Reflecţii nocturne

Când privesc bolta cu stele, Universul Tău măreţ

Mă întreb: ce este omul de i-ai dat atâta preţ;

L-ai creat cu măiestrie, în adâncuri l-ai ţesut,

I-ai dat gândul veşniciei încă de la început.

Când era în nefiinţă, doar o fărâmă abstractă,

I-ai scris cartea existenţei cu ştiinţa Ta exactă,

Iar grădina ce-ai sădit-o în Eden, spre răsărit

Ai făcut-o locuinţă pentru omul întocmit.

I-ai dat legile Divine ca pe un legământ sfânt,

Ocrotind suflarea vie pusă-n vasul de pământ,

Deşi era chipul Tău, cu putere investit,

S-a unit cu Lucifer – heruvimul travestit.

Călcând legile dreptăţii şi sfidându-ţi sfatul Tău

A ajuns victima morţii şi părerilor de rău.

Dreptatea l-a condamnat şi aspru l-a pedepsit,

Din „Grădina desfătării” a ajuns dezmoştenit.

O, sărmana creatură, căzută într-o extremă

Fără nădejde la viaţă, dar iubirea Lui supremă

I-a mai dăruit o şansă, prin Isus crucificat,

Să-şi câştige demnitatea suprimată de păcat.

………………………………………………

Noi îţi mulţumim Părinte pentru daru-ţi minunat,

Pentru Omul Împăcării care ne-a răscumpărat

Şi ne-a dăruit odihnă într-o lume răzvrătită,

Biciuită de necazuri şi de demoni pervertită.

Doamne dă-ne-nţelepciune să-ţi mărturisim iubirea,

Să răspândim vestea bună ce oferă mântuirea;

 Iar cei care se predau Celui pe care-L iubeşti

Vor primi ca dar viaţa din izvoarele cereşti!

   

            Baza caracterului

„Ţinta poruncii este dragostea, care vine dintr-o inimă curată, dintru-n cuget bun şi dintr-o credinţă neprefăcută.”(1Tim. 1:5)

Reflecţii pe marginea unui articol publicat în revista „Studii în Scripturi-1934.

Omul este o fiinţă cugetătoare. Are o mare însămnătate ceeace gândim sau cugetăm. Orice lucru a luat fiinţă dintr-o cugetare. Cugetele sunt seminţele care semănate se dezvoltă.

În acest sens fiecare om se aseamănă cu un agricultor. Semănarea de cugete pe care le plantăm în pământul vieţii noastre, apoi îngrijirea acestei semănături dezvoltă caracterul. La fel ca în grădină, planta care răsare are nevoie de mâna grădinarului, care o curăţeşte, o udă şi smulge buruienile din jurul ei ca să se dezvolte. La fel se întâmplă şi în viaţa de credinţă.

Un astfel de credincios îşi cultivă un caracter iubitor, răbdător şi plin de respect faţă de Dumnezeu.

După cum elementele nutritive din pământ fac să crească sămânţa, tot aşa cugetele noastre se transformă în vorbe şi fapte, arătând valoarea caracterului.

Grădinarul trebuie să fie atent la un aspect. Unele plante pot creşte mari şi frumoase, dar nu vor produce niciodată rodul dorit. Acest lucru se poate întâmpla din cauză că sămânţa a fost amestecată cu elemente străine, ori că, în lucrarea lui, grădinarul s-a lăsat influienţat de metode, idei şi obiceiuri ale altor oameni.

Dacă lucrările pământului din inima noastră le facem conform instrucţiunilor pe care ni le-a dat „Specialistul,” atunci vom reuşi. Trebuie să fim într-o relaţie sfântă cu Stăpânul care ne-a întocmit şi a pus în inima noastră gândul veşniciei.

Începutul dezvoltării caracterului prin asemănare cu plantarea unei seminţe în pământ este o comparaţie a dezvoltării cugetelor în vasul nostru de pământ.

Să ne îndreptăm mereu cugetele spre Creator, spre bunătatea Lui, spre jertfa lui Isus care ne-a adus împăcarea.

Faptul că sămânţa este un simbol al gândurilor sau cugetelor pe care le semănăm în inimă, o afirmă ap. Pavel în ep. către Galateni 6v7: „…ce seamănă omul aceea va şi secera.”

Gândurile noastre, sămânţa pe care o semănăm în inima, nu totdeauna corespunde gândurilor lui Dumnezeu. Prof. Isaia ne spune: „Căci gândurile Mele nu sunt gândurile voastre şi căile voastre nu sunt căile Mele.”(Is.55:8). Noi avem de dus o luptă continuă pentru a ne armoniza gândurile noastre cu gândurile lui Dumnezeu.

În aceasta constă deosebirea dintre Biblie, unde sunt gândurile lui Dumnezeu întrupate în litere, şi orice alte carţi în care se găsesc gândurile oamenilor.

La sfârşit, toate faptele se vor aduna laolaltă şi atunci se va vedea cum am trăit, cum am gândit, cum ne-am petrecut timpul etc.

Va veni timpul secerişului. Oare ce vom secera? Ce am semănat!

Astăzi trebuie să ne cugetăm bine pentru ce facem un lucru sau altul, pentru ce mergem într-o parte sau alta, ce semănăm. Dacă vom cugeta mereu la viaţa lui Isus, ne vom sili să mergem în urmele Lui. Dacă vom cugeta rău despre fraţi ori despre înaintaşii noştri şi-i vom vorbi de rău, răpindu-le numele bun, vom secera paie de mirişte. Totul depinde de cugetele noastre. Dacă semănăm în pământul inimii sămânţă rea şi aşteptăm roade bune, ne înşelăm singuri.

Cum cugetă omul în inima lui aşa este el.

Să cugetăm la lucruri plăcute, la făgăduinţele lui Dumnezeu şi vom avea parte de ele.

Amin.

          Dragostea şi frica

„În dragoste nu este frică; ci dragostea desăvârşită izgoneşte frica…”(1 Ioan 4:18).

Dragostea de Dumnezeu şi frica de Dumnezeu sunt două lucruri deosebite. Când Creatorul a pedepsit păcatul săvârşit în Eden, în om s-a născut frica. Satan a plantat în inima omului o frică teribilă de Cel Atotputernic. Astfel omenirea a fost împinsă într-o permanentă stare de frică. Satan a prezentat în mod fals Caracterul lui Dumnezeu şi Planul Său. Din cauza acestor învăţături demonice, începând de la marginea Edenului până astăzi, lumea este obsedată de frică. Frică de un Dumnezeu care, după bunul Lui plac îşi va arde creatura, pe cei care au săvârşit păcat, o veşnicie într-un cuptor cu foc nestins. Câtă ipocrizie din partea marelui adversar!

Sfintele Scripturi vorbesc de faptul că există o frică potrivită pe care o au copiii lui Dumnezeu. Această frică n-o putem înţelege numai după ce am intrat în familia Lui şi El ne-a primit în legământul Său. Crescând în fiecare zi în har şi cunoştinţă, începem să cunoaştem Caracterul lui Dumnezeu. Ni se descoperă Planul Său, Taina ascunsă: „Cristos în noi nădejdea slavei.”

Neprihănitul Iov spune: „Începutul înţelepciunii este frica de Domnul.”(Iov 28:28). Aceasta este o stare de veneraţie şi respect faţă de Creatorul nostru care, atât de mult a iubit lumea încât a dat la moarte pe Fiul Său, pentru ca oricine crede în El să nu piară , ci să aibă viaţă veşnică.

Pe măsură ce iubirea de Dumnezeu creşte în inima unui om, ea va izgoni din fiinţa lui frica însclăvitoare indusă de satan. Frica pe care noi trebuie să o părăsim, este frica de oameni. Dacă frica de Dumnezeu o înţelegem şi noi cum o înţeleg oamenii, este un semn că iubirea adevărată nu s-a consolidat în inima noastră.

În epistolele sale ap. Pavel aminteşte că şi el a avut destule temeri. Apostolul nu ne spune prin ce fel de temeri a trecut. Ştim că în exterior a avut mulţi duşmani, iar în interior o frică cu care se lupta în fiecare zi. Teama de a nu ajunge la ţintă şi a intra în odihna făgăduită, ar fi putut fi una dintre temeri. Acest lucru nu l-a descurajat ca să oprească lupta, nici măcar pentru un ceas, dimpotrivă, s-a aruncat în luptă cu şi mai mare zel, aşa încât la sfârşitul căii sale a putut spune:

„M-am luptat lupta cea bună, mi-am isprăvit alergarea, am păzit credinţa. De acum mă aşteaptă cununa neprihănirii pe care mi-o va da în ziua aceea, Domnul, Judecătorul cel drept. Şi nu numai mie, ci şi tuturor celor vor fi iubit venirea Lui.”(2Tim. 4:7,8).

Frica pe care o avea apostolul este o frică potrivită pe care o putem avea fiecare din noi.

Un lucru este cert: Pavel nu avea frică şi spaimă de un Dumnezeu lipsit de iubire care, dacă nu va reuşi în luptă să-l ardă în foc. Frica noastră de Dumnezeu  trebuie să fie teama de a nu rupe relaţia cu El, temerea că încălcând adeseori principiile dreptăţii va trebui să suportăm consecinţele, teama de a nu vorbi drept despre Tatăl nostru ceresc  şi despre Fiul Său etc. Această frică nu este păcătoasă.

Este adevărat versetul din ep. lui Ioan că: „…dragostea desăvârşită izgoneşte frica.” Nu este vorba aici de frica potrivită. Dragostea desăvârşită izgoneşte „frica de oameni care este o cursă.”

Dacă cineva nu are frică de Dumnezeu, de la care vin toate darurile bune şi desăvârşite, se găseşte într-o mare primejdie. Pierzând frica de Dumnezeu, pierde respectul faţă de El, precum şi respectul faţă de Cuvâmtul Său.

Dumnezeu a spus prin profet: „Atunci şi cei ce se tem de Domnul au vorbit adesea unul cu altul; Domnul a luat aminte la lucrul acesta şi a ascultat; şi o carte de aducere aminte a fost scrisă înainte Lui, pentru cei ce se tem de Domnul şi cinstesc Numele Lui.”(Mal. 3:16).

A nu avea teamă de Dumnezeu este cea mai mare pierdere a oricărui om.

Ap. Petru ne îndeamnă: „De asemenea, dacă-L chemaţi pe Tatăl, care judecă fără părtinire, după lucrarea fiecăruia, purtaţi-vă cu teamă cât timp locuiţi ca străini.”(1Petr. 1:17).

Astăzi miliarde de oameni sunt prizonierii fricii, înlănţuiţi în ignoranţă şi superstiţie. Învăţătorii lor ipocriţi, care pretind dreptul divin, predau sofisteriile lui satan şi îi îndeamnă să le fie frică de Dumnezeu ca de un tiran care, în dorul Lui de răzbunare îi va trimite la chinuri veşnice.

Acest lucru este o blasfemie la adresa lui Dumnezeu.

Toţi cei care am gustat cât de bun este Domnul, al căror intelect a fost binecuvântat ca să înţelegem valorile cereşti, să-I mulţumim lui Dumnezeu că ne-a scos de sub puterea întunericului şi ne-a dăruit credinţă în Cuvântul şi făgăduinţele Sale.

Amin.