Părintele Avraam

"...tatăl nostru al tuturor..." (Romani 4:16).

După însemnătatea numelui, Avram era "părintele înalt", pe care Dumnezeu l-a numit Avraam, "părintele mulţimilor."

Aşa cum se ştie, Avraam şi-a petrecut viaţa timpurie în oraşul Ur, în Caldea – Irakul de astăzi. Se spune că la 37 km. Sud de Ur se găseşte un grup de movile cunoscut sub numele de ERIDU – (Abu Şarem) – căminul lui Adapa. Arheologii au căzut de acord că acolo a fost Grădina Eden. Astăzi, Ur nu mai este decât o staţie de cale ferată, o gară la aproximativ 190 km. de Basra, lângă golful Persic – pe drumul Bagdadului.

Biblia ne spune că, prima convorbire a lui Dumnezeu cu Avraam a fost pe vremea când el era în Ur. De unde ştim lucrul acesta? În GENESA cap. 11:31, citim: "Terah a luat pe fiul său Avram, şi pe Lot, fiul lui Haran, fiul fiului său, şi pe Sarai, noru-sa, nevasta fiului său Avram. Au ieşit împreună din Ur, din Caldea, ca să meargă în ţara Canaan. Au venit până la Haran şi s-au aşezat acolo." Citind mai departe, cap. 12 v 1,2,3 observăm cum Dumnezeu i-s zis lui Avram să iasă din ţara lui, din casa tatălui său şi să meargă într-o altă ţară. Îl asigură că îl va face un neam mare, că îl va binecuvânta, şi că toate familiile pământului vor fi bine cuvântate în el. Avram a plecat, cum i-a zis Domnul. A luat cu el şi pe Lot, nepotul său. Avram a avut 75 ani când a ieşit din Haran. De aici se poate înţelege, că Dumnezeu i s-ar fi arătat lui Avram numai după moartea tatălui său, care s-a întâmplat în Haran. Avem, însă, mărturia diaconului Ştefan, din Faptele apostolilor cap. 7:2, unde citim: "...Dumnezeul slavei S-a arătat părintelui nostru Avraam, când era în Mesopotamia, înainte ca să se aşeze în Haran." De ce, oare, a trebuit ca Avram să iasă din Ur? Acolo se aşezase după potop cel mai mare fiu al lui Noe, Sem. Din această ramură a lui Noe se trăgea Avram. Dar imoralitatea a pătruns şi în această ramură, deşi era considerată cea mai reprezentativă. De aceea Dumnezeu l-a scos de acolo.

Credinţa sa puternică în făgăduinţele lui Dumnezeu l-a făcut ascultător şi astfel Avraam ajunge în Canaan.

Este posibil ca, ascultarea de Dumnezeu şi supunerea la voinţa Sa, pe Avraam să-l fi costat mult. Dar indiferent ce l-a costat, piederea numelui său bun, a averii sale ori altceva, Avraam nu s-a compromis cu oamenii din locul naşterii sale şi n-a luat parte la idolatria şi imoralitatea lor.

Când Avraam a intrat în pământul Canaanului, el s-a aşezat mai întâi la Sihem. Nu a stat mult acolo, ci s-a dus într-o parte mai muntoasă, aproape de Betel. Acolo şi-a stabilit casa, a ridicat un altar Domnului, şi s-a rugat pentru el, pentru familia sa, şi pentru toţi servii pe care îi avea sub mâna sa. Dacă suntem urmaşi ai lui Avraam, trebuie să ne dăm seama că este de lipsă a avea în casa noastră un altar închinat Domnului pe care să aducem arderile noastre de tot.

Ori de câte ori Dumnezeu cheamă pe cineva, El îi arată şi scopul pentru care este chemat. Când Dumnezeu îl cheamă pe Avraam să iasă din Ur, care devenise un târg al deşertăciunilor, ca premiu a acestei chemări îi face o făgăduinţă. Făgăduinţa cuprindea în sine nu numai faptul că Avraam va fi binecuvântat, ci şi aceea că prin dânsul vor fi binecuvântate toate familiile pământului. Deşi la timpul acela făgăduinţa era destul de întunecată, Avraam l-a crezut pe Dumnezeu şi acest lucru i-a fost socotit ca neprihănire. Ce putem învăţa de aici? Faptul de a nu pune niciodată la îndoială cuvintele lui Dumnezeu, felul în care îşi duce la îndeplinire spusele Sale. Învăţătura pe care o tragem din istoria lui Avraam este aceea că, lui Dumnezeu îi place să cinstească şi să răsplătească credinţa. Porunca lui Dumnezeu a fost: "Umblă înaintea Mea şi fii desăvârşit". Dar Dumnezeu ştia că Avraam era, de fapt, nedesăvârşit, atins de păcatul căderii. Porunca lui Dumnezeu nu era decât ca inima lui Avraam să fie întreagă devotată lui şi voinţei Sale. Şi aşa a fost. Din motive de credinţă, el a putut trece prin probe atât de aspre, ca aceea de a-şi jertfi unicul său fiu, în care erau concentrate toate făgăduinţele. Era credinţa puternică în făgăduinţele lui Dumnezeu că, anume, cândva, în viitor va fi stabilită pe pământ o domnie a dreptăţii prin sămânţa sa. Atunci va fi împărtăşită tuturor familiilor pământului binecuvântările din făgăduinţa făcută lui Avraam.

Când Împărăţia lui Hristos va pune la cale o domnie a dreptăţii pe pământ, ea va avea ca reprezentanţi "domni peste toată ţara." Putem fi siguri că Avraam va fi unul dintre aceştia. Credem că Avraam va avea o parte însemnată şi activă în distribuirea binecuvântărilor pentru omenire. Deşi Avraam, numit astăzi părintele credincioşilor, va fi doar distribuitorul. Adevărata binecuvântare pentru omenire va fi adusă de către sămânţa spirituală a lui Avraam – adică HRISTOS. Avraam nu va mai fi numit părintele credincioşilor, ci ca unul din copiii acestei seminţe.

După cum proba credinţei era cea mai însemnată parte din probarea lui Avraam, tot aşa se întâmplă şi astăzi. Proba cea mai aspră pe care o are credinciosul este încercarea credinţei. Astăzi umblăm prin credinţă şi nu prin vedere. Când soarele dreptăţii va împrăştia întunericul, când Caracterul lui Dumnezeu se va vedea în frumuseţea lui, se va umbla prin vedere. Dar credinţa lor nu va fi ca cea de astăzi, mai scumpă ca aurul. Admirăm înţelepciunea lui Dumnezeu care face deosebire între cei care astăzi renunţă la interese lumeşti pentru un scop mai proslăvit, şi lume în general.

"Acum, făgăduinţele au fost făcute lui Avraam şi seminţei lui. Nu zice: "Şi seminţelor", ca şi cum ar fi mai multe, ci şi cum ar fi vorba numai de una: "Şi seminţei tale", adică Hristos." (Galateni 3:16) Avraam, precum şi întregul Israel care vor deveni copii ai acestei seminţe, pot fi numiţi sămânţa seminţei. Apostolul arată acest lucru în declaraşia sa cu privire la legea Evangheliei, arătând că scopul ei era să facă făgăduinţa sigură pentru amândouă seminţiile. Atât pentru ceea spirituală care are credinţa lui Avraam, cât şi pentru ceea pământească – adică Israelul după trup. În Epistola către (Romani cap. 11), după ce descrie înlăturarea seminţei fireşti a lui Avraam şi alegerea seminţei spirituale în locul ei, apostolul ne spune că la sfârşitul veacului evanghelic, când sămânţa spirituală va fi gata de ales, îndurarea lui Dumnezeu se va întoarce înapoi seminţei fireşti a lui Avraam. Cuvântul spune: "Izbăvitorul va veni din Sion, şi va îndepărta toate nelegiuirile de la Iacov." (Romani 11:26). "În ce priveşte Evanghelia, ei sunt vrăşmaşi, şi aceasta spre binele vostru; dar în ce priveşte alegerea, sunt iubiţi, din pricina părinţilor lor." (Romani 11:28). Este de observat, de asemenea, că apostolul argumentează spunând că, "... dacă înlăturarea lui Israel a adus împăcarea lumii, ce va fi primirea lor din nou, decât viaţă din morţi?"

"O, adâncul bogăţiei, înţelepciunii şi ştiinţei lui Dumnezeu! Cât de nepătrunse sunt judecăţile Lui, şi cât de neînţelese sunt căile Lui!" (Romani 11:32)

Cât de puţin a putut înţelege Avraam din toată această făgăduinţă, că sămânţa ca stelele cerului are să fie o sămânţă spirituală, şi că sămânţa ca nisipul mării are să fie o sămânţă firească. Mulţumim lui Dumnezeu pentru că ne-a descoperit multe taine din adevărul Său. Amin!

IONA

Ninive, "cetatea mare", a făcut mult rău,
Domnul i-a vorbit lui Iona despre planul Său.
Scoală, du-te la Ninive, strigă-le ce Eu ţi-am spus,
Căci păcatele lor multe au ajuns la Mine sus.

Iona s-a gândit să fugă şi a alergat la mare,
Când corabia, spre Tars, era gata de plecare.
A plătit călătoria şi credea că a scăpat,
Însă Domnul l-a văzut, tocmai când s-a îmbarcat.

A suflat un vânt năprasnic, oamenii s-au speriat;
Norii negri de furtună barca le-a ameninţat.
Toţi erau cuprinşi de spaimă şi credeau că vor muri,
Numai Iona, fără teamă, se culcă şi adormi.

Scoală-te, i-a zis cârmaciul, de ce dormi atât de greu?
Nu vezi că perim cu toţii? Strigă Dumnezeul tău!
Haide, vom trage la sorţ, au zis unul către altul,
Vom putea atuncea şti, care este vinovatul.

Sorţul a căzut pe Iona şi fără al judeca,
I-au zis: cine eşti străine, care aste ţara ta?
Eu, fraţilor, sunt evreu şi mă ascundeam de Domnul,
Creator al lumii-ntregi, care a făcut şi omul.

Aruncaţi-mă în mare, senin, Iona le-a vorbit,
Numai eu am fost de vină că furtuna s-a pornit.
Au luat atunci pe Iona şi l-au aruncat în mare;
Furia s-a potolit şi-au avut cu toţo salvare.

Dar în jurul bărcii lor, un peşte s-a învârtit,
Care-n pântecele său, pe Iona l-a înghiţit.
De trei zile şi trei nopţi, din adâncul tăinuit,
Iona a strigat pe Domnul şi Domnul l-a auzit.

L-a scos viu din groapa-n care ajunse-se dus de val;
Domnul a vorbit la peşte să-l aducă iar la mal.
"Ziceam că sunt lepădat de la a Ta sfântă faţă,
Tu, Doamne, m-ai ascultat, mi-ai salvat a mea viaţă.

Eu îţi voi aduce jertfe şi-ţi voi mulţumi mereu,
Predicându-Ţi izbăvirea ce vine din braţul Tău."
Domnul zise-a doua oară lui Iona, şi-l întări:
Scoală şi du la Ninive mesajul că vor peri.

Încă paruteci de zile este timpul hărăzit,
Şi după această vreme, totul va fi nimicit.
Oamenii au dat crezare şi au hotărât un post,
De la mic până la mare, toţi într-o unire-au fost.

Chiar şi Maiestatea sa a şezut jos pe cenuşă,
S-a acoperit cu-n sac, respectând legea propusă.
Hotărârea lor de jertfă n-a putut să fie stinsă,
Până Domnul s-a oprit din mânia Lui aprinsă.

Iona s-a supărat foarte, că Domnul S-a îndurat,
Şi n-a nimicit cetatea ci, din milă, I-a iertat.
Vreau mai bine ca să mor, zise Iona, sunt mâhnit,
Ştiam că eşti plin de milă şi de-aceea am fugit.

Te ştiam cu bunătate şi îndelung răbdător,
Te ştiam plin de-ndurare, iubitor şi iertător.
"Bine faci tu că te mânii, când nimic nu te-a costat
Întâmplarea cu Ninive? Tu ai fost doar încercat."

Uneori suntem ca Iona şi adesea ezităm,
Dumnezeu când ne trimite, ţarina s-o-nsămânţăm.

Rodica Dragoş.

Gânduri

Cine suntem noi? De unde venim? Unde ne ducem? Are existenţa noastră vreun sens? Există ceva după moarte? Ştiinţa este incapabilă să ne răspundă. Singur Dumnezeu – Suveranul Universului, ştie să ne răspundă la toate întrebările noastre. Chiar dacă pământul pe care locuim nu este decât un fir de praf rătăcit în infinit, totuşi noi nu suntem pentru El, nişte fiinţe neânsemnate. El ne-a lăsat Biblia, cartea care înmănunchiază în mod sistematic nu numai esenţialul cunoştinţelor omeneşti, dar trece dincolo de marginea raţiunii noastre. Omul s-a folosit în mod remarcabil de intelegenţa sa. A exploatat materia, a dezintegrat atomul, a atins cosmosul, dar ignoră şi revine la propriile sale dimensiuni, când este vorba de existenţa sa şi de viitorul său veşnic. Cu cât se instruieşte mai mult, cu atât mai mult se pierde în neştiinţa lui, ca într-o pădure ecuatorială. Ştie să teleghideze şi să telecomande tot felul de arme sofisticate, navighiază pe internet prin toată lumea, dar nu ştie să-şi dirijeze propriile sale simţăminte. "O om, ce mari răspunderi ai!" Priveşte spre cer. Priveşte spre Golgota. Aduţi aminte că eşti inteligent. Luptă-te să ştii cine eşti, ce cauţi pe planeta aceasta. Să nu regreţi mâine ceea ce n-ai gândit azi.

ÎNCOTRO?

Poate că te obsedează nişte întrebări asupra sensului vieţii. Dacă priveşti " înapoi"vezi numai destrăbălare, minciuni, făţărnicie etc. Dacă priveşti "înainte", te temi de ce va fi după moarte. Dacă priveşti "în jurul tău", constaţi o lume depravată, plină de egoism, de nedreptate, de violenţă şi imoralitate. Atunci, încotro? Nu există rezolvare la problemele tale profunde? Există un Dumnezeu Atotputernic. El a creat Universul. "Ridică-ţi ochii în sus." El atât de mult a iubit lumea, încât i-a întins posibilitatea salvării din păcat. Şi pe tine te iubeşte. Şi ţie îţi dă şansa să vii la cunoştinţa adevărului şi să-ţi câştigi viaţa veşnică. Fiul Său, Isus Hristos te aşteaptă. "Ridică-ţi ochii în sus." Poate că pentru tine Isus e un mit, o iluzie. Poate că El niciodată n-a fost în orizontul tău de cunoaştere. Dacă nu cunoşti pe Isus, să ştii că El te cunoaşte. Ştie când ai suferit, când ai plâns, când ai avut reuşite şi când ai avut dezamăgiri. Tu ai putea să rămâi pentru totdeauna o victimă a nepăsării, dar dacă aşa confuz cum eşti, ţi-ai da jos masca ipocriziei, ai putea să te întâlneşti cu Cel ce doreşte, de mult, acest lucru. Depărtează mândria care ca un laţ te ţine captiv. Aruncă-te la picioarele Domnului. Spune-i: Sunt un păcătos, iartă-mă, primeşte-mă la Tine aşa cum sunt. Şi bucuria Domnului va fi tăria ta.

TRENUL VIEŢII

Suntem în plină călătorie a vieţii. Comparaţia vieţii cu o călătorie într-un tren, pare a fi banală, dar este destul de sugestivă. Trenul vieţii aleargă mereu. Prin faţa ochilor noştri defilează oraşe, câmpii, munţi, poduri, tunele, semnale macazuri etc. Poate că nu demult am trecut printr-un tunel întunecos; Moartea cuiva drag, un accident, o boală, o decepţie. Trenul a încetinit un pic, apoi şi-a reluat mersul normal. În staţii coboară multă lume, iar alţii urcă. Cei ce coboară lasă în vagoanele trenului averi, situaţii excelente, relaţii, cunoştinţe etc. Dar au luat cu ei la coborâre povoara păcatelor, dacă nu s-au pocăit în vremea călătoriei pe meleagurile acestui pământ. Să nu aşteptăm oprirea finală pentru a rezolva această chestiune. S-ar putea întâmpla să fie tardiv.

IUBIREA TA

Iubirea Ta pentru mine
Este de nepreţuit,
Ea îmi este alinare,
Cetate de neclintit.

Doamne, Tu îmi dai putere
Să n-am frică de nimic,
Când viaţa mă încearcă
"Tu eşti Bunul meu Amic".

Nu-i nimic de preţ mai mare
Nici putere, nici povaţă,
Ca iubirea Ta cea mare
Ce mă ţine în viaţă.

DOMNUL MEU

Al meu Domn îmi dă de toate,
Nu ştiu cum să-i mulţumesc,
În iubire şi dreptate,
Eu pe calea Lui păşesc.

Merg cu multă mulţumire,
Cu iubire şi cu zel,
Calea Lui e FERICIRE,
NU mai pot fără de El.

Rodica Dragoş.

IUBIREA - esenţa caracterului.

"Chiar dacă aş vorbi în limbi omeneşti şi îngereşti, şi n-aş avea dragoste, sunt o aramă sunătoare sau un chimval zingănitor..." (1Corinteni cap. 13:1).

Oricât ne-am strădui, este imposibil a discerne bogăţiile Harului divin faţă de noi, nenumăratele binecuvântări şi îndurări care ne vin prin Domnul nostru Isus Hristos. Pentru noi, El reprezintă plinătatea întregii pregătiri pe care Tatăl o face în folosul nostru veşnic. "Dumnezeu este iubire ", şi oricine vrea să-i fie plăcut Lui trebuie să aibă ca trăsătură esenţială a caracterului său, iubirea. Nimeni nu va primi aprobarea divină sau viaţă veşnică, indiferent pe ce treaptă dacă, caracterul său nu va fi fondat şi dezvoltat în iubire. Marea problemă nu aste câtă impresie facem asupra altora cu "teologia noastră", cât de frumoşi suntem ca fiinţe fizice, cât de frumos ştim predica. Problema este, câtă iubire am zidit în caracterul nostru. Cât de mult seamănă caracterul nostru cu cel a lui Isus.

Fondul adevărat al caracterului lui Dumnezeu este iubirea, iar Domnul Isus Hristos este: "...oglindirea slavei Lui şi întipărirea Fiinţei Lui..." Noi predicăm pe Hristos, nu ca pe un filosof, nu ca pe un geniu al existenţei Sale pământeşti (deşi a fost), ci noi predicăm pe Hristos cel răstignit, pe Hristos cel ce a murit, pe Hristos cel ce a înviat, pe Isus Hristos mijlocitorul noului aşezământ prin care oamenii vor afla împăcare la Dumnezeu şi vor putea câştiga viaţa veşnică, liberi de orice durere, păcat şi moarte. "El este jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre; şi nu numai pentru ale noastre, ci pentru ale lumii întregi." (1 Ioan cap. 2:2).

Nu de Hristos moralist are nevoie omenirea moartă în păcate, nu de rituri neputincioase inventate de convertiţi la o religie, dar nu la Dumnezeu, ci de Hristos, Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii. Saul din Tars, devenit Pavel, a fost un apostol adevărat a lui Hristos. El a fost învinuit pe vremea lui, atât de iudei cât şi de neamuri, că predică erezii. "Ce vrea să spună palavragiul acesta?" – ziceau nişte filozofi epicurieni şi stoici adunaţi la Atena. "...pare că vesteşte nişte dumnezei străini", ziceau alţii. De aceea Pavel a fost silit să scrie Corintenilor: "Noi predicăm pe Isus cel răstignit, care pentru iudei este o pricină de poticnire, iar pentru neamuri o nebunie." Deşi ca purtători ai acestor veşti, suntem şi noi de multe ori catalogaţi astfel, totuşi noi suntem animaţi de cele mai bune sentimente creştineşti, care se străduiesc să ridice sus Cuvântul vieţii – atât Cuvântul Viu, pe Isus Hristos, cât şi cuvântul scris – adică Biblia.

În 1Ioan cap. 4 v 16 citim: "...Dumnezeu este dragoste; şi cine rămâne în dragoste, rămâne în Dumnezeu, şi Dumnezeu în el." Noi am cunoscut Dragostea lui Dumnezeu prin faptul că, Isus şi-a dat viaţa pentru noi. Şi noi trebuie să fim totdeauna dispuşi să ne dăm viaţa pentru fraţi. "Căci vestirea, pe care aţi auzit-o de la început, este aceasta: să ne iubim unii pe alţi." (1 Ioan 3:11). Cine iubeşte pe Dumnezeu, iubeşte şi pe aproapele său. Scopul final al lucrurilor pe care Dumnezeu îl doreşte de la noi este dezvoltarea iubirii.

Adevărata dragoste caută în sus. Ea nu se tăvăleşte în noroiul pământului. Dragostea îşi duce sarcina fără greutate şi îndulceşte ce este amar. Dragostea este sprintenă, sinceră, evlavioasă, plăcută, veselă, credincioasă, înţeleaptă, generoasă, curajoasă, nu caută la ale sale, căci îndată ce cineva caută folosul său a căzut din dragoste.

Dragostea este prevăzătoare, smerită, dreaptă, ea nu este uşuratică, nici nu umblă după deşertăciuni, ci este trează, curată, statornică, paşnică, având mereu ochiul aţintit asupra simţurilor. Dragostea este îndelung răbdătoare şi plină de bunătăţi. Nu pismuieşte, nu se laudă, nu se umple de mândrie, nu se mânie, nu se poartă necuviincios, nu se gândeşte la rău, şi criteriul după care Dumnezeu ne apreciază dacă suntem ceva sau nu, înaintea Lui, se bazează pe gradul iubirii noastre. Prin nimic nu putem dovedi mai multă laudă înaintea Tatălui nostru ceresc, decât exersând în fiecare zi spiritul iubirii. Trebuie să avem în vedere un lucru deosebit de important, anume că: iubirea este în strânsă legătură cu toate cugetele, vorbele şi faptele noastre zilnice. A vorbi mereu despre iubire fără să facem paşi importanţi în acest domeniu, este o laudă goală şi se va dovedi spre paguba noastră. Clădirea care nu este potrivită cu temelia pe care stă, se va prăbuşi. Cine reuşeşte să aibă între oameni o stare care întrece măsura creşterii lui în ascuns cu Dumnezeu, nu va izbuti în mărturia lui.

Domnul zice în Evanghelie: "Fiţi dar desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru cel ceresc este desăvârşit." S-a gândit Domnul că în aceste condiţii imperfecte putem deveni ca şi Tatăl? Nu, dar acesta este standardul. La acest ideal trebuie să ne raportăm. Spre această ţintă alergăm cu toţii şi orice sacrificii am face din alt punc de vedere şi nu mânaţi de iubire, nu ne sunt socotite ca sacrificii. Iubirea pusă în practică, nu înseamnă numai a dori bine cuiva, ci înseamnă a face bine tuturor oamenilor după cum avem ocazie. (Galateni 6:10). Şi acest lucru este totdeauna posibil. Căldura iubirii noastre să împrăştie mereu în jur, razele bunăvoinţei şi binecuvântărilor. Cât de mult ne putem întinde cu iubirea noastră, în aceeaşi măsură am putut pătrunde în valoarea iubirii lui Dumnezeu.

După cum Isus a fost via personificare în relaţia cu cei din jurul Său, tot aşa se aşteaptă şi de la noi să fim personificări ale iubirii în relaţia cu semenii noştri. Cuvintele Domnului: "Iubiţi pe vrăşmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blastămă, faceţi bine celor ce vă urăsc, şi rugaţi-vă pentru cei ce vă asupresc şi vă prigonesc", să fie scopul nostru suprem, pentru care să fim în stare a jertfi orice scopuri şi interese. Amin!

Adunarea

Când vin fraţii să se-nchine
La Părintele ceresc,
Râuri de iubire pline
Curg din tronul Părintesc.

E o dulce armonie
Şi-un fior adânc ne leagă,
Când sorbim din Apa Vie
Şi cântăm cântări de slavă.

Nimeni n-ar putea descrie
Câtă dragoste şi zel,
Poartă-n piept cu bucurie
Cei ce sunt mereu cu El.

Iar cei care niciodată
N-au gustat amărăciune,
Care n-au trecut Chedronul,
N-au luptat în rugăciune,

Ce ştiu ei despre tristeţea
Din Grădina Ghetsimani,
Despre Domnul şi nobleţea
Arătată la duşmani?

Ce ştiu ei despre Golgota,
Despre preţul ce s-a pus,
Despre crucea suferinţei,
Despre Mirele Isus?

De aceea, Adunarea
Şi societatea Lui,
Ne transformă caracterul
După voia Tatălui.

Noi urcăm cu drag Calvarul,
Fie el oricât de greu,
Vom striga aşa, ca David:
"Să trăiască Domnul meu!"

Vă chemăm pe toţi cu noi,
Să aflaţi şi voi iubirea;
Domnul nostru tuturora
Vă oferă mântuirea.

Rodica Dragoş.

Promisiuni şi Juruinţe

"Dacă faci o juruinţă Domnului, Dumnezeului tău, să nu pregeţi s'o împlineşti; căci Domnul, Dumnezeul tău, îţi va cere socoteala, şi te vei face vinovat de un păcat" (Deuteronom cap. 23:21).

Juruinţele pe care le-am făcut lui Dumnezeu, atât în public cât şi în particular trebuie onorate cu stricteţe. Dacă făgăduinţele lui Dumnezeu sunt "da şi amin", atunci şi de la noi se cere ca promisiunile noastre să fie la fel. Relaţia de Tată – fiu, pe care o avem cu El, ne îndeamnă să ne amintim de promisiunile pe care le-am făcut şi mereu să le reânoim. Nu numai din an în an, ci chiar din zi în zi. Făcând acest lucru nu înseamnă că la începutul consacrării noastre nu am votat să facem voia Tatălui până la moarte, dar din cauza vicisitudinilor vieţii, a atâtor ispite şi încercări, uneori şchiopătăm şi atunci imediat ce observăm acest lucru ne refugiem la Tronul Îndurării, unde ne cerem iertare şi ne reânoim promisiunile noastre de a rămânea credincioşi.

Lupta creştinului cu "fiinţele nopţii" se dă pe plan psihic. De aceea reânoirea votului nostru este necesară, pentru că tocmai acest lucru ne apără de săgeţile arzătoare ale celui viclean. Prin aceste juruinţe repetate dovedim că suntem hotărâţi să rezistăm pe câmpul de bătaie, fie oricât de sângeros. În tot acest exerciţiu din ziua încercării nu vom înceta a ne ruga. Rugăciunea este linia de comunicaţie spirituală cu Tatăl. "Vegheaţi şi rugaţivă...", au fost cuvintele Mântuitorului adresate prietenilor Săi în Ghetsimani. Fără rugăciune, creştinul este la bunul plac al duşmanului, întocmai ca un soldat care a pierdut legătura cu compania sa. El cade în mâna inamicului. Tăierea firului spiritual este pericol, în care dacă rămânem aduce moarte sigură.

Noi ne-am consacrat să facem voia Tatălui. Acesta este scopul nostru cel mai serios şi sincer. Dar adeseori se întâmplă cum ne spune ap. Pavel: "Căci nu ştiu ce fac: nu fac ce vreau, ci fac ce urăsc. Căci binele pe care vreau să-l fac, nu-l fac, ci răul, pe care nu vreau să-l fac, iată ce fac!"

În toată existenţa noastră de creştini încercăm să devenim mai buni, mai capabili de a ne duce la îndeplinire juruinţele. Nu vom putea face, însă, nici un progres şi nici o realizare, decât prin Hristos care ne întăreşte.

Consacrarea de la începutul căii noastre a fost un vot sfânt şi solemn către Domnul. Dacă acel vot a fost curat, sincer şi onest – Tatăl l-a primit. Din acel timp votul nostru este irevocabil. Putem lua nişte învăţături frumoase din voturile pe care le făceau evreii. La evrei un copil de 12 ani devenea oficial membru al naţiunii. Cu acest scop a fost Isus în Templu la vârsta de 12 ani. Din acest moment Isus a fost supus Legământului legii, care cerea ca orice bărbat să se prezinte la Templu de trei ori pe an. Când s-a întâmplat aceasta? (Deuteronom 16:16).

Consacrarea evreului corespunde cu consacrarea creştinului care, predându-se şi primit fiind de Dumnezeu devine membru al naţiunii sfinte. Dedicarea evreului la vârsta de 12 ani însemna începutul unei perioade de viaţă în care putea face diferite promisiuni lui Dumnezeu. Aşa se întâmplă cu creştinul consacrat. El face multe promisiuni. Promite că-şi va controla temperamentul. Promite să-şi iubească fraţii, să nu părăsească adunarea. Promite să viziteze pe bolnavi, să facă bine tuturor oamanilor. Promite să lupte lupta bună pentru credinţa dată sfinţilor, şi multe alte promisiuni face. Toate acestea sunt privite de Tatăl ca solemne şi sfinte, din cauza legăturii pe care o are cu copilul Său, prin vot.

Am amintit mai înainte că războaiele noastre le ducem, îndeosebi, pe plan mintal. De fapt, victoriile se câştigă aici. Soldaţii inamici de pe câmpul de luptă al minţii noastre, sunt gândurile inspirate de către duşmani. Aceşti soldaţi sunt foarte îndrăzneţi şi vin hotărâţi să facă cuceriri, să zdrobească armata noastră de gânduri sfinte. Unii sunt spioni şi deschid calea altora. Alţii vin cu diferite sugestii din partea lumii, a corpului şi a deavolului. Noi nu putem împiedica ideile duşmane să se ivească, pute însă alunga soldaţii, pentru a nu-şi face în mintea noastră un "cap de pod", de unde să cucerească întreaga fiinţă. Unele din gândurile duşmane se află în diferite filozofii de viaţă. Se strecoară prin cărţi, ziare, televiziune, internet. O conştiinţă curată,dedicată Mântuitorului va discerne lucrurile şi se va feri de tot ce-i întuneric şi nelegiuire. Dacă le acceptăm cu voia noastră, nu le mai putem stăpâni cu puterea noastră. Pericolul este riscant. În cel mai bun caz, am putea primi ajutor de la Tatăl, dar cu corecţiile de rigoare pentru că nu am fost destul de vigilenţi. În cel mai rău caz, alunecăm puţin câte puţin până acolo că, o întorsătură eroică pentru a recâştiga poziţia pierdută, nu mai este posibilă. Nu de puţine ori soldaţii gândurilor duşmane îmbracă uniforma armatei Domnului, "se fac îngeri de lumină." Dacă nu suntem destul de vigilenţi, unii îngeri din aceştia pot pătrunde în rândurile armatei noastre ca să ne distrugă moralul. Cât de tristă poate deveni situaţia, dacă nu veghem şi cât de dulce poate fi victoria dacă veghem şi ne rugăm.

Să medităm la aceste aspecte şi să folosim cea mai sigură tehnică de luptă. Gândiţi-vă la strategia Domnului. Amin!

PE DRUMUL VIEŢII

Pe drumul vieţii am căzut,
Dar am fost ridicată;
Mi-a spus că timpul nu-i pierdut
Să fiu şi eu salvată.

Mi-a spus să merg şi să lucrez
În holda Sa şi eu,
Şi dintre snopii lui " Boaz",
S-adun spice mereu.

Din zori de zi şi până-n seară
M-am străduit, dar n-am putut
S-atrag atenţia lui " Boaz",
Aşa precum făcu-se Rut.

La noapte voi veghea mereu
Şi fără să mă prindă somnul;
Voi strânge-n braţe pe "Boaz"
Acest "Boaz" care e Domnul.

Sunt tristă şi-mi este ruşine
De rodul mic ce l-am adus...
Mă-ntreb, la ţărm când voi ajunge,
Mă vei primi, Iubit Isus?

Rodica Dragoş.

Drama omului

Când armonia ce domnea în EDEN, între Adam şi Eva, a fost stricată prin introducerea păcatului, "entropia" şi-a început activitatea. De atunci, degradarea fizică şi morală a continuat, iar fiii oamenilor au început să se coboare în locuinţa morţilor. Cineva şi-a bătut joc şi a schimonosit Coroana Creaţiei pământeşti a lui Dumnezeu. Acel cineva a fost Luceafărul strălucitor, fiul zorilor, devenit satan. Introducerea păcatului în lume se atribuie acestui adversar al lui Dumnezeu şi al oamenilor. Urmărind un singur scop – să ajungă ca Cel Prea Înalt – a capturat pe primii noştri părinţi şi pe urmaşii acestora. Această păcătoasă ambiţie, nu numai că i-a stricat gloriosului heruvim, degradându-l şi făcându-l un duşman al lui Dumnezeu, dar prin aceasta a adus asupra rasei noastre osânda morţii, toate mizeriile, durerile, necazurile şi suferinţele de tot felul. Cu toţii suntem martori oculari la aceste lucruri. Cabinetele medicilor, pompele funebre şi cimitirele ne confirmă că blestemul morţii mai planează încă asupra noastră, drept cea mai neagră calamitate ce se poate închipui. De aceea dezamăgirea îi cuprinde pe cei mai mulţi din fii oamenilor.

Rebeliunea din Eden.

Ştim că, în grădină, satan s-a folosit de un şarpe ca instrument pentru ispita ce o întindea Evei. Nu ştim precis dacă şarpele a vorbit cu voce ori numai prin faptele sale. Oricum a fost, ştim sigur că intenţia rebelului a fost să înstrăineze afecţiunea, iubirea şi respectul primei perechi faţă de Dumnezeu. Pentru aceasta el s-a făcut prietenul lor şi l-a descris pe Dumnezeu ca pe un egoist care le ascunde multe secrete. În grădină se aflau tot felul de pomi. Toţi erau pomi de viaţă. Eva şi Adam, mâncând aceste fructe, puteau să-şi continue viaţa fără sfârşit. Dar între pomii de viaţă ai acestei grădini era unul deosebit pe care Dumnezeu îl numeşte pomul cunoştinţei binelui şi răului, din ale cărui fructe dânşii nu aveau voie să mănânce. Satan a atras pe mama Eva în cursa lui şi prin aceasta a adus asupra lui Adam şi a rasei sale osânda păcatului. Trebuie să ne amintim că Eva nu a avut experienţa păcatului şi de aceea a fost o pradă uşoară pentru strălucitul şi frumosul heruvim.

Ispita, venind prin Eva, a vut o putere extraordinară asupra lui Adam. El ştia că odată ce Eva a mâncat din pomul oprit va muri. Satan l-a atins pe Adam în punctul cel mai slab, iubirea pentru femeie. Nu ştim cât timp au stat împreună în Eden. Ştim, însă, că înainte Adam s-a aflat singur o bună bucată de vreme, pentru că nu-şi găsea o pereche potrivită pentru el printre toate creaturile. Iar atunci când Dumnezeu i-a făcut femeie, os din oasele sale şi carne din carnea sa, a găsit în ea partea mult dorită. Dându-şi seama că moartea îi va răpi pe Eva şi va rămâne iarăşi singur, el a consimţit să mănânce din pom, asumându-şi orice risc.

Nu trebuie să condamnăm prea aspru prima pereche, ci să ne amintim că, deşi erau perfecţi pentru a se conforma poruncii divine, ei nu erau făcuţi desăvârşiţi prin experienţe, cu toate că ar fi trebuit să-şi întrebuinţeze înţelepciunea pentru a cunoaşte marginile necunoştinţei lor. Proba a fost prea tare, iar ei, neavând experienţă, s-au prăbuşit.

Acest fel de neascultare îl vedem şi astăzi, cu toate că noi avem experienţă. Dacă cineva este gata să condamne şi să critice pe mama Eva pentru că a ascultat de vocea şarpelui, acela să-şi aducă aminte că majoritatea aşa zişilor creştini de astăzi cred în minciuna lui satan tot atât de tare, ori poate mai tare ca mama Eva.

Pentru introducerea păcatului în lume, asupra şarpelui a fost rostit un blestem. "Vrăjmăşie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei. Aceasta îţi va zdrobi capul, şi tu îi vei zdrobi călcâiul" (Genesa 3:15). Capul şi călcâiul sunt simbolice. Unul este o parte vitală, iar unul o parte nevitală. Capul zdrobit înseamnă moarte, pe când zdrobirea călcâiului nu prezintă un pericol deosebit. Deşi satan a fost totdeauna pe urmele credincioşilor – seminţei femeii – pricinuindu-i multe împunsături şi persecuţii, totuşi ea s-a dezvoltat. Şi cu toate că satan s-a încumetat să batjocorească pe Domnul prin mâna fariseilor, chiar omorându-l, totuşi va veni timpul când sămânţa femeii va zdrobi capul şarpelui. Această zdrobire va însemna stingerea pentru vecie a oricărui rău, a oricărui vicleşug şi a oricărui păcat pe care satan l-a introdus în lume. Acest lucru nu s-a întâmplat. Răul încă prosperă şi chiar foarte mult. Oameni răi vor înainta şi vor deveni tot mai răi. Aceasta va fi marea bătălie a sfârşitului de veac. În ce priveşte "eclesia nebiruită", ea are o parte importantă în această zdrobire a răului. Ap. Pavel scria romanilor: "Dumnezeul păcii va zdrobi în curând pe satana sub picioarele voastre..." (Romani 16:20).

În prezent, toţi urmaşii lui Adam mor din cauza neascultării sale, deposedaţi de darul lui Dumnezeu – dreptul la viaţă veşnică. Dar nu numai atât, Adam a pierdut şi dreptul de a transmite copiilor săi, acest drept. Cele câteva mii de ani de necaz, plânset, durere şi moarte au fost o lecţie aspră pentru om – "o noapte neagră ce nu va fi uitată niciodată." Ne bucurăm că timpul acesta se apropie de final. Vârsta vieţii şi fericirii se va deschide în curând. Acela care s-a dat pe Sine preţ de răscumpărare pentru Adam, şi indirect pentru toată rasa pierdută, Acel mare Răscumpărător va stabili o domnie a dreptăţii. "El nu va slăbi, nici nu se va lăsa, până va aşeza dreptatea pe pământ;"(Isaia 42:4).

Această eră de aur este aşteptată de către toată creaţia cu "...o dorinţă înfocată." Amin!

Răscumpărarea

A murit Isus odată, pe un deal , crucificat,
Şi în marea Sa iubire pe toţi ne-a răscumpărat.
S-a jertfit ca să salveze ce a fost pierdut odată;
Omul, care-a fost făcut o fiinţă minunată.

Despre Adam este vorba, care cu soţia sa,
Au mâncat din pomul care, ascundea în el moartea.
Însă Tatăl cu iubire a făcut în Sinea Sa,
Un plan pentru mântuire să-l poată pe om salva.

Dumnezeu a întrebat prin înger, cu glasul tare:
"Cine poate să i-a cartea şi să o deschidă, oare?
Un glas blând şi foarte dulce sus în cer s-a auzit:
Cartea srie despre Mine, Eu vin Tatăl Meu iubit!"

Şi aşa, Tatăl din ceruri, I-a-ncredinţat Fiului,
Să-l răscumpere pe-Adam şi pe toţi urmaşii lui.
Nimeni n-a-nţeles pe Domnul de ce-a venit pe pământ...
N-au putut să vadă-n El, mesagerul Celui Sfânt.

Multe-a vrut Domnul să spună şi să-nveţe pe evrei,
Dar preoţii cei de seamă, farisei şi saduchei,
Uneltit-au să-L omoare, căci păcatele lor multe,
Şi descoperirea lor, nu-i lăsau să Îl asculte.

Însă Domnul cu răbdare, urmând Planul Tatălui,
A chemat pe toţi trudiţii ca să-i facă fraţii Lui.
Au răspuns doar doisprezece, cu care a şi cinat,
Chiar la praznicul de Paşte, evreii L-au condamnat.

Şi când Cina de-Amintire apostolii au serbat,
Domnul era cu iubire, însă foarte supărat.
Era întristat de moartea care I se apropia,
Despre care le vorbi-se în călătoria Sa.

Însă ei nu-L înţelese, căci în pilde le vorbea
Despre moartea Lui pe cruce, ce-n curând se va-ntâmpla.
Iuda iscarioteanul a fost cel ce l-a vândut,
Şi cu multă viclenie i-a dat un ultim sărut.

Domnul s-a uitat cu milă şi uşor l-a înfruntat:
"Iudo, cu o sărutare Prietenul ţi L-ai trădat?"
Sus, pe dealul "Căpăţânii", s-a produs crucificarea,
Şi cu sângele Său scump a semnat RĂSCUMPĂRAREA.

Rodica Dragoş.

Roadele Spiritului

Într-un discurs anterior, am vorbit despre darurile Spiritului Sfânt descrise de către apostolul Pavel creştinilor din Corint. Am găsit acolo nouă daruri, şi anume: Înţelepciunea, Cunoştinţa, Credinţa, Puterea vindecătoare, Puterea minunilor, Proorocia, Deosebirea duhurilor, Facultatea de a vorbi limbi străine şi, Tălmăcirea limbilor (1 Cor. 12: 8 – 10). Aceste daruri au fost indispensabile bisericii timpurii, până când a început să rodească.

Domnul nostru Isus spune în Evanghelie: "Eu sunt adevărata viţă, şi Tatăl Meu este vierul. Pe orice mlădiţă care este în Mine şi n-aduce roadă, El o taie; şi pe orice mlădiţă care aduce roadă, o curăţeşte, ca să aducă şi mai multă roadă" (Evangh. Ioan cap. 15: 1,2). Domnul nu spune că, cel care nu va avea darurile Spiritului va fi dat la o parte, ci cel care nu va aduce roadă. El nu ne spune nimic aici de roade, dar acest lucru este tratat de ap. Pavel în scrisoarea către Galateni (cap. 5: 22,23).

Să ne amintim: "Roada Duhului, dimpotrivă, este: Dragostea, Bucuria, Pacea, Îndelunga răbdare, Bbunătatea, Facerea de bine, Credincioşia, Blândeţea, Înfrânarea poftelor. Împotriva acestor lucruri nu este lege." Observăm aici nouă roade, după cum mai înainte am văzut că au fost nouă daruri.

Vom analiza pe scurt aceste daruri începând cu cel din urmă.

ÎNFRÂNAREA POFTELOR.

Dacă am folosi cuvântul temperat, când zicem înfrânarea poftelor, probabil am exprima, după unii, mult mai bine abilitatea de a ne supraveghea şi înfrâna dorinţele trupului. Când cineva se hotărăşte să intre în serviciul lui Dumnezeu, el trebuie să-şi facă bine socoteala că, lucrul acesta îl va costa enorm. Chiar dacă la început el este temperat în toate lucrurile, va observa pe parcurs că lepădarea de sine, la care a fost chemat, corespunde tocmai înfrânării poftelor. În toată slujba pe care o face în continuare, creştinul are nevoie de multă înfrânare a poftelor. Îi trebuie un control strict asupra tuturor acţiunilor sale, asupra simţurilor, asupra cuvintelor, asupra gândurilor, chiar şi asupra închipuirilor minţii sale. Toate acestea necesită timp, perseverenţă şi răbdare.

Când Spiritul Sfânt a dat cuiva daruri, ele nu au fost date gradual. Nu tot aşa se întâmplă cu fructele Spiritului. În acest caz este ceva deosebit. Putem planta un pom şi să aşteptâm înflorirea lui. Florile sunt atât de suave, de delicate, de adorabile. Frumuseţea lor ne încântă, parfumul lor ne îmbată de gingăşie. Dar pomul trece prin câteva experienţe. Vine un vânt şi îi scutură florile. Tot ce a fost frumos, parcă a dispărut. Singurul lucru rămas sunt nişte formaţiuni de muguri verzi şi amari. Este, oare, acest lucru o dovadă că pomul ocupă pământul degeaba? Nu. Micul fruct verde va creşte încet, dar continuu, fiind mereu amar şi neatrăgător, nedorit, până când ploaia, soarele şi vântul îl va face fruct veritabil, ajungând la coacere. Aşa se întâmplă cu roadele Spiritului Sfânt. Darurile ne sunt date, roadele cresc în timp.

BLÂNDEŢEA

Blândeţea este greu de definit. Este un amestec de supunere, dispoziţie spre împăcare, preferinţă pentru pacea altora. Lucrează în strânsă legătură cu smerenia. Omul născându-se în mijlocul răului, caută totdeauna să-şi apere drepturile sale, adeseori ca să supraveţuiască, instinctul îl face să treacă dincolo de drepturile sale. Acest lucru, însă, nu scuză pe creştin să fie împodobit cu roadele blândeţii. Creştinul nu are nici un drept aici, şi drept urmare nu trebuie să-l caute. Domnul dă o ilustrare a blândeţii, anume: Smerirea inimii, care este opusă mândriei personale. Prezenţa celor blânzi în mijlocul unei adunări este un stimulent pentru sfinţirea altora.

CREDINCIOŞIA

Pe măsură ce evoluiază timpul, credincioşia este o calitate tot mai rară. Credinţa implică conştiinţă şi cunoaştere a ceea ce avem de indeplinit sub flamura regească. Ducerea la îndeplinire cu devotament şi abnegaţie, cu blândeţe şi teamă sfântă a misiunii noastre, va fi dovedită de credincioşie. Admirăm credincioşia lui Dumnezeu care, pe drept ne-ar fi putut tăia de atâtea ori din via Sa. Dar El n-a zdrobit trestia frântă şi n-a stins mucul care mai fumega, ci mereu ne-a oferit şansa reabilitării.

Să ne arătăm şi noi credincioşia faţă de acest Suveran al Universului.

BUNĂTATEA

Bunătatea este calitatea de a fi bun. Este o copie a caracterului divin. Singur Dumnezeu este bun, dar unii oameni pot avea de la natură bunătate. Aceasta este o bunătate condiţionată. "Eu sunt bun cu tine până la un punct." Bunătatea lui Dmnezeu , însă, este nelimitată. Ne convingem de acest lucru în fiecare zi.

FACEREA DE BINE

Este tocmai punerea în practică a bunătăţii, exercitarea acestei trăsături în relaţia cu semenii noştri şi mai ales, cu fraţii noştri. "Fiţi buni unii cu alţii", fiţi miloşi, iertaţi-vă unii pe alţii cum va iertat şi Dumnezeu pe voi în Hristos. Ca nişte aleşi a lui Dumnezeu sfinţi şi preiubiţi, imbrăcaţi-vă cu o inimă plină de îndurare, cu bunătate cu smerenie, cu blândeţe, cu îndelungă răbdare" (Efeseni 4:32), (Coloseni 3:12,13).

ÎNDELUNGA RĂBDARE

Pentru ca acest fruct să-şi dezvolte aroma şi să împodobească caracterul unui creştin, trebuie să treacă mult timp. "Nici o virtute nu face atâta cinste caracterului, nu câştigă aprobarea conştiinţei lumii şi nu glorifică atât de mult pe Dumnezeu, ca răbdarea." Apostolul Pavel îi îndeamnă pe Tesaloniceni: "Fiţi îndelung răbdători către toţi." Creşterea şi întărirea noastră în cunoştinţă ne ajută să creştem şi în acest dar al răbdării. Creştinul fără răbdare este slab şi în privinţa credinţei.

Credinţa merge înaintea răbdării, dar gradul răbdării arată măsura puterii de credinţă.

Răbdarea este credinţa care nu se grăbeşte.

PACEA

Când ne dedicăm lui Dumnezeu, El ne dă pacea, pacea cu El. "Deci, fiindcă suntem socotiţi neprihăniţi, prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Hristos" (Romani 5:1). Aceasta înseamnă că Dumnezeu ne iartă datoriile şi ne socoteşte îndreptăţiţi. Totuşi, pacea deplină a inimii n-o avem atunci. Este nevoie de o nouă dezvoltare. Ea nu vine numai după ce creştem mulţi ani în har şi cunoştinţă, după ce Legea lui Dumnezeu este săpată adânc în inimile noastre cu un "priboi" de fier. "Atunci multă pace au cei ce iubesc Legea Ta, şi peste nici o piedică nu dau", ne spune psalmistul. Când fructele păcii noastre vor fi aproape de coacere, pacea inimii va fi mare, oricât de furtunoase ar fi vremelnicele noastre experienţe. Pacea finală însă, deplina pace, o vom simţi numai când vom ajunge la învingere.

BUCURIA

Cuvântul bucurie este sinonim cu fericire. Domnul nostru a spus plin de bucurie: "Acestea vi le-am spus, ca bucuria Mea să rămână în voi şi bucuria voastră să fie deplină." Majoritatea oamenilor nu înţeleg bucuria pe care o avem noi, tot cântând, rugându-ne, şi învăţând din Biblie. "Ferice va fi de voi, când din pricina Mea, oamenii vă vor ocărî, vă vor prigoni, şi vor spune despre voi tot felul de lucruri rele – minţind pentru Mine. Bucuraţi-vă şi veseliţi-vă, pentru că răsplata voastră este mare." Ne bucurăm de speranţa noastră, deşi apostolul nu o aminteşte între roadele Spiritului, totuşi speranţa este germenele din care creşte fructul bucuriei noastre. Noi nu vom putea culege, dacă n-am semănat. Dacă vrem ca recolta bucuriei să fie bogată trebuie să semănăm mereu în această viaţă. "Cei ce seamănă cu lacrimi, vor secera cu cântări de veselie" (Psalmul 126:5).

DRAGOSTEA

Piatra de sus a caracterului. Ceea ce pentru o piramidă este piatra de sus, aceea este dragostea pentru caracterul acceptat de Dumnezeu. După cum nici o piramidă, şi chiar nici o clădire nu este completă dacă nu are vârful, tot aşa nici un caracter nu este deplin dezvoltat dacă nu are iubirea – fructul copt al Spiritului Sfânt. Ce este iubirea? Nu se poate defini. Singurul lucru pe care îl putem face este, să vorbim despre iubire. Ea este de la Dumnezeu. Este asemenea cu Dumnezeu. "... pentrucă Dumnezeu este dragoste" (1 Ioan 4:8). Lipsa armoniei şi a dragostei afectează întreaga lume. Când iubirea va fi introdusă în lume , ea va aduce lumina după noaptea de păcat şi teroare. Contrastul dintre lumină şi întuneric va produce Armonia Universală ce nu se poate descrie acum. Va fi contrastul dintre Împărăţia Iubirii, a lui Hristos şi împărăţia despotică a lui satan. Toate creaturile inteligente din cer şi de pe pământ vor admira Caracterul inefabil al Tatălui ceresc, faptul că din haosul produs de către om, datorită întrebuinţării greşite a libertăţii de voinţă, El a adus în existenţă o lume ideală a păcii, armoniei şi dreptăţii. AMIN!

CÂND RĂTĂCEAM

Când rătăceam pe căi deşarte
Şi tristă colindam prin lume,
Tu m-ai chemat din adâncimi
Şi sus de tot pe înălţimi
Mi-ai revelat un singur nume.

El şi-a întins atunci mataua,
Cu dragoste m-a învelit,
Mi-a dat să am şi eu o haină,
Ce poartă-n ea o sfântă taină.
A Celui ce m-a mântuit.

E haina albă de logodnă,
Pe care Domnul meu iubit,
În cei trei ani şi jumătate,
A câştigat-o cu dreptate,
Când pe Golgota S-a jertfit.

De-atunci, prin Valea Pribegiei,
Mă simt mereu atrasă sus;
Îmbracă-mă, iubit Părinte,
În haine şi podoabe sfinte,
Să fiu plăcută lui Isus.

CHEMAREA

M-ai chemat din adâncimi
Şi apoi m-ai dus,
Sus de tot, pe înălţimi,
Bunul meu Isus.

Mi-ai întins a Ta manta
Şi m-ai învelit,
Pete negre de pe haină
Le-ai acoperit.

Eram zgură şi rugină
Când Tu m-ai chemat,
Jertfa crucii Tale, însă,
M-a eliberat.

RODICA DRAGOŞ.

Aşteptând Împărăţia

De câţiva ani buni, găsim "păşuni verzi" şi bem cu nesaţ "apă", din izvorul ce curge de sub Stânca Veacurilor. Influenţa binecuvântătoare a acestui adevăr ne renovează minţile, ne revitalizează fiinţele şi fortifică pe zi ce trece fericita noastră speranţă bazată pe făgăduinţele lui Dumnezeu.

Sfaturile înţelepte şi pline de iubire, dezvăluirile pe care Isus le face prietenilor Săi în seara Cinei, au constituit pentru apostoli, pentru urmaşii lor, precum şi pentru noi astăzi, cele mai dulci mângâieri care, amplificau mereu expresia Domnului: "Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine."

Aceste promisiuni făcute în intimitate prietenilor Săi, n-au fost înţelese atunci de gândirea naturală a ucenicilor. Dar după 40 zile, urcaţi fiind pe Muntele Măslinilor, ucenicii au privit uimiţi spre cer la Domnul lor care, S-a dus după cum a spus: "Mă duc la Cel ce M-a trimis." Încă de atunci, începând cu apostolii, credincioşii Veacului Evanghelic s-au rugat mereu: "Vino, Doamne Isuse!"

Trei lucruri mari are Domnul în vedere la a doua venire:

1) Să se amestece în casa celui "tare" şi să lege pe Satan, nimicindu-i împărăţia şi toate sistemele amăgitoare;

2) Să-şi primească Mireasa la Sine;

3) Să stabilească Împărăţia, despre care El a învăţat pe ucenici să se roage.

Dumnezeu a prevăzut în Planul Său ca omul să aibă pe pământ o stăpânire perfectă. O stăpânire perfectă este o stăpânire ideală şi excelentă în cel mai înalt grad. O astfel de stăpânire în ochii lumii este imposibilă. În mijlocul atâtor dezastre, atâtor războaie, atâtor nedreptăţi şi stăpâniri despotice, o stăpânire perfectă, zic oamenii, este inaccesibilă şi de aceea imposibilă. La Dumnezeu, însă, nimic nu-i cu neputinţă. La timpul hotărât, după ştiinţa mai dinainte a lui Dumnezeu, omenirea va avea o astfel de stăpânire. O astfel de Împărăţie, care va fi veşnică, se va stabili pe pământul nostru. Toate premisele sunt gata, toată baza şi toate punctele de plecare. Această Împărăţie va fi culmea progresului în desfăşurarea Planului divin.

Când Ioan Botezătorul şi-a început misiunea în câmpia Iudeii, el zicea: "Pocăiţi-vă, căci Împărăţia cerurilor este aproape." După ce Ioan a fost închis, Isus a părăsit Nazaretul şi s-a dus în Capernaum, cetatea Lui. De atunci înainte El zicea: "S-a împlinit vremea şi Împărăţia lui Dumnezeu este aproape. Pocăiţi-vă, şi credeţi în Evanghelie." Când Isus trimite în misiune pe cei doisprezece apostoli, le spune: "... pe drum, propovăduiţi şi ziceţi: Împărăţia cerurilor este aproape." Tot aşa procedează şi cu cei 70 ucenici când îi trimite şi pe ei să vestească Evanghelia.

Aşa au stat lucrurile atunci. Care este poziţia noastră, acum? Vestim şi noi Împărăţia? Nici un creştin adevărat nu poate sta pasiv, faţă de această problemă vitală. Din Eden şi până astăzi, omul a păstrat în pieptul său dorinţa de a reveni la condiţiile de la început. A făcut multe eforturi şi multe reforme. A încercat multe remedii: monarhie, capitalism, comunism, republică democrată. Toate s-au dovedit remedii fără succes. În loc să ridice un edificiu al fericirii şi dreptăţii, omul, după atâtea mii de ani se vede depăşit. Egoismul a semănat în el ură, invidie, lăcomie, nedreptate. Dumnezeu, în virtutea "liberului arbitru", a lăsat pe om să umble pe căile alese de inima lui ca să înveţe bine lecţia că, ignorându-L pe Dumnezeu toate eforturile lui sunt în zadar.

Acum, când cei mai mulţi oameni sunt decepţionaţi de perspectivele tot mai sumbre ale existenţei lor, creştinii au ocazia favorabilă de a spune că Împărăţia lui Dumnezeu, care va dăinui veşnic şi care nu va mai trece sub stăpânirea unui alt popor, este pe punctul de a lua fiinţă. "Vara", prevestită de înflorirea smochinului – renaşterea lui Israel, stă să înceapă. Nu putem dovedi supunerea noastră faţă de voinţa divină doar citind Cuvântul lui Dumnezeu, bucurându-ne cu mintea de cele ce învăţăm şi apoi să rămânem pasivi. Urmărind fericirea personală, ne dovedim egoismul. Iubirea faţă de Dumnezeu nu o putem exprima, decât iubind pe aproapele. Iar această iubire trebuie dovedită prin fapte. Dacă Îl iubim cu adevărat pe Domnul, nu putem sta nepăsători faţă de Împărăţia care, după spusele Lui, s-a apropiat de noi la prima Lui venire şi care va fi întemeiată în timpul celei de a doua veniri. Această Împărăţie va fi singurul remediu şi singura şansă pentru însănătoşirea pământului.

Nici un om de pe pământ, oricine ar fi el, nu poate prin înţelepciunea şi cunoştinţa sa proprie, să arate în mod perfect cum se vor derula aceste lucruri. Este adevărat că cei ce au ungerea din partea Celui Sfânt nu se mai găsesc în întuneric, pentru ca stabilirea Împărăţiei lui Dumnezeu să-i ia prin surprindere. Dar după cum în desfăşurarea Planului divin au fost evenimente despre care a ştiut, un timp, numai IEHOVA – tot aşa şi astăzi sunt lucruri pe care nu le ştie decât Tatăl şi Fiul, căruia I s-a dat toată autoritatea în cer şi pe pământ. N-aş vrea prin afirmaţiile mele să reduc cuiva orizontul de credinţă, să-i mărginesc informaţiile în acest domeniu la cunoştinţele mele. Am observat, însă, că Dumnezeu a permis copiilor Săi, să umble în lungul şi latul Planului Său cât au dorit. Le-a permis să prindă înălţimi ce nu se pot descrie şi să pătrundă în adâncimi nebănuite ale adevărului, dar când a fost vorba de timpuri, aici Dumnezeu a fost mai circumspect. Pe acestea le-a păstrat ca pe un secret al Lui. Ucenicul sincer care serveşte pe Stăpânul său cu toată integritatea, nu va fi afectat dacă, un eveniment nu se produce la data exactă stabilită de cifre. Oricum, voia lui Dumnezeu se va face şi pe pământ, după cum se face şi în cer. Trăim evenimentele sfârşitului. Pe care să le punem întâi, şi pe care după aceea, nu este treaba noastră. Treaba noastră este să fim credincioşi până la moarte. Să ne încredinţăm cu toată puterea în Înţelepciunea lui Dumnezeu, care toate le face după cum a hotărât "Mâna Sa şi Sfatul Său". Noi să aşteptăm cu drag Împărăţia ce va aduce binecuvântare pentru toate familiile pământului. Amin!

Versuri

Pe acest blog puteţi citi unele poezii semnate de Rodica Dragoş, care la 31 ianuarie 2006 s-a dus pe calea pe care merge tot ce este pământesc. Avea 51 ani.

RĂBDAREA

Era un om în ţara Uţ, cu vază-n răsărit,
Şi dintre toţi din vremea lui, era cel mai vestit.
El se temea să facă rău şi era foarte umilit.
Iov s-a numit acest erou, era un om neprihănit.

Satan i-a zis lui Dumnezeu: "Oare în van e Iov un sfânt?
Nu Tu l-ai binecuvântat cu tot ce este pe pământ?
Dar lasă-mă numai pe mine să mă ating de-averea sa,
Şi sunt convins că Iov în faţă amarnic Te va blestema."

I-a nimicit toată averea, pe toţi copiii i-a ucis,
Era convins atunci Satana, că scopul său şi l-a atins.
Dar Iov şi-a sfâşiat mantaua şi-a spus atuncea un cuvânt:
"Gol am ieşit din trupul mamei, gol mă voi duce în pământ!"

Deodată Iov a fost lovit cu bube-n cap şi în picioare.
Se scărpina mereu cu-n ciob, dar n-a căzut în disperare.
Nevasta lui l-a îndemnat să blesteme pe Dumnezeu,
Dar Iov cel sfânt i-a replicat: "E drept să nu primim şi rău?"

L-au cercetat atunci trei prieteni, dar nici nu l-au mai cunoscut,
Uimiţi de starea vieţii sale au plâns şi ei şi i-a durut.
Ar fi fost, poate, mult mai bine văzându-i chinu-ngrozitor,
Să stea cu dânsul şapte zile şi să se-ntoarcă-n ţara lor.

N-au cugetat la acest lucru, şi-n loc să îl fi mângăiat,
I-au repetat mereu în faţă, că este sigur vinovat.
Iov, însă, şi-a blestemat soarta, chiar ziua-n care s-a născut,
Viaţa ce s-a zămislit în creatura sa din lut.

"Doresc mormântul" – zicea Iov, "Să dorm şi să mă odihnesc,
În adăpostul din ţărână cei răi nu te mai necăjesc."
Dar prietenul său Elifaz stând şi-ascultându-i tânguirea,
I-a reproşat bietului Iov c-a semănat nelegiuirea.

Că cel neprihănit nu piere, iar Cel Atotputernic ştie
De este sincer şi onest, s-au dacă-i doar făţărnicie.
Bătrânul Iov s-a întristat de cele ce a auzit;
El aştepta iubirea lor şi ei cu pietre l-au lovit.

"Cerut-am eu să-mi daţi averi, să cheltuiţi să mă scăpaţi?
De ce mereu mă umiliţi, de ce cu vorbe mă mustraţi?
Zilele îmi sunt doar o umbră, ca un ostaş sunt pe pământ,
Când mă voi duce în ţărână, vă va fi dor că nu mai sunt.

Vreţi să vorbiţi lucruri deşarte din dragoste de Dumnezeu?
Şi prin minciuni să-L apăraţi vorbind în detrimentul meu?
O, nu!, de vă va cerceta, vă va găsi pe toţi cu vină,
Vă va afla că-L înşelaţi şi vă va scoate la lumină.

Aş vrea să-mi văd vorbele scrise, săpate cu-n priboi de fier:
"Să ştiţi că Răscumpărătorul e viu şi El se află-n cer."
La urmă El va reveni şi va aduce pe pământ,
Dreptate la npăstuiţi şi armonia Celui Sfânt."

Când cei trei oameni au tăcut, a început un alt discurs,
Elihu, mâniat pe Iov, de parcă n-ar fi fost de ajuns.
El a vorbit cu-nflăcărare, şi poate cel mai înţelept,
Deşi nici el n-a-nţeles bine experienţa celui drept.

Din tot ce-a spus acest Elihu, bătrânul Iov a învăţat,
Că nu Cel ce-I atotputernic l-a pedepsit ca vinovat.
Atunci a înţeles mai bine că faptele de pe pământ,
N-au merite şi nici valoare în faţa Celui pururi Sfânt.

Că doar iubirea Lui supremă, dreptatea Lui îl face drept;
La El e toată bogăţia, El singur este înţelept.
I-a răspuns apoi chiar Domnul, şi din mijlocul furtunii,
L-a-ntrebat de veşnicii, de timpul creaţiunii.

"Eşti încredinţat acum c-ai vorbit nesăbuit,
Şi-ai mustrat pe Acela care te-a făcut şi te-a-ntocmit?"
"Nu mai pot răspunde, Doamne, şi mă simt atât de mic,
Iar în faţa Măreţiei nu mai pot să zic nimic!

Urechea mea auzise despre Tine, Doamne Sfânt,
Dar acum Te-a văzut ochiul; mi-este scârbă de ce sunt!"
Iov a spus o rugăciune şi Domnul a auzit;
Averea de mai-nainte i-a redat-o îndoit.

Bogăţiile din urmă i-au fost binecuvântarea.
Doamne, fă-ne să-nţelegem ce virtute e RĂBDAREA.
Iov este modelul nostru, şi toţi care l-au urmat,
Steagul grelei suferinţe cu iubire l-au purtat.

Rodica Dragoş.

Darurile Spiritului Sfânt

Ca bază de referinţă la acest subiect ne vor servi cuvintele ap. Pavel din prima lui scrisoare către Corinteni. "De pildă, unuia îi este dat, prin Duhul, să vorbească despre ÎNŢELEPCIUNE; altuia, să vorbească despre CUNOŞTINŢĂ, datorită aceluiaşi Duh; altuia CREDINŢA, prin acelaşi Duh; altuia, darul TĂMĂDUIRILOR, prin acelaşi Duh; altuia, puterea MINUNILOR; altuia, PROOROCIA; altuia, DEOSEBIREA DUHURILOR; altuia, FELURITE LIMBI; şi altuia, TĂLMĂCIREA LIMBILOR." (1Corinteni 12:8-10).
Deşi a fost Perfect, deşi studia sârguincios Legea şi Profeţii câtă vreme a fost copil, se pare că, Domnul nostru nu a înţeles deplin felul în care va fi desăvârşită marea operă de Răscumpărare. Dar când s-a botezat la Iordan, Spiritul Sfânt a venit peste El fără de măsură şi i-a dat o nouă minte. Cu acest potop de lumină a pătrunderii spirituale, Scriptura a devenit pentru El o nouă carte. Pentru a nu întrerupe studiul Scripturii, El a trebuit să caute singurătatea deşertului, unde s-a contopit în acest Cuvânt, uitându-se pe Sine de tot. Astfel că timp de 40 zile n-a mâncat nimic. La urmă a flămânzit, iar diavolul s-a folosit de acest ocazie, pentru a-L ispiti. Nu insist acum asupra celor trei ispite.
Întorcându-se din pustie, Domnul nostru s-a aprins de dorinţa de a vesti poporului Evanghelia, dar a dat peste nişte oameni nepăsători, reci şi împotrivitori la dreptate. Ca să fie crezut că învăţătura şi puterea Lui sunt de la Dumnezeu, El a trebuit să facă ceva nemaivăzut. Pentru a înfrunta criticismul rece, îndoiala cărturarilor şi a fariseilor, şi să reaprindă rămăşiţa credinţei care se stingea în inima poporului, Domnul a făcut multe minuni. Toate acestea erau un apel către omul natural. Spiritul Sfânt a fost dat, doar Lui, şi nici unul din ei nu puteau înţelege. Când a venit vremea ca Domnul să înfiinţeze Eclesia Sa, a trebuit să arate câteva semne exterioare. Darul Spiritului Sfânt din ziua Rusaliilor a fost însoţit de semne exterioare – limbile de foc. Putem fi siguri că, în inima lor, fiecare din apostoli a simţit în el Spiritul Sfânt, dar cum puteau şti alţii că peste apostoli s-a coborât Spiritul Sfânt, dacă nu ar fi fost limbile de foc?
După manifestarea de la Rusalii, Dumnezeu le-a dat apostolilor diferite daruri. Toate prin acelaşi Duh. Apostolul Pavel dă Corintenilor o listă cu nouă daruri, şi anume:
a) Înţelepciunea b) Cunoştinţa c) Credinţa d) Puterea vindecătoare e) Puterea minunilor f)Proorocia g)Deosebirea duhurilor h)Facultatea de a vorbi limbi străine i)Tălmăcirea limbilor
Să medităm puţin asupra acestor daruri.
ÎNŢELEPCIUNEA: Este facultatea de care ne putem folosi, pentru a avea în orice lucru succesul cel mai bun. Cu alte cuvinte, înţelepciunea este abilitatea de a face maximum de lucruri posibile cu mijloacele pe care le avem. Manifestarea cea mai cuminte a înţelepciunii este folosirea cunoştinţei într-un mod care să aducă cel mai mare bine. "Ferice de omul care găseşte înţelepciunea şi de omul care capătă pricepere!" (Proverbe cap. 3:13). Cunoaştem cu toţii că începutul înţelepciunii este frica de Dumnezeu, adică, respectul faţă de El. Înţelepciunea este una din atributele lui Dumnezeu care totdeauna lucrează în deplină armonie cu dreptatea şi iubirea. Întruchiparea cea mai perfectă, şi ca simbol al Înţelepciunii, Dumnezeu a făcut LOGOSUL – care se identifică cu Înţelepciunea. Din cauza imperfecţiunii omului, ce rezultă din moştenirea efectelor rămase în urma căii greşite urmate de Adam, omul nu este, după natură, înţelept.
Înţelepciunea trebuie câştigată. Pentru câştigarea Înţelepciunii, inima are un rol însemnat. Inima este facultatea fiinţei care pune motivele în mişcare. Este scaunul motivelor şi scaunul afecţiunilor. Pentru a deveni înţelept, inima trebuie să fie curată. A fi şiret şi viclean, a fi perfid şi ipocrit nu înseamnă a fi înţelept, deşi lumea crede că aceşti "descurcăreţi" sunt înţelepţii. Cunoştinţa folosită într-un mod neînţelept duce la dezastru. Avem ca exemplu pe heruvimul care ajunsese plin de înţelepciune şi desăvârşit în frumuseţe. Dar Logosul şi-a întrebuinţat cunoştinţa într-un mod înţelept. Aceasta a adus şi va aduce binecuvântare. Dacă nouă ne lipseşte înţelepciunea, Iacob ne îndeamnă să o cerem de la Dumnezeu care dă tuturor cu mână largă, fără mustrare şi ea ne va fi dată. Dar nu înţelepciunea falsă, nu iscusinţa de a înşela de a amăgi, de a câştiga în detrimentul altora, ci Înţelepciunea celor neprihăniţi despre care îngerul aminteşte la naşterea lui Ioan Botezătorul. "Înţelepciunea care vine de sus este, întâi, curată, apoi paşnică, blândă, uşor de înduplecat, plină de îndurare şi de roade bune, fără părtinire, nefăţarnică." (Iacob cap. 3:17).
CUNOŞTINŢA: Cunoştinţa este o posesiune de fapte. Este totalitatea informaţiilor pe care le deţinem. Între înţelepciune şi cunoştinţă este o mare deosebire. Cunoştinţa este ceea ce se adună prin instrucţiune, prin iluminarea minţii, prin învăţare şi studiu. Cunoştinţa, de obicei, este umplerea minţii cu cugetele altora. În cazul nostru, însuşirea cugetelor lui Dumnezeu. Despre unul care a câştigat oarecare cunoştinţă, iar cunoştinţa aceasta o întrebuinţează într-un mod înţelept, se zice că este blând cu mintea. Cineva poate să fie foarte înţelept, dar să aibă puţină cunoştinţă. Acesta dacă are experienţă personală poate izbuti într-o sumedenie de lucruri, despre care nu are o totală cunoştinţă. Sunt şi cazuri, însă, când cineva poate deţine o mare cunoştinţă într-un domeniu, şi totuşi să aibă puţină abilitate în întrebuinţarea ei. Cât despre noi, să ne silim a creşte mereu în harul şi cunoştinţa Domnului Isus Cristos şi toată cunoştinţa pe care o acumulăm în vremelnica noastră existenţă de creştini, să o întrebuinţăm pentru a răspândi mesajul Evangheliei. Nu aşa cum au făcut odinioară învăţătorii lui Israel, care au pus mâna pe cheile cunoştinţei şi au blocat intrarea. Nici ei nu au intrat, nici pe alţii nu i-au lăsat să intre.
Încheind aceste modeste şi incomplete cuvinte despre cunoştinţă, vreau să vă îndemn atât pe voi, prietenii mei, cât şi pe mine, ca în adunare orice cunoştinţă despre adevăr să fie apreciată. Ea este un dar de la Dumnezeu. Este o dovadă a înaintării, a creşterii, căci nimeni nu poate fi tare în Domnul şi în puterea tăriei Lui – dacă nu are cunoştinţă.
CREDINŢA: Am vorbit până acum despre înţelepciune şi cunoştinţă ca daruri pe care Dumnezeu le dă copiilor Săi. Un alt dar este credinţa. Mi se pare prea vast acest subiect pentru a putea fi scos în evidenţă în câteva fraze. Vă sugerez să revedeţi definiţia credinţei dată de ap. Pavel în Epistola către Evrei (cap. 11:1). Se pare că este un lucru esenţial pe care Dumnezeu îl cere de la copii Săi. "Şi fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui!..." am citat din acelaşi capitol.
Despre cele două elemente care formează credinţa am vorbit într-o lecţie anterioară. Să ne amintim, totuşi că, atât priceperea intelectuală, cât şi simţământul inimii, sunt de lipsă pentru dezvoltarea credinţei. Înţelegerea principiilor fundamentale ale adevărului divin, a existenţei unui Suprem şi Inteligent Creator, susţinerea planului Său de răscumpărare pentru întreg neamul omenesc prin unicul Fiu, Isus Cristos, formează temelia pentru credinţa adevărată pe care o susţine Scriptura. Există o caracteristică a credinţei care chiar se laudă că este credinţa. Aceasta se numeşte credulitate. Unii oameni în diferite stări şi si situaţii se laudă că au multă credinţă. Dar, de fapt, este credulitate. Credinţa adevărată este plină de responsabilitate. Mulţi oameni pot avea o cunoştinţă oarecare în domeniul religios, dar credinţa nu înseamnă cunoştinţă. Este adevărat că noi am ajuns la credinţă prin cunoaşterea unor lucruri, dar nu le-am putut pipăi ca să demonstrăm simţurilor că ele există. Atunci a intervenit Dumnezeu cu darul Său. Ne-a dăruit credinţa, şi după ani de zile această credinţă a devenit atât de puternică, încât astăzi pentru noi, chiar lucrurile care nu se văd sunt pipăibile.
Despre celelalte daruri nu vorbesc acum. Am încorda prea mult răbdarea unora. Totuşi câteva cuvinte aş mai vrea despre vorbirea în limbi. Majoritatea ucenicilor vorbeau limba ebraică, iar spiritul le-a dat puterea să vorbească şi în alte limbi, arabă, persană etc. Posesorul acestui dar, de multe ori, nu înţelegea nici el ce spune. De aceea altora li s-a dat darul tălmăcirilor. Anume, abilitatea de a înţelege şi a explica mesajul. Aşa a procedat Domnul în Eclesia timpurie. Ei nu au avut Cuvântul în forma cum îl avem noi astăzi, nici comentarii, nici dicţionare, nici concordanţe şi de aceea Spiritul Sfânt s-a folosit de câţiva fraţi spre beneficiul tuturor. Această metodă a dat randament în vremea aceea. Venind la timpul nostru, observăm că unele daruri s-au sfârşit şi chiar pe vremea ap. Pavel, unele nu se mai practicau. Vedem cum în vremile din urmă Dumnezeu prin Spiritul Său, a restaurat marile adevăruri fundamentale care se pierduseră in timpul Evului Mediu, când Biserica Sa a trebuit să propovăduiască acoperită în sac şi cenuşă, adică în limbile moarte. Restaurarea vaselor de aur din casa Domnului s-a făcut sub supravegherea Regelui. Astăzi Spiritul Sfânt ne dă unuia sau altuia câte un gând frumos, câte o descoperire din adevăr, spre edificarea tuturor. Nici un presbiter, nici un grup de oameni şi nimeni nu-şi poate aroga dreptul de a fi singurul canal al adevărului. Domnul singur este Învăţătorul nostru, iar noi toţi nu suntem mai mult decât, vestitori ai Evangheliei.
Închei aceste gânduri prin a spune că darurile au fost indispensabile Eclesiei timpurii până când ea a început să rodească. Dar despre roade cu altă ocazie. Amin!

Meseria de ucenic

"Dacă rămâneţi în cuvântul Meu, sunteţi în adevăr ucenicii Mei;" (Ioan cap. 8:31)

Mântuitorul nostru acceptă ca ucenici ai Săi pe toţi aceea care, dintr-o profundă convingere şi cu o hotărâre fermă urmează calea tăgăduirii de sine, aşa cum a practicat El pe pământul nostru. O dragoste atât de măreaţă şi înălţătoare, cum a arătat-o pentru noi Domnul pe Calvar, nu poate fi mulţumită decât cu o predare totală a vieţii noastre Lui, cu tot ce avem şi tot ce suntem. Cel mai bun răspuns la binecuvântările nemeritate pe care le primim este ascultarea necondiţionată de voinţa Sa.

"... oricine dintre voi, care nu se leapădă de tot ce are, nu poate fi ucenicul Meu." (Luca, 14:33) Această afirmaţie, privită după cum ne este redată de către Luca, se pare că Domnul nostru pune sarcini grele pe umerii celor care vor să-I fie ucenici. Citim şi versetul 26 din acelaşi capitol. "Dacă vine cineva la Mine, şi nu urăşte pe tatăl său, pe mama sa, pe nevastă-sa, pe copiii săi, pe fraţii săi, pe surorile sale, ba chiar însăşi viaţa sa, nu poate fi ucenicul Meu." Aceasta nu înseamnă că trebuie să avem o atitudine duşmănoasă, ostilă sau de reavoinţă, faţă de familiile şi rudele noastre, înseamnă numai că, dragostea noastră pentru Domnul să fie totdeauna pe locul întâi, apoi vine familia, rudele, prietenii etc. De fapt, clauza cea mai grea din acest pasaj, este conţinută în cuvintele: "ba chiar însăşi viaţa sa". Aici intervine totala lepădare de sine.

"Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine..." (Matei cap. 16:24)
Lepădarea de sine înseamnă o predare atât de completă lui Cristos, încât eul să nu mai aibă nici un drept şi nici o revendicare asupra mea şi nici un fel de autoritate. Repet versetul din Matei, mergând puţin mai departe. "Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea..."

Deşi asemănătoare, lepădarea de sine şi purtarea crucii sunt două lucruri. Lepădarea de sine este o supunere pasivă, purtarea crucii este ceva mai mult. Este activitate. Crucea este simbolul umilirii, a prigonirii şi a suferinţelor pe care lumea le-a oferit, odată, lui Isus din Nazaret şi continuă să le ofere astăzi tuturor acelora ce urmează pe Învăţător. Există multe altfel de cruci pe care le poartă ucenicii lui Isus. Unii poartă cruci grele în familiile lor. Despre acest lucru profetul spune: "...vrăjmaşii omului sunt cei din casa lui!" (Mica, 7:6) La alţii, bolile incurabile şi suferinţele de nedescris le macină toate oasele şi toţi atomii fiinţei lor, aşa încât blestemul care atinge pe toţi oamenii este pentru ei o cruce deosebit de grea.

Revin la versetul 24 din Matei cap. 16, pe care îl voi cita complet, cu cele trei condiţiuni. "Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea, şi să Mă urmeze." Pe cine să urmăm? Desigur pe Isus. Dar pentru a ne putea conforma ultimelor cuvinte sau ultimei condiţii, "şi să mă urmeze", trebuie să ştim prin ce s-a caracterizat viaţa lui Isus când a fost pe pământul nostru. Aceasta era o viaţă de ascultare desăvârşită faţă de voia Tatălui. Era o viaţă trăită în puterea Spiritului, o viaţă de slujire altora. Era o viaţă de îndelungă răbdare, de râvnă şi zel, de cheltuire de Sine, de umilinţă, bunătate şi credincioşie. Pentru a putea fi ucenici ai Săi, trebuie să trăim şi noi cum a trăit Isus. (1 Ioan, 2:6)

"Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii pentru alţii." (Ioan, 13:35) Aceasta este o dragoste care consideră pe alţii mai presus ca pe sine. " Dragostea aceasta este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate: dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândeşte la rău." Fără acest fel de dragoste, suntem reci şi lipsiţi de viaţă. Nu-i destul că am început bine paşii pe calea Domnului. Dacă nu rămâneţi în Mine, zice Isus, nu puteţi fi ucenicii Mei.

Versetul 14 din capitolul 33 din Luca este unul interesant, pe care merită să-l mai amintesc odată. "...oricine dintre voi, care nu se leapădă de tot ce are, nu poate fi ucenicul Meu." Se pare că aceasta este cea mai grea şi cea mai nepopulară dintre toate condiţiile puse de Domnul celor ce vor să-i devină ucenici. Parcă este cel mai greu verset de îndeplinit din toată Scriptura. El este interpretat în diferite feluri, fiecare după instrucţia şi raţiunea sa. Noi credem că, atunci când cineva s-a predat lui Dumnezeu, s-a predat cu tot ce este el şi cu tot avutul său. Domnul devine proprietar peste tot ce are şi este, iar el, consacratul, rămâne doar administrator peste această avere, care nu mai este a lui. Nu înseamnă , nicidecum, să-ţi vinzi totul sau să dai la săraci, poate chiar neglijându-ţi familia, iar tu să cerşeşti sau să trăieşti din mila fraţilor. Un astfel de om ar fi neînţelept şi ucenicul trebuie să fie înţelept în toate lucrurile. Ucenicul nu trebuie să devină un caz social, dar nici nu este îngăduit ca prisosul lui să-l îngrămădească, într-un mod egoist, numai pentru sine. În 1Ioan, 3:17, citim: "Cine are bogăţiile lumii acestea şi vede pe fratele său în nevoie, şi îşi închide inima faţă de el, cum rămâne în el dragostea de Dumnezeu?" Nu se cade ucenicului să fie foarte onorat şi foarte bogat în această lume, în care Domnul său a trăit sărac, smerit şi dispreţuit. Fiecare dintre noi este responsabil de felul cum înţelege el a se lepăda de tot ce are.

Oricine este hotărât să urmeze pe Cristos, să devină ucenicul Său, v-a trece prin multe şi felurite încercări. De la dispreţ, la glasuri care îl vor chema înapoi la calea vechiului obicei. Ucenicul nu este un om perfect. Imperfecţiunea este o piedică în calea noastră de a face unele lucruri. Unui ucenic i se pot scuza multe. De exemplu: lipsa de abilitate a unei minţi ascuţite, incapacitatea lui de a face fapte eroice, dar nu-i poate fi iertată lipsa de râvnă pentru Evanghelie. Când Domnul a făcut un bici de ştreanguri şi a scos afară pe vânzători din templu, a răsturnat mesele schimbătorilor de bani şi a zis vânzătorilor de porumbei: "Ridicaţi acestea de aici, şi nu faceţi din casa Tatălui Meu o casă de negustorie "; atunci ucenicii şi-au adus aminte că este scris: "Râvna pentru casa ta mă mănâncă pe mine." Mântuitorul nostru era consumat de focul râvnei pentru Dumnezeu şi pentru Împărăţia Sa. Adevăratul ucenic trebuie să simtă în toată fiinţa lui un foc, care să ardă mereu.

După Domnul Isus, un exemplu de râvnă mare avem în ap. Pavel. În vremea când era prigonitorul Saul, apostolul chiar a făcut parte din partida Zeloţilor. Cineva a căutat să-i caracterizeze râvna, făcându-i următorul portret: "Apostolul Pavel nu-şi dorea nici un bun pământesc, nu avea nici grijile vieţii şi nici frica de moarte. El era un om mânat de un singur gând: Evanghelia lui Cristos. Avea un singur scop, o singură ţintă: slava lui Dumnezeu. El era neîncetat constrâns a mărturisi ori a muri. El nu-şi îngăduia odihnă nici zi, nici noapte, ci cutreiera neîncetat pământ şi mare, străbătea munţi şi dealuri. Striga şi nu tăcea, nimic şi nimeni nu-l putea opri. Târât în faţa sinedriului ori tronurilor împărăteşti, el una făcea: mărturisea mereu despre adevăr. Şi chiar în faţa morţii, înainte ca tăişul securii să-i despartă capul de trup, el vorbea, se ruga, mărturisea, îndemna, şi, în cele din urmă momente, binecuvânta pe călăii săi." Oricine voieşte să fie ucenicul lui Cristos, ar trebui să înţeleagă că întreaga lui activitate trebuie să fie caracterizată de râvnă.

De asemenea, nu poate fi ucenic adevărat acela care nu are o credinţă puternică în Dumnezeu. Toţi uriaşii în credinţă au fost oameni simpli, dar care au făcut lucruri mari tocmai pentru că, dându-şi seama de slăbiciunea lor, s-au încrezut deplin în Dumnezeu. Acolo unde omul se poate descurca singur, credinţa n-are ce face. Ea acţionează numai pe terenurile considerate imposibile. Face ca imposibilul să devină posibil. Credinţa nu întâmpină piedici. Crede pe Dumnezeu pe cuvânt. "Toate lucrurile sunt cu putinţă celui ce crede." (Marcu, 9:23) Acolo unde îndoiala vede obstacole, credinţa găseşte calea. Unde îndoiala vede noapte întunecoasă, credinţa vede aurora dimineţii. Acolo unde îndoiala întreabă: cine poate crede una ca asta? Credinţa răspunde: eu.

Credinţa nu pare a fi totdeauna logică. Nu după logică a părăsit Avraam ţara Caldeilor şi a mers într-o ţară pe care n-a cunoscut-o nici el nici părinţii lui. Nu după logică Iosua a îndrăznit să cucerească Ierihonul, o cetate puternică, cu ziduri mari, ce părea invulnerabilă. Şi totuşi atât Avraam, cât şi Iosua au făcut-o, fiindcă au crezut pe Dumnezeu că ceea ce spune şi face. De fapt, credinţa este cel mai logic lucru din lume. Ce poate fi mai logic, decât ca o creatură să se încreadă în Creator. Este ilogic să crezi în Acela care nu poate să mintă, nu poate să înşele, nu poate să greşească? A crede în Dumnezeu este lucrul cel mai logic şi cel mai raţional.

Nu trebuie să pierdem niciodată din vedere că ucenicul este permanent într-o stare de război, atât cu el însuşi, cât şi cu puterile întunericului. Duhurile răutăţii se află atât în văzduh, cât şi în fii neascultării care sunt printre noi. Ucenicul are de dat zilnic lupte interne şi externe. În război este absolut necesară unitatea, armonia. Nu este timp pentru invidie, pentru gelozie. De aceea este imperios necesar ca ucenicii, care sunt ostaşi în armata Regelui, să fie totdeauna uniţi. Războiul implică suferinţă. Adresându-se lui Timotei, ap. Pavel îl îndeamnă: "Suferă împreună cu mine ca un bun ostaş al lui Cristos." Adevăratul ostaş execută ordinele superiorului său fără a cere lămuriri şi explicaţii. Trebuie să mai amintesc aici că adevăratul ucenic, după ce a devenit în clar cu misiunea ce o are de îndeplinit, nu se mai compromite cu plăcerile de o clipă ale veacului. "El poate fi necunoscut, deşi foarte bine cunoscut, cu toate că moare în fiecare clipă, el trăieşte. Este sărac şi totuşi îmbogăţeşte pe mulţi, deşi nu are nimic, posedă totul." (2 Corinteni, 6:9, 10)
Un adevărat ucenic nu caută numai darurile lui Cristos, ci pe El însuşi. Să fim ucenici adevăraţi, nu numai cu numele, nu numai clienţi care vin din când în când la Isus pentru a lua "bucate, vin şi lapte, fără bani şi fără plată." Fie ca Tatăl ceresc să ne ţină mereu simţurile treze, pentru a înţelege că dedicându-ne vieţii de ucenic, noi nu mai suntem ai noştri. Să proslăvim, dar, pe Dumnezeu în trupul şi în spiritul nostru, care sunt ale Lui. Amin!

Dacă ne-am ales pe Domnul şi-am devenit ucenici,
Să ne respectăm cuvântul, ca să fim ai lui amici.
Să iubim şi noi cu fapta, precum şi El ne-a iubit,
Prin furtunile vieţii să iubim necontenit.
Să trăim în armonia ce se cade unor fraţi,
Şi să dovedim că suntem – UCENICI ADEVĂRAŢI.

Doamne, învaţă-ne să ne rugăm!

Într-o zi, Isus se ruga într-un loc anumit. Când a isprăvit rugăciunea, unul din ucenicii Lui I-a zis: "Doamne, învaţă-ne să ne rugăm, cum a învăţat şi Ioan pe ucenicii lui." Atunci Isus le-a prezentat frumoasa şi completa rugăciune, atât de cunoscută astăzi – TATĂL NOSTRU. Ucenicii nu i-au cerut Domnului să-i înveţe să predice, să-i înveţe să cânte sau alte lucruri. Văzând importanţa pe care Isus o dă rugăciunii, i-au cerut să-i înveţe şi pe ei să se roage. Domnul nu le-a reproşat că de atâta vreme sunt împreună şi ei nu ştiu acest lucru. Dimpotrivă, credem că Isus s-a bucurat văzând la ucenicii această stare de inimă.
După atâţia ani de frecvenţă în şcoala Domnului nostru, cineva ar putea spune că avem atâtea subiecte importante, atâtea lecţii legate de adevărul prezent despre care ar trebui să scriu, iar eu insist să mă ocup cu lucruri începătoare. Dintr-un anumit punct de vedere, aşa se văd lucrurile. Noi, care demult trebuia să fim învăţători, vorbim despre rugăciune, punem din nou temelia pocăinţei şi a credinţei în Dumnezeu. Dar aşa cum s-a purtat Domnul faţă de noi la început, când eram nişte caractere nedezvoltate şi aveam nevoie de mult soare din iubirea lui Dumnezeu şi de multe învăţături, tot aşa avem obligaţia să ne purtăm şi noi faţă de cei care astăzi îşi toarnă fundaţia cunoştinţei lor despre adevăr şi încep zidirea caracterului creştin. Şi cei mai mici din Adunarea Domnului trebuie să beneficieze de condiţii prielnice pentru creştere, ca să poată ajunge oiţe şi oi. "... să asculte însă şi înţeleptul, şi îşi va mări ştiinţa, şi cel priceput, şi va căpăta iscusinţă." (Proverbe, cap. 1:5)
Revenind la subiect, amintesc faptul că a fost o vreme când Adam, strămoşul nostru, a fost în armonie cu Dumnezeu. A fost chiar într-un legământ cu El. Dar Adam a călcat acest legământ, iar descendenţii săi, în loc să se nască sub legământ s-au născut ca străini. Totuşi, Dumnezeu a păstrat o relaţie cu cei care au dorit să se apropie de El. Aşa au fost Abel, Enoh, Noe, chiar dacă (legal) erau sub condamnare. Mai târziu Dumnezeu a intrat în relaţie de legământ cu Avraam, apoi cu Isaac şi Iacob. Cele douăsprezece seminţii ale lui Iacob au format poporul Israel, căruia Dumnezeu le-a dat legământul Legii de la Muntele Sinai. Toţi aceşti descendenţi ai lui Iacob au putut merge la Dumnezeu prin rugăciune. Neamurile, însă, n-au avut acest privilegiu.
Ne amintim de sutaşul Corneliu din Cezarea, care se ruga mereu. Deşi era un cucernic şi temător de Dumnezeu, rugăciunile sale n-au fost acceptate, chiar după moartea lui Isus. Moartea lui Isus nu l-a adus pe Corneliu (care era dintre neamuri) într-o relaţie cu Dumnezeu, până s-au sfârşit cele şaptezeci de săptămâni de favoare evreiască. După ce ap. Petru îi "vesteşte Evanghelia păcii, prin Isus Cristos, care este Domnul tuturor", şi că " El a fost rânduit de Dumnezeu Judecătorul celor vii şi a celor morţi", pe baza Meritului Domnului, Corneliu este acceptat de către Dumnezeu. "În nimeni altul nu este mântuire: căci nu este sub cer nici un alt Nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi." (Faptele Apostolilor, cap. 4:12) El este mijlocitorul şi avocatul nostru. Cum devine El avocatul nostru? Dacă acceptăm că noi am fost nişte păcătoşi, că Isus ne-a răscumpărat din păcatul nostru, dacă ne căim de acest lucru şi întoarcem spatele la păcat, lepădându-ne de noi înşine şi devenind ucenici ai Săi, atunci El ne îndreptăţeşte şi devine avocatul nostru înaintea Tatălui. Nimeni nu va primi răspuns la rugăciunile sale, dacă nu este ucenic a lui Isus. Domnul nu împiedică pe nimeni să-şi plece genunchii, dar rugăciunile acceptate sunt numai acelea care se fac prin Isus. " Eu sunt calea, adevărul şi viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine." (Evanghelia după Ioan, cap. 14:6)
Dumnezeu în adâncul Înţelepciunii Sale şi prin ştiinţa Lui de mai înainte ne-a dat privilegiul fericit de a-i aduce închinare şi laudă. Am face o distincţie între închinare şi rugăciune. Închinarea este o aplecare, o recunoaştere a Maiestăţii Supreme un act de reverenţă, de adorare. Rugăciunea, însă, este expresia unei cereri. Dorinţa după umplerea, tot mai mult, cu Spiritul Sfânt este binecuvântarea care trebuie cel mai mult căutată în rugăciunile noastre. Noi am primit o măsură de Spirit, când am fost acceptaţi ca ucenici ai lui Isus, şi aceea flacără aprinsă atunci trebuie să devină în viaţa noastră o putere, care să controleze întreaga fiinţă. Scopul nostru este să devenim, în inimă şi voinţă, la starea plinătăţii Domnului nostru. Când îl vom vedea aşa cum este, atunci nu vor mai fi rugăciuni, ci numai laude. Aşteptăm cu drag Împărăţia pe care Domnul ne-a spus s-o implorăm: "...vie impărăţia Ta; facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ."
Din rugăciunea – Tatăl nostru – noi învăţăm foarte multe lucruri. În primul rând învăţăm să dăm onoare lui Dumnezeu, să-L recunoaştem ca Stăpân şi Suveran al Universului, exprimându-ne dorinţa ca numele Lui să fie sfinţit. Îi amintim despre Împărăţia promisă şi zicem ca în toate lucrurile să se facă numai voia Sa. Menţionăm foarte pe scurt nevoile noastre pământeşti. "Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi;" Isus a spus: "Pâinea lui Dumnezeu este aceea care se pogoară din cer, şi dă lumii viaţa ", şi "Eu sunt Pâinea vie, care s-a pogorât din cer." Totuşi, în rugăciunea Tatăl nostru este vorba de pâinea noastră pământească, pâinea ce alimentează trupul de carne. Ne rugăm să ne ierte greşelile noastre, aşa după cum iertăm şi noi altora şi, în sfârşit, să fim ajutaţi a nu cădea in ispită, atunci când ispititorul ne încearcă vigilenţa.
Mai înainte am amintit de Corneliu şi faptul că, rugăciunile sale – deşi sincere – n-au fost acceptate. Aceasta nu înseamnă că Dumnezeu nu a luat seama la ele. Am observat mai sus că, după ce ap. Petru îl prezintă pe Isus lui Corneliu, acesta a crezut şi prin Numele Lui a căpătat iertarea păcatelor , primind şi Duhul Sfânt. Ce înţelegem din purtarea Tatălui faţă de Corneliu? Înţelegem că şi astăzi, unii care vin la Dumnezeu şi se roagă plini de râvnă fără să cunoască condiţiile stabilite pentru a fi recunoscuţi ca şi copii ai Săi, rugăciunile lor ca şi ale lui Corneliu vor sta înaintea Tatălui ca o aducere aminte. Cel care cercetează inimile este Dumnezeu şi El ia notă de orice rugăciune sinceră care se ridică spre El pe aripile credinţei. Urmează ca fiecare personal să accepte mesajul împăcării, să creadă în jertfa Domnului Isus pentru a fi acceptat şi el de către Dumnezeu. A ne apropia de Marele Arhitect al Universului este cel mai minunat privilegiu pe care îl are un muritor. Noi trebuie să mergem înaintea Lui totdeauna, în spiritul reverenţei şi respectului şi numai în Numele lui Isus. Să fim plini de seriozitate. Să nu rostim nici un cuvânt pe care să nu-l gândim. Mai este un lucru important. După ce am făcut rugăciunea, să veghem la aceasta cu toată stăruinţa. Să fim atenţi şi să observăm când şi cum primim răspuns la rugăciunile noastre. Poate că, Dumnezeu uneori întârzie cu răspunsul, pentru a ne încerca credinţa, răbdarea şi seriozitatea. Să ştim, însă, şi să fim siguri că Dumnezeu niciodată nu este indiferent la cererea copiilor Săi.
"Vie Împărăţia Ta, facă-se voia Ta, precum în cer, aşa şi pe pământ", ne rugăm noi zi de zi. Să obosim a face acest lucru? Nicidecum! Domnul ne-a cerut să dorim mereu această Împărăţie şi să ne rugăm pentru ea. A renunţa la rugăciune înseamnă a renunţa la credinţă. Împărăţia oricum vine, fie că vrea cineva, fie că nu vrea, fie că se roagă cineva, fie că nu se roagă. Dar Domnul voieşte ca fiecare generaţie de copii ai Săi, să fie primii care doresc cu ardoare aşezămintele Sale, să fie primii care aşteaptă ca Dumnezeu să proslăvească locul unde se odihnesc picioarele Sale şi să-l facă glorios. Închei aceste modeste cuvinte de mai sus, printr-o afirmaţie a pastorului Russell: "Continuaţi să spuneţi, continuaţi să credeţi, continuaţi să vă rugaţi necontenit, continuaţi să ziceţi vie Împărăţia Ta, continuaţi să doriţi timpul când Împărăţia va binecuvânta toate familiile pământului." AMIN!