frumuseţea caracterului creştin

Adeseori, în adunările noastre, se foloseşte expresia – caracter – mai ales atunci când fraţii, prin vorbirile lor, ne îndeamnă să ne dezvoltăm şi noi caracterul după frumuseţea Caracterului divin. Când vorbim de caracter, ne gândim la ansamblul însuşirilor fundamentale psihico-morale ale unei persoane. Caracterul este trăsătura distinctivă a particularităţii unei persoane. Dacă, însă, ne referim la caracterul unui creştin, acesta trebuie să fie însuşirea superioară a măreţiei lui sufleteşti. Vreau să gravitez, puţin, în jurul acestui subiect şi pornesc de la afirmaţia că: "Fiecare copil al lui Dumnezeu trebuie să aibă caracterul său creştinesc individual bine întemeiat, care să nu depindă de viaţa unui alt creştin. Unii dintre noi, înainte să devenim ucenici ai Domnului Isus, am avut nişte caractere josnice, pentru că am cugetat şi am înfăptuit lucruri josnice. Şi cugetul este baza caracterului. Cugetele sunt seminţele pe care le plantăm în ogorul inimii noastre. Recolta este – CARACTERUL. Dacă în ogorul inimii noastre semănăm: Iubire, credincioşie, zel sfânt pentru cauza Domnului, rugăciune, seriozitate, atunci caracterul nostru se va dezvolta cu aceste trăsături. Dimpotrivă, dacă semănăm: egoism, invidie, vorbire de rău, ură, mândrie deşartă, atunci caracterul nostru se va dezvolta conform acestor trăsături şi va fi un caracter depravat.

Cugetele se transformă în vorbe, iar vorbele în fapte şi acestea arată valoarea caracterului. Tot ce adună un om în depozitul inimii sale sau în simţuri, la un moment dat, va fi exprimat de către gură. Pentru că inima nu este în stare a opri gura să vorbească. Argumentăm acest lucru cu Evanghelia după Luca (cap.6:45). "Omul bun scoate lucruri bune din visteria bună a inimii lui, iar omul rău scoate lucruri rele din visteria rea a inimii lui; căci din prisosul inimii vorbeşte gura". De asemenea, ap. Pavel în Epistola către Galateni (6:7, 8), spune: "Nu vă înşelaţi: Dumnezeu nu se lasă batjocorit. Ce seamănă omul, aceea va şi secera. Cine seamănă în firea lui pământească, va secera din firea lui pământească putrezirea; dar cine seamănă în Duhul, va secera din Duhul viaţă veşnică". Soarta noastră veşnică atârnă de cugetele pe care le adunăm în minte şi inimă. Se spune că: semeni un gând, culegi o faptă; semeni o faptă, culegi un obicei; semeni un obicei, culegi un caracter; semeni un caracter, culegi o soartă. Deci, ce seamănă omul, aceea va culege.

Scriptura ne atrage atenţia că noi, care am început o viaţă nouă în Cristos, trebuie să fim transformaţi în continuare prin înnoirea minţii, adică prin transformarea cugetelor. Această curăţire şi sfinţire o facem prin nutrirea cu adevărul. "Sfinţeşte-i prin cuvântul Tău, Cuvântul Tău este adevărul". Evanghelia după Ioan (cap. 17: 17). Unii dintre noi ne-am aştepta ca imediat ce ne-am întors la Dumnezeu, imediat ce ne-am fondat caracterul în iubire şi în credinţa dată odată sfinţilor, caracterul nostru să crească în mod miraculos. Dar nu se întâmplă aşa. Caracterul fără încercări nu se poate dezvolta. El este ca o plantă, foarte slab la început. Are nevoie de mult soare din iubirea lui Dumnezeu. Trebuie stropit adesea cu ploaia îndurării. După ce se dezvoltă în condiţii favorabile, suportă uşor îndreptările şi tăieturile ce le aplică Crescătorul, mâna disciplinei, chiar şi stricteţea. După ce şi-a dezvoltat fermitatea, încercările mai noi servesc numai pentru întărirea şi frumuseţea lui. Aşa procedează Dumnezeu, aşa a procedat şi cu noi. Chiar dacă la începutul exerciţiului nostru de credinţă ne-am arătat vitejia şi entuziasmul, iar unii am zis aşa ca ap. Petru: "Doamne, cu Tine sunt gata să merg chiar şi în temniţă şi la moarte," Domnul s-a uitat cu iubire şi milă la naivitatea noastră şi nu ne-a trimis în prima linie de bătaie. Ne-a creat întâi condiţii să ne dezvoltăm şi apoi am fost lăsaţi în cuptorul încercării. Domnul doreşte să aibă în armata Sa caractere care au calităţi puternice: răbdare, îndelungă răbdare, rezistenţă la ispite, iubire, credincioşie etc. Să ne bucurăm dacă încercările prin care am trecut noi ne-au făcut mai umiliţi, mai asemenea cu Domnul nostru, mai conştienţi de imperfecţiunile noastre, mai serioşi în lupta cu duşmanii făpturii noi ce se dezvoltă în simţurile noastre. Chiar şi experienţele în care am suferit un eşec absolut pot fi, prin durerea înfrângerii, o întărire a caracterului. Poate devenim mai vigilenţi, poate ne rugăm mai fierbinte. Astfel chiar şi eşecurile pot deveni "pietre de păşire" prin care ne înălţăm spre Dumnezeu şi ne apropiem tot mai mult de casă.

Apostolul Petru, în a doua sa Epistolă, cap. 1, ne dă o reţetă privind dezvoltarea caracterul. Să începem cu credinţa şi să mergem până la iubirea largă şi generoasă pentru toţi oamenii. Noi, astăzi, construim caracter pentru eternitate. Dacă nu-l construim astăzi, atunci când? Şi dacă nu-l construim astăzi, cu nici un chip nu vom intra în Împărăţia despre care vorbim şi spre care alergăm. Din cauza imperfecţiunii moştenite de la Adam, tatăl nostru, noi nu putem în această viaţă atinge perfecţiunea pe care o dorim. Avem slăbiciuni în corpul nostru, în gândurile noastre. Dar pe cât este posibil, trebuie să trăim cât mai aproape de Standard, adică de Domnul nostru. Dacă cugetele nu sunt în armonie cu idealurile noastre, înseamnă că avem probleme. Înseamnă că "santinelele de pază de la biroul de conducere şi control" nu sunt destul de vigilente pentru a da la o parte orice lucruri ale întunericului care ne pot murdări spiritul. Nu cugetele care numai trec prin minte sunt acelea care hotărăsc caracterul nostru, ci acelea pe care inima le primeşte şi le acceptă să-şi facă cuib în mintea noastră. Acelea ne cârmuiesc viaţa. Caracterul adevărat al unui creştin se află în adâncul inimii sale. Cât de adevărată este declaraţia Domnului: "Căci dinlăuntru, din inima oamenilor, ies gândurile rele, preacurviile, curviile, uciderile, furtişagurile, lăcomiile, vicleşugurile, înşelăciunile, faptele de ruşine, ochiul rău, hula, trufia, nebunia" – (Evanghelia după Marcu, cap.7:21, 22). Apostolul Pavel, vorbind despre un astfel de caracter, zice: "Şi aşa eraţi unii din voi! Dar aţi fost spălaţi, aţi fost sfinţiţi, aţi fost socotiţi neprihăniţi, în numele Domnului Isus Cristos şi prin Duhul Dumnezeului nostru" – (1 Corinteni, cap.6:11).

Din moment ce am ales pe Isus şi ne-am dedicat lui Dumnezeu, acceptaţi fiind în rândurile poporului Său, mereu auzim o voce cum zice: "Dă-mi fiule inima ta şi ochii tăi să ia seama la căile Mele." La fel ca întreagă rasa umană şi noi suntem, după natură, imperfecţi. Domnul ne spune însă, că dacă noi devenim fiii Săi, vom fi judecaţi după inima noastră, după voinţa noastră, după ceea ce am clădit în caracterul nostru. Caracterul făpturilor noi este format din minte nouă şi inimă nouă. Adică un creier nou şi o voinţă nouă. Amintesc un pasaj din Volumul V unde se vorbeşte, într-un mod minunat, despre mintea făpturii noi. Acolo zice aşa: "Creierul este pânza, voinţa artistul. Artistul are la dispoziţie tot felul de culori, dar dacă el lucrează haotic şi aşează întâmplător culorile pe pânză, nu se poate aştepta să se producă un tablou de valoare. Artistul trebuie să aplice culorile pe pânză într-un mod inteligent şi ştiinţific. Rezultatul va fi o armonie de culori pe care noi o numim pictură. "Aşa trebuie să fie caracterul nostru, format din tablouri excelente ale iubirii, ale dreptăţii, ale înţelepciunii, ale răbdării, ale păcii, ale îndurării, ale bunătăţii, ale milostivirii, ale smereniei etc. Asemănarea cu Isus pretinde un astfel de caracter. Înţelegând acest lucru, cât de curată şi serioasă trebuie să fie viaţa noastră.

Faptul că, în drumul spre Canaan ne îndemnăm unii pe alţii, ne învăţăm unii pe alţii, şi chiar ne ajutăm să devenim caractere nobile, aceasta nu înseamnă că cineva posedă astăzi, în mod perfect, un astfel de caracter. Înseamnă numai să ne silim mereu a dezvolta trăsăturile plăcute ale unui astfel de caracter. Dacă în viaţa aceasta un copil mic nu creşte, este o nenorocire, o întâmplare tristă. Închipuiţi-vă cât de trist şi dureros ar fi dacă noi n-am creşte spiritual şi am rămânea nişte piperniciţi.

Am fi cei mai nenorociţi oameni. Creşterea caracterului are legătură cu Evanghelia după Marcu (cap.4:26,27) unde ne este redată, foarte pe scurt, pilda cu sămânţa. "El a mai zis: Cu Împărăţia lui Dumnezeu este ca atunci când aruncă un om sămânţa în pământ; fie că doarme noaptea, fie că stă treaz ziua: sămânţa încolţeşte şi creşte fără să ştie el cum." Dacă nu intrăm în profunzimea pildei, atunci ne putem gândi la un om care seamănă în ogorul său o sămânţă de grâu, după care el nu mai are de făcut nici o activitate pentru că, sămânţa încolţeşte şi creşte singură. Dar Domnul nu acest lucru vrea să ne înveţe. Pilda nu ne îndeamnă la inactivitate, ci vrea să ne înveţe secretele fundamentale ale creşterii. Frumuseţea crinilor câmpului, despre care a amintit Isus ucenicilor, se datorează activităţii lui Dumnezeu, legilor Sale. Elementele creşterii sunt ascunse undeva, ele vin de undeva. În cazul crinilor vin din pământ şi de la soare, conform "legislaţiei în vigoare" dată de către Dumnezeu. Aşa este şi cu creşterea caracterului nostru. Ea vine de undeva. Apostolul Petru ne spune că Dumnezeu ne-a dat făgăduinţele Sale nespus de mari şi scumpe. Acesta este pământul în care caracterele noastre trebuie să prindă rădăcini şi să crească. Apostolul Pavel, de asemenea, ne îndeamnă să cugetăm la tot ce este curat, la tot ce este drept, la tot ce este adevărat, la tot ce este vrednic de cinste, la tot ce este vrednic de iubit etc. În toate acestea nu suntem singuri, ci suntem ajutaţi de puteri nevăzute.

Un ochi natural nu poate observa cum Spiritul Sfânt lucrează în cugetele noastre, în dorinţa noastră după sfinţire, în foamea şi setea noastră după iubire şi dreptate. Dar Dumnezeu, care ne iubeşte, ne respectă credinţa şi se bucură de străduinţele noastre. El ţese cugetele neegoiste şi plăcute în caracterul nostru prin Spiritul Său. Dacă acceptaţi un îndemn din partea mea, acesta este să ne străduim cu toţii a dezvolta un caracter în armonie cu Legea lui Dumnezeu, pentru ca în gânduri, vorbe şi fapte să iubim dreptatea şi să o practicăm, iar motorul care pune în mişcare gândurile sau cugetele, vorbele şi faptele noastre să fie dragostea AGAPE, o dragoste după voia lui Dumnezeu, o dragoste altruistă, o dragoste dezinteresată. În felul acesta caracterul nostru va semăna cu Caracterul Domnului şi Învăţătorului nostru Isus Cristos. Fie ca Tatăl cresc să ne ajute la aceasta! Amin!

Îţi trebuie credinţă, perseverenţă şi un curaj fenomenal,
Să-ţi construieşti un caracter puternic, măreţ şi individual.
Trebuie să-l fundamentezi pe iubire, nu pe un fals creştinism,
Ca să poţi lupta pe câmpul cu mine antipersonal cu mult eroism.

Îţi trebuie să ceri Înţelepciune de sus, ca să ai raţiune.
Printre sistemele sociale de astăzi să fii drept în orice acţiune.
Ai nevoie de iubirea AGAPE, o iubire dezinteresată,
Ca integritatea ta de creştin să nu fie influenţată.

E riscant să călătoreşti sigur printre astre, când tu eşti aici jos
În fiecare zi asaltat sistematic de păcatul odios.
Dar e un pericol să priveşti doar la carne şi să te vezi un ingrat,
Uitând sângele de mare valoare ce Domnul pentru tine a dat.

"Pot totul în Hristos", strigă solemn caracterul trecând prin încercări.
În zilele senine s-a echilibrat şi dezvoltat prin binecuvântări.
Pe marea de sticlă amestecată cu foc, fii adevărat creştin,
Reoglindeşte în tine frumuseţea Caracterului divin.

Deci, la arme cu toţii, să luptăm fără frică şi fără compromis,
Domnul aşteaptă să ne de-a Canaanul, aşa cum sigur ne-a promis.
Teribilele atacuri mârşave ale infamului duşman proscris,
Să le respingem, precum David cu pietricica din pârâu: "ESTE SCRIS"!

Lupta credinţei

“Luptaţi pentru credinţa care a fost dată odată sfinţilor.” (Iuda v. 3)

Centrul adevărat al credinţei creştineşti este Jertfa Răscumpărării. Orice altă învăţătură care nu este în concordanţă cu răscumpărarea nu poate fi luată în seamă. Cheia întregii structuri a credinţei este jertfa Domnului nostru – singura bază a împăcării omului cu Dumnezeu.

În epistola sa, v. 3, Iuda ne spune: „Luptaţi pentru credinţa care a fost dată sfinţilor odată pentru totdeauna.” Care este această credinţă? Este credinţa lui Avraam. Când Dumnezeu îi zice lui Avraam: „Ieşi din ţara ta, din rudenia ta şi din casa tatălui tău…”, îi face şi o făgăduinţă. Această făgăduinţă o întăreşte Dumnezeu lui Avraam, când acesta a avut 99 ani, printr-un legământ. „Voi pune legământul meu între tine şi Mine şi sămânţa ta după tine din neam în neam; acesta va fi un legământ veşnic, în puterea căruia Eu voi fi Dumnezeul tău şi al seminţei tale.” (Genesa, 17:7). Avraam a crezut în promisiunea lui Dumnezeu, iar credinţa sa i-a fost socotită ca neprihănire.

Ap. Pavel ne spune, în epistola către Galateni, cap. 3 v. 16: „Şi seminţei tale, adică Hristos”.

Îndemnul din textul amintit mai sus: „Luptaţi pentru credinţă”, înseamnă a lupta pentru aceasta până la moarte. Când ap. Pavel descrie, în Efeseni cap. 6, armele care sunt necesare creştinului pentru o luptă bună, adică: „…mijlocul încins cu adevărul, îmbrăcaţi cu platoşa neprihănirii, picioarele încălţate cu râvna Evangheliei păcii”, zice în v. 6 – „Pe deasupra tuturor acestora, luaţi scutul credinţei cu care veţi putea stinge toate săgeţile arzătoare ale celui rău.” Dar pentru a fi siguri de învingere, nu-i destul doar a îmbrăca tot echipamentul unui soldat ieşit la luptă, ci trebuie să fim viteji în luptă, să cheltuim totul cu generozitate şi să ne lăsăm cheltuiţi cu totul pe altarul acestui nobil ideal.

În epistola către Evrei, cap. 11:1, ap. Pavel defineşte credinţa astfel: „Credinţa este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd.” Versiunea Diaglott dă o traducere mai bună: „Credinţa este baza celor sperate, convingerea despre cele nevăzute.” O traducere mai nouă redă textl în felul următor: „Credinţa înseamnă a fi sigur de lucrurile la care speri, înseamnă a fi sigur de lucrurile pe care nu le poţi vedea.” Fiecare din traduceri exprimă aceeaşi idee, străduindu-se a reda cât mai corect textul pentru a se putea înţelege. Credinţa nu se bazează pe sentimente ori altceva de felul acesta. Ea se bazează pe fapte. Faptele credinţei sunt de mai multe feluri. „…credinţa vine în urma auzirii; iar auzirea vine prin Cuvântul lui Hristos.” ( Romani, 10:17). Dar o simplă auzire a Cuvântului nu constituie credinţa. Trebuie să te încrezi în acest Cuvânt, pentru că Dumnezeu îţi transmite mesajul Său, iar ţie îţi este de folos dacă iei seama.

De la Abel până la Ioan Botezătorul, au fost puţini oameni credincioşi. Despre aceşti eroi aminteşte ap. Pavel, în Evrei cap. 11. Aceştia deşi au fost lăudaţi pentru credinţa lor, totuşi nu au primit ce le fusese făgăduit, până nu a venit credinţa. „ Înainte de venirea credinţei, noi eram sub paza Legii, închişi pentru credinţa care trebuia să fie descoperită.” (Galateni, 3:23). Din moment ce a venit credinţa, suntem fii ai lui Dumnezeu, tocmai prin credinţa noastă în Isus Hristos. „ Credinţa este darul lui Dumnezeu.” (Efeseni, 2:8). Prin acest lucru înţelegem că întreaga credinţă ne vine de la Dumnezeu.

Prin credinţă suntem păziţi de puterea lui Dumnezeu, pentru a ajunge la mântuirea ce este gata să fie descoperită tuturor. „În ea voi vă bucuraţi mult, măcar că acum, sunteţi întristaţi pentru puţină vreme, prin felurite încercări.” (1 Petru, 1:6). Tot prin credinţă „Îl iubim pe Isus fără să-L fi văzut, credem în El fără să-L vedem şi ne bucurăm cu o bucurie negrăită şi strălucită, pentru că vom dobândi ca sfârşit al credinţei noastre, mântuirea sufletelor noastre.” (1 Petru, 1:8,9).

În epistola către Romani (cap. 3, v. 28), ap. Pavel ne spune: „Noi credem că omul este socotit neprihănit prin credinţă, fără faptele Legii.” Aceasta este o afirmaţie adevărată. Nu faptele Legii de la Muntele Horeb (Sinai) sunt acelea care constituie baza îndreptăţirii noastre, ci credinţa în Meritul Domnului. Apostolul Pavel atrage atenţia Eclesiei din Corint, să rămână tare în credinţă. „Vegheaţi, fiţi tari în credinţă, fiţi oameni, întăriţi-vă.” (1Corinteni, 16:13). Avem datoria să ne examinăm dacă am rămas în credinţa dată sfinţilor, după ce am trecut prin diferite probe grele. Dacă nu suntem în credinţă, nu suntem în adevăr. Iubirea pentru Dumnezeu şi Fiul Său trebuie să ne fie mereu dragostea dintâi. Apoi iubirea pentru fraţi trebuie să ne fie puternică. Nu poate exista iubire adevărată fără credinţă adevărată, pierzând pe una pierdem şi pe cealaltă.

„Fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi lui Dumnezeu…” (Evrei, 11:6). Acest lucru să fie mereu pe frontispiciul minţii noastre.

Credinţa este un element deosebit de important în viaţa fiecărui creştin. Domnul Isus a pus temelia credinţei noastre. El Însuşi este piatra de temelie. Dar El este şi piatra din vârful clădirii, care ţine întreg edificiul de pace şi iubire, de un perfect echilibru, biruitor asupra răului.

Credinţa cuprinde două elemente:

1) O pricepere cu mintea.

2) O încredere cu inima.

Primul element nu poate fi pipăit – este ceva abstract. Al doilea element, care se produce în inimă, este partea concretă a credinţei. Amândouă aceste elemente se produc pe plan intelectual. Încercările credinţei nu sunt numai încercările priceperii minţii despre adevărul divin, ci sunt mai degrabă încercările inimii despre acest adevăr. Primul atac al duşmanilor vine asupra minţii. Însă el trebuie neutralizat cu pietricica din pârâu – „este scris.” „Praştia credinţei trebuie să arunce Cuvântul făgăduinţei cu atâta putere, încât să-l doboare pe vrăjmaş” – ne spune o învăţătură. Credinţa este o problemă individuală. Adresându-se personal lui Toma, Domnul îi spune: „Nu fii necredincios, ci credincios.” Orice încercare la care este supus un creştin, este o încercare a credinţei lui. Adversarul ne întrece în diplomaţie. Uneori ne aduce încercări atât de subtile, încât nici nu ne dăm seama. Poate că eu mă văd capabil, mă văd că am nişte calităţi excepţionale şi poate chiar cred că Domnul are nevoie de mine, căci fără mine nu se fac progrese în adunare. Într-un astfel de caz, credinţa mea este aspru încercată. Dar văd eu aceasta? Văd eu că am o mică sau o mai mare mândrie spirituală? Scripturile spun: „mândria merge înaintea căderii” şi „Dumnezeu se împotriveşte mândrilor.” Domnul este în stare să-şi ducă lucrarea până la capăt şi fără mine. Dacă mă găsesc în poporul Său, mă găsesc datorită îndurării Sale. Să învăţăm a spune împreună cu apostolul: „Nu sunt nimic.”

O altă încercare a credinţei este atunci când judecăm pe fraţi. Nu judecaţi nimic înainte de vreme, scria Pavel fraţilor din Corint. „Cine va ridica pâră împotriva aleşilor lui Dumnezeu? Dumnezeu este Acela care-i socoteşte neprihăniţi!” Uneori suntem neliniştiţi că lucrurile în adunare nu merg aşa cum am vrea noi şi nu se vede nicio perspectivă de a se îmbunătăţi ceva. Grija este o punere la probă a credinţei. Domnul ne dă un remediu pentru aceasta. Încrederea în El, fără rezerve, este remediul.

Din cauza aparentei întârzieri a stabilirii Împărăţiei, unii se tem că uşa este închisă, că alergarea ar putea fi în zadar. Toate acestea sunt slăbiciuni ale credinţei. Să nu Îl ispitim pe Dumnezeu cu întrebările şi curiozităţile noastre. Mai bine să fim credincioşi Celui ce ne-a acceptat în familia Sa.

Să sfârşim în credinţă alergarea şi Domnul ne va da mai mult decât ne va fi dreptul.

Pe măsură ce păşim spre orizontul de apus al vieţii noastre, încercările devin parcă tot mai aspre. Focul încercării arde, şi dacă unii simţim că ne ard flăcările, înseamnă că mai avem pe noi ceva zgură. Există ceva ce trebuie ars. Domnul nostru, care a cheltuit atât de mult pentru noi, care ne-a dat credinţa, ne-a ajutat s-o putem dezvolta, vrea să ne ofere un final fericit. Ne vrea cu gelozie pentru El. Nimic nu ne poate susţine mai bine credinţa şi loialitatea noastră, decât revenirea mereu şi mereu la cuvintele care proclamă făgăduinţele lui Dumnezeu „nespus de mari şi scumpe” care sunt „Da” şi „Amin.”

CREDINŢA

Credinţa este baza celor ce le sperăm,

Şi fără de credinţă nimica nu suntem.

Pricepem prin credinţă că tot ce azi vedem,

S-a făcut la Cuvântul Stăpânului Suprem.

Nu vom fi niciodată plăcuţi lui Dumnezeu,

De nu vom crede totul ce spune Duhul Său.

Când Abel prin credinţă oiţa şi-a jertfit,

A căpătat dovada că e neprihănit.

Enoh, tot prin credinţă, a fost de Domnul Sfânt,

Ca să nu vadă moartea, luat de pe pământ.

Neprihănitul Noe, când a fost înştiinţat

Că va veni potopul, credinţa l-a salvat.

Şi prin credinţă, Sara un fiu a zămislit,

Născând lui Avraam pe cel făgăduit.

Când l-a adus ca jertfă pe singurul lui fiu,

Avraam avea credinţa că-l va primi iar viu.

Avraam, Isac şi Iacob erau plini de credinţă,

Şi-au moştenit Canaanul printr-o făgăduinţă.

Spre Patria promisă erau doar călători,

Păstrând în ei credinţa, că vor fi-nvingători.

Şi prin credinţă Iacob, când moartea l-a chemat,

L-a pus să-i jure Iosif, că va fi îngropat

În ogorul Macpela, din ţara Canaan,

Pe care-o cumpărase bunicul său Avraam.

Apoi tot prin credinţă, Moise a fost lăsat

De mama sa în trestii, să poată fi salvat.

Şi prin credinţă Moise când s-a făcut bărbat,

A renegat pe mama care l-a adoptat.

A preferat sclavia şi starea de-njosire,

Având pironiţi ochii mereu spre răsplătire.

Când cea din urmă plagă lovea Egiptul greu,

S-a născut naţiunea poporului evreu.

Ca toţi întâi născuţii, să scape de măcel,

Au uns uşorii uşii cu sânge de la miel.

Când Moise şi poporul mâncau din mielul fript,

Au prăznuit cu toţii ieşirea din Egipt.

Şi au trecut prin mare aşa ca pe uscat,

Iar oştile duşmane, toate s-au înecat.

Prin credinţă popoare şi ziduri au căzut,

Domnul le-a dat izbândă în toate ce-au făcut.

Şi prin credinţă tare, unii au rezistat,

La foc, la lei, la săbii, şi steagul n-au trădat.

Alţii răbdând prigoane, bătăi şi chinuiţi,

Tăiaţi cu ferăstrăul, mereu batjocoriţi,

Au renunţat la faima şi gloria lumească,

Să poată dobândi o Patrie Cerească.

Toţi patrioţii-aceştia ce astfel s-au jertfit,

N-au primit moştenirea la care au râvnit.

Căci nouă ne-a dat locul din Muntele Cel Sfânt,

Aşa ne spune Tatăl prin sfântul Său Cuvânt.

Şi ei vor recunoaşte Dreptatea Celui Sfânt,

Când Domnul cu Mireasa vor domni pe pământ.

Despre adevăr şi spiritul adevărului

Isus a luat cu El pe Petru, Iacob şi Ioan, fratele lui şi s-a dus pe un munte înalt. Acolo s-a schimbat la faţă înaintea lor. Pe când priveau ei, au văzut pe Moise şi Ilie stând de vorbă cu Domnul. Sigur că aceasta era o vedenie, nu o realitate. Aşa au fost de încântaţi Iacob, Petru şi Ioan încât Petru a zis lui Isus: „Doamne este bine să fim aici; dacă vrei, am să fac aici trei colibe: una pentru Tine, una pentru Moise şi una pentru Ilie.” Aşa a fost de fericit Petru, încât a uitat că îi trebuie şi lui o colibă. El se gândea că dacă Domnul are o colibă, atunci v-a încape şi el în ea. Se pare că astăzi am venit să stăm într-o colibă ca aceea. Ieri şi astăzi ne-am găsit pe munte, ne-am găsit fericiţi. Lângă Domnul este bucurie. De fapt, Domnul a promis aceasta: ”căci acolo unde doi sau trei se adună în Numele Său, El este de faţă.” Unde este Domnul, este bucurie, este fericire. De aceea trebuie ca feţele noastre să radieze de bucurie stând în prezenţa Domnului. Trebuie să uităm tot ce am lăsat acasă şi să fim aici, nu numai cu trupul, ci şi cu mintea. Abia apoi putem pătrunde valoarea acestor zile.

M-am pregătit să vorbesc astăzi despre numărul şapte, pentru că şapte este un număr foarte important în Scripturi, de la Genesa, la Apocalipsa, totuşi, gândindu-mă cum Neemia s-a sculat în zorii zilei şi a ocolit Ierusalimul în timp ce toţi cei din Israel dormeau, verificând unde sunt spărturi în zid şi ce mai este de lucru, tot aşa cei ce veghează pentru a aduce binecuvântare poporului lui Dumnezeu trebuie să muncească la fel ca Neemia. Să vadă, încă din zori, ce lipseşte, ce mai trebuie, unde mai trebuie corectat sau îmbunătăţit în ce priveşte comportarea sau învăţătura. Şi de aceea despre acest număr şapte poate voi vorbi, doar tangenţial. Dar acum mă gândesc să mă ocup de un subiect care, socotesc că este la timpul nostru, la vremea noastră, şi anume modul în care putem să ne sfinţim prin adevăr. Mi-a plăcut mult acest „motto” pus aici – „Sfinţeşte-i, Tată, prin adevărul Tău, Cuvântul Tău este adevărul.” Numai adevărul sfinţeşte, eroarea niciodată. Pilat a întrebat pe Isus: „Ce este adevărul?” şi Isus nu i-a explicat nimic. Poate noi am fi spus multe. Dar Isus a văzut că nu este la cine spune despre adevăr. Mintea lui Pilat nu era pregătită să asculte adevărul. Dar cred că nouă ne este drag adevărul. De aceea am venit şi astăzi aici. Eu am auzit că sunt două lucruri diferite.

a) A avea adevărul,

b) A avea spiritul adevărului.

Nu-i suficient să avem adevărul. Poate ar spune cineva: Acum sunt în dilemă, eu am crezut că odată sosit la fraţii Studenţi de Biblie am găsit adevărul. Ce ar trebui să mai fie? Şi acum vreau să facem o analiză a acestui lucru. Să vedem ce înseamnă a avea spiritul adevărului. Dacă ne uităm la ap. Pavel, observăm că el vizita cu drag Bisericile, pentru că averea lui era fraţii. Dar i se întâmplă ceva în Corint. Cei din Corint încep să zeifice pe sfinţii lui Dumnezeu, spunând: Ca Petru nu-i nici unul; alţii spun: Ca Apollo nu-i nici unul aşa de devotat. Predică aşa de înfocat Cuvântul, încât îi întrece pe toţi. Acesta este omul lui Dumnezeu. Mai erau şi alţii care spuneau: Pavel acesta are o gândire foarte adâncă, abia îl putem urmării. Acesta precis este omul lui Dumnezeu. Şi ce s-a întâmplat, ce a zis Pavel? Corintenilor, aş vrea să vă întreb: Hristos a fost împărţit?, nu. Dar atunci de ce încercaţi să ziceţi, eu sunt al lui Pavel, eu al lui Apollo? Se pare că voi nu aveţi spiritul adevărului. N-aţi prins valoarea spiritului adevărului aşa cum trebuie. Voi zeificaţi pe fraţi, care toţi sunt slujitori ai adevărului. Unul sădeşte, altul udă, dar nici cel ce sădeşte nici cel ce udă, nu fac mare lucru. Este Unul care face să crească şi acesta este Dumnezeu. Atât timp cât noi ridicăm pe fraţi mai sus ca pe Domnul, greşim amar, indiferent cât ar fi un frate de consacrat.

Să observăm în continuare pe Pavel şi să fim atenţi de ce spirit a fost condus. Nu le-a spus fraţilor: Vedeţi când vine Apollo pe la voi să nu-l primiţi. Eu am fost cel care am muncit serios aici. Chiar dacă unii au spus ce au spus, dar eu mi-am cheltuit mult timp cu voi, v-am predicat de multe ori, fiţi atenţi, nu-l mai primiţi pe Apollo, nici pe Petru. Aşa a spus Pavel? Nu! Înseamnă că învăţăm ceva de aici. Pavel a apreciat pe sfinţii lui Dumnezeu, dar fratele Russell, care a fost spiritul său? Ne este drag să vorbim despre fratele Russell. Ne sunt dragi studiile. Dar trebuie să vedem ce spirit a avut acest serv a lui Dumnezeu. Cum a muncit el, care a fost felul său de studiu? Fr. Russell zice în Volumul VI: „Toţi acei ce cred în jertfa Domnului Isus Hristos şi au făcut o deplină consacrare sunt fraţii noştri.” Aşa a fost de larg acest frate la inimă, că i-a cuprins pe toţi aceştia şi i-a socotit fraţii lui. N-a spus: aceştia nu sunt fraţi cu mine, pentru că nu cred ca mine, de aceea nu sunt fraţi cu mine. Aşa a spus fratele Russell? Nu! Înseamnă că a avut un spirit foarte generos. A lăsat ca domnul să aleagă pentru el.

Oare nu s-au rătăcit creştinii, în cursul istoriei, prin faptul că au încercat să stăpânească peste moştenirea lui Dumnezeu? Oare nu s-a întâmplat, în cursul istoriei, tocmai faptul că unii dintre sfinţi au avut pretenţia că ei ştiu totul despre adevăr şi alţii nimic? Să analizăm acest lucru puţin. Poate în zilele noastre, unora dintre noi ni s-ar pare că ştim toate lucrurile. Ştim până la sfârşitul Mileniului tot. Oare este bun acest gând? Să privim întâi la Domnul. Îmi place să pornesc întotdeauna de la El. Isus este modelul nostru. Nu găsim pe nimeni mai consacrat ca Domnul. A ştiut El toate lucrurile? Nu a spus odată că lucrul acela nu-l ştie Dânsul, ci numai Tatăl? Oare de ce nu i l-a arătat Tatăl, n-a fost destul de credincios? Nu cred. Oare ap. Pavel le-a ştiut pe toate ? Să citim 1 Corinteni cap. 13:9 “Căci cunoaştem în parte, şi proorocim înparte…” Cum, cel mai ilustru apostol nu le ştia pe toate? Nu aş vrea să creadă cineva că eu susţin faptul, că ap. Pavel nu a cunosut liniile generale ale adevărului. Departe de mine lucrul acesta. În mintea lui Pavel erau clare principiile adevărului. El ştia ce are de făcut pentru a alerga drept la ţintă. Nu avea nici un dubiu. Dar erau unele lucruri pe care Pavel nu le ştia. Oare fr. Russell ce spune ? Le ştia pe toate ? Când a fost întrebat : „ De ce nu scrie volumul 7, el a spus că dacă ar fi ajuns la un grad de cunoaştere să le ştie pe toate ar fi scris demult volumul 7. Ce concluzie tragem noi? A fost o falsă modestie la acest serv credincios, n-a vrut să se laude în faţa fraţilor, dar de fapt ştia toate lucrurile? Nu dragii mei. A spus sincer şi drept. Noi astăzi putem crede că ştim toate lucrurile? Avem de muncit mult la această chestiune.

Aş vrea acum să fac referinţă la modul în care putem ajunge să cunoaştem multe lucruri. Sfinţii lui Dumnezeu, fiind serioşi au dorit mult să priceapă anumite lucruri. Găsim pe omul lui Dumnezeu, Daniel, care a avut o vedenie şi a vrut să ştie, a vrut să cunoască despre ce este vorba, dar nu un spirit dornic de îngâmfare l-a împins la aceasta. Ce a făcut Daniel? A aşteptat să aibă un vis, să vină un înger să-i explice? Nu. S-a rugat. A ştiut că are o cheie care poate deschide o magazie, din care vin toate informaţiile. Cât s-a rugat Daniel să priceapă vedenia? O zi, două, trei, o săptămână? S-a rugat 7 zile, s-a mai rugat 7 zile şi încă 7 zile. Adică 21 zile. Am ajuns la numărul 7. Şi despre acest lucru voi aminti, dacă v-a rămânea timp. Numai după 21 zile îngerul a reuşit să ajungă la Daniel, pentru că o căpetenie a împărăţiei Persiei i-a stat împotrivă, până i-a venit în ajutor Mihail cea mai de seamă căpetenie. Şi ce i-a spus îngerul? Daniele, eşti prea curios, prea multe vrei să ştii. De ce îţi baţi capul să ştii atâtea?, ai văzut vedenia şi fii liniştit. Aşa i-a spus îngerul? Nu. „Daniele, om prea iubit şi scump, din ceea dintâi zi cuvintele tale au fost ascultate şi tocmai din pricina cuvintelor tale vin eu acum.” Ce vreau să spun cu aceasta? Oamenii lui Dumnezeu nu se odihnesc. Bine că scrie în Biblie, bine că scrie în volum, le-am citit, le ştiu, mai mult nu mă interesează. Nu acesta a fost spiritul fr. Russell. Care a fost spiritul lui, cum a studiat el? S-a culcat seara şi dimineaţa s-a sculat şi le-a spus fraţilor că a visat ce înseamnă umbrele Tabernacolului? Nu. A venit un înger să-i facă cunoscut? Nu. Dar cum s-a întâmplat, ce a făcut el? A deschis Biblia, a citit, a citit şi n-a înţeles. A închis cartea şi a zis că într-o zi va şti? Nu. S-a aplecat pe genunchi, s-a rugat, s-a rugat şi iar s-a rugat. Apoi când s-a întâlnit cu fraţii şi le-a spus: Uite fraţilor la ce mă gândesc eu de un pic de vreme, dar nu pricep. Aveţi un gând, o sugestie? Da, frate Russell. Mi se pare că se poate înţelege aşa. Un alt frate a completat, mie mi se pare aşa. Ce a mai făcut acest frate? A verificat să vadă ce au spus cei dinainte de el, ce a spus Petru Waldo, ce a spus Ioan Wyclifee, Luther, Miller. După ce a văzut ce au spus ceilalţi, a văzut ce au spus fraţii, el tot a continuat să se roage. Încetul cu încetul s-a făcut lumină în mintea lui. Cum lumină? S-a făcut claritate. A început să înţeleagă.

Când ajungi să pricepi adevărul, acesta produce ceva. Produce o bucurie care nu te lasă liniştit. Trebuie să începi a scrie, sau a vorbi. Cei ce vor muncii ca fr. Russell vor câştiga bucurie. Bucurie care nu se poate compara cu nimic. Aceasta înseamnă a nu fi leneş, a trudi. Adevărul nu se află la suprafaţă. Toţi cei ce stăruie să priceapă vor fi binecuvântaţi. Domnul a promis că celui ce bate i se deschide şi cine caută găseşte. Dacă dorim să ştim ceva, atunci să căutăm, să ne rugăm, să fim sinceri şi vom găsi. Să nu ne fie ruşine a spune: Nu ştiu frate, îmi poţi spune tu ceva?

Ştiţi cum se întâmplă adeseori? Îţi dă cheia tocmai fratele pe care îl cunoşti că nu are multă cunoştinţă. Despre unele lucruri din Scripturi, fr.Russell n-a scris nimic. De ce? Tatăl Ceresc nu a vrut ca toate lucrurile să-i fie descoperite fr. Russell. A dorit ca şi tu să ai parte de un studiu serios pentru a găsi ceva. A dorit ca şi ţie şi mie să ne de-a din bucuria celor ce descoperă frumuseţi de adevăr. Acesta este spiritul de cercetare pe care l-au avut Studenţii Bibliei. Acest spirit să nu-l stingă nimeni. Nu spun eu, ci spune Pavel.

Ap. Pavel scria celor din Tessalonic: „Nu stingeţi spiritul!” Cum îl putem stinge? Frate, am auzit că ai nişte idei şi nu mi se par tocmai bune. Aştepţi să fi lăudat tu pentru ideile tale? Aştepţi să fi pus pe un piedestal şi toţi să se aplece înaintea ta? Câţi l-au iubit pe Isus, câţi l-au iubit pe Pavel, dar pe fratele Russell? A avut duşmani fr. Russell? Da. Dar de ce? Pentru că nu a zis ca şi cei mai mulţi. El a fost un mare reformator şi unde i s-a părut că religia mare s-a rătăcit (şi alte religii, de asemenea), el a încercat să corecteze cu un spirit blând şi umilit, dar ferm.

Dacă noi împiedicăm pe cineva în cercetare şi studiu, nu vom fi din cei care avem spiritul adevărului. Se poate obiecta: O, fr. Hosu, tu ne trimiţi în luptă, dar ne este frică. S-ar putea să învăţăm greşit şi să credem greşit. Asta ar fi o ruşine. Decât să ajungem la aşa ceva mai bine stăm în banca noastră, nu ne hazardăm. Aici se potrivesc cuvintele auzite la primul discurs de ieri: „…fiindcă nu eşti nici rece , nici în clocot, am să te vărs din gura Mea.” Devenim căldicei, suntem fericiţi până aici, am aflat mai mult ca toate sectele, stăm liniştiţi, într-un pătuţ al nostru.

Oare nu a permis Dumnezeu sfinţilor Săi să înveţe ceva greşit? Cei mai mulţi ştiţi cine a fost Miller, acum spun pentru cei ce nu ştiu. Miller a fost un serv foarte credincios şi zelos al lui Dumnezeu, un student foarte sârguincios. Dumnezeu i-a descoperit multe lucruri din cartea lui Daniel. Dar el a tras o concluzie greşită într-un loc. Dar a fost aşa credincios, încât unii care au umblat cu el şi-au vândut chiar şi averile fiind într-o stare ca şi creştinii primului secol. Şi totuşi, n-au reuşit să înţeleagă totul.

N-au fost suficient de credincioşi? Nu cred. Dar de ce Dumnezeu a permis să fie atât de puternic dezamăgiţi în convingerile lor? Oare apostolii n-au avut o astfel de lecţie? Şi ei credeau că regatul lui Israel se stabileşte în timpul lor. Şi s-a văzut că nu a fost aşa. Nu s-a stabilit Împărăţia când credeau ei. Dar când a crezut Miller, dar când a crezut fr.Russell? N-au fost credincioşi aceşti fraţi? Da, au fost. Să dea Dumnezeu să fim toţi ca ei.

Dar de ce Dumnezeu a permis să treacă pe aici? Pentru toţi sfinţii lui Dumnezeu, Tatăl permite lecţii de umilire. Aşa că nimeni să nu fie descurajat dacă în studiul său greşeşte ceva. Nu înseamnă că Dumnezeu te-a părăsit. Înseamnă, numai, că vrea să te maturizeze. Cei ce au frică de studiu, cei cărora le este frică să se uite mai adânc în Scripturi, să nu o facă. Ei să stea liniştiţi. Dar pe ceilalţi vreau să îi încurajez, împreună cu mine, să muncim, să muncim mult de tot. Aşa îi scria Pavel fiului său în credinţă, Timotei, să se străduiască să ducă o luptă bună. Aşa a fost şi spiritul fr. Russell. El a spus: Frate drag, dacă ai un alt gând, foarte bine, eu am gândul acesta. Nu s-a supărat pe fraţi, pentru că nu gândesc la fel ca el. Apostolii, odată, s-au silit să oprească pe cei ce nu gândeau ca ei. Şi Domnul i-a mustrat de ce-i opresc, spunându-le că toţi cei ce adună împreună cu ei nu risipesc. Acesta trebuie să fie gândul nostru. Toţi cei ce adună împreună cu adevărul, nu risipesc, sunt fraţii noştri, sunt cununa noastră. V-am împărtăşit câteva gânduri prin care, am vrut să stimulez pe toţi cei ce iubesc adevărul, să ştiţi că el sfinţeşte, produce bucurie, produce tărie în credinţă şi chiar dacă trebuie să suferim din cauza adevărului să fim fericiţi.

Este o plată pentru aceasta. Amin.

Acest discurs a fost rostit de către fr. Ioan Hosu la Convenţia Generală - Cluj Napoca - 03.04.2005.

Hristos a înviat!

Sinopsis al unor articole apărute pe această temă.

"A înviat aşa cum a zis." (Matei cap. 28:1-15).

Niciun subiect nu ocupă un loc mai important în Cuvântul Domnului decât ÎNVIEREA, cu excepţia celorlalte două doctrine strâns identificate împreună – RĂSCUMPĂRAREA – (baza speranţei în înviere) şi A DOUA VENIRE A DOMNULUI pentru a-şi stabili Împărăţia, când învierea va fi extinsă asupra lui Adam şi tuturor descendenţilor săi.

Dovezile învierii din morţi a Domnului sunt necesare. Aşa cum este necesar să ştim că Hristos a murit pentru păcatele noastre, tot aşa este de necesar să ştim că Acela ce a murit pentru păcatele noastre a înviat. Se afirmă de către unii că, în realitate, Hristos nu a murit ci doar a leşinat. Apoi, datorită mormântului răcoros, şi-ar fi revenit.

Dovezi rezonabile ale morţii.

1) Moartea Domnului nostru nu se poate să fi fost un caz de moarte clinică, înţepătura din coasta Sa face evident acest lucru. Nu pentru că a fost o rană mortală, ci pentru că a dovedit că Domnul era deja mort. Din coastă a ieşit apă şi sânge.

2) Comandantul roman însărcinat cu execuţia a fost convins de moartea Lui şi i-a raportat lui Pilat, guvernatorul.

3) Cererea preoţilor ca piatra de la uşa mormântului să fie sigilată şi să fie pusă acolo o strajă romană denotă faptul că Isus a fost mort.

4) Prietenii Săi credeau că e mort şi de aceea L-au înfăşurat cu miresme pentru înmormântare, uitând parcă promisiunea Sa privitoare la înviere.

5) Mormântul în care a fost pus Isus era nou, aşa că nu putea fi nici un dubiu cu privire la identitatea celui ce a înviat. "Întreaga provincie ştia că El a murit."

Mărturii ale învierii.

Învierea lui Isus Hristos este confirmată de mulţi martori. Nu se poate spune că toţi aceştia au fost vicleni şi ipocriţi şi că au urmărit foloase din posibilitatea de a păcăli publicul. Dimpotrivă, aceştia au câştigat suferinţe, bătăi, lanţuri,închisoare. Unii au fost decapitaţi, tăiaţi în două cu ferăstrăul, aruncaţi la animale sălbatice. Alţii au rătăcit prin pustiuri, prin munţi, prin catacombe. Ap. Petru a fost răstignit cu capul în jos. Ap. Pavel a fost decapitat la Roma. Toate acestea sunt dovezi incontestabile că au spus adevărul şi l-au apărat cu orice preţ.

Doctrina învierii este specifică religiilor iudaică şi creştină. Celelalte religii ignoră necesitatea unei învieri. Ap. Pavel are o bază solidă şi sigură în învierea morţilor, bazându-se pe faptul că Hristos a înviat. El spune: "Şi dacă n-a înviat Hristos, atunci propovăduirea noastră este zadarnică şi zadarnică este şi credinţa voastră. Ba încă noi suntem descoperiţi ca martori mincinoşi a lui Dumnezeu; fiindcă am mărturisit despre Dumnezeu că El a înviat pe Hristos când nu l-a înviat, dacă este adevărat că morţii nu învie... şi dacă moartea a venit prin om, tot prin om a venit şi învierea morţilor." (1Corinteni cap. 15: 14,15,21).

Nu este rezonabil să presupunem că oameni cinstiţi ar denatura o astfel de chestiune, cum este învierea Domnului. Ar fi o nebunie ca cineva să susţină o problemă de care nu este convins, asumându-şi orice risc. Domnul nostru a spus mai înainte că El v-a învia a treia zi. Orice calcul am face, fie după calendarul iudaic, fie după calendarul modern, vom observa că Isus a stat în mormânt părţi din trei zile. Majoritatea creştinilor cred că învierea a avut loc în prima zi a săptămânii, adică duminică dimineaţa devreme.

Maria Magdalena şi alte femei care au mers dis de dimineaţă la mormânt au aflat că El înviase. Cutremurul de pământ rostogolise deja piatra de la intrare, străjerii fugiseră îngroziţi de prezenţa îngerului. Dar îngerul le-a zis femeilor:"Nu vă temeţi, ştiu că voi căutaţi pe Isus care a fost răstignit. Nu este aici; a înviat după cum a zis. Duceţi-vă repede de spuneţi ucenicilor Lui că a înviat. Iată că El merge înaintea voastră în Galileea." (Matei cap. 28:5-7). Pe drum, femeile au întâlnit pe Isus care le-a transmis acelaşi mesaj ucenicilor. Intre timp, străjerii au dat de veste preoţilor despre cele întâmplate. Aceştia au dat ostaşilor mulţi bani pentru a spune că ucenicii lui Isus au venit noaptea şi i-au furat trupul.

Dacă duminică dimineaţa (a treia zi), mormântul în care fusese pus Isus a fost găsit gol, se pare că există trei posibilităţi:

1) Ori prietenii lui Isus I-au luat trupul,

2) Ori duşmanii Lui au luat trupul,

3) Ori Isus a înviat.

Prima ipoteză este greu de susţinut. Ucenicii erau decepţionaţi de cele întâmplate cu Învăţătorul lor. Când Păstorul a fost bătut şi oile s-au risipit. Nu numai că nu se apropiau de mormânt unde era pusă o strajă, dar chiar se ascundeau de frica iudeilor. Este de asemenea absurd să susţinem că duşmanii Lui au luat trupul. Ei voiau ca acel trup să rămână acolo, ca o dovadă a "neînvierii" lui. Când ucenicii au început propovăduirea învierii, duşmanii i-ar fi arătat trupul (dacă l-ar fi furat) punând capăt înşelătoriei creştinilor. Faptul că duşmanii lui Isus nu au putut arăta trupul mort este o dovadă convingătoare că într-adevăr nu îl aveau. Rămâne, deci, ipoteza învierii.

Din darea de seamă a Evangheliilor, reiese că Isus s-a arătat ucenicilor Săi de 11 ori, în cele patruzeci de zile cât a fost cu ei după înviere.

Nu numai că Hristos a înviat, dar vine vremea când toţi oamenii vor învia. Într-o zi, vorbind cu saducheii, care ziceau că nu este o înviere, Isus le spune că se află într-o gravă eroare. (Ioan cap. 22:31,32) "Eu sunt învierea şi viaţa; cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi." Isus a mai spus: "Nu vă miraţi de lucrul acesta; pentru că vine ceasul când toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui." (Ioan cap. 5:28)

Învierea lui Isus Hristos atrage după sine învierea lumii. Realitatea învierii Lui are o semnificaţie profundă. Este un act divin măreţ pe care Stăpânul Universului îl va aplica tuturor făpturilor Sale.

Isus, trădat şi tăgăduit

Cred că fiecare dintre noi am auzit despre trădarea lui Iuda. Şi, de asemenea, cred că toţi ştim despre tăgăduirea apostolului Petru.

La sfârşitul Cinei de pe urmă, după ce au cântat cântarea, Domnul a pornit cu ucenicii spre Muntele Măslinilor. Pe drum, Isus i-a înştiinţat despre prinderea Lui în aceea noapte, despre poticnirea şi împrăştierea lor şi chiar despre moartea şi învierea Sa. Domnul s-a arătat plin de curaj, îndemnându-i pe ucenici să fie liniştiţi şi să nu li se tulbure inima. Dar după ce au trecut pârâul Chedron şi au ajuns în Ghetsimani, situaţia s-a schimbat şi Domnul a simţit povara ce apăsa pe umerii Săi. Apostolul Matei, în Evanghelie, ne redă cuvintele Domnului: "Sufletul Meu este cuprins de o întristare de moarte." (Matei cap. 26:38).

După ce a lăsat pe opt din ucenicii Săi la poarta grădinii, Isus i-a luat cu El pe prietenii Săi mai apropiaţi, Petru, Iacob şi Ioan, pentru a veghea împreună cu El. S-a despărţit şi de aceştia, îndepărtându-se de ei "ca la o aruncătură de piatră," ne spune Evanghelia după Luca. Apoi a îngenunchiat şi a început să se roage Tatălui. Simţurile Sale din aceea noapte n-au putut fi împărtăşite nici chiar de cei mai iubiţi ucenici ai Săi. Deşi ei îşi dădeau seama că, de data aceasta în Ghetsimani nu este ca altădată, că se întâmplă ceva misterios, totuşi cei trei n-au putut simţi tristeţea prin care a trecut Isus.

Mulţi oameni nu înţeleg – chiar creştini – însemnătatea încercării Domnului care, acolo în Ghetsimani, a fost atât de grea încât a produs sudori ca nişte picături de sânge pe faţa Sa. Mulţi aseamănă purtarea Domnului cu ceea a urmaşilor Săi care, chiar nedesăvârşiţi fiind, au suferit martirajul cu un curaj eroic, şi de aceea se întreabă: De ce Domnul, care a fost perfect, a trebuit să treacă prin sentimente de frică mai mari decât urmaşii Săi.

Pentru a lămuri acest lucru prezentăm două argumente:

1) Viaţa desăvârşită a Domnului nostru, pe care a pus-o în moarte, valora cu mult mai mult decât o viaţă pierdută pusă în moarte (o viaţă care, oricum, mai devreme sau mai târziu se sfârşeşte).

2) Neamul omenesc, nouă zecimi, este mort, deşi mai umblă pe picioare. De aceea nu poate, decât foarte slab, să preţuiască valoarea vieţii. Pentru Domnul a fost altfel. El fiind perfect îşi dădea seama, cum nici un om nu poate face, cât de preţios lucru este viaţa. El era Prinţul vieţii. Pentru El moartea era o încercare specială. Deşi credea pe deplin făgăduinţele Tatălui, că dacă va fi credincios până la moarte va fi înviat, totuşi nu a avut înaintea Sa o dovadă că cineva a înviat cu adevărat. Pentru că El trebuia să fie Cel întâi născut dintre cei morţi – pârga celor adormiţi.

Toate întâmplările prin care trebuia să treacă, Domnul le-a cunoscut. Este incorect a presupune că afirmaţia: "Tată, dacă este cu putinţă, să treacă paharul de la Mine", ar fi însemnat ruga Lui pentru a scăpa de moarte. Paharul a fost ruşinea şi batjocura prinderii şi arestării Sale ca a unui făcător de rele, ca a unui tâlhar ordinar. Procesul ce i s-a intentat fără forme legale. Condamnarea şi crucificarea Sa ca a unui criminal. Pentru păcatul omenirii, Domnul ar fi putut muri ca oamenii, în general, dar El a suferit moarte de cruce cu ruşinea şi dispreţul ei. Aceasta a fost proba şi Domnul a trecut cu bine toate probele, ştiind că aceasta era voia Tatălui.

În tot acest timp, Iuda, care se târgui-se mai înainte cu preoţii cei mai de seamă asupra trădării lui Isus, a primit de la aceştia o cohortă de ostaşi ca să-L aresteze şi să-L execute înainte de Paşte. Se presupune căaceastă trupă condusă de către Iuda a mers, mai întâi, la casa unde Isus a luat cina împreună cu ucenicii. Negăsindu-L, au mers în Grădina Ghetsimani. Locul era cunoscut de către Iuda, pentru că adeseori Isus a mers acolo, fie singur, fie cu ucenicii pentru a se ruga. Acolo Iuda, printr-un sărut viclean, şi-a vândut Prietenul. Învăţătura pe care o putem trage de aici este că sunt multe lucruri prin care putem şi noi trăda pe Domnul şi pe fraţii Săi.

Banda de "poteraşi "care aveau misiunea să-L aresteze, crezând că Isus se va ascunde, a mers cu făclii aprinse ca să-L găsească printre măslini, a mers după El cu săbii şi ciomege. Aceştia când dau cu ochii de Isus, au căzut cu faţa la pământ. Domnul se predă de bună voie, cu o condiţie – să-i lase pe ucenici să plece. Ce caracter măreţ vedem în Domnul! S-a uitat de tot pe Sine şi s-a îngrijit numai de prietenii Săi.

Nu se ştie din ce cauză gloata aceea cu săbii şi ciomege a căzut la pământ în faţa unui neînarmat. Ne gândim la două aspecte:

1) Fie că unii L-au cunoscut pe Isus şi puterea Sa şi s-au înfricoşat;

2) Fie că Domnul chiar a întrebuinţat o putere supranaturală asupra lor pentru a le arăta că El are putere ca să se apere, dacă vrea.

Când Petru a scos sabia să apere pe Domnul, probabil şi-a adus aminte de cuvintele lui Isus: "În noaptea asta toţi veţi avea în Mine prilej de poticnire", precum şi de făgăduinţa Sa: "Chiar dacă toţi ar avea un prilej de poticnire, eu nu voi avea". Zelosul Petru. Domnul l-a iubit şi s-a rugat pentru credinţa lui, chiar dacă ştia că-L va tăgădui.

Să-l iubim şi noi pe Petru pentru fapta eroică de a-l apăra pe Domnul, chiar dacă unii descalifică fapta sa.

"Bagă-ţi, Petre, sabia în teacă. Nu voi bea paharul pe care mi L-a dat Tatăl să-l beau?" Câtă umilinţă în a împlini voia Tatălui! Era convins că Tatăl nu va permite să vină peste El niciun rău, care n-ar fi spre binele Lui şi al lumii întregi.

Aceasta este o învăţătură minunată pentru noi, pentru toţi care se luptă să rămână în Hristos şi să calce pe urmele Lui. Aceştia trebuie să ştie că toate încercările vieţii sunt măsurate, că Domnul nu toarnă în paharul de mâhniri nicio experienţă amară care n-ar fi spre folosul lor. Vindecarea urechii tăiate, ce-a din urmă minune a Domnului, este încă o dovadă despre frumuseţea Caracterului Său.

Acest lucru înseamnă pentru noi:"Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvîntaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă asupresc şi vă prigonesc."Matei 5:44.

Domnul a arătat că este plin de dragoste şi că nu are nici un resentiment şi nici o ură contra celor ce au venit să-L aresteze. Din moment ce Domnul s-a predat de bunăvoie, legarea Lui nu era necesară. Dar ceata de ostaşi, împreună cu aprozii ideilor, L-au legat pe Isus, dorind să demonstreze tuturor că au pus mâna pe un duşman periculos şi un răufăcător. Iuda L-a însoţit până la Ana cu care se târguise şi de la care a primit arginţii. Într-adevăr, Fiul omului a mers la moarte după cum era scris. Faptul că era scris, nu l-a scuzat cu nimic pe Iuda pentru că şi-a trădat cu dispreţ Prietenul.

Vânzătorul însuşi este unul din martorii declaraţi ai nevinovăţiei lui Isus prin cuvintele: "Am păcătuit, căci am vândut sânge nevinovat."(Matei 27:4). Amin!

"Hristos, Paştele nostru, a fost jerfit" (1 Cor. 5:7)

Memorabila serbare a Cinei de Amintire, în fiecare an, este seara zilei de 14 Nisan. Urmaşii Celui care s-a jertfit pe Golgota îşi aduc aminte că noaptea aceea când Domnul a cinat cu ucenicii Săi este noaptea în care a fost arestat şi este aceeaşi zi în care El a murit ca Mielul de Paşte. Întreaga omenire ar trebui să-I pomenească la această dată moartea, pentru că: "El este jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre; şi nu numai pentru ale noastre, ci pentru ale lumii întregi" 1Ioan (cap.2:2). Cina la care participăm noi an de an nu este o pomenire a celor ce s-au întâmplat în jurul anului 1445 înainte de Hristos, în Egipt. Nu este nici pomenirea celor dintâi Paşte ale evreilor, nici ale întâilor născuţi ai egiptenilor, chiar dacă noi amintim de toate aceste lucruri. Pomenirea aceasta celebrează, strict, moartea Domnului Isus Hristos.

Sfânta Scriptură nu ne învaţă nicăieri că această pomenire ar avea mai multe celebrări într-un an. Unii o celebrează odată pe lună, alţii la trei luni. Sunt creştini care fac această comemorare în fiecare săptămână. Dar amintirea morţii Lui Isus Hristos nu are decât o singură aniversare pe an. Aceasta este totdeauna seara de 14 Nisan.

În jertfa Lui Isus vedem două lucruri:

1) El şi-a dat de bunăvoie trupul la moarte pentru viaţa lumii.

2) El şi-a dat viaţa ca Preţ de Răscumpărare.

Moartea trupului este simbolizată prin pâine, iar jertfa vieţii Sale prin vin. Când cei 12 ucenici s-au aşezat cu Domnul la praznicul Paştelor, ei nu s-au gândit că acel praznic va fi deosebit de toate celelalte la care au participat. Pe când mâncau Paştele evreilor, Domnul a luat o pâine (azimă) şi după ce a mulţumit lui Dumnezeu, a frânt-o şi a zis: "Luaţi, mâncaţi, Acesta este trupul Meu care se frânge pentru voi; să faceţi lucrul acesta spre pomenirea Mea. Apoi a luat un pahar, a mulţumit lui Dumnezeu şi a zis: Luaţi paharul acesta şi împărţiţi-l între voi; beţi toţi din el, să faceţi lucrul acesta spre pomenirea Mea" 1Corinteni (11:24,25).

A mânca Cina simbolică an de an nu este o nutrire în sens fizic cu trupul şi sângele lui Isus. Nu este nici o transsubstanţiere (prefacere miraculoasă), ori schimbare fizică actuală a pâinii şi vinului în trupul şi sângele Domnului, cum cred mulţi astăzi. Ci această celebrare este o pioasă aducere aminte a morţii Domnului. La Cina de Amintire, apostolii n-au putut înţelege semnificaţia celor făcute acolo. Dar neaşteptata întoarcere din moarte a Domnului i-a făcut să înţeleagă faptul că în aceasta nu se ascunde numai o mare taină, ci şi o putere supranaturală a lui Dumnezeu.

După Rusalii, apostolii au început să vorbească despre însemnătatea Cinei memorabile. Dar cel care a dat expresie mai pe larg Cinei, a fost ap. Pavel. El a explicat părtăşia noastră la trupul şi sângele lui Hristos. Noi toţi suntem un trup, pentru că toţi luăm parte din aceeaşi pâine. Pâinea reprezintă trupul, deplina umanitate a lui Isus. Nu numai trupul alcătuit din elementele pământului, ci însuşi desăvârşita Lui umanitate, girată şi garantată pentru toţi fraţii Lui. După ce a lut Cina, Domnul le-a spus multe lucruri celor 11, printre care şi faptul că: "Acum mă duc la Cel ce m-a trimis. Dar pentru că întristarea v-a umplut inima, vă spun adevărul; vă este de folos să mă duc. Căci dacă nu mă duc, Mângâietorul, Spiritul Sfânt, nu va veni la voi. Când va veni Mângâietorul, Spiritul Adevărului, vă învăţa toate lucrurile. Vă va aduce aminte de ce v-am spus Eu, şi vă va descoperi lucruri viitoare." Spiritul Sfânt a făcut lumină şi asupra paharului cu vin. "Acesta este sângele Meu." Sângele când este în trup reprezintă viaţa. Sângele vărsat reprezintă sfârşitul vieţii. Isus şi-a dat întreaga Sa viaţă pământească pentru a câştiga dreptul să cumpere întreaga viaţă a lui Adam. Deci, jertfirea vieţii lui Isus, vărsarea sângelui Său, a avut ca urmare răscumpărarea lui Adam şi a tuturor descendenţilor săi. Apostolul Pavel ne spune că Isus S-a făcut în toate asemenea fraţilor Săi. Tot ap. Pavel sfătuieşte pe creştini să se ofere ca sacrificii vii, plăcute lui Dumnezeu. Dacă şi-ar jertfi numai trupul, aceasta ar fi o jertfă inacceptabilă, pentru că ar fi o jertfă moartă. În sacrificiile tipice, animalul trebuia să fie nu numai întreg şi curat, ci să fie în viaţă, adică viu.

Când creştinii sunt îndreptăţiţi, întreaga viaţă a lui Isus le este atribuită. În acest chip, membrii sunt părtaşi ai desăvârşitei vieţi a lui Isus. "Căci Cel ce sfinţeşte şi cei ce sunt sfinţiţi sunt dintr-unul. De aceea, Lui nu-I este ruşine să-i numească fraţi." Evrei 2:11.

Fiecare ucenic adevărat, care se află prin credinţă în Hristos, este în stare să pătrundă această unire cu Domnul şi Capul său. Aceasta este taina ascunsă a Evangheliei.

Pâinea şi vinul Cinei de Taină sunt numai simboluri, care ne fac să vedem realitatea înaintea minţii noastre. Cei care participăm la masă, trebuie să ne îndreptăm mintea spre profunzimea lucrurilor, încercând să prindem adevărata semnificaţie a celor ce se văd în timpul prăznuirii. După cum pâinea este făcută din mai multe molecule de făină şi fiecare moleculă este în legătură una cu alta, tot aşa membrii Eclesiei trebuie să ţină legătura unii cu alţii, să se iubească unii pe alţii, să se roage unii pentru alţii şi să aibă compasiune unii pentru alţii. Compasiune înseamnă a simţi în inimă durerea cuiva.

Creştinul care se împărtăşeşte din vin înţelege că acest lucru reprezintă pentru el, în primul, rând privilegiul participării la viaţa lui Isus, unde a ajuns prin meritul Mântuitorului. Şi, de asemenea, golirea paharului reprezintă privilegiul de a-şi preda viaţa în moarte.

Fără să ştie, cei 11 au serbat la Cină moartea apropiată - adică în aceeaşi zi - a Domnului lor. Nu peste mult au început să înţeleagă că moartea aceasta este şi moartea lor prin unirea pe care au făcut-o cu Domnul.

"Să prăznuim dar praznicul nu cu un aluat vechi, nici cu un aluat de răutate şi viclenie, ci cu azimele curăţiei şi adevărului." 1Corinteni (cap.5:8).

Sărbătorile evreilor - tip şi antitip

"Şi tot ce a fost scris mai înainte a fost scris pentru învăţătura noastră, pentru ca prin răbdarea şi mângâierea pe care o dau Scripturile să avem nădejde." (Romani, cap. 15:4)

În armonia creaţiei, nimic nu este haotic. Totul este bine planificat şi totul este sub control. Privind la Planul Lui Dumnezeu, fiecare după capacitatea noastră, rămânem uimiţi de frumuseţea şi armonia lui, pe măsură ce-i putem admira proporţiile şi pătrunde structura.

Dumnezeu a ales pe Israel ca popor al Său, căruia îi zice prin Moise: "Tu eşti un popor sfânt pentru Domnul Dumnezeul tău. Domnul Dumnezeul tău te-a ales ca să fii un popor al Lui, dintre toate popoarele de pe faţa pământului." (Deuteronom, cap. 7:6)

Acestui popor Dumnezeu i-a dat legi şi porunci. Era obligat să ţină diferite zile solemne – adică sărbători – în care se puteau apropia de Dumnezeu, aducându-I jertfe. În Leviticul, cap. 23:4-44, aflăm 7 sărbători pe care israeliţii trebuiau să le ţină într-un an.

În gândirea divină, ele nu erau sărbătorile poporului, ci ale lui Dumnezeu. "Iată sărbătorile Domnului, pe care le veţi vesti ca adunări sfinte, iată sărbătorile Mele!" (Deuteronom, cap. 23:2) Mai târziu, tradiţiile şi ritualurile evreilor au îndepărtat adevăratul lor caracter, devenind, încă pe vremea Domnului, sărbătorile iudeilor. Studiind atent semnificaţia acestor sărbători tipice, vom observa că ele sunt nişte etape ale vieţii creştine, dându-ne informaţii despre mântuirea omului. În Leviticul, cap. 23:3, sabatul este menţionat în fruntea zilelor solemne, dar nu face parte din cele 7 sărbători anuale.

Fiecare sărbătoare a lui Israel era însoţită de jertfe. La fel, fiecare etapă a vieţii noastre creştineşti este legată de jertfa Domnului nostru Isus Hristos. Dar nu numai în sărbătorile anuale Israel aducea jertfe. În Numeri, cap. 28:3, citim: "Iată jertfa mistuită de foc pe care o veţi aduce Domnului: în fiecare zi câte doi miei de un an fără cusur, ca ardere de tot necurmată." Este vorba de ardere de tot fără întrerupere pe care israeliţii trebuiau să o aducă în fiecare zi. Tot aşa, jertfa noastră trebuie adusă Domnului, nu numai în ocazii speciale, în adunări mari, la convenţii, când ne întâlnim cu mai mulţi fraţi, ci în fiecare zi, mirosul plăcut al arderii de tot să se urce, din partea noastră, necontenit către Dumnezeu.

Creştinul nu trebuie să ţină sărbătorile rituale. (Coloseni, cap. 2:16) Sărbătorile din Levitic, cap. 23, au o însemnătate profetică. Când Dumnezeu şi-a sfârşit lucrarea de creaţie s-a odihnit. Odihna nu înseamnă inactivitate. El doreşte ca toţi oamenii făcuţi după chipul şi asemănarea Sa să intre în odihnă. E drept că noi, ca şi copii ai Săi, am intrat în odihnă atunci când am crezut. Dar adevărata odihnă, când ne vom bucura de slava copiilor lui Dumnezeu, va fi numai la vremea răsplăţii noastre.

Pentru omul nerăscumpărat, mort în greşelile şi păcatele lui, era imposibilă bucuria odihnei. De aceea a fost necesară prima sărbătoare, numită Pesah, Sărbătoarea Libertăţii, temelia tuturor celorlalte sărbători. De Pesah se leagă intim Sărbătoarea Azimilor. Aceste două sărbători sunt atât de strâns legate între ele, încât par a fi o singură sărbătoare. Nici chiar israeliţii nu au putut pătrunde adâncul înţelepciunii şi ştiinţei lui Dumnezeu şi din acest motiv au văzut o singură sărbătoare. Totuşi, Pesah, se referă strict la evenimentul înjunghierii mielului, pe când Sărbătoarea Azimilor dura 7 zile. Urma Legănarea Snopului, care nu se putea ţine numai după intrarea în Canaan. După 50 de zile de la aceasta, venea Sărbătoarea Şavuot (Sărbătoarea Învăţăturii, Rusaliile sau Ziua Cincizecimii). Aceasta corespundea cu încheierea secerişului de primăvară, terminarea strângerii celor dintâi roade.

Până în luna a 7-a, nu mai erau sărbători. În luna a 7-a, în prima zi, suna "glasul şofarului" (cornul de berbece). Era Roş Haşana, capul anului civil sau Sărbătoarea Trâmbiţelor. În ziua a 10-a a acestei luni Tişri, era Iom Kipur, cea mai mare sărbătoare a evreilor, Ziua Ispăşirii. În a 15-a zi din această lună, era Sucot, Sărbătoarea Corturilor, Sărbătoarea Bucuriei. Aceasta corespundea cu terminarea celor din urmă roade ale anului. Aceasta dura 7 zile. Cele descrise mai sus au fost sărbătorile pe care Dumnezeu a poruncit, prin Moise, poporului Său să le ţină într-un an. În total, erau 7.

"Sărbătorile legii erau împărţite în două părţi. Sărbători de primăvară şi sărbători de toamnă. Cele de primăvară au fost: Pesah, Azimilor, Legănarea Snopului şi Şavuot. Iar cele de toamnă erau: Roş Haşana, Iom Kipur şi Sucot. În antitip, sărbătorile de primăvară aparţin Eclesiei lui Hristos, iar cele de toamnă aparţin lumii. Dacă facem o comparaţie între sărbătoarea de 7 zile din perioada de primăvară şi sărbătoarea de 7 zile din perioada de toamnă, adică între Sărbătoarea Azimilor şi Sărbătoarea Corturilor, vom observa că fiecare dintre aceste sărbători începe cu o zi de adunare sfântă şi se sfârşeşte la fel. Interesant este că Sărbătoarea Azimilor se sfârşeşte în ziua a 7-a, pe când Sărbătoarea Corturilor, în ziua a 8-a. Oare de ce? Cele 7 zile din perioada de primăvară reprezintă cele 7 etape de dezvoltare ale Bisericii, iar cele 7 zile din perioada de toamnă reprezintă sărbătorile lumii în Împărăţia Milenară. Binecuvântarea lumii vine în ziua a 8-a." – fr. David Rice

Pesah – Sărbătoarea Paştilor

În Exod, cap. 12:2, citim: "Luna aceasta va fi pentru voi cea dintâi lună. Ea va fi pentru voi cea dintâi lună a anului." Chiar dacă anul civil îşi continua cursul, Dumnezeu a inaugurat pentru poporul Său ceva nou, caracterizat prin relaţii cu El pe baze noi. A făcut din Israel un tip (o umbră) pentru a-şi arăta nespusa bogăţie a harului Său în antitip. Planul de eliberare a întregului neam omenesc de sub domnia dezastruoasă a prinţului întunericului l-a aplicat, în mod simbolic, eliberării poporului Său de sub faraonul Egiptului. Acest lucru a fost posibil datorită iubirii sale. Dumnezeu a avut la dispoziţie Mielul. Mielul cunoscut de la întemeierea lumii.

Exod, cap. 12, nu vorbeşte despre mai mulţi miei pentru o casă. Dar un miel, chiar fără cusur, nu putea salva, căci numai sângele putea face ispăşirea. Acest miel trebuia neapărat junghiat. "Să ia din sângele lui şi să ungă amândoi stâlpii uşii şi pragul de sus al caselor unde îl vor mânca [...] Eu voi vedea sângele şi voi trece pe lângă voi." (Exod, cap. 12:7, 13) Sângele mielului înjunghiat în seara aceea în Egipt a avut o foarte mare importanţă în acea situaţie, dar acel sânge nu a avut capacitatea de a înlătura păcatul adamic. De aceea, Dumnezeu, în planul Său, priveşte mai departe, priveşte la sângele de pe Golgota. Apostolul Petru ne spune: "... nu cu lucruri pieritoare, cu argint şi cu aur aţi fost răscumpărat din felul deşert de vieţuire pe care îl moşteniserăţi de la părinţii voştri, ci cu sângele scump al lui Hristos, Mielul fără cusur şi fără prihană." (1 Petru, cap. 8:18,19)

După ce am observat implicarea lui Dumnezeu la instituirea Paştilor, să vedem acum care era datoria omului referitor la aceasta. Acolo, în Egipt, fiecare israelit trebuia să ia un miel pentru casa sa, să-l păstreze, să-l înjunghie, să-i pună sângele pe uşă, să-l mănânce fript la foc şi în noaptea aceea să stea în casă. Aceasta era partea omului, pentru ca, în final, să fie salvat.

Mai observăm un aspect. În noaptea aceea, când a trecut îngerul Domnului, cei din casă mâncau din miel cu azime şi ierburi amare. De 7 ori la descrierea sărbătorii de Pesah este amintit cuvântul "a mânca". Toţi acei care în decursul Vârstei Evanghelice şi-au luat un Miel au mâncat din El cu verdeţuri şi ierburi amare, în întreaga lor viaţă de creştini. A crede în Domnul nostru Isus Hristos nu este o simplă adeziune intelectuală la ceea ce cuvântul lui Dumnezeu spune despre El. Domnul zice: "Dacă nu mâncaţi trupul Fiului omului şi nu beţi sângele lui, nu aveţi viaţă în voi înşivă". Nu este vorba de a mânca şi a bea în mod literal carnea şi sângele Lui. "Cuvintele pe care vi le-am spus Eu sunt spirit şi viaţă". (Ioan, cap. 6:63)

Primul Paşti nu trebuia repetat niciodată în forma sa din Egipt, în sensul că sângele nu mai trebuia pus pe uşi, pentru că îngerul nu a mai avut nicio misiune de nimicire. "Dar pomenirea acelei zile s-o păstraţi şi s-o prăznuiţi, printr-o sărbătoare în cinstea Domnului; s-o prăznuiţi ca pe o lege veşnică pentru urmaşii voştri". (Exodul, cap. 12:14)

În fiecare an, mielul fript la foc amintea israeliţilor că au fost eliberaţi din Egipt. În fiecare an, Mielul lui Dumnezeu jertfit pe Golgota ne aminteşte nouă de preţul plătit pentru eliberarea noastră din păcat.

Sărbătoarea Azimilor

Sărbătoarea Azimilor a fost legată intim de Paşti. "[...] Hristos, Paştile nostru a fost jertfit. Să prăznuim dar praznicul nu cu un aluat vechi, nici cu un aluat de răutate şi viclenie, ci cu azimele curăţiei şi adevărului". (1 Corinteni, cap. 5:7, 8) Nu numai Paştile se mâncau cu azime, ci acestea se consumau în toată săptămâna care urma, simbol al întregii noastre vieţi de creştini. Azimele erau fără aluat. Acesta e simbolul păcatului sub orice formă s-ar prezenta el. Fie că este numit aluatul cel vechi, fie că este numit aluat de viclenie, fie că este numit aluat de răutate, orice formă ar avea, el trebuie înlăturat.

Domnul Isus vorbeşte despre aluatul fariseilor, indicând prin aceasta făţărnicia, orgoliul religios. Vorbeşte despre aluatul saducheilor, făcând aluzie la necredinţa lor în învierea morţilor. De asemenea, se mai referă la irodieni, care foloseau orice fel de vicleşug pentru a-şi ajunge scopurile. Să fim atenţi! Doar un pic din orice aluat face să dospească toată plămădeala.

Snopul din cele dintâi roade

Paştile şi Sărbătoarea Azimelor puteau fi ţinute în pustie. Dar Snopul din cele dintâi roade nu putea fi adus înaintea Domnului, decât după ce au intrat în ţară. Acest snop era adus înaintea Domnulu a doua zi, după Sabat, la începutul unei noi săptămâni. Evangheliile ne vorbesc despre această zi, ca despre ziua întâi a săptămânii, când, dis de dimineaţă, pe când răsărea soarele, femeile ce căutau pe Isus au aflat că El înviase. Snopul reprezintă pe Hristos înviat, pârga celor adormiţi. Snopul trebuia legănat înaintea Domnului. Ce minunat! Isus a fost înălţat la cer şi acolo, în faţa Tatălui, a primit confirmarea lucrării sale de răscumpărare. Pentru lume, Nazarineanul este un oarecare Isus care a murit, dar pentru noi El este viu. Apostolul Ioan redă cuvintele lui Isus: "Adevărat, adevărat vă spun, că dacă grăuntele de grâu care a căzut pe pământ nu moare, rămâne singur, dar dacă moare, aduce multă roadă". (Ioan, cap. 12:14)

Legănarea snopului era însoţită de o ardere de tot. Pentru prima dată, preotul trebuia să aducă o jertfă de băutură; un sfert de hin de vin (0,9 l.). Vinul reprezintă sângele vărsat, viaţa neprihănită a Domnului, adusă ca jertfă.

Şavuot – Sărbătoarea Cincizecimii

Sărbătorile s-ar fi putut opri aici dacă Dumnezeu nu ar fi avut în vedere restaurarea neamului omenesc, simbolizată prin cele 3 sărbători de toamnă. Cincizecimea sau Sărbătoarea Săptămânilor, ţinută la 50 de zile după legănarea snopului, este plină de învăţături. Atunci se încheia strângerea celor dintâi roade. Este sărbătoarea bucuriei pentru Eclesie. Un nou dar de mâncare trebuia adus ca jertfă, şi anume: două pâini coapte (atenţie – de data aceasta cu aluat). Aceasta reprezenta un simbol al Bisericii aleasă dintre evrei şi neamuri.

Sărbătorile de toamnă

După cum s-a amintit, aceste sărbători ţintesc reabilitarea neamului omenesc. Din Levitic, cap. 23:22, se vede că după ce secerişul este terminat rămânea nesecerat un colţ de câmp. De asemenea, nu era voie să se strângă nimic ce rămânea de pe urma secerătorilor. Această hrană trebuia lăsată săracului şi străinului. Vine vremea când va suna trâmbiţa în luna a 7-a şi toţi cei din morminte vor auzi glasul Fiului omului şi vor ieşi afară. Aşa după cum pentru noi luna Nisan a fost cea dintâi lună a anului răscumpărării noastre, tot aşa, pentru lume, luna a şaptea va fi cea dintâi lună a anului restaurării ei.

Treziţi la glasul "şofarului", fiecare, la rândul cetei lui, toţi oamenii vor da piept cu o nouă stare de lucruri. La început, nu vor avea bucurie, ci, mai degrabă, întristare. Dar nu după mult timp, se vor căi şi vor înţelege, fiecare, necesitatea ispăşirii păcatelor lor. Vor recunoaşte jertfa Domnului Isus Hristos şi vor face primii paşi spre înnoirea vieţii. Astfel, împăcată cu Dumnezeu, omenirea nu se va mai simţi înstrăinată de la faţa Tatălui. Şapte zile vor sărbători strângerea celor din urmă roade, bucurându-se de şansa împăcării cu Dumnezeu.

"Să te bucuri la sărbătoarea aceasta tu, fiul tău, fiica ta, robul tău, roaba ta, străinul, levitul, orfanul şi văduva care vor fi în cetăţile tale". (Deuteronom, cap. 16:14)

Sărbătoarea Corturilor se încheia cu adunarea solemnă din ziua a 8-a. Îndată ce opera împăcării va fi terminată, Dumnezeu va recunoaşte neamul omenesc şi va aşeza sanctuarul Său între oameni. Atunci se va împlini ceea ce este scris: "Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei şi ei vor fi poporul Lui şi Dumnezeu Însuşi va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor". (Apocalipsa, cap. 21:3)