Cugetări

Suntem fericiţi să ştim că Dumnezeu, Tatăl nostru, a măsurat totul. El ştie cum vom reflecta slava Fiului Său cât timp suntem aici pe pământ. Noi suntem lucrarea Sa, şi îndată ce divinul Sculptor Îşi va fi terminat lucrarea, El ne va scoate din atelierul Său pentru a ne aşeza fără zgomot la locul pe care-l vom ocupa în Împărăţie. Ceea ce face Dumnezeu în noi este mai important decât ceea ce facem noi pentru El. Într-o zi se va spune: "Ce lucruri mari a făcut Dumnezeu pentru noi " (Numeri 23:23).

Nădejdea Vieţii

"O nădejde amânată îmbolnăveşte inima, dar o dorinţă împlinită este un pom de viaţă." (Prov.13:12). Câte iluzii s-au dovedit deşarte şi au lăsat în urmă goluri şi regrete. Unii şi-au pus nădejdea în bogăţii, ca mai târziu să ajungă săraci. Alţii s-au încrezut fără rezerve în prietenii lor, care de cele mai multe ori i-au decepţionat. Singură Evanghelia ne aduce o speranţă sigură. Ea ne aduce:

"...nădejdea vieţii veşnice, făgăduită mai înainte de veşnicii de către Dumnezeu care nu poate să mintă..." (Tit 1:2).

În mijlocul atâtor frământări şi incertitudini ale vieţii, credinţa este ancora nădejdii noastre. Credinţa aceasta nu este naivă, ci se bazează pe făgăduinţele lui Dumnezeu, care sunt "Da" şi "Amin". Dar nădejdea noastră nu se bazează numai pe credinţă, ci pe însuşi "... Domnul Isus Hristos, nădejdea noastră." (1Timotei 1:1). Faţă de această singură şi sigură speranţă, toate speranţele omeneşti nu sunt decât iluzii deşarte.

Da şi Nu

"Felul vostru de vorbire să fie : "Da, da; nu , nu..." (Matei 5: 37).

"Da şi nu", sunt două monosilabe care au o putere extraordinară în deciziile pe care le luăm. Un "nu", spus hotîrât, a fost comparat cu o mare spumegândă care respinge cele mai sălbatice talazuri. Un "nu" definitiv, este arma irezistibilă prin care putem respinge orice ispită. "Moise, când s-a făcut mare, "nu" a vrut să fie numit fiul fiicei lui Faraon." (Evrei 11:24). Avraam a spus "nu", darurilor împăratului Sodomei. (Genesa 14:23).

A spune "da" când trebuie, este la fel foarte important. Să spunem "da", când Domnul ne cere să-l urmăm. Să spunem "da" lucrurilor adevărate, drepte, curate, tuturor celor ce sunt vrednice de cinste, vrednice de iubit etc. "Da şi nu", se pare că sunt o parte pozitivă şi una negativă. Dar întrebuinţarea lor corectă în viaţa creştină, aduc un rezultat pozitiv. În lumea neregenerată a scepticismului şi minciunii, atât "da" cât şi "nu", produc deziluzie.

PSALMUL 139

Doamne, Tu mă cercetezi,
Când stau jos şi când mă scol,
Gândurile mi le vezi,
Fără Tine mă simt gol...
Toată fiinţa mea o ştii,
Toate simţurile vii.

Şi Tu-mi ştii cuvântul meu,
Nici nu-mi ajunge pe limbă,
Iar când simt balsamul Tău,
Toată viaţa mi se schimbă...
Eu mereu mă simt de vină,
Tu mereu îmi eşti lumină.

Unde mă voi duce , oare,
De la faţa Ta, Stăpâne?
Tu mă umpli de candoare,
De virtuţile creştine...
Tu eşti Regele meu drept,
Tu eşti focul meu din piept.

Când în adâncimi de taină,
M-ai ţesut în chip ciudat,
Din pământ mi-ai făcut haină,
Şi suflare Tu mi-ai dat...
Te laud că m-ai făcăt
O fiinţă dintr-un lut!

Când eram în nefiinţă
Şi cu ochii mă priveai,
Cu divina Ta ştiinţă,
Cartea Vieţii îmi scriai...
Cât este de nepătruns
Gândul Tău şi de ascuns.

Cercetează-mă, Părinte,
Şi cunoaşte-mi inima;
Pune-n ea îndemnuri sfinte,
Să prosper pe calea Ta...
Şi din lumea de urgii,
Du-mă Doamne-n veşnicii.

Rodica Dragoş.

Importanţa Profeţiilor

"Şi tot ce a fost scris mai înainte, a fost scris pentru învăţătura noastră, pentru ca, prin răbdarea şi prin mângăierea pe care o dau Scripturile, să avem nădejde." (Romani 15: 4).

Profeţia este o istorie scrisă înainte ca evenimentele să se întâmple. Un studiu serios, cumpătat şi reverenţios al Sfintelor Scripturi ne va convinge că, în Cuvântul lui Dumnezeu profeţiile ocupă un loc deosebit de important. Dumnezeu s-a îngrijit ca omul, pe lângă informaţii despre Univers, despre planeta pe care o locuieşte, despre devenirea lui în existenţă în această viaţă, să primească informaţii şi despre scopurile Sale cu el, şi i-a descoperit: "...taina ţinută ascunsă din veşnicii şi în toate veacurile,... Hristos în voi nădejdea slevei." (Coloseni 1: 26;27).

Aserţiunea unui autor este remarcabilă: "Nici o activitate nu este mai nobilă şi înnobilatoare, decât studiul reverenţios al scopurilor lui Dumnezeu, la care îngerii doresc să privească."

"Şi avem cuvântul profeţiei făcut şi mai tare; la care bine faceţi că luaţi aminte, ca la o lumină care străluceşte într-un loc întunecos, până se va crăpa de ziuă şi va răsări Luceafărul de dimineaţă în inimile voastre." (2 Petru 1: 19).

Cu toate acestea , mulţi oameni care îşi mărturisesc credinţa în Dumnezeu şi frecventeză o confesiune sau alta, micşorează importanţa profeţiilor. În ultima carte a Bibliei citim despre o binecuvântare care va veni peste cei ce ascultă şi păstrează cuvântul profeţiei. Fără o înţelegere a profeţiilor nu vom putea pătrunde în Înţelepciunea lui Dumnezeu ca să ne bucurăm de armonia Planului Său.

Răscumpărătorul nostru a fost un cercetător zelos al profeţiei şi adeseori s-a referit la ce a spus un profet sau altul. El a fost, de fapt, Cel mai mare dintre profeţi şi, în acelaşi timp obiectul tuturor profeţiilor. Toate cuvintele Sale adresate ucenicilor, au fost întreţesute cu preziceri profetice despre viitor. Oamenii sinceri faţă de Dumnezeu, care ating coardele harfei profetice, descoperă admirabile şi măreţe făgăduinţe, precum şi instrucţiuni pentru o viaţă sfântă. Cântând pe această harfă, vom intona cele mai dulci şi fermecătoare melodii. Privind la profeţii observăm că, singur Dumnezeu deţine în puterea Sa timpurile şi anotimpurile. Toate evenimentele ce au loc pe planetă se duc la îndeplinire "...după sfatul hotărât şi după ştiinţa mai dinainte a lui Dumnezeu..." (Fap. Apost. 2:23).

Apocalipsa – o profeţie.

Profeţii Vechiului Testament au fost oameni integri, pe care Dumnezeu i-a folosit ca să descopere poporului Său evenimentele ce vor avea loc pe planeta noastră, în perioada când păcatul a fost permis. Ele zugrăvesc schiţa istoriei universale, în timpul căreia Dumnezeu îşi alege un popor care să-I poarte Numele. Totuşi cea mai excelentă profeţie o găsim în Noul Testament. Ea se numeşte Apocalipsa lui Ioan. Cuvântul grecesc apokalipsis este tradus în romaneşte "descoperire" sau "revelaţie". Majoritatea oamenilor au pervertit acest cuvânt şi l-au asociat cu un război nuclear sau cataclism cosmic. De fapt, este un mesaj pe care Dumnezeu l-a dat Fiului, ca să îl facă cunoscut servilor Săi, trimiţând pe înger la robul Său Ioan. Nici o altă carte nu este atât de calomniată şi detestată ca aceasta, care conţine cele mai admirabile profeţii despre viitor.

Unii spun că este prea profundă ca să poată fi înţeleasă şi că Dumnezeu n-a intenţionat niciodată ca această carte să fie înţeleasă. Alţii, din contră, spun că cele mai multe viziuni s-au întâmplat în veacurile trecute şi chiar cu poporul Israel. Dar cât de bucuroase sunt inimile celor ce nu ascultă vocile străine, ci doar glasul infailibil al Spiritului Sfânt: "Ferice de cine citeşte, şi de cei ce ascultă cuvintele acestei profeţii, şi păzesc lucrurile scrise în ea! Căci vremea este aproape!" (Apoc. 1:3).

Nu ne propunem aici să explicăm această fascinantă carte. Sugerăm doar, legătura divină dintre Daniel şi Apocalipsul. Să observăm Împărăţiile Universale din visul lui Nebucodonosor, precum şi viziunea lui Daniel despre cele patru fiare, descrisă în capitolul 7. Apocalipsul este legat, atât de cartea lui Daniel din Vechiul Testament, cât şi cu învăţăturile profetice ale Domnului şi ale Apostolilor din Noul Testament. În ce priveşte legătura cu cartea lui Daniel, obiectul şi simbolurile sunt aceleaşi.

De asenenea, observăm conglăsuirea dintre parabole şi Apocalips. Aceste parabole ale Domnului sunt în legătură cu Apocalipsul. În parabole avem nunta " Fiului de Împărat", iar în Apocalips nunta "Mielului". În parabole feceoarele sunt trezite prin strigătul de la miezul nopţii: "Iată Mirele", în Apocalips sosirea este înfăţişată de către evenimentele care o însoţesc etc.

Aceeaşi armonie se poate vedea între învăţăturile profetice ale Apostolilor şi cele din Apocalips. Prezicerile lui Pavel cu privire la marea apostazie, sunt adeverite de Apocalips prin legăturile cu Roma şi persecuţia creştinilor din partea acestei Biserici apostate.

Cele două profeţii admirabile din Daniel 2 şi 7, reprezintă schiţa istoriei universale în decurs de douăzeci şi cinci de secole. Acestea îşi ajung culmea la a doua venire a Domnului. Dar ori cât de reverenţios şi metodic am studia profeţiile, ele nu ne vor indica niciodată, ziua sau anul eliberării copiilor lui Dumnezeu, anul înlăturării ordinei prezente şi stabilirea Împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ. Profeţiile conţin descrieri generale despre evenimente, prin care copilul treaz şi umilit să fie în stare a cunoaşte unde se află pe fluviul vremilor şi să poată dezvolta adevărata evlavie şi asemănare cu Învăţătorul său. La ori care bornă kilometrică suntem, să rămânem credincioşi. Eleberarea va veni sigur. Cu toată împotrivirea elementelor de astăzi, faţa lumii va fi schimbată şi oamenii se vor întoarce la chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Amin!

PSALMUL 2

Popoarele se întărâtă,
Cugetă fără de minte,
Împăraţii se răscoală
Contra lucrurilor sfinte.

Ocărăsc pe Domnul slavei
Şi pe Unsul Său, zicând:
Să le rupem lanţurile,
De ei să scăpăm curând.

Domnul din cer le vorbeşte
Tuturor de pe pământ:
"UnsulMeu astăzi vesteşte
Din Sion, Muntele Sfânt".

Cu toiag mare de fier,
Va zdrobi orice popor,
Peste toată moştenirea,
El va fi stăpânitor.

Fiţi ci multă-nţelepciune,
Domnitori şi împăraţi,
Poate că Domnul din ceruri
Va permite să scăpaţi.

Slujiţi Domnului cu frică
Şi daţi cinste Fiului,
Să aveţi cu toţii parte
De Împărăţia Lui.

Rodica Dragoş.

Jugul Bun

"Luaţi jugul Meu asupra voastră, şi învăţaţi de la Mine, căci Eu sunt blând şi smerit cu inima; şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre. Căci jugul Meu este bun, şi sarcina Mea este uşoară." (Matei 11:29,30).

Jugul este simbolul robiei. Fiecare om poartă pe grumaz un jug, fie că recunoaşte, fie că nu recunoaşte. "Nu ştiţi că dacă vă daţi robi cuiva de care ascultaţi, sunteţi robi aceluia de care ascultaţi, fie că este vorba de păcat, care duce la moarte, fie că este vorba de ascultare, care duce la neprihănire? (Romani 6:16). "...căci fiecare este robul lucrului de care este biruit." (2Petru 2:19). Dumnezeu zice prin profet: "Este bine pentru om să poarte un jug în tinereţea lui. Să stea singur şi să tacă, pentru că Domnul i l-a pus pe grumaz." (Plângerile lui Ieremia 3:27,28).

Dacă se întâmplă aşa, dacă Domnul i l-a pus pe grumaz, atunci este un jug bun, care va aduce bine. Realitatea zilelor noastre, însă, ne demonstreză altceva. Omenirea este încătuşată în juguri despotice şi heteroclite. Marea tristeţe este că, epidemia jugurilor false, această molimă a sedus şi seduce pe mulţi, chiar dintre copiii lui Dumnezeu.

Sunt o mulţime de juguri. Amintesc, doar câteva: jugul egoismului, jugul meloman, jugul financiar, jugul comercial, jugul politic, jugul social, jugul păcatului, jugul mândriei deşarte etc. Toate aceste juguri rănesc pe cei ce le poartă şi le întunecă raţiunea. Toţi cei care poartă astfel de juguri, muncesc din greu, îşi fac planuri, i-au hotărâri, uneori dau faliment, se supără, se chinuie, se descurajează, se încurajează, iar unii cad în disperare. În lupta lor turbată după avere şi finanţe, sunt jefuiţi de adevărata fericire. Scopul Domnului Isus este ca, la timpul potrivit să elibereze pe toţi oamenii din tot felul de juguri. Cei care astăzi vor să fie scăpaţi de jugurile împovorătoare, trebuie să se predea cu totul lui Hristos şi să i-a jugul Lui asupra lor.

În Evanghelia după Matei cap. 11:29,30 – cuvinte pe care le-am citit la început – Domnul nostru s-a adresat, în primul rând evreilor. El a fost trimis la oile pierdute a casei lui Israel. Deşi, pe vremea aceea evreii se găseau sub jugul roman, un jug foarte greu, nu credem că Domnul s-a referit la acel jug. Un alt jug greu apăsa asupra lor. Era jugul Legii. În imperfecţiunea lor, evreii s-au împotmolit şi nu l-au mai putut duce. Nu pentru că Legea era neraţională şi nedreaptă, ci imperfecţiunea lor a făcut ca acest jug să fie imposibil de dus. Domnul Isus ţinând Legea a dovedit măsura deplină a capacităţii unui om perfect. La vremea aceea, Isus îi cheamă pe israeliţi să vină sub jugul Lui. Dar aveau un lucru de îndeplinit – să moară, pentru a deveni Creaţii Noi. Să moară nu numai faţă de Legământul Legii, ci faţă de toate speranţele şi perspectivele pământeşti. Au răspuns câţiva ucenici, care s-au asociat cu Mesia. Isus a început atunci o lucrare neînţeleasă de nimeni. A început o Creaţie Nouă.

Noi nefiind evrei, n-am fost niciodată sub jugul Legii, totuşi noi am avut de purtat o povoară grea care ne dobora la pământ. Era jugul păcatului şi a morţii. Aduceţi-vă aminte câtă mângăiere am aflat în cuvintele Învăţătorului, câtă speranţă, câtă bucurie, câtă pace în inimi, atunci când am auzit că: toţi cei împovoraţi să vină la El, să ia jugul Lui asupra lor. Ei sunt asiguraţi că jugul Lui este uşor. Este uşor în sensul că, se poate purta şi nu produce răni. Este uşor pentru că Domnul este cu noi în jug. Îsuşi Domnul spune că are un jug uşor, confortabil şi plăcut. Jugul Lui este un jug elastic. Este mare pentru cei mari, este mic pentru cei mici. Domnul duce pentru noi tot ceea ce nu putem duce.

Se cere perfecţiune pentru a purta acest jug, iar noi suntem imperfecţi. Dacă noi avem numai o zecime de perfecţiune şi nouă zecimi imperfecţiune, Domnul va duce pentru noi cele nouă zecimi care ne lipsesc. Dacă avem jumătate imperfecţiune, Domnul va duce cealaltă jumătate. Carnea s-ar putea să sufere, dar spiritul se bucură. Sub aranjamentul Dumnezeiesc nu i se cere nimănui mai mult decât poate. Dar cât poate i se cere. Oricum, Domnul are de completat la jertfa fiecăruia, chiar şi a celui ce aduce sută la sută.

Dacă privim la experienţele ap. Pavel, la suferinţele lui, puţini am spune că jugul lui Hristos este uşor. Şi totuşi, paradoxal, lui Pavel i s-a părut uşor. Pentru Domnul a fost în stare să piardă toate lucrurile care, pentru el erau câştiguri, să le considere ca pe nişte gunoaie, numai ca să câştige pe Hristos şi să fie găsit în El. A luat pe grumaz jugul lui Hristos şi cu umilinţă s-a supus conducerii Lui, oriunde a fost. "...În osteneli şi mai mult; în temniţe, şi mai mult; în lovituri fără număr; de multe ori în primejdii de moarte! De cinci ori a căpătat de la Iudei patruzeci de lovituri fără una; de trei ori a fost bătut cu nuiele; odată a fost împroşcat cu pietre; de trei ori s-a sfărâmat corabia cu el; o noapte şi o zi a fost în adâncul mării. Deseori a fost în călătorii, în primejdii pe râuri, în primejdii din partea tâlharilor, în primejdii din partea celor din neamul său, în primejdii din partea păgânilor, în primejdii între fraţi mincinoşi. În osteneli şi necazuri, în foame şi sete, în posturi adesea, în frig şi lipsă de îmbrăcăminte! Şi pe lângă lucrurile de afară, în fiecare zi îl apăsa grija pentru toate Bisericile." (2Corinteni 11: 23-28). Omul acesta, care a trăit în carne şi oase ca noi, a putut să afirme printre toate acestea că: "...simte plăcere în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorări, pentru Hristos; căci când sunt slab, atunci sunt tare." (2Corinteni 12: 10).

"Eroii sunt eroi când se bazează pe a lor preamărire."

Nici jugul diaconului Ştefan nu a fost mai uşor, dar l-a purtat cu demnitate, şi chiar în timpul când duşmanii lui îl omorau cu pietre, a îngenunchiat şi a strigat cu glasul tare: "Doamne nu le ţinea în seamă păcatul acesta!" (Faptele Apostolilor 7:60).

De unde vine, oare, această bucurie de a te repausa mereu în făgăduinţele lui Dumnezeu? Aceasta este odihna dulce a minţii care cugetă mereu la armonia din Casa Tatălui, unde suntem aşteptaţi cu drag. Valoarea acestei odihne nu se poate cunoaşte, decât atunci când ajungem în probele suferinţelor. Domnul ne dă cheia prin care să rezistăm: "...învăţaţi de la Mine, căci Eu sunt blând şi smerit cu inima; Luaţi jugul Meu asupra voastră..." Fie ca Tatăl nostru ceresc să ne ţină credincioşi adevărului Său, până ne va chema cu bucurie în patria Sa. Amin!

PSALMUL 1

Fericit este acela
Care-n pribegia lui,
Se călăuzeşte-ntruna
După legea Domnului.

El cu badjocoritorii
Nu are legătură,
Pe cei răi îi ocoleşte
Cum spune în Scriptură.

Este ca pomul sădit
Lângă apa de izvor,
Face-n fiecare an
Roade pentru viitor.

Frunza lui nu veştezeşte,
Duce tot la bun sfârşit,
El se-aseamănă în toate
Cu un om neprihănit.

Dar cei răi sunt ca şi pleava
Spulberată pe pământ,
Ei au semănat furtună
Şi vor secera în vânt.

Rodica Dragoş.

Părintele Avraam

"...tatăl nostru al tuturor..." (Romani 4:16).

După însemnătatea numelui, Avram era "părintele înalt", pe care Dumnezeu l-a numit Avraam, "părintele mulţimilor."

Aşa cum se ştie, Avraam şi-a petrecut viaţa timpurie în oraşul Ur, în Caldea – Irakul de astăzi. Se spune că la 37 km. Sud de Ur se găseşte un grup de movile cunoscut sub numele de ERIDU – (Abu Şarem) – căminul lui Adapa. Arheologii au căzut de acord că acolo a fost Grădina Eden. Astăzi, Ur nu mai este decât o staţie de cale ferată, o gară la aproximativ 190 km. de Basra, lângă golful Persic – pe drumul Bagdadului.

Biblia ne spune că, prima convorbire a lui Dumnezeu cu Avraam a fost pe vremea când el era în Ur. De unde ştim lucrul acesta? În GENESA cap. 11:31, citim: "Terah a luat pe fiul său Avram, şi pe Lot, fiul lui Haran, fiul fiului său, şi pe Sarai, noru-sa, nevasta fiului său Avram. Au ieşit împreună din Ur, din Caldea, ca să meargă în ţara Canaan. Au venit până la Haran şi s-au aşezat acolo." Citind mai departe, cap. 12 v 1,2,3 observăm cum Dumnezeu i-s zis lui Avram să iasă din ţara lui, din casa tatălui său şi să meargă într-o altă ţară. Îl asigură că îl va face un neam mare, că îl va binecuvânta, şi că toate familiile pământului vor fi bine cuvântate în el. Avram a plecat, cum i-a zis Domnul. A luat cu el şi pe Lot, nepotul său. Avram a avut 75 ani când a ieşit din Haran. De aici se poate înţelege, că Dumnezeu i s-ar fi arătat lui Avram numai după moartea tatălui său, care s-a întâmplat în Haran. Avem, însă, mărturia diaconului Ştefan, din Faptele apostolilor cap. 7:2, unde citim: "...Dumnezeul slavei S-a arătat părintelui nostru Avraam, când era în Mesopotamia, înainte ca să se aşeze în Haran." De ce, oare, a trebuit ca Avram să iasă din Ur? Acolo se aşezase după potop cel mai mare fiu al lui Noe, Sem. Din această ramură a lui Noe se trăgea Avram. Dar imoralitatea a pătruns şi în această ramură, deşi era considerată cea mai reprezentativă. De aceea Dumnezeu l-a scos de acolo.

Credinţa sa puternică în făgăduinţele lui Dumnezeu l-a făcut ascultător şi astfel Avraam ajunge în Canaan.

Este posibil ca, ascultarea de Dumnezeu şi supunerea la voinţa Sa, pe Avraam să-l fi costat mult. Dar indiferent ce l-a costat, piederea numelui său bun, a averii sale ori altceva, Avraam nu s-a compromis cu oamenii din locul naşterii sale şi n-a luat parte la idolatria şi imoralitatea lor.

Când Avraam a intrat în pământul Canaanului, el s-a aşezat mai întâi la Sihem. Nu a stat mult acolo, ci s-a dus într-o parte mai muntoasă, aproape de Betel. Acolo şi-a stabilit casa, a ridicat un altar Domnului, şi s-a rugat pentru el, pentru familia sa, şi pentru toţi servii pe care îi avea sub mâna sa. Dacă suntem urmaşi ai lui Avraam, trebuie să ne dăm seama că este de lipsă a avea în casa noastră un altar închinat Domnului pe care să aducem arderile noastre de tot.

Ori de câte ori Dumnezeu cheamă pe cineva, El îi arată şi scopul pentru care este chemat. Când Dumnezeu îl cheamă pe Avraam să iasă din Ur, care devenise un târg al deşertăciunilor, ca premiu a acestei chemări îi face o făgăduinţă. Făgăduinţa cuprindea în sine nu numai faptul că Avraam va fi binecuvântat, ci şi aceea că prin dânsul vor fi binecuvântate toate familiile pământului. Deşi la timpul acela făgăduinţa era destul de întunecată, Avraam l-a crezut pe Dumnezeu şi acest lucru i-a fost socotit ca neprihănire. Ce putem învăţa de aici? Faptul de a nu pune niciodată la îndoială cuvintele lui Dumnezeu, felul în care îşi duce la îndeplinire spusele Sale. Învăţătura pe care o tragem din istoria lui Avraam este aceea că, lui Dumnezeu îi place să cinstească şi să răsplătească credinţa. Porunca lui Dumnezeu a fost: "Umblă înaintea Mea şi fii desăvârşit". Dar Dumnezeu ştia că Avraam era, de fapt, nedesăvârşit, atins de păcatul căderii. Porunca lui Dumnezeu nu era decât ca inima lui Avraam să fie întreagă devotată lui şi voinţei Sale. Şi aşa a fost. Din motive de credinţă, el a putut trece prin probe atât de aspre, ca aceea de a-şi jertfi unicul său fiu, în care erau concentrate toate făgăduinţele. Era credinţa puternică în făgăduinţele lui Dumnezeu că, anume, cândva, în viitor va fi stabilită pe pământ o domnie a dreptăţii prin sămânţa sa. Atunci va fi împărtăşită tuturor familiilor pământului binecuvântările din făgăduinţa făcută lui Avraam.

Când Împărăţia lui Hristos va pune la cale o domnie a dreptăţii pe pământ, ea va avea ca reprezentanţi "domni peste toată ţara." Putem fi siguri că Avraam va fi unul dintre aceştia. Credem că Avraam va avea o parte însemnată şi activă în distribuirea binecuvântărilor pentru omenire. Deşi Avraam, numit astăzi părintele credincioşilor, va fi doar distribuitorul. Adevărata binecuvântare pentru omenire va fi adusă de către sămânţa spirituală a lui Avraam – adică HRISTOS. Avraam nu va mai fi numit părintele credincioşilor, ci ca unul din copiii acestei seminţe.

După cum proba credinţei era cea mai însemnată parte din probarea lui Avraam, tot aşa se întâmplă şi astăzi. Proba cea mai aspră pe care o are credinciosul este încercarea credinţei. Astăzi umblăm prin credinţă şi nu prin vedere. Când soarele dreptăţii va împrăştia întunericul, când Caracterul lui Dumnezeu se va vedea în frumuseţea lui, se va umbla prin vedere. Dar credinţa lor nu va fi ca cea de astăzi, mai scumpă ca aurul. Admirăm înţelepciunea lui Dumnezeu care face deosebire între cei care astăzi renunţă la interese lumeşti pentru un scop mai proslăvit, şi lume în general.

"Acum, făgăduinţele au fost făcute lui Avraam şi seminţei lui. Nu zice: "Şi seminţelor", ca şi cum ar fi mai multe, ci şi cum ar fi vorba numai de una: "Şi seminţei tale", adică Hristos." (Galateni 3:16) Avraam, precum şi întregul Israel care vor deveni copii ai acestei seminţe, pot fi numiţi sămânţa seminţei. Apostolul arată acest lucru în declaraşia sa cu privire la legea Evangheliei, arătând că scopul ei era să facă făgăduinţa sigură pentru amândouă seminţiile. Atât pentru ceea spirituală care are credinţa lui Avraam, cât şi pentru ceea pământească – adică Israelul după trup. În Epistola către (Romani cap. 11), după ce descrie înlăturarea seminţei fireşti a lui Avraam şi alegerea seminţei spirituale în locul ei, apostolul ne spune că la sfârşitul veacului evanghelic, când sămânţa spirituală va fi gata de ales, îndurarea lui Dumnezeu se va întoarce înapoi seminţei fireşti a lui Avraam. Cuvântul spune: "Izbăvitorul va veni din Sion, şi va îndepărta toate nelegiuirile de la Iacov." (Romani 11:26). "În ce priveşte Evanghelia, ei sunt vrăşmaşi, şi aceasta spre binele vostru; dar în ce priveşte alegerea, sunt iubiţi, din pricina părinţilor lor." (Romani 11:28). Este de observat, de asemenea, că apostolul argumentează spunând că, "... dacă înlăturarea lui Israel a adus împăcarea lumii, ce va fi primirea lor din nou, decât viaţă din morţi?"

"O, adâncul bogăţiei, înţelepciunii şi ştiinţei lui Dumnezeu! Cât de nepătrunse sunt judecăţile Lui, şi cât de neînţelese sunt căile Lui!" (Romani 11:32)

Cât de puţin a putut înţelege Avraam din toată această făgăduinţă, că sămânţa ca stelele cerului are să fie o sămânţă spirituală, şi că sămânţa ca nisipul mării are să fie o sămânţă firească. Mulţumim lui Dumnezeu pentru că ne-a descoperit multe taine din adevărul Său. Amin!

IONA

Ninive, "cetatea mare", a făcut mult rău,
Domnul i-a vorbit lui Iona despre planul Său.
Scoală, du-te la Ninive, strigă-le ce Eu ţi-am spus,
Căci păcatele lor multe au ajuns la Mine sus.

Iona s-a gândit să fugă şi a alergat la mare,
Când corabia, spre Tars, era gata de plecare.
A plătit călătoria şi credea că a scăpat,
Însă Domnul l-a văzut, tocmai când s-a îmbarcat.

A suflat un vânt năprasnic, oamenii s-au speriat;
Norii negri de furtună barca le-a ameninţat.
Toţi erau cuprinşi de spaimă şi credeau că vor muri,
Numai Iona, fără teamă, se culcă şi adormi.

Scoală-te, i-a zis cârmaciul, de ce dormi atât de greu?
Nu vezi că perim cu toţii? Strigă Dumnezeul tău!
Haide, vom trage la sorţ, au zis unul către altul,
Vom putea atuncea şti, care este vinovatul.

Sorţul a căzut pe Iona şi fără al judeca,
I-au zis: cine eşti străine, care aste ţara ta?
Eu, fraţilor, sunt evreu şi mă ascundeam de Domnul,
Creator al lumii-ntregi, care a făcut şi omul.

Aruncaţi-mă în mare, senin, Iona le-a vorbit,
Numai eu am fost de vină că furtuna s-a pornit.
Au luat atunci pe Iona şi l-au aruncat în mare;
Furia s-a potolit şi-au avut cu toţo salvare.

Dar în jurul bărcii lor, un peşte s-a învârtit,
Care-n pântecele său, pe Iona l-a înghiţit.
De trei zile şi trei nopţi, din adâncul tăinuit,
Iona a strigat pe Domnul şi Domnul l-a auzit.

L-a scos viu din groapa-n care ajunse-se dus de val;
Domnul a vorbit la peşte să-l aducă iar la mal.
"Ziceam că sunt lepădat de la a Ta sfântă faţă,
Tu, Doamne, m-ai ascultat, mi-ai salvat a mea viaţă.

Eu îţi voi aduce jertfe şi-ţi voi mulţumi mereu,
Predicându-Ţi izbăvirea ce vine din braţul Tău."
Domnul zise-a doua oară lui Iona, şi-l întări:
Scoală şi du la Ninive mesajul că vor peri.

Încă paruteci de zile este timpul hărăzit,
Şi după această vreme, totul va fi nimicit.
Oamenii au dat crezare şi au hotărât un post,
De la mic până la mare, toţi într-o unire-au fost.

Chiar şi Maiestatea sa a şezut jos pe cenuşă,
S-a acoperit cu-n sac, respectând legea propusă.
Hotărârea lor de jertfă n-a putut să fie stinsă,
Până Domnul s-a oprit din mânia Lui aprinsă.

Iona s-a supărat foarte, că Domnul S-a îndurat,
Şi n-a nimicit cetatea ci, din milă, I-a iertat.
Vreau mai bine ca să mor, zise Iona, sunt mâhnit,
Ştiam că eşti plin de milă şi de-aceea am fugit.

Te ştiam cu bunătate şi îndelung răbdător,
Te ştiam plin de-ndurare, iubitor şi iertător.
"Bine faci tu că te mânii, când nimic nu te-a costat
Întâmplarea cu Ninive? Tu ai fost doar încercat."

Uneori suntem ca Iona şi adesea ezităm,
Dumnezeu când ne trimite, ţarina s-o-nsămânţăm.

Rodica Dragoş.

Gânduri

Cine suntem noi? De unde venim? Unde ne ducem? Are existenţa noastră vreun sens? Există ceva după moarte? Ştiinţa este incapabilă să ne răspundă. Singur Dumnezeu – Suveranul Universului, ştie să ne răspundă la toate întrebările noastre. Chiar dacă pământul pe care locuim nu este decât un fir de praf rătăcit în infinit, totuşi noi nu suntem pentru El, nişte fiinţe neânsemnate. El ne-a lăsat Biblia, cartea care înmănunchiază în mod sistematic nu numai esenţialul cunoştinţelor omeneşti, dar trece dincolo de marginea raţiunii noastre. Omul s-a folosit în mod remarcabil de intelegenţa sa. A exploatat materia, a dezintegrat atomul, a atins cosmosul, dar ignoră şi revine la propriile sale dimensiuni, când este vorba de existenţa sa şi de viitorul său veşnic. Cu cât se instruieşte mai mult, cu atât mai mult se pierde în neştiinţa lui, ca într-o pădure ecuatorială. Ştie să teleghideze şi să telecomande tot felul de arme sofisticate, navighiază pe internet prin toată lumea, dar nu ştie să-şi dirijeze propriile sale simţăminte. "O om, ce mari răspunderi ai!" Priveşte spre cer. Priveşte spre Golgota. Aduţi aminte că eşti inteligent. Luptă-te să ştii cine eşti, ce cauţi pe planeta aceasta. Să nu regreţi mâine ceea ce n-ai gândit azi.

ÎNCOTRO?

Poate că te obsedează nişte întrebări asupra sensului vieţii. Dacă priveşti " înapoi"vezi numai destrăbălare, minciuni, făţărnicie etc. Dacă priveşti "înainte", te temi de ce va fi după moarte. Dacă priveşti "în jurul tău", constaţi o lume depravată, plină de egoism, de nedreptate, de violenţă şi imoralitate. Atunci, încotro? Nu există rezolvare la problemele tale profunde? Există un Dumnezeu Atotputernic. El a creat Universul. "Ridică-ţi ochii în sus." El atât de mult a iubit lumea, încât i-a întins posibilitatea salvării din păcat. Şi pe tine te iubeşte. Şi ţie îţi dă şansa să vii la cunoştinţa adevărului şi să-ţi câştigi viaţa veşnică. Fiul Său, Isus Hristos te aşteaptă. "Ridică-ţi ochii în sus." Poate că pentru tine Isus e un mit, o iluzie. Poate că El niciodată n-a fost în orizontul tău de cunoaştere. Dacă nu cunoşti pe Isus, să ştii că El te cunoaşte. Ştie când ai suferit, când ai plâns, când ai avut reuşite şi când ai avut dezamăgiri. Tu ai putea să rămâi pentru totdeauna o victimă a nepăsării, dar dacă aşa confuz cum eşti, ţi-ai da jos masca ipocriziei, ai putea să te întâlneşti cu Cel ce doreşte, de mult, acest lucru. Depărtează mândria care ca un laţ te ţine captiv. Aruncă-te la picioarele Domnului. Spune-i: Sunt un păcătos, iartă-mă, primeşte-mă la Tine aşa cum sunt. Şi bucuria Domnului va fi tăria ta.

TRENUL VIEŢII

Suntem în plină călătorie a vieţii. Comparaţia vieţii cu o călătorie într-un tren, pare a fi banală, dar este destul de sugestivă. Trenul vieţii aleargă mereu. Prin faţa ochilor noştri defilează oraşe, câmpii, munţi, poduri, tunele, semnale macazuri etc. Poate că nu demult am trecut printr-un tunel întunecos; Moartea cuiva drag, un accident, o boală, o decepţie. Trenul a încetinit un pic, apoi şi-a reluat mersul normal. În staţii coboară multă lume, iar alţii urcă. Cei ce coboară lasă în vagoanele trenului averi, situaţii excelente, relaţii, cunoştinţe etc. Dar au luat cu ei la coborâre povoara păcatelor, dacă nu s-au pocăit în vremea călătoriei pe meleagurile acestui pământ. Să nu aşteptăm oprirea finală pentru a rezolva această chestiune. S-ar putea întâmpla să fie tardiv.

IUBIREA TA

Iubirea Ta pentru mine
Este de nepreţuit,
Ea îmi este alinare,
Cetate de neclintit.

Doamne, Tu îmi dai putere
Să n-am frică de nimic,
Când viaţa mă încearcă
"Tu eşti Bunul meu Amic".

Nu-i nimic de preţ mai mare
Nici putere, nici povaţă,
Ca iubirea Ta cea mare
Ce mă ţine în viaţă.

DOMNUL MEU

Al meu Domn îmi dă de toate,
Nu ştiu cum să-i mulţumesc,
În iubire şi dreptate,
Eu pe calea Lui păşesc.

Merg cu multă mulţumire,
Cu iubire şi cu zel,
Calea Lui e FERICIRE,
NU mai pot fără de El.

Rodica Dragoş.

IUBIREA - esenţa caracterului.

"Chiar dacă aş vorbi în limbi omeneşti şi îngereşti, şi n-aş avea dragoste, sunt o aramă sunătoare sau un chimval zingănitor..." (1Corinteni cap. 13:1).

Oricât ne-am strădui, este imposibil a discerne bogăţiile Harului divin faţă de noi, nenumăratele binecuvântări şi îndurări care ne vin prin Domnul nostru Isus Hristos. Pentru noi, El reprezintă plinătatea întregii pregătiri pe care Tatăl o face în folosul nostru veşnic. "Dumnezeu este iubire ", şi oricine vrea să-i fie plăcut Lui trebuie să aibă ca trăsătură esenţială a caracterului său, iubirea. Nimeni nu va primi aprobarea divină sau viaţă veşnică, indiferent pe ce treaptă dacă, caracterul său nu va fi fondat şi dezvoltat în iubire. Marea problemă nu aste câtă impresie facem asupra altora cu "teologia noastră", cât de frumoşi suntem ca fiinţe fizice, cât de frumos ştim predica. Problema este, câtă iubire am zidit în caracterul nostru. Cât de mult seamănă caracterul nostru cu cel a lui Isus.

Fondul adevărat al caracterului lui Dumnezeu este iubirea, iar Domnul Isus Hristos este: "...oglindirea slavei Lui şi întipărirea Fiinţei Lui..." Noi predicăm pe Hristos, nu ca pe un filosof, nu ca pe un geniu al existenţei Sale pământeşti (deşi a fost), ci noi predicăm pe Hristos cel răstignit, pe Hristos cel ce a murit, pe Hristos cel ce a înviat, pe Isus Hristos mijlocitorul noului aşezământ prin care oamenii vor afla împăcare la Dumnezeu şi vor putea câştiga viaţa veşnică, liberi de orice durere, păcat şi moarte. "El este jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre; şi nu numai pentru ale noastre, ci pentru ale lumii întregi." (1 Ioan cap. 2:2).

Nu de Hristos moralist are nevoie omenirea moartă în păcate, nu de rituri neputincioase inventate de convertiţi la o religie, dar nu la Dumnezeu, ci de Hristos, Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii. Saul din Tars, devenit Pavel, a fost un apostol adevărat a lui Hristos. El a fost învinuit pe vremea lui, atât de iudei cât şi de neamuri, că predică erezii. "Ce vrea să spună palavragiul acesta?" – ziceau nişte filozofi epicurieni şi stoici adunaţi la Atena. "...pare că vesteşte nişte dumnezei străini", ziceau alţii. De aceea Pavel a fost silit să scrie Corintenilor: "Noi predicăm pe Isus cel răstignit, care pentru iudei este o pricină de poticnire, iar pentru neamuri o nebunie." Deşi ca purtători ai acestor veşti, suntem şi noi de multe ori catalogaţi astfel, totuşi noi suntem animaţi de cele mai bune sentimente creştineşti, care se străduiesc să ridice sus Cuvântul vieţii – atât Cuvântul Viu, pe Isus Hristos, cât şi cuvântul scris – adică Biblia.

În 1Ioan cap. 4 v 16 citim: "...Dumnezeu este dragoste; şi cine rămâne în dragoste, rămâne în Dumnezeu, şi Dumnezeu în el." Noi am cunoscut Dragostea lui Dumnezeu prin faptul că, Isus şi-a dat viaţa pentru noi. Şi noi trebuie să fim totdeauna dispuşi să ne dăm viaţa pentru fraţi. "Căci vestirea, pe care aţi auzit-o de la început, este aceasta: să ne iubim unii pe alţi." (1 Ioan 3:11). Cine iubeşte pe Dumnezeu, iubeşte şi pe aproapele său. Scopul final al lucrurilor pe care Dumnezeu îl doreşte de la noi este dezvoltarea iubirii.

Adevărata dragoste caută în sus. Ea nu se tăvăleşte în noroiul pământului. Dragostea îşi duce sarcina fără greutate şi îndulceşte ce este amar. Dragostea este sprintenă, sinceră, evlavioasă, plăcută, veselă, credincioasă, înţeleaptă, generoasă, curajoasă, nu caută la ale sale, căci îndată ce cineva caută folosul său a căzut din dragoste.

Dragostea este prevăzătoare, smerită, dreaptă, ea nu este uşuratică, nici nu umblă după deşertăciuni, ci este trează, curată, statornică, paşnică, având mereu ochiul aţintit asupra simţurilor. Dragostea este îndelung răbdătoare şi plină de bunătăţi. Nu pismuieşte, nu se laudă, nu se umple de mândrie, nu se mânie, nu se poartă necuviincios, nu se gândeşte la rău, şi criteriul după care Dumnezeu ne apreciază dacă suntem ceva sau nu, înaintea Lui, se bazează pe gradul iubirii noastre. Prin nimic nu putem dovedi mai multă laudă înaintea Tatălui nostru ceresc, decât exersând în fiecare zi spiritul iubirii. Trebuie să avem în vedere un lucru deosebit de important, anume că: iubirea este în strânsă legătură cu toate cugetele, vorbele şi faptele noastre zilnice. A vorbi mereu despre iubire fără să facem paşi importanţi în acest domeniu, este o laudă goală şi se va dovedi spre paguba noastră. Clădirea care nu este potrivită cu temelia pe care stă, se va prăbuşi. Cine reuşeşte să aibă între oameni o stare care întrece măsura creşterii lui în ascuns cu Dumnezeu, nu va izbuti în mărturia lui.

Domnul zice în Evanghelie: "Fiţi dar desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru cel ceresc este desăvârşit." S-a gândit Domnul că în aceste condiţii imperfecte putem deveni ca şi Tatăl? Nu, dar acesta este standardul. La acest ideal trebuie să ne raportăm. Spre această ţintă alergăm cu toţii şi orice sacrificii am face din alt punc de vedere şi nu mânaţi de iubire, nu ne sunt socotite ca sacrificii. Iubirea pusă în practică, nu înseamnă numai a dori bine cuiva, ci înseamnă a face bine tuturor oamenilor după cum avem ocazie. (Galateni 6:10). Şi acest lucru este totdeauna posibil. Căldura iubirii noastre să împrăştie mereu în jur, razele bunăvoinţei şi binecuvântărilor. Cât de mult ne putem întinde cu iubirea noastră, în aceeaşi măsură am putut pătrunde în valoarea iubirii lui Dumnezeu.

După cum Isus a fost via personificare în relaţia cu cei din jurul Său, tot aşa se aşteaptă şi de la noi să fim personificări ale iubirii în relaţia cu semenii noştri. Cuvintele Domnului: "Iubiţi pe vrăşmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blastămă, faceţi bine celor ce vă urăsc, şi rugaţi-vă pentru cei ce vă asupresc şi vă prigonesc", să fie scopul nostru suprem, pentru care să fim în stare a jertfi orice scopuri şi interese. Amin!

Adunarea

Când vin fraţii să se-nchine
La Părintele ceresc,
Râuri de iubire pline
Curg din tronul Părintesc.

E o dulce armonie
Şi-un fior adânc ne leagă,
Când sorbim din Apa Vie
Şi cântăm cântări de slavă.

Nimeni n-ar putea descrie
Câtă dragoste şi zel,
Poartă-n piept cu bucurie
Cei ce sunt mereu cu El.

Iar cei care niciodată
N-au gustat amărăciune,
Care n-au trecut Chedronul,
N-au luptat în rugăciune,

Ce ştiu ei despre tristeţea
Din Grădina Ghetsimani,
Despre Domnul şi nobleţea
Arătată la duşmani?

Ce ştiu ei despre Golgota,
Despre preţul ce s-a pus,
Despre crucea suferinţei,
Despre Mirele Isus?

De aceea, Adunarea
Şi societatea Lui,
Ne transformă caracterul
După voia Tatălui.

Noi urcăm cu drag Calvarul,
Fie el oricât de greu,
Vom striga aşa, ca David:
"Să trăiască Domnul meu!"

Vă chemăm pe toţi cu noi,
Să aflaţi şi voi iubirea;
Domnul nostru tuturora
Vă oferă mântuirea.

Rodica Dragoş.

Promisiuni şi Juruinţe

"Dacă faci o juruinţă Domnului, Dumnezeului tău, să nu pregeţi s'o împlineşti; căci Domnul, Dumnezeul tău, îţi va cere socoteala, şi te vei face vinovat de un păcat" (Deuteronom cap. 23:21).

Juruinţele pe care le-am făcut lui Dumnezeu, atât în public cât şi în particular trebuie onorate cu stricteţe. Dacă făgăduinţele lui Dumnezeu sunt "da şi amin", atunci şi de la noi se cere ca promisiunile noastre să fie la fel. Relaţia de Tată – fiu, pe care o avem cu El, ne îndeamnă să ne amintim de promisiunile pe care le-am făcut şi mereu să le reânoim. Nu numai din an în an, ci chiar din zi în zi. Făcând acest lucru nu înseamnă că la începutul consacrării noastre nu am votat să facem voia Tatălui până la moarte, dar din cauza vicisitudinilor vieţii, a atâtor ispite şi încercări, uneori şchiopătăm şi atunci imediat ce observăm acest lucru ne refugiem la Tronul Îndurării, unde ne cerem iertare şi ne reânoim promisiunile noastre de a rămânea credincioşi.

Lupta creştinului cu "fiinţele nopţii" se dă pe plan psihic. De aceea reânoirea votului nostru este necesară, pentru că tocmai acest lucru ne apără de săgeţile arzătoare ale celui viclean. Prin aceste juruinţe repetate dovedim că suntem hotărâţi să rezistăm pe câmpul de bătaie, fie oricât de sângeros. În tot acest exerciţiu din ziua încercării nu vom înceta a ne ruga. Rugăciunea este linia de comunicaţie spirituală cu Tatăl. "Vegheaţi şi rugaţivă...", au fost cuvintele Mântuitorului adresate prietenilor Săi în Ghetsimani. Fără rugăciune, creştinul este la bunul plac al duşmanului, întocmai ca un soldat care a pierdut legătura cu compania sa. El cade în mâna inamicului. Tăierea firului spiritual este pericol, în care dacă rămânem aduce moarte sigură.

Noi ne-am consacrat să facem voia Tatălui. Acesta este scopul nostru cel mai serios şi sincer. Dar adeseori se întâmplă cum ne spune ap. Pavel: "Căci nu ştiu ce fac: nu fac ce vreau, ci fac ce urăsc. Căci binele pe care vreau să-l fac, nu-l fac, ci răul, pe care nu vreau să-l fac, iată ce fac!"

În toată existenţa noastră de creştini încercăm să devenim mai buni, mai capabili de a ne duce la îndeplinire juruinţele. Nu vom putea face, însă, nici un progres şi nici o realizare, decât prin Hristos care ne întăreşte.

Consacrarea de la începutul căii noastre a fost un vot sfânt şi solemn către Domnul. Dacă acel vot a fost curat, sincer şi onest – Tatăl l-a primit. Din acel timp votul nostru este irevocabil. Putem lua nişte învăţături frumoase din voturile pe care le făceau evreii. La evrei un copil de 12 ani devenea oficial membru al naţiunii. Cu acest scop a fost Isus în Templu la vârsta de 12 ani. Din acest moment Isus a fost supus Legământului legii, care cerea ca orice bărbat să se prezinte la Templu de trei ori pe an. Când s-a întâmplat aceasta? (Deuteronom 16:16).

Consacrarea evreului corespunde cu consacrarea creştinului care, predându-se şi primit fiind de Dumnezeu devine membru al naţiunii sfinte. Dedicarea evreului la vârsta de 12 ani însemna începutul unei perioade de viaţă în care putea face diferite promisiuni lui Dumnezeu. Aşa se întâmplă cu creştinul consacrat. El face multe promisiuni. Promite că-şi va controla temperamentul. Promite să-şi iubească fraţii, să nu părăsească adunarea. Promite să viziteze pe bolnavi, să facă bine tuturor oamanilor. Promite să lupte lupta bună pentru credinţa dată sfinţilor, şi multe alte promisiuni face. Toate acestea sunt privite de Tatăl ca solemne şi sfinte, din cauza legăturii pe care o are cu copilul Său, prin vot.

Am amintit mai înainte că războaiele noastre le ducem, îndeosebi, pe plan mintal. De fapt, victoriile se câştigă aici. Soldaţii inamici de pe câmpul de luptă al minţii noastre, sunt gândurile inspirate de către duşmani. Aceşti soldaţi sunt foarte îndrăzneţi şi vin hotărâţi să facă cuceriri, să zdrobească armata noastră de gânduri sfinte. Unii sunt spioni şi deschid calea altora. Alţii vin cu diferite sugestii din partea lumii, a corpului şi a deavolului. Noi nu putem împiedica ideile duşmane să se ivească, pute însă alunga soldaţii, pentru a nu-şi face în mintea noastră un "cap de pod", de unde să cucerească întreaga fiinţă. Unele din gândurile duşmane se află în diferite filozofii de viaţă. Se strecoară prin cărţi, ziare, televiziune, internet. O conştiinţă curată,dedicată Mântuitorului va discerne lucrurile şi se va feri de tot ce-i întuneric şi nelegiuire. Dacă le acceptăm cu voia noastră, nu le mai putem stăpâni cu puterea noastră. Pericolul este riscant. În cel mai bun caz, am putea primi ajutor de la Tatăl, dar cu corecţiile de rigoare pentru că nu am fost destul de vigilenţi. În cel mai rău caz, alunecăm puţin câte puţin până acolo că, o întorsătură eroică pentru a recâştiga poziţia pierdută, nu mai este posibilă. Nu de puţine ori soldaţii gândurilor duşmane îmbracă uniforma armatei Domnului, "se fac îngeri de lumină." Dacă nu suntem destul de vigilenţi, unii îngeri din aceştia pot pătrunde în rândurile armatei noastre ca să ne distrugă moralul. Cât de tristă poate deveni situaţia, dacă nu veghem şi cât de dulce poate fi victoria dacă veghem şi ne rugăm.

Să medităm la aceste aspecte şi să folosim cea mai sigură tehnică de luptă. Gândiţi-vă la strategia Domnului. Amin!

PE DRUMUL VIEŢII

Pe drumul vieţii am căzut,
Dar am fost ridicată;
Mi-a spus că timpul nu-i pierdut
Să fiu şi eu salvată.

Mi-a spus să merg şi să lucrez
În holda Sa şi eu,
Şi dintre snopii lui " Boaz",
S-adun spice mereu.

Din zori de zi şi până-n seară
M-am străduit, dar n-am putut
S-atrag atenţia lui " Boaz",
Aşa precum făcu-se Rut.

La noapte voi veghea mereu
Şi fără să mă prindă somnul;
Voi strânge-n braţe pe "Boaz"
Acest "Boaz" care e Domnul.

Sunt tristă şi-mi este ruşine
De rodul mic ce l-am adus...
Mă-ntreb, la ţărm când voi ajunge,
Mă vei primi, Iubit Isus?

Rodica Dragoş.

Drama omului

Când armonia ce domnea în EDEN, între Adam şi Eva, a fost stricată prin introducerea păcatului, "entropia" şi-a început activitatea. De atunci, degradarea fizică şi morală a continuat, iar fiii oamenilor au început să se coboare în locuinţa morţilor. Cineva şi-a bătut joc şi a schimonosit Coroana Creaţiei pământeşti a lui Dumnezeu. Acel cineva a fost Luceafărul strălucitor, fiul zorilor, devenit satan. Introducerea păcatului în lume se atribuie acestui adversar al lui Dumnezeu şi al oamenilor. Urmărind un singur scop – să ajungă ca Cel Prea Înalt – a capturat pe primii noştri părinţi şi pe urmaşii acestora. Această păcătoasă ambiţie, nu numai că i-a stricat gloriosului heruvim, degradându-l şi făcându-l un duşman al lui Dumnezeu, dar prin aceasta a adus asupra rasei noastre osânda morţii, toate mizeriile, durerile, necazurile şi suferinţele de tot felul. Cu toţii suntem martori oculari la aceste lucruri. Cabinetele medicilor, pompele funebre şi cimitirele ne confirmă că blestemul morţii mai planează încă asupra noastră, drept cea mai neagră calamitate ce se poate închipui. De aceea dezamăgirea îi cuprinde pe cei mai mulţi din fii oamenilor.

Rebeliunea din Eden.

Ştim că, în grădină, satan s-a folosit de un şarpe ca instrument pentru ispita ce o întindea Evei. Nu ştim precis dacă şarpele a vorbit cu voce ori numai prin faptele sale. Oricum a fost, ştim sigur că intenţia rebelului a fost să înstrăineze afecţiunea, iubirea şi respectul primei perechi faţă de Dumnezeu. Pentru aceasta el s-a făcut prietenul lor şi l-a descris pe Dumnezeu ca pe un egoist care le ascunde multe secrete. În grădină se aflau tot felul de pomi. Toţi erau pomi de viaţă. Eva şi Adam, mâncând aceste fructe, puteau să-şi continue viaţa fără sfârşit. Dar între pomii de viaţă ai acestei grădini era unul deosebit pe care Dumnezeu îl numeşte pomul cunoştinţei binelui şi răului, din ale cărui fructe dânşii nu aveau voie să mănânce. Satan a atras pe mama Eva în cursa lui şi prin aceasta a adus asupra lui Adam şi a rasei sale osânda păcatului. Trebuie să ne amintim că Eva nu a avut experienţa păcatului şi de aceea a fost o pradă uşoară pentru strălucitul şi frumosul heruvim.

Ispita, venind prin Eva, a vut o putere extraordinară asupra lui Adam. El ştia că odată ce Eva a mâncat din pomul oprit va muri. Satan l-a atins pe Adam în punctul cel mai slab, iubirea pentru femeie. Nu ştim cât timp au stat împreună în Eden. Ştim, însă, că înainte Adam s-a aflat singur o bună bucată de vreme, pentru că nu-şi găsea o pereche potrivită pentru el printre toate creaturile. Iar atunci când Dumnezeu i-a făcut femeie, os din oasele sale şi carne din carnea sa, a găsit în ea partea mult dorită. Dându-şi seama că moartea îi va răpi pe Eva şi va rămâne iarăşi singur, el a consimţit să mănânce din pom, asumându-şi orice risc.

Nu trebuie să condamnăm prea aspru prima pereche, ci să ne amintim că, deşi erau perfecţi pentru a se conforma poruncii divine, ei nu erau făcuţi desăvârşiţi prin experienţe, cu toate că ar fi trebuit să-şi întrebuinţeze înţelepciunea pentru a cunoaşte marginile necunoştinţei lor. Proba a fost prea tare, iar ei, neavând experienţă, s-au prăbuşit.

Acest fel de neascultare îl vedem şi astăzi, cu toate că noi avem experienţă. Dacă cineva este gata să condamne şi să critice pe mama Eva pentru că a ascultat de vocea şarpelui, acela să-şi aducă aminte că majoritatea aşa zişilor creştini de astăzi cred în minciuna lui satan tot atât de tare, ori poate mai tare ca mama Eva.

Pentru introducerea păcatului în lume, asupra şarpelui a fost rostit un blestem. "Vrăjmăşie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei. Aceasta îţi va zdrobi capul, şi tu îi vei zdrobi călcâiul" (Genesa 3:15). Capul şi călcâiul sunt simbolice. Unul este o parte vitală, iar unul o parte nevitală. Capul zdrobit înseamnă moarte, pe când zdrobirea călcâiului nu prezintă un pericol deosebit. Deşi satan a fost totdeauna pe urmele credincioşilor – seminţei femeii – pricinuindu-i multe împunsături şi persecuţii, totuşi ea s-a dezvoltat. Şi cu toate că satan s-a încumetat să batjocorească pe Domnul prin mâna fariseilor, chiar omorându-l, totuşi va veni timpul când sămânţa femeii va zdrobi capul şarpelui. Această zdrobire va însemna stingerea pentru vecie a oricărui rău, a oricărui vicleşug şi a oricărui păcat pe care satan l-a introdus în lume. Acest lucru nu s-a întâmplat. Răul încă prosperă şi chiar foarte mult. Oameni răi vor înainta şi vor deveni tot mai răi. Aceasta va fi marea bătălie a sfârşitului de veac. În ce priveşte "eclesia nebiruită", ea are o parte importantă în această zdrobire a răului. Ap. Pavel scria romanilor: "Dumnezeul păcii va zdrobi în curând pe satana sub picioarele voastre..." (Romani 16:20).

În prezent, toţi urmaşii lui Adam mor din cauza neascultării sale, deposedaţi de darul lui Dumnezeu – dreptul la viaţă veşnică. Dar nu numai atât, Adam a pierdut şi dreptul de a transmite copiilor săi, acest drept. Cele câteva mii de ani de necaz, plânset, durere şi moarte au fost o lecţie aspră pentru om – "o noapte neagră ce nu va fi uitată niciodată." Ne bucurăm că timpul acesta se apropie de final. Vârsta vieţii şi fericirii se va deschide în curând. Acela care s-a dat pe Sine preţ de răscumpărare pentru Adam, şi indirect pentru toată rasa pierdută, Acel mare Răscumpărător va stabili o domnie a dreptăţii. "El nu va slăbi, nici nu se va lăsa, până va aşeza dreptatea pe pământ;"(Isaia 42:4).

Această eră de aur este aşteptată de către toată creaţia cu "...o dorinţă înfocată." Amin!

Răscumpărarea

A murit Isus odată, pe un deal , crucificat,
Şi în marea Sa iubire pe toţi ne-a răscumpărat.
S-a jertfit ca să salveze ce a fost pierdut odată;
Omul, care-a fost făcut o fiinţă minunată.

Despre Adam este vorba, care cu soţia sa,
Au mâncat din pomul care, ascundea în el moartea.
Însă Tatăl cu iubire a făcut în Sinea Sa,
Un plan pentru mântuire să-l poată pe om salva.

Dumnezeu a întrebat prin înger, cu glasul tare:
"Cine poate să i-a cartea şi să o deschidă, oare?
Un glas blând şi foarte dulce sus în cer s-a auzit:
Cartea srie despre Mine, Eu vin Tatăl Meu iubit!"

Şi aşa, Tatăl din ceruri, I-a-ncredinţat Fiului,
Să-l răscumpere pe-Adam şi pe toţi urmaşii lui.
Nimeni n-a-nţeles pe Domnul de ce-a venit pe pământ...
N-au putut să vadă-n El, mesagerul Celui Sfânt.

Multe-a vrut Domnul să spună şi să-nveţe pe evrei,
Dar preoţii cei de seamă, farisei şi saduchei,
Uneltit-au să-L omoare, căci păcatele lor multe,
Şi descoperirea lor, nu-i lăsau să Îl asculte.

Însă Domnul cu răbdare, urmând Planul Tatălui,
A chemat pe toţi trudiţii ca să-i facă fraţii Lui.
Au răspuns doar doisprezece, cu care a şi cinat,
Chiar la praznicul de Paşte, evreii L-au condamnat.

Şi când Cina de-Amintire apostolii au serbat,
Domnul era cu iubire, însă foarte supărat.
Era întristat de moartea care I se apropia,
Despre care le vorbi-se în călătoria Sa.

Însă ei nu-L înţelese, căci în pilde le vorbea
Despre moartea Lui pe cruce, ce-n curând se va-ntâmpla.
Iuda iscarioteanul a fost cel ce l-a vândut,
Şi cu multă viclenie i-a dat un ultim sărut.

Domnul s-a uitat cu milă şi uşor l-a înfruntat:
"Iudo, cu o sărutare Prietenul ţi L-ai trădat?"
Sus, pe dealul "Căpăţânii", s-a produs crucificarea,
Şi cu sângele Său scump a semnat RĂSCUMPĂRAREA.

Rodica Dragoş.

Roadele Spiritului

Într-un discurs anterior, am vorbit despre darurile Spiritului Sfânt descrise de către apostolul Pavel creştinilor din Corint. Am găsit acolo nouă daruri, şi anume: Înţelepciunea, Cunoştinţa, Credinţa, Puterea vindecătoare, Puterea minunilor, Proorocia, Deosebirea duhurilor, Facultatea de a vorbi limbi străine şi, Tălmăcirea limbilor (1 Cor. 12: 8 – 10). Aceste daruri au fost indispensabile bisericii timpurii, până când a început să rodească.

Domnul nostru Isus spune în Evanghelie: "Eu sunt adevărata viţă, şi Tatăl Meu este vierul. Pe orice mlădiţă care este în Mine şi n-aduce roadă, El o taie; şi pe orice mlădiţă care aduce roadă, o curăţeşte, ca să aducă şi mai multă roadă" (Evangh. Ioan cap. 15: 1,2). Domnul nu spune că, cel care nu va avea darurile Spiritului va fi dat la o parte, ci cel care nu va aduce roadă. El nu ne spune nimic aici de roade, dar acest lucru este tratat de ap. Pavel în scrisoarea către Galateni (cap. 5: 22,23).

Să ne amintim: "Roada Duhului, dimpotrivă, este: Dragostea, Bucuria, Pacea, Îndelunga răbdare, Bbunătatea, Facerea de bine, Credincioşia, Blândeţea, Înfrânarea poftelor. Împotriva acestor lucruri nu este lege." Observăm aici nouă roade, după cum mai înainte am văzut că au fost nouă daruri.

Vom analiza pe scurt aceste daruri începând cu cel din urmă.

ÎNFRÂNAREA POFTELOR.

Dacă am folosi cuvântul temperat, când zicem înfrânarea poftelor, probabil am exprima, după unii, mult mai bine abilitatea de a ne supraveghea şi înfrâna dorinţele trupului. Când cineva se hotărăşte să intre în serviciul lui Dumnezeu, el trebuie să-şi facă bine socoteala că, lucrul acesta îl va costa enorm. Chiar dacă la început el este temperat în toate lucrurile, va observa pe parcurs că lepădarea de sine, la care a fost chemat, corespunde tocmai înfrânării poftelor. În toată slujba pe care o face în continuare, creştinul are nevoie de multă înfrânare a poftelor. Îi trebuie un control strict asupra tuturor acţiunilor sale, asupra simţurilor, asupra cuvintelor, asupra gândurilor, chiar şi asupra închipuirilor minţii sale. Toate acestea necesită timp, perseverenţă şi răbdare.

Când Spiritul Sfânt a dat cuiva daruri, ele nu au fost date gradual. Nu tot aşa se întâmplă cu fructele Spiritului. În acest caz este ceva deosebit. Putem planta un pom şi să aşteptâm înflorirea lui. Florile sunt atât de suave, de delicate, de adorabile. Frumuseţea lor ne încântă, parfumul lor ne îmbată de gingăşie. Dar pomul trece prin câteva experienţe. Vine un vânt şi îi scutură florile. Tot ce a fost frumos, parcă a dispărut. Singurul lucru rămas sunt nişte formaţiuni de muguri verzi şi amari. Este, oare, acest lucru o dovadă că pomul ocupă pământul degeaba? Nu. Micul fruct verde va creşte încet, dar continuu, fiind mereu amar şi neatrăgător, nedorit, până când ploaia, soarele şi vântul îl va face fruct veritabil, ajungând la coacere. Aşa se întâmplă cu roadele Spiritului Sfânt. Darurile ne sunt date, roadele cresc în timp.

BLÂNDEŢEA

Blândeţea este greu de definit. Este un amestec de supunere, dispoziţie spre împăcare, preferinţă pentru pacea altora. Lucrează în strânsă legătură cu smerenia. Omul născându-se în mijlocul răului, caută totdeauna să-şi apere drepturile sale, adeseori ca să supraveţuiască, instinctul îl face să treacă dincolo de drepturile sale. Acest lucru, însă, nu scuză pe creştin să fie împodobit cu roadele blândeţii. Creştinul nu are nici un drept aici, şi drept urmare nu trebuie să-l caute. Domnul dă o ilustrare a blândeţii, anume: Smerirea inimii, care este opusă mândriei personale. Prezenţa celor blânzi în mijlocul unei adunări este un stimulent pentru sfinţirea altora.

CREDINCIOŞIA

Pe măsură ce evoluiază timpul, credincioşia este o calitate tot mai rară. Credinţa implică conştiinţă şi cunoaştere a ceea ce avem de indeplinit sub flamura regească. Ducerea la îndeplinire cu devotament şi abnegaţie, cu blândeţe şi teamă sfântă a misiunii noastre, va fi dovedită de credincioşie. Admirăm credincioşia lui Dumnezeu care, pe drept ne-ar fi putut tăia de atâtea ori din via Sa. Dar El n-a zdrobit trestia frântă şi n-a stins mucul care mai fumega, ci mereu ne-a oferit şansa reabilitării.

Să ne arătăm şi noi credincioşia faţă de acest Suveran al Universului.

BUNĂTATEA

Bunătatea este calitatea de a fi bun. Este o copie a caracterului divin. Singur Dumnezeu este bun, dar unii oameni pot avea de la natură bunătate. Aceasta este o bunătate condiţionată. "Eu sunt bun cu tine până la un punct." Bunătatea lui Dmnezeu , însă, este nelimitată. Ne convingem de acest lucru în fiecare zi.

FACEREA DE BINE

Este tocmai punerea în practică a bunătăţii, exercitarea acestei trăsături în relaţia cu semenii noştri şi mai ales, cu fraţii noştri. "Fiţi buni unii cu alţii", fiţi miloşi, iertaţi-vă unii pe alţii cum va iertat şi Dumnezeu pe voi în Hristos. Ca nişte aleşi a lui Dumnezeu sfinţi şi preiubiţi, imbrăcaţi-vă cu o inimă plină de îndurare, cu bunătate cu smerenie, cu blândeţe, cu îndelungă răbdare" (Efeseni 4:32), (Coloseni 3:12,13).

ÎNDELUNGA RĂBDARE

Pentru ca acest fruct să-şi dezvolte aroma şi să împodobească caracterul unui creştin, trebuie să treacă mult timp. "Nici o virtute nu face atâta cinste caracterului, nu câştigă aprobarea conştiinţei lumii şi nu glorifică atât de mult pe Dumnezeu, ca răbdarea." Apostolul Pavel îi îndeamnă pe Tesaloniceni: "Fiţi îndelung răbdători către toţi." Creşterea şi întărirea noastră în cunoştinţă ne ajută să creştem şi în acest dar al răbdării. Creştinul fără răbdare este slab şi în privinţa credinţei.

Credinţa merge înaintea răbdării, dar gradul răbdării arată măsura puterii de credinţă.

Răbdarea este credinţa care nu se grăbeşte.

PACEA

Când ne dedicăm lui Dumnezeu, El ne dă pacea, pacea cu El. "Deci, fiindcă suntem socotiţi neprihăniţi, prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Hristos" (Romani 5:1). Aceasta înseamnă că Dumnezeu ne iartă datoriile şi ne socoteşte îndreptăţiţi. Totuşi, pacea deplină a inimii n-o avem atunci. Este nevoie de o nouă dezvoltare. Ea nu vine numai după ce creştem mulţi ani în har şi cunoştinţă, după ce Legea lui Dumnezeu este săpată adânc în inimile noastre cu un "priboi" de fier. "Atunci multă pace au cei ce iubesc Legea Ta, şi peste nici o piedică nu dau", ne spune psalmistul. Când fructele păcii noastre vor fi aproape de coacere, pacea inimii va fi mare, oricât de furtunoase ar fi vremelnicele noastre experienţe. Pacea finală însă, deplina pace, o vom simţi numai când vom ajunge la învingere.

BUCURIA

Cuvântul bucurie este sinonim cu fericire. Domnul nostru a spus plin de bucurie: "Acestea vi le-am spus, ca bucuria Mea să rămână în voi şi bucuria voastră să fie deplină." Majoritatea oamenilor nu înţeleg bucuria pe care o avem noi, tot cântând, rugându-ne, şi învăţând din Biblie. "Ferice va fi de voi, când din pricina Mea, oamenii vă vor ocărî, vă vor prigoni, şi vor spune despre voi tot felul de lucruri rele – minţind pentru Mine. Bucuraţi-vă şi veseliţi-vă, pentru că răsplata voastră este mare." Ne bucurăm de speranţa noastră, deşi apostolul nu o aminteşte între roadele Spiritului, totuşi speranţa este germenele din care creşte fructul bucuriei noastre. Noi nu vom putea culege, dacă n-am semănat. Dacă vrem ca recolta bucuriei să fie bogată trebuie să semănăm mereu în această viaţă. "Cei ce seamănă cu lacrimi, vor secera cu cântări de veselie" (Psalmul 126:5).

DRAGOSTEA

Piatra de sus a caracterului. Ceea ce pentru o piramidă este piatra de sus, aceea este dragostea pentru caracterul acceptat de Dumnezeu. După cum nici o piramidă, şi chiar nici o clădire nu este completă dacă nu are vârful, tot aşa nici un caracter nu este deplin dezvoltat dacă nu are iubirea – fructul copt al Spiritului Sfânt. Ce este iubirea? Nu se poate defini. Singurul lucru pe care îl putem face este, să vorbim despre iubire. Ea este de la Dumnezeu. Este asemenea cu Dumnezeu. "... pentrucă Dumnezeu este dragoste" (1 Ioan 4:8). Lipsa armoniei şi a dragostei afectează întreaga lume. Când iubirea va fi introdusă în lume , ea va aduce lumina după noaptea de păcat şi teroare. Contrastul dintre lumină şi întuneric va produce Armonia Universală ce nu se poate descrie acum. Va fi contrastul dintre Împărăţia Iubirii, a lui Hristos şi împărăţia despotică a lui satan. Toate creaturile inteligente din cer şi de pe pământ vor admira Caracterul inefabil al Tatălui ceresc, faptul că din haosul produs de către om, datorită întrebuinţării greşite a libertăţii de voinţă, El a adus în existenţă o lume ideală a păcii, armoniei şi dreptăţii. AMIN!

CÂND RĂTĂCEAM

Când rătăceam pe căi deşarte
Şi tristă colindam prin lume,
Tu m-ai chemat din adâncimi
Şi sus de tot pe înălţimi
Mi-ai revelat un singur nume.

El şi-a întins atunci mataua,
Cu dragoste m-a învelit,
Mi-a dat să am şi eu o haină,
Ce poartă-n ea o sfântă taină.
A Celui ce m-a mântuit.

E haina albă de logodnă,
Pe care Domnul meu iubit,
În cei trei ani şi jumătate,
A câştigat-o cu dreptate,
Când pe Golgota S-a jertfit.

De-atunci, prin Valea Pribegiei,
Mă simt mereu atrasă sus;
Îmbracă-mă, iubit Părinte,
În haine şi podoabe sfinte,
Să fiu plăcută lui Isus.

CHEMAREA

M-ai chemat din adâncimi
Şi apoi m-ai dus,
Sus de tot, pe înălţimi,
Bunul meu Isus.

Mi-ai întins a Ta manta
Şi m-ai învelit,
Pete negre de pe haină
Le-ai acoperit.

Eram zgură şi rugină
Când Tu m-ai chemat,
Jertfa crucii Tale, însă,
M-a eliberat.

RODICA DRAGOŞ.

Aşteptând Împărăţia

De câţiva ani buni, găsim "păşuni verzi" şi bem cu nesaţ "apă", din izvorul ce curge de sub Stânca Veacurilor. Influenţa binecuvântătoare a acestui adevăr ne renovează minţile, ne revitalizează fiinţele şi fortifică pe zi ce trece fericita noastră speranţă bazată pe făgăduinţele lui Dumnezeu.

Sfaturile înţelepte şi pline de iubire, dezvăluirile pe care Isus le face prietenilor Săi în seara Cinei, au constituit pentru apostoli, pentru urmaşii lor, precum şi pentru noi astăzi, cele mai dulci mângâieri care, amplificau mereu expresia Domnului: "Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine."

Aceste promisiuni făcute în intimitate prietenilor Săi, n-au fost înţelese atunci de gândirea naturală a ucenicilor. Dar după 40 zile, urcaţi fiind pe Muntele Măslinilor, ucenicii au privit uimiţi spre cer la Domnul lor care, S-a dus după cum a spus: "Mă duc la Cel ce M-a trimis." Încă de atunci, începând cu apostolii, credincioşii Veacului Evanghelic s-au rugat mereu: "Vino, Doamne Isuse!"

Trei lucruri mari are Domnul în vedere la a doua venire:

1) Să se amestece în casa celui "tare" şi să lege pe Satan, nimicindu-i împărăţia şi toate sistemele amăgitoare;

2) Să-şi primească Mireasa la Sine;

3) Să stabilească Împărăţia, despre care El a învăţat pe ucenici să se roage.

Dumnezeu a prevăzut în Planul Său ca omul să aibă pe pământ o stăpânire perfectă. O stăpânire perfectă este o stăpânire ideală şi excelentă în cel mai înalt grad. O astfel de stăpânire în ochii lumii este imposibilă. În mijlocul atâtor dezastre, atâtor războaie, atâtor nedreptăţi şi stăpâniri despotice, o stăpânire perfectă, zic oamenii, este inaccesibilă şi de aceea imposibilă. La Dumnezeu, însă, nimic nu-i cu neputinţă. La timpul hotărât, după ştiinţa mai dinainte a lui Dumnezeu, omenirea va avea o astfel de stăpânire. O astfel de Împărăţie, care va fi veşnică, se va stabili pe pământul nostru. Toate premisele sunt gata, toată baza şi toate punctele de plecare. Această Împărăţie va fi culmea progresului în desfăşurarea Planului divin.

Când Ioan Botezătorul şi-a început misiunea în câmpia Iudeii, el zicea: "Pocăiţi-vă, căci Împărăţia cerurilor este aproape." După ce Ioan a fost închis, Isus a părăsit Nazaretul şi s-a dus în Capernaum, cetatea Lui. De atunci înainte El zicea: "S-a împlinit vremea şi Împărăţia lui Dumnezeu este aproape. Pocăiţi-vă, şi credeţi în Evanghelie." Când Isus trimite în misiune pe cei doisprezece apostoli, le spune: "... pe drum, propovăduiţi şi ziceţi: Împărăţia cerurilor este aproape." Tot aşa procedează şi cu cei 70 ucenici când îi trimite şi pe ei să vestească Evanghelia.

Aşa au stat lucrurile atunci. Care este poziţia noastră, acum? Vestim şi noi Împărăţia? Nici un creştin adevărat nu poate sta pasiv, faţă de această problemă vitală. Din Eden şi până astăzi, omul a păstrat în pieptul său dorinţa de a reveni la condiţiile de la început. A făcut multe eforturi şi multe reforme. A încercat multe remedii: monarhie, capitalism, comunism, republică democrată. Toate s-au dovedit remedii fără succes. În loc să ridice un edificiu al fericirii şi dreptăţii, omul, după atâtea mii de ani se vede depăşit. Egoismul a semănat în el ură, invidie, lăcomie, nedreptate. Dumnezeu, în virtutea "liberului arbitru", a lăsat pe om să umble pe căile alese de inima lui ca să înveţe bine lecţia că, ignorându-L pe Dumnezeu toate eforturile lui sunt în zadar.

Acum, când cei mai mulţi oameni sunt decepţionaţi de perspectivele tot mai sumbre ale existenţei lor, creştinii au ocazia favorabilă de a spune că Împărăţia lui Dumnezeu, care va dăinui veşnic şi care nu va mai trece sub stăpânirea unui alt popor, este pe punctul de a lua fiinţă. "Vara", prevestită de înflorirea smochinului – renaşterea lui Israel, stă să înceapă. Nu putem dovedi supunerea noastră faţă de voinţa divină doar citind Cuvântul lui Dumnezeu, bucurându-ne cu mintea de cele ce învăţăm şi apoi să rămânem pasivi. Urmărind fericirea personală, ne dovedim egoismul. Iubirea faţă de Dumnezeu nu o putem exprima, decât iubind pe aproapele. Iar această iubire trebuie dovedită prin fapte. Dacă Îl iubim cu adevărat pe Domnul, nu putem sta nepăsători faţă de Împărăţia care, după spusele Lui, s-a apropiat de noi la prima Lui venire şi care va fi întemeiată în timpul celei de a doua veniri. Această Împărăţie va fi singurul remediu şi singura şansă pentru însănătoşirea pământului.

Nici un om de pe pământ, oricine ar fi el, nu poate prin înţelepciunea şi cunoştinţa sa proprie, să arate în mod perfect cum se vor derula aceste lucruri. Este adevărat că cei ce au ungerea din partea Celui Sfânt nu se mai găsesc în întuneric, pentru ca stabilirea Împărăţiei lui Dumnezeu să-i ia prin surprindere. Dar după cum în desfăşurarea Planului divin au fost evenimente despre care a ştiut, un timp, numai IEHOVA – tot aşa şi astăzi sunt lucruri pe care nu le ştie decât Tatăl şi Fiul, căruia I s-a dat toată autoritatea în cer şi pe pământ. N-aş vrea prin afirmaţiile mele să reduc cuiva orizontul de credinţă, să-i mărginesc informaţiile în acest domeniu la cunoştinţele mele. Am observat, însă, că Dumnezeu a permis copiilor Săi, să umble în lungul şi latul Planului Său cât au dorit. Le-a permis să prindă înălţimi ce nu se pot descrie şi să pătrundă în adâncimi nebănuite ale adevărului, dar când a fost vorba de timpuri, aici Dumnezeu a fost mai circumspect. Pe acestea le-a păstrat ca pe un secret al Lui. Ucenicul sincer care serveşte pe Stăpânul său cu toată integritatea, nu va fi afectat dacă, un eveniment nu se produce la data exactă stabilită de cifre. Oricum, voia lui Dumnezeu se va face şi pe pământ, după cum se face şi în cer. Trăim evenimentele sfârşitului. Pe care să le punem întâi, şi pe care după aceea, nu este treaba noastră. Treaba noastră este să fim credincioşi până la moarte. Să ne încredinţăm cu toată puterea în Înţelepciunea lui Dumnezeu, care toate le face după cum a hotărât "Mâna Sa şi Sfatul Său". Noi să aşteptăm cu drag Împărăţia ce va aduce binecuvântare pentru toate familiile pământului. Amin!

Versuri

Pe acest blog puteţi citi unele poezii semnate de Rodica Dragoş, care la 31 ianuarie 2006 s-a dus pe calea pe care merge tot ce este pământesc. Avea 51 ani.

RĂBDAREA

Era un om în ţara Uţ, cu vază-n răsărit,
Şi dintre toţi din vremea lui, era cel mai vestit.
El se temea să facă rău şi era foarte umilit.
Iov s-a numit acest erou, era un om neprihănit.

Satan i-a zis lui Dumnezeu: "Oare în van e Iov un sfânt?
Nu Tu l-ai binecuvântat cu tot ce este pe pământ?
Dar lasă-mă numai pe mine să mă ating de-averea sa,
Şi sunt convins că Iov în faţă amarnic Te va blestema."

I-a nimicit toată averea, pe toţi copiii i-a ucis,
Era convins atunci Satana, că scopul său şi l-a atins.
Dar Iov şi-a sfâşiat mantaua şi-a spus atuncea un cuvânt:
"Gol am ieşit din trupul mamei, gol mă voi duce în pământ!"

Deodată Iov a fost lovit cu bube-n cap şi în picioare.
Se scărpina mereu cu-n ciob, dar n-a căzut în disperare.
Nevasta lui l-a îndemnat să blesteme pe Dumnezeu,
Dar Iov cel sfânt i-a replicat: "E drept să nu primim şi rău?"

L-au cercetat atunci trei prieteni, dar nici nu l-au mai cunoscut,
Uimiţi de starea vieţii sale au plâns şi ei şi i-a durut.
Ar fi fost, poate, mult mai bine văzându-i chinu-ngrozitor,
Să stea cu dânsul şapte zile şi să se-ntoarcă-n ţara lor.

N-au cugetat la acest lucru, şi-n loc să îl fi mângăiat,
I-au repetat mereu în faţă, că este sigur vinovat.
Iov, însă, şi-a blestemat soarta, chiar ziua-n care s-a născut,
Viaţa ce s-a zămislit în creatura sa din lut.

"Doresc mormântul" – zicea Iov, "Să dorm şi să mă odihnesc,
În adăpostul din ţărână cei răi nu te mai necăjesc."
Dar prietenul său Elifaz stând şi-ascultându-i tânguirea,
I-a reproşat bietului Iov c-a semănat nelegiuirea.

Că cel neprihănit nu piere, iar Cel Atotputernic ştie
De este sincer şi onest, s-au dacă-i doar făţărnicie.
Bătrânul Iov s-a întristat de cele ce a auzit;
El aştepta iubirea lor şi ei cu pietre l-au lovit.

"Cerut-am eu să-mi daţi averi, să cheltuiţi să mă scăpaţi?
De ce mereu mă umiliţi, de ce cu vorbe mă mustraţi?
Zilele îmi sunt doar o umbră, ca un ostaş sunt pe pământ,
Când mă voi duce în ţărână, vă va fi dor că nu mai sunt.

Vreţi să vorbiţi lucruri deşarte din dragoste de Dumnezeu?
Şi prin minciuni să-L apăraţi vorbind în detrimentul meu?
O, nu!, de vă va cerceta, vă va găsi pe toţi cu vină,
Vă va afla că-L înşelaţi şi vă va scoate la lumină.

Aş vrea să-mi văd vorbele scrise, săpate cu-n priboi de fier:
"Să ştiţi că Răscumpărătorul e viu şi El se află-n cer."
La urmă El va reveni şi va aduce pe pământ,
Dreptate la npăstuiţi şi armonia Celui Sfânt."

Când cei trei oameni au tăcut, a început un alt discurs,
Elihu, mâniat pe Iov, de parcă n-ar fi fost de ajuns.
El a vorbit cu-nflăcărare, şi poate cel mai înţelept,
Deşi nici el n-a-nţeles bine experienţa celui drept.

Din tot ce-a spus acest Elihu, bătrânul Iov a învăţat,
Că nu Cel ce-I atotputernic l-a pedepsit ca vinovat.
Atunci a înţeles mai bine că faptele de pe pământ,
N-au merite şi nici valoare în faţa Celui pururi Sfânt.

Că doar iubirea Lui supremă, dreptatea Lui îl face drept;
La El e toată bogăţia, El singur este înţelept.
I-a răspuns apoi chiar Domnul, şi din mijlocul furtunii,
L-a-ntrebat de veşnicii, de timpul creaţiunii.

"Eşti încredinţat acum c-ai vorbit nesăbuit,
Şi-ai mustrat pe Acela care te-a făcut şi te-a-ntocmit?"
"Nu mai pot răspunde, Doamne, şi mă simt atât de mic,
Iar în faţa Măreţiei nu mai pot să zic nimic!

Urechea mea auzise despre Tine, Doamne Sfânt,
Dar acum Te-a văzut ochiul; mi-este scârbă de ce sunt!"
Iov a spus o rugăciune şi Domnul a auzit;
Averea de mai-nainte i-a redat-o îndoit.

Bogăţiile din urmă i-au fost binecuvântarea.
Doamne, fă-ne să-nţelegem ce virtute e RĂBDAREA.
Iov este modelul nostru, şi toţi care l-au urmat,
Steagul grelei suferinţe cu iubire l-au purtat.

Rodica Dragoş.