi doar puţini oameni se lasă luminaţi de această lumină. Aşa s-a întâmplat şi pe timpul Domnului, deşi El i-a avertizat: „Lumina mai este puţină vreme în mijlocul vostru.”(Ioan 12:35).

Cine crede în jertfa din Golgota prin care s-a făcut ispăşirea, primeşte iertarea păcatelor şi este luminat cu lumina de sus. Pe baza acestei ispăşiri făcută de Domnul nostru, Dumnezeu a semnat decretul iertării.

Chiar după ce Dumnezeu ne-a scos de sub puterea întunericului, devenind credincioşi, fiecare dintre noi avem nevoie în continuare de lumina spirituală. Această lumină o primim pe măsură ce studiem Cuvântul lui Dumnezeu. Un studiu persistent şi reverenţios al Scripturilor  ne va aduce tot mai multă lumină în înţelegerea Planului Divin. Cuvântul lui Dumnezeu este candela de lumină, care alungă din calea noastră norii întunecoşi ai ignoranţei. Să fim  un popor al Cărţii!

„Fiţi totdeauna gata să răspundeţi orcui vă cere socoteală de nădejdea care este în voi; dar cu blândeţă şi teamă.”(1Petru 3:15). Prin studierea Cuvântului ni se întăreşte credinţa.

În confuzia care domneşte în sistemele religioase de astăzi, lumina cerească a Scripturilor este hrana noastră spirituală de fiecare zi. Domnul Isus în cuvântarea de pe munte, după ce rosteşte – Fericirile – spune ucenicilor: „Voi sunteţi lumina lumii.”

Toţi cei care cred în sângele de o inconstentabilă valoare a Domnului vărsat pentru mântuirea noastră şi mărturisesc cu dragoste Caracterul Tatălui ceresc şi al Fiului Său, sunt consideraţi lumini în lume. Urmaşi Domnului în orice întuneric s-ar afla, ei trebuie să fie lumini. Să răspândim mereu lumină în jurul nostru, să răspândim în orice loc mireasma cunoştinţei Lui.

Să preţuim necontenit această lumină admirabilă şi să mulţumim Suveranului ceresc pentru că a permis ca lumina Feţei Sale să ne inunde şi nouă intelectul, ca să putem înţelege Taina ascunsă de veacuri – Cristos în noi nădejdea slavei.

Fie binecuvântate Numele Tatălui şi a Fiului în veci de veci!

Amen!

Adunarea Dumnezeului Celui viu

„…Biserica Dumnezeului Celui viu, stâlpul şi temelia adevărului.”(1Tim. 3:15).

Unul dintre cele mai importante cuvinte din NT în greacă este Ekklesia – Adunarea lui Dumnezeu sau Biserică.

Cuvântul Ekklesia are un fond grecesc. Era adunarea poporului la care fiecare cetăţean avea drept de participare şi obligaţii egale. Romanii nici n-au încercat să traducă cuvântul ekklesia, ci l-au translatat aşa cum era în greacă, folosindu-l cu acelaşi sens.

Aşa dar, Ekklesia sau Biserica este Adunarea lui Dunezeu.

Apostolul Pavel în cuvântul de rămas bun către prisbiterii Bisericii din Efes, le zice: „Luaţi seama  dar la voi înşivă şi la toată turma în mijlocul cărora v-a pus Duhul Sfânt episcopi, ca să păstoriţi Biserica Domnului pe care a câştigat-o cu însuşi sângele Său.”(FA 20:28).

De aici înţelegem că Biserica lui Dumnezeu este şi Biserica Domnului Isus. Isus chiar aşa o numeşte: „Biserica Mea.”(Mat. 16:18).

 Cristos este capul Ekklesiei („…căci bărbatul este capul navestei după cum şi Cristos este capul Bisericii, El, Mântuitorul trupului.Ef. 5:23)”. Ekklesia este trupul lui Cristos (Col. 1:24). Dumnezeu i-a pus Fiului Său totul sub picioare şi L-a dat căpetenie peste toate lucrurile Bisericii. (Ef. 1:22).

Ekklesia are şi un fond ebraic. În traducerea Septuaginta termenul redă cuvântul din ebraică „qahal” care se trage dintr-o rădăcină ce înseamnă, a convoca. În esenţă, Ekklesia este un grup de oameni care se adună, nu pentru că ei aşa au hotărât, ci se adună pentru că Dumnezeu i-a convocat.

În Biserica lui Cristos toţi sunt una „ Toţi care aţi fost botezaţi pentru Cristos, v-aţi îmbrăcat cu Cristos. Nu mai este nici Iudeu, nici Grec; nu mai este nici rob nici slobod; nu mai este nici parte bărbătească, nici femeiască, fiindcă toţi sunteţi una în Cristos Isus.”(Gal. 3:27,28).

Bărbaţii sunt îndemnaţi să-şi iubească soţiile (pentru că sunt trupurile lor), aşa cum iubeşte Cristos Biserica, trupul Său. Cei ce fac parte din trup duc o viaţă din Dumnezeu şi aşteaptă eliberarea. Aşteaptă ca trupul muritor să fie înghiţit de viaţă.

În alergarea ei pământească, Biserica este Templu lui Dumnezeu (1Cor. 3:16); este Casa lui Dumnezeu (1Tim. 3:15); este Locuinţa lui Dumnezeu prin Duhul (Ef. 2:22).

Un comentator al scripturilor a spus:

„Biserica lui Cristos, la care se poate aplica numele de Ekklesie, trebuie să fie cea mai curată, cea mai delicată, cea mai plăcută şi spiritul cel mai nobil faţă de ori care grupă de oameni în lume; şi toate aceste călităţi trebuie să fie în gradul cel mai înalt, şi nu numai ca formă pe dinafară, ca manifestări de amabilitate şi nobleţă, ci ca amabilitate şi nobleţă aievea, izvorâtă din inimă, a cărei bază este preţuirea spiritului Domnului, spiritului adevărului, spiritului iubirii, şi a spiritului dreptăţii.”

Biserica lui Dumnezeu este o taină. Misiunea ei prin această vale a umbrei morţii este bine conturată. „…pentru ca domniile şi stăpânirile din locurile cereşti să cunoască azi, prin Biserică, înţelepciunea nespus de felurită a lui Dumnezeu, după planul veşnic pe care l-a făcut în Cristos Isus, Domnul nostru.”(Ef. 3:10,11).

Domnul Isus avea în vedere o astfel de mărturie, când, în rugăciunea Sa , din Ioan 17, spune:

„Cum M-ai trimis Tu pe Mine în lume, aşa i-am trimis şi Eu pe ei în lume.”

Biserica este „stâlpul şi susţinerea adevărului.” Ea nu este izvorul adevărului. Cuvântul lui Dumnezeu este adevărul, Isus este adevărul! Partea Bisericii este să-l facă cunoscut şi să-l ţină nealterat de metodele şi ideile oamenilor. Adevărul trebuie susţinut aşa cum ni l-a predat Domnul, apostolii şi profeţii. Să fie aidoma unei coloane drepte, nedeformat de miopia unor oameni cu diferite puncte de vedere. Orice punct de vedere omenesc poate fi un punct de orbire.

Ekklesia este o adunare de rugăciune, unde se aduce închinare Împăratului Slavei, iar „Împăratul îi va pofti frumuseţea.”(Ps. 45).

Toate releţiile noastre individuale cu Dumnezeu, oricât de preţioase ar fi, rămân în urma închinării întregii Ekklesii. Deşi Trupul Domnului are mai multe mădulare, fiind apreciate fiecare individual, El se bucură cel mai mult de unitatea Ekklesiei. Fie că rugăciunile noastre sunt comune sau individuale, trebuie să le aducem la Tronul Harului prin Meritele şi Vrednicia Domnului Isus - centrul închinării noastre.
"Iar a Celui ce, prin puterea care lucrează în noi, poate să facă nespus mai mult decât cerem, a Lui să fie slava în Biserică şi în Cristos Isus din neam în neam, în vecii vecilor! 

Fie Numele Lui binecuvântat!

Amin.

                Ieruşalaim – cetatea sfântă

Ierusalimul era o cetate canaanită, devenită sub domnia lui David capitala Împărăţiei lui Israel. Este un oraş din regiunea istorică a Palestinei. Mai înainte teritoriul pe care se găseşte Ierusalimul era numit Canaan, dar romanii l-au numit mai târziu Palestina.

După ce David a eliberat oraşul de „iebusiţi” şi l-a transformat în capitală, acesta s-a numit Cetatea Sionului şi Cetatea lui David.(2 Sam. 5:7). În ps. 132 v 13 citim: „Da, Domnul a ales Sionul, l-a dorit ca locuinţă a Lui şi a zis: „Acesta este locul Meu de odihnă pe vecie; voi locui în el, căci l-am dorit.”

Se spune că Ierusalimul are şaptezeci de nume; iată câteva dintre ele:

1)     Cetatea lui David – 2Sam. 5:9.

2)     Cetatea sărbătorilor noastre – Isaia 33:20.

3)     Sion, întruparea frumuseţii desăvârşite – Ps. 50:2.

4)     Bucuria întregului pământ – Plâng. 2:15.

5)     Locuinţa lui Dumnezeu – Ps. 76:2.

6)     Cetatea lui Dumnezeu – Ps. 87:3.

7)     Cetatea cea credincioasă – Zah. 8:3.

8)     Muntele cel sfânt – Zah. 8:3.

9)     Cetatea naprihănită – Isa. 1:26.

10)Apogeul frumseţii – Plîng. 2:15.

Oraşul Ierusalim era centrul religios şi administrativ al naţiunii lui Israel.

În centrul său era Muntele Templului. Pe această înălţime Solomon a construit un grandios Templu în onoarea lui Dumnezeu.

Se cunosc trei Temple care au marcat istoria lui Israel.

În fiecare an, la cele trei sărbători, Pesah, Şavuot şi Sukot, un mare număr de evrei din diaspora veneau la Templul din Ierusalim să se închine Dumnezeului lor Yahweh.

În perioada celui de-al treilea Templu, printre evreii ce veneau din Galileea şi în special din Nazaret se număra şi Maria împreună cu Iosif, părinţii lui Isus.

Conform evanghelistului Luca, familia făcea în fiecare an acest drum, iar de la vârsta de 12 ani i-a însoţit şi Isus.

Cea dintâi idee de a construi un Templu în onoarea lui Yahweh a fost enunţată de regele David atunci când i-a spus profetului Natan: „Iată! eu locuiesc în casă de cedru, iar chivotul lui Dumnezeu locuieşte într-un cort.” (2Sam. 7:2). Fiul său Solomon a fost acela care a construit Templul în care a fost aşezat Chivotul Legământului.

Solomon a început lucrarea cam prin anul 960 î Hr. Construcţia a durat şapte ani. Nu a fost cea mai impunătoare din zonă, dar Solomon a urmărit să rivalizeze cu cele mai fastuoase construcţii prin bogăţia materialelor alese.

Templul era expresia voinţei de a ridica un sanctuar  demn de prezenţa luiYahweh, care îi conduse în Pământul Făgăduinţei.

Din nefericire, însă, măreţul Templu a devenit cu timpul un obiect de dispută, care i-a grăbit distrugerea.

În anul 586 luna Av, regele Babilonului Nebucodonosor al II lea a distrus Templu, iar pe evrei i-a dus în captivitate.

Templu construit de Solomon a durat cam 400 ani.

Cel de-al doilea templu a durat puţin mai mult, deşi era mai modest. Temeliile acestui Templu a fost puse în anul al doilea de la venirea evreilor din captivitatea babiloniană,sub comanda lui Zorobabel. De fapt, al doilea Templu aşa a fost numit, Templu lui Zorobabel.

Acest Templu era mai puţin impunător ca cel al lui Solomon. Cu toate acestea a avut un rol important în viaţa poporului evreu. Construcţia a fost încheiată în anul 515 îHr.

Al treilea Templu  a fost numit Templu lui Irod. Mulţi istorici au inclus Templu lui Irod cel Mare în perioada celui de-al doilea Templu, dar, de fapt, este al treilea Templu şi cel mai mare ce s-a construit vreodată pe Muntele Templului.

Cel de-al doilea Templu a fost construit cu ajutorul regelui persan Cirus, care le-a permis evreilor în anul 536 î Hr. să se întoarcă în ţara lor.

Acest Templu a rezistat 500 ani şi nu a fost distrus de cuceritori, ci de megalomanul Irod care l-a demolat ca să construiască unul mai impunător ca cel vechi.

Lucrările începute în anul 20 îHr. Au continuat până în anul 63 dHr; cu numai şapte ani înainte de distrugerea Templului de către romani, care a avut loc tot în luna Av.

Templul lui Irod a fost mai măreţ ca Templul lui Solomon. Ne putem face o idee despre splendoarea acestui al treilea Templu, graţie lui Flavius Josepus care şi-a petrecut tinereţea la Ierusalim. Cu toate că a fost mai înalt ca al doilea Templu şi mai grandios, structura şi concepţia originală a lui Solomon au fost respectate.

După ultima răscoală antiromană a evreilor, anii 132 – 135, Ierusalimul a fost transformat într-o urbe romană numită Alia Capitolina.

În aceste trei Temple, a căror existenţă însumează aproape nouă sute ani, evreii au adus ofrande Dumnezeului lor Yahweh, care i-a ales dintre toate popoarele să fie poporul Său.

Toate naţiunile care se înghesuie astăzi să locuiască Ierusalimul, îl consideră cel mai sfânt loc de pe Pământ.

P.S

Astăzi se împlinesc 70 ani de la data de 14 Mai 1948, când a expirat Mandatul britanic pentru Palestina, iar David Ben Gurion, preşedintele Organizaţiei Sioniste şi al Agenţiei Evreeşti pentru Palestina a proclamat Independenţa Statului Israel.