"Marie!"

"Era în ziua întâi a săptămânii". Câteva femei urcau în tăcere poteca ce duce spre mormântul din grădina lui Iosif. Printre ele era Maria Magdalena şi cealaltă Marie. Duceau miresme la mormânt şi se întrebau: "cine, oare, va prăvăli piatra de la uşa mormântului?" Când au ajuns, au văzut că piatra fusese luată. Doi bărbaţi îmbrăcaţi în haine strălucitoare au zis femeilor: "Pentru ce căutaţi între cei morţi pe Cel ce este viu? Nu este aici; ci a înviat."

Maria Magdalena a alergat la Petru şi Ioan, spunându-le: "Au luat pe Domnul şi nu ştiu unde l-au pus." Cei doi ucenici au alergat la mormânt şi au văzut ce le spusese Maria. Au rămas miraţi de cele întâmplate. Ei tot nu pricepeau că: "după Scripturi Isus trebuia să învieze din morţi."

Maria Magdalena stătea afară lângă mormânt şi plângea. Doi îngeri îmbrăcaţi în alb i-au zis: "pentru ce plângi?" Ea le-a răspuns: "Pentru că au luat pe Domnul meu şi nu ştiu unde l-au pus." Apoi a văzut pe un om stând acolo în picioare. Era Isus, dar Maria a crezut că este grădinarul. "Femeie", i-a zis Isus "de ce plângi?, pe cine cauţi?" "Domnule" - i-a răspuns Maria – "dacă l-ai luat spunem unde l-ai pus şi mă voi duce să-L i-au." "Marie!" i-a zis Isus. Ea s-a întors şi I-a zis în evreeşte: "Rabuni!" adică "Învăţătorule."

"După patima Lui, li S-a înfăţişat viu, prin multe dovezi, arătându-li-Se deseori timp de patruzeci de zile, şi vorbind cu ei despre lucrurile privitoare la Împărăţia lui Dumnezeu." (F.A 1:3). Să nu uităm nici mărturisirea marelui ap. Pavel. "V-am învăţat înainte de toate, aşa cum am primit şi eu: că Hristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi; că a fost îngropat şi a înviat a treia zi, după Scripturi; şi că S-a arătat lui Chifa, apoi celor doisprezece. După aceea S-a arătat la peste cinci sute de fraţi deodată, dintre care cei mai mulţi sunt încă în viaţă, iar unii au adormit. În urmă s-a arătat lui Iacov, apoi tuturor apostolilor. După ei toţi, ca unei stârpituri, mi s-a arătat şi mie." (1Corinteni 15:3-8).

Învierea lui Isus este garanţia învierii noastre. Amin.

12 Caractere

Isus răstignit pe Golgota a fost privit de către 12 caractere.

a – soldaţii romani au văzut în El un criminal.
b – femeile care l-au urmat au văzut în El un binefăcător.
c – mama Sa, cu sufletul zdrobit, privea pe fiul ei.
d – ucenicii l-au privit cu nădejdea spulberată.
e – un tâlhar l-a privit cu ură şi răutate şi a văzut în El un răufăcător.
f – al doilea tâlhar l-a privit cu pocăinţă.
g – sutaşul avea convingerea că El este Fiul lui Dumnezeu.
h – preoţii, cu aroganţă, au văzut în El un hulitor.
i– îngerii, cu admiraţie, au văzut în El dragostea.
j – demonii, cu groază, au văzut în El sămânţa femeii.
k – Tatăl ceresc, cu iubire, a văzut în El ascultarea.
L – trecătorii, cu puţin interes, n-au văzut în El nimic.

GHETSIMANI

Aş vrea să merg şi eu în Ghetsimani,
Grădina unde Domnul s-a rugat
Acum aproape două mii de ani,
Când cu tristeţe a îngenuncheat.

Aş vrea s-aud ecoul rugăciunii,
Fiorul nopţii ce îL apăsa,
Reflexia valori-nţelepciunii,
"Să fie voia Ta şi nu a Mea".

Aş vrea să văd cum s-a predat pe Sine,
Acolo, în Grădina cu Măslini,
Cum Iuda l-a trădat fără ruşine
Şi l-a vândut la nişte asasini.

Aş vrea să văd şi ultima minune,
Când Petru a lovit şi a tăiat
Urechea unui rob al lui Caiafa,
Iar Domnul, "altruist" l-a vindecat.

Veniţi şi voi cu mine-n Ghetsimani!
Ca de Isus alăturea să fim,
Simţind acum, la două mii de ani,
Nobleţea unui caracter SUBLIM.

Spre Golgota, prin Ghetsimani

Iuda plecase. Isus a rămas cu cei care îL iubeau, la Cina de pe urmă.

"După ce a ieşit Iuda, Isus a zis: Acum, Fiul omului a fost proslăvit, şi Dumnezeu a fost proslăvit în El. Dacă Dumnezeu a fost proslăvit în El, şi Dumnezeu îL va proslăvi în El însuşi, şi-l va proslăvi îndată. Copilaşilor, mai sunt puţin cu voi. Mă veţi căuta şi, cum am spus Iudeilor că, unde mă duc Eu, ei nu pot veni, tot aşa vă spun şi vouă acum..." "Doamne", I-a zis Petru, "unde Te duci?" Isus a răspuns: "Tu nu poţi veni acum după Mine, unde mă duc Eu; dar mai târziu ve veni." (Ioan 13:31,32,36).

După ce au cântat marele Hallel – adică Psalmii 115- 118 – Isus cu ucenicii s-au îndreptat săpre muntele Măslinilor. Din acel timp începe istoria patimilor Sale, botezul despre care a vorbit ucenicilor: "Am un botez cu care trebuie să fiu botezat, şi cât de mult doresc să se îndeplinească!" (Luca 12:50). "În noaptea aceasta, toţi veţi găsi în Mine o pricină de poticnire; căci este scris: "Voi bate Păstorul şi oile turmei vor fi risipite. Dar, după ce voi învia, voi merge înaintea voastră în Galilea." (Matei 26:31,32). Au ajuns în grădina Ghetsimani, locul preferat de Isus pentru a se ruga. "Şedeţi aici până Mă voi ruga." A luat cu El pe Petru, pe Iacov şi pe Ioan şi a început să se spăimânte şi să se mâhnească foarte tare. El le-a zis: "Sufletul Meu este cuprins de o întristare de moarte; rămâneţi aici şi vegheaţi!" Apoi a mers mai înainte, S-a aruncat cu faţa la pământ şi s-a rugat ca, dacă este cu putinţă să treacă de la El ceasul acela. El zicea: "Ava, adică Tată, Ţie toate lucrurile Îşi sunt cu putinţă; depărtează de la Mine paharul acesta! Totuşi, facă-se, nu ce voiesc Eu, ci ce voieşti Tu." (Marcu 14:32-36).

Nu teama de moarte l-a îndemnat să vorbească aşa, dar totul trebuia dus la bun sfârşit, "...după sfatul hotărât şi după ştiinţa de mai dinainte a lui Dumnezeu..." (F.A 2:23). Se auzeau zgomot de paşi; şoapte de ucigaşi se apropiau tot mai mult. Era o ceată de ostaşi înarmată ca pe vreme de război, avându-l în frunte pe Iscariotean. Veneau să-şi ia prada. Isus a luat cuvântul, şi le-a zis: "Aţi ieşit ca după un tâlhar, cu săbii şi cu ciomege, ca să Mă prindeţi." (Marcu14:48).

Drama Golgotei a început. Isus a fost prins şi legat. Toţi ucenicii L-au părăsit şi au fugit. Isus a fost dus de către ostaşi la palatul marelui preot Anna unde se afla şi Caiafa, ginerele său, mare preot în anul acela, precum şi întreg Sinedriul. Pe baza unor martori mincinoşi, sfatul "înţelepţilor" format din arhireii, L-au osândit la moarte. L-au dus apoi la Pillat pentru a le întări verdictul. Pillat, om bine crescut şi cetăţean roman, ura cu dispreţ pe toţi fariseii şi saducheii, a căror rebeliuni îi dădea mult de lucru. Nu a găsit nici o vină în El. Vrând să-l scape, a folosit tot felul de strategii. ÎL trimite l-a Irod, dar şi Irod negăsindu-i nici o vină îL retrimite la Pillat. De Paşte era obiceiul să fie eliberat un răufăcător. Pillat se foloseşte şi de această strategie, dar nu-i reuşeşte. După ce Isus a fost bătut cu nuiele, ostaşii dregătorului îL predau la ostaşii Templului, ca să fie răstignit. Au început badjocurile. L-au dezbrăcat de hainele Lui şi l-au îmbrăcat cu o haină stacojie. I-au pus pe cap o cunună de spini şi în mâna dreaptă o trestie. ÎL scuipau şi îşi băteau joc de El. Îmbrăcându-l iarăşi cu hainele Lui, a fost dus să fie răstignit. "Ostaşii, după ce au răstignit pe Isus, I-au luat hainele şi le-au făcut patru părţi, câte o parte pentru fiecare ostaş. I-au luat şi cămaşa, care n'avea nici o cusătură, ci era dintr-o singură ţesătură de sus până jos." (Ioan 19:23). De pe lemnul de blestem, Isus a şoptit cuvinte de duioasă rugăciune: "Tată, iartă-i că nu ştiu ce fac."

"De la ceasul al şaselea, până la ceasul al nouălea s-a făcut întuneric peste toată ţara. Soarele s-a întunecat şi perdeaua dinlăuntrul Templului s-a rupt prin mijloc"; Isus a strigat cu glas tare: "Tată, în mâinile Tale îmi încredinţez duhul!" Şi când a zis aceste vorbe şi-a dat duhul.

Un bărbat, numit Iosif din Arimatea, un ucenic a lui Isus, dar pe ascuns, a rugat pe Pillat să-i dea voie să ia trupul lui Isus de pe cruce. Pillat i-a dat voie. Atunci a venit şi Nicodim şi a adus o amestecătură de aproape de 100 litri de smirnă şi de aloe. Au înfăşurat trupul în fâşii de pânză de in, cu miresme şi l-au îngropat. A fost atât de simplă înmormântarea Lui, aşa cum i-a fost viaţa. Ne impresionează atitudinea celor doi oameni cărora, mai înainte le-a lipsit curajul de a urma pe Isus, decât pe ascuns, dar au căpătat acum puterea de a se arăta pe faţă că sunt de partea Lui. Cei doi l-au pus pe Isus într-un mormânt nou, acolo în grădina lui Iosif. Era ziua pregătirii Paştelor şi începea ziua sabatului. Marea jertfă– singura bază a împăcării omului cu Dumnezeu - s-a sfîrşit acolo sus pe Golgota. Să nu uităm, ci să ne aducem aminte mereu. Amin.

Mielul Înjunghiat

Cel ce stătea pe Tronul Slavei avea în mâini o carte scrisă,
Şapte peceţi ascundeau "TAINA" şi cartea o ţinea închisă.
Atunci un înger a strigat, şi a-ntrebat cu glasul tare:
"Cine e vrednic să ia cartea şi să-i pătrundă "Taina mare"?

Şi nimeni din tot Universul, nu a rostit nici un cuvânt,
Au ezitat să ia solia din mâna Celui veşnic Sfânt.
A plâns Ioan, văzând că nimeni din cei de faţă n-au răspuns
Şi n-au putut să-ndeplinească "Misterul" ce era ascuns.

Nu plânge – i-a zis un bătrân – Leul din Iuda s-a aflat,
Să ia cartea şi s-o deschidă. Era Mielul înjunghiat.
În sulul cărţii era scris şi când s-a auzit strigarea,
A spus solemn: "Iată-mă vin", să-nfăptuiesc Răscumpărarea.

Aceasta-i voia Ta Părinte şi Eu vin s-o îndeplinesc,
Din haos şi deşărtăciune să mântui neamul omenesc.
Bătrânii douăzeci şi patru şi cele patru Făpturi Vii
S-au închinat p'în la pământ, cu mult respect şi bucurii.

El părăsind "curţile" sfinte şi slava Tatălui de sus,
S-a întrupat într-o fecioară ca prunc, pe numele Isus.
În decadenţa lumii noastre a stat treizeci şi trei de ani,
Era un călător prin lume şi singurel printre duşmani.

Când într-o zi la Iordan să se boteze a venit,
Din cer s-a auzit un glas: "Acesta-i Fiul Meu iubit";
Eu îmi găsesc plăcerea-n El, şi voi de El să ascultaţi,
El este Mesia promis şi Cel pe care-l aşteptaţi.

N-au vrut să creadă fariseii şi nici nu l-au băgat în seamă,
Şi-au întors faţa de la Dânsul, dispreţuindu-l fără teamă.
Isus prin sate şi oraşe minuni şi semne a făcut,
Dar ei L-au renegat pe Domnul, L-au arestat şi L-au vândut.

Din Ghetsimani p'în la Golgota a fost sinistru' Lui calvar,
A fost "o via dolorosa", a fost paharul Său amar.
Mai marii preoţi aroganţi cu ironie L-au privit,
I-au pregătit o cruce mare să fie pe ea răstignit.

Mergând pe drum cu crucea-n spate, adeseori s-a poticnit,
Era slăbit Samariteanul, de mult ce L-au badjocorit.
Dar ajungând sus pe Golgota, semnând verdictul Său final,
A scris iertare tuturora, murind acolo sus pe deal.

Astăzi, când ochii minţii noastre au fost deschişi să înţeleagă,
Privind la scena de pe munte, să-L adorăm viaţa-ntreagă.
Căci nimenea şi niciodată nu a răbdat aşa ca El,
Veniţi cu toţii la Golgota, să-L venerăm pe blândul Miel!

Cina de Amintire

În fiecare an, luna Nisan poartă în ea o solemnitate sacră. Este ziua aducerii aminte a morţii Domnului nostru Isus Hristos. Raportat la numărul de fiinţe umane care au trăit pe pământ, de la Isus şi până în zilele noastre, nu mulţi oameni au devenit mai buni în urma gestului altruist al Domnului. Poate pentru faptul că unii n-au înţeles, ori n-au vrut să înţeleagă, pilda dăruirii de Sine a Mântuitorului, dar cu siguranţă patimile Celui ce s-a jertfit pentru omenire a lăsat urme adânci şi a produs transformări în inimile multor oameni, de la Golgota şi până azi.

Ultimele zile din viaţa pământească a Mântuitorului au fost atât de emoţionante, încărcate cu atâtea semnificaţii, încât cineva pe drept a spus că: "fiecare minut din acele zile reprezintă pentru omenire secole întregi de istorie şi civilizaţie."

Nu prin articole şi paragrafe de lege, nu prin date istorice şi arhiologice, vom putea simţi şi explica patimile lui Isus, ci mergând împreună cu El pe drumul ce duce spre Betania, pe valea Chedronului şi la poalele Muntelui Măslinilor, unde se afla o grădină discretă şi intimă preferată de Isus pentru a se ruga, fie singur, fie împreună cu discipolii Săi. Era Ghetsimani. Patimile lui Isus le vom putea simţi şi înţelege mai bine urmându-i drumul pe la Ana şi Caiafa, prezenţa Sa în faţa tribunalului suprem – numit Sinedriu – apoi pe la Pilat şi până la vârful "Căpăţânii". Cu procesiunea Golgotei şi actul funest săvârşit se încheie un capitol din istoria zbuciumată a neamului omenesc. De atunci Isus rămâne singurul şi cel mai sublim Ideal de perfecţie şi armonie care a trăit pe pământul nostru treizeci şi trei de ani şi jumătate.

Noi în fiecare an cu ocazia Cinei, ne aducem aminte şi vestim moartea Domnului nostru, rememorând evenimentele de atunci. Cum să nu vorbim despre Cel care păcatele noastre le-a purtat şi durerile noastre le-a luat supra Lui? Cum să nu vorbim despre Ghetsimani – grădina unde a început să pâlpâie nădejdea mîntuirii noastre? Cum să nu vorbim despre Golgota, pe a cărei culme Domnul a scris cu sângele Lui, iertare tuturora şi a semnat actul de naştere al tuturor copiilor Săi.

Voi reaminti aici, doar câteva puncte din tabloul vieţii Mântuitorului. Încep cu cele petrecute în Betania, în casa lui Simon Leprosul, unde Isus venise din Ierihon, de la Zacheu vamaşul. Era de faţă şi Lazăr. Adeseori Isus venea la casa din Betania pentru că acolo totdeauna a găsit nişte prieteni adevăraţi care L-au aşteptat şi l-au primit cu inimile pline de iubire şi bucurie. În Betania, Maria împinsă de iubire a jertfit lui Isus darul său. Mirul. Ea a spart vasul ei de alabastru plin cu parfum de nard curat, de mare preţ şi l-a turnat pe capul şi picioarele Domnului. Din ev. după Marcu cap. 14:5 aflăm că mirul Mariei făcea cam 300 dinari. Un dinar era plata pe o zi a unui muncitor. Dar triumful iubirii Mariei, materializat prin gestul ei a fost picătura care a umplut paharul lui Iuda. Trezorierul ucenicilor a avut un comportament ciudat în seara aceea. Ceilalţi ucenici s-au unit cu el, invocând că mirul acela se putea vinde şi ajuta pe săraci.

Ce frumos este ca cineva să îngrijească de cei săraci. Înţeleptul spune: "Cine are milă de săraci împrumută pe Domnul". Dar Iuda nu avea în vedere pe săraci, "ci el era un hoţ şi, ca unul care ţinea punga lua el ce se punea în ea" – ne spune ap. Ioan. Atunci Isus a înfipt un ţepuş în inima lui Iuda, zicând: "Lăsaţi-o în pace; de ce-i faceţi supărare? Ea a făcut un lucru frumos faţă de Mine; căci pe săraci îi aveţi totdeauna cu voi, şi le puteţi face bine oricând voiţi: dar pe Mine nu mă aveţi totdeauna. Ea a făcut ce a putut; Mi-a uns trupul mai dinainte, pentru îngropare. Adevărat vă spun că, oriunde va fi propovăduită Evanghelia aceasta, în toată lumea , se va istorisi şi ce a făcut femeia aceasta, spre pomenirea ei." Am folosit referinţa din Marcu cap. 14:6-9).

Cina din Betania, despre care am amintit mai sus, a avut loc "cu şase zile înainte de Paşte...", ne spune ap. Ioan în cap. 12 v 1.

Fiecare zi din săptămâna care a urmat, numită şi săptămâna patimilor a fost a fost foarte importantă.

Duminică – a doua zi, după sabat, numită în creştinătate şi Duminica Floriilor a avut loc intrarea lui Isus în Ierusalim. Mulţimile au strigat: "Osana Fiul lui David! Binecuvântat este Cel ce vine în Numele Domnului! (Matei 21:9). Isus a plâns pentru cetate şi i-a vestit dărâmarea.

Luni – Un smochin este blestemat pentru că nu a avut rod, ci numai frunze. Isus curăţeşte Templul din Ierusalim. Dă afară pe schimbătorii de bani şi pe vânzătorii de porumbei.

Marţi – Smochinul blestemat este văzut uscat din rădăcină. Această zi a fost pentru Isus foarte încordată. În ea a avut loc cea din urmă răfuială cu necredinţa cărturarilor şi fariseilor. Isus părăseşte pentru ultima oră Templul. În seara aceleaşi zile, pe când se afla pe Muntele Măslinilor în drum spre Betania, Isus le spune ucenicilor profeţia Sa din Matei 24, despre dărâmarea Ierusalimului.

Miercuri - Isus a fost în Betania. Nu ştim ce s-a întâmplat acolo. Ştim doar că, în tot acest timp, puţin mai la miazăzi de Ierusalim, în casa marelui preot Caiafa se adunase Sinedriul. Erau hotărâţi să scape de acest învăţător rătăcit şi îndrăzneţ care, îi numise făţarnici, călăuze oarbe, nebuni, şerpi, pui de năpârci. Paharul se umpluse. Se sfătuiau cum să-l prindă cu vicleşug şi să-L omoare. Dar când? Că se apropia sărbătoarea. Nu în timpul sărbătorii, ziceau unii, ca să nu se facă tulburare în popor. Aşa a hotărât sfatul preoţilor. Dar sfatul divin a fost altul. Tocmai în timpul sărbătorii pentru că El trebuia să fie mielul de Paşte. Şi tocmai aşa s-a întâmplat – "după sfatul hotărât şi ştiinţa mai dinainte a lui Dumnezeu". Tot în această zi, Iuda a părăsit Betania şi alăturându-se celor care îL urau pe Galilean a negociat cu ei vânzarea Lui. Aşa dar, trădarea avusese loc, urma prinderea. "În timpul cinei, diavolul a pus în inima lui Iuda Iscarioteanul, fiul lui Simon, gândul să-L vândă..." (Ioan 13:2). Ţepuşul din cuvântul lui Isus, înfipt în seara ungerii Sale cu mir, a intrat tot mai adânc în inima lui Iuda şi el n-a mai putut suporta. A dorit răzbunarea. Puţine trădări au fost atât de mârşave ca aceea de care a avut Domnul parte. Iubirea de bani a crescut în inima lui Iuda peste măsură, până acolo că a fost în stare să-şi vândă Învăţătorul cu numai treizeci de arginţi, preţul unui sclav din vremea aceea, sau poate mai puţin. Un om care este în stare să-şi trădeze pe cel mai bun prieten al său, dovedeşte că şi-a murdărit orice simţ nobil al fiinţei sale, dacă l-a avut vreodată. Cu aceasta s-au împlinit cuvintele proorocului Zaharia care vorbeau de poporul ce şi-a vândut păstorul cu treizeci de arginţi.

Joi – a fost ziua în care trebuiau jertfite Paştele. Isus a însărcinat pe Petru şi Ioan să facă pregătirile. Unde voieşti să le pregătim? "Duceţi-vă în cetate la cutare om şi spuneţii: Învăţătorul zice: Vremea Mea este aproape; voi face Paştele cu ucenicii Mei în casa ta." Cine a fost omul care a avut cinstea să găzduiască de Paşte pe Isus cu ucenicii Săi, nu ştim. Poate că îl vom cunoaşte odată. Unii şi-au dat cu părerea că ar fi fost Nicodim. Nu ştim. Alţii au spus că aceea cameră mare ar fi una şi aceaşi cu cea amintită în F.A cap 1v13, numită odaia de sus. Dar nici aceasta nu ştim. Ştim, însă, un singur lucru – că omul acela a fost unul în care Isus se putea încrede. Tot un astfel de om a fost şi cel din Betfaghe, din Muntele Măslinilor, care a împrumutat lui Isus măgăruşul pentru a intra în Ierusalim. Aceste lucruri ne învaţă, ca şi noi, în orice timp să fim la dispoziţia lui Isus. Să fim totdeauna oameni pe care Domnul să se poată baza. Proprietarul casei unde Isus a mâncat Paştele cu ucenicii, cu bucurie i-a dat Învăţătorului tot ce avea mai confortabil. Aşa a făcut şi Maria care i-a jertfit cel mai scump parfum de nard curat.

Când a sosit ceasul, fiecare şi-a ocupat locul la masă. Isus a spus: "Am dorit mult să mănâmc Paştele acesta cu voi înainte de patima Mea." După acestea Isus s-a tulburat în duhul lui, a mărturisit şi a zis: "Adevărat, adevărat vă spun că unul din voi mă va vinde". Apostolii se uitau unul la altul şi nu ştiau despre cine vorbeşte. Au început să zică fiecare: "Nu cumva sunt eu Doamne?" Iuda l-a întrebat şi el: "Nu cumva sunt eu Învăţătorule?" Da, i-a răspuns Isus, tu eşti, ce ai de făcut fă repede. Atunci Iuda a ieşit afară şi a plecat. Era noapte.

După plecarea lui Iuda, Domnul a instituit Cina de amintire. Apostolul Pavel ne spune că: "ori de câte ori mâncăm pâinea aceasta şi bem paharul acesta, vestim moartea Domnului până va veni El". Despre pâinea şi vinul, ce reprezintă trupul şi sângele Domnului, am vorbit într-un discurs din anul 2007.

În noaptea Cinei, Isus şi-a deschis visteriile inimii şi le-a spus apostolilor nişte cuvinte şi făgăduinţe de mare preţ. Isus ştia că ucenicii vor trece printr-o noapte întunecoasă, de aceea a dorit să-i îmbărbăteze cu iubire. Îl înştiinţează pe ap. Petru: "Simone, Simone, satana va cerut să vă cearnă ca grâul. Dar Eu m-am rugat pentru tine, ca să nu se piardă credinţa ta; şi după ce te vei întoarce la Dumnezeu, să întăreşti pe fraţii tăi." Nu era Petru întors la Dumnezeu? Nu lăsase el toate ca să urmeze pe Isus? Ba da; dar încrederea în forţele sale proprii, încă, n-o lăsase. Petru n-a înţeles nimic din spusele Domnului şi insistă: "Doamne cu Tine sunt gata să merg şi în temniţă şi la moarte." Atunci Domnul îi spune că înainte de a cânta cocoşul, el va tăgădui de trei ori.

Dintre multele sfaturi pe care le dă Isus prietenilor Săi, în ultimele momente petrecute cu ei, sunt foarte semnificative cele legate de dragostea frăţească şi de lucrarea Mângăitorului. A urmat rugăciunea din Ioan 17, apoi prinderea Sa în Ghetsimani.

Cât de profund putem noi, oare, pătrunde taina rugăciunii şi a plânsului din Ghetsimani? Ne-am întrebat vreodată ce s-a petrecut în adâncul fiinţei Domnului nostru când a trebuit să primească sărutul viclean al prietenului Său? Întrebări delicate care ne vor urmări, dacă suntem sinceri, tot timpul călătoriei noastre pământeşti. A urmat apoi Procesul Mântuitorului, cel mai zguduitor exemplu de proces aranjat, cu sentinţă dată dinainte. Un asasinat premeditat.

Sensul întreg al sinistrei tragedii de acum două mii de ani, nu este recunoscut nici azi de către cei care au pus la cale acest lucru. "Ana şi Caiafa" continuă să fie convinşi că au aplicat corect legile, şi că în Procesul Celui ce s-a numit Fiul lui Dumnezeu, dreptatea este de partea lor, deşi prof. Zaharia le atrage atenţia că va veni o vreme când: "îşi vor întoarce privirile spre Cel ce L-au străpuns şi îL vor plânge cu amar." Iuda însuşi este cel mai elocvent exemplu de martor declarat al nevinovăţiei lui Isus, prin afirmaţia: "Am păcătuit, căci am vărsat sânge nevinovat".

În seara când vom celebra Cina de amintire să ne ducem toţi cu gândul, alături de Domnul în Ghetsimani. Să ascultăm la poarta grădinii, cu o ureche supusă, încheierea rugăciunii lui Isus: "Nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu". Şi Tatăl a voit ca, prin harul Său, să guste moarte pentru toţi. Amin.

Aspectul fizic al lui Isus

Nici unul dintre cei care au umblat cu Isus ori dintre cei care au scris despre El, nu ne spun nici măcar un cuvânt despre înfăţişarea exterioară a Celui care a fost "Fiul omului" şi care a trăit pe pământul nostru treizeci şi trei ani şi jumătate.

Apostolul Pavel ne vorbeşte despre Isus, ca despre Fiul lui Dumnezeu; "El este chipul Dumnezeului celui nevăzut... El, care este oglindirea slavei Lui şi întipărirea Fiinţei Lui, şi care ţine toate lucrurile cu Cuvântul puterii Lui...". (Coloseni 1:15), (Evrei 1:3). Dar chipul fizic nu apare descris nicăieri. Înseamnă că nu a fost necesar. Probabil, cândva o să-l vedem. În schimb, scriitorii inspiraţi ne-au redat în scrierile lor frumuseţea morală şi spirituală a lui Isus. Providenţa divină a aranjat lucrurile în aşa fel, ca noi să fim informaţi despre frumuseţea Lui interioară, s-o admirăm şi să ne-o însuşim.

Începând cu secolul al doilea d.H, diferiţi oameni au încercat să descrie aspectul fizic al lui Isus. Unii pretind că au avut diferite revelaţii. Toate acestea sunt tradiţii şi poveşti relative. Se spune că, tot după tradiţii, Pilat ar fi cerut să se ia masca chipului lui Isus şi după aceasta s-ar fi turnat o formă care a circulat printre oameni în secolul al treilea. Alţii, inspârindu-se din Isaia cap. 53, îl redau pe Isus "...ca o odraslă slabă, ca un Lăstar care iese dintr-un pământ uscat...şi înfăţişarea Lui n'avea nimic care să ne placă."

În veacul al XV- lea, lumea creştină intră în posesia scrisorii lui Lentulus, din Ierusalim, pe care a adresat-o senatului roman. Printre altele, autorul vorbeşte şi despre chipul lui Isus. "În vremea noastră – scrie Lentulus – s-a ivit şi încă trăieşte un om de o mare virtute, cu numele de Isus Hristos, numit de ucenicii Săi, Fiul lui Dumnezeu. El a înviat morţii şi a tămăduit boalele. Este de o statură înaltă şi are un exterior nobil. Înfăţişarea Lui e vajnică şi expresivă, aşa că privind la Dânsul nu se poate să nu-L iubeşti şi totodată să te temi de Dânsul. Părul Său este ondulat şi creţ, puţin mai întunecat decât acolo unde cade pe umeri. El se împărţea în două părţi, după obiceiul nazarinenilor. Fruntea Lui este netedă şi curată, iar faţa fără nici o pată sau încreţituri, dar arde pe ea cea mai dulce rumeneală. Nasul şi gura lui au o frumuseţe perfectă. El are o barbă de aceeaşi culoare cu părul, nu lungă, dar despărţită în furculiţă. Ochii Îi sunt albaştri şi pare că au lumini diferite în diferite timpuri. Este groaznic atunci când mustră, plin de duioşie când mângăie. Om iubitor şi iubit, vioi dar necontenit serios. Nu L-a văzut nimeni râzând, dar plângând a fost văzut. Statura Lui e dreaptă, iar mâinile frumoase la vedere. Vorbirea Lui e uniformă şi interesantă. El este smerit şi blând şi cel mai minunat din fiii oamenilor."

Dacă aşa a arătat "Fiul Mariei", nu ştim precis. Ne putem cugeta şi noi, însă, că fiind perfect, drept, nevinovat şi deosebit de păcătoşi, cum îL descrie Biblia, înfăţişarea Lui era mult peste a oamenilor. "Tu eşti Cel mai frumos dintre oameni, harul este turnat pe buzele Tale: de aceea Te-a binecuvântat Dumnezeu pe vecie." (Ps. 45:2).

O lovitură de maestru a reuşit satan printr-o bucată de ţesătură, numită "Giulgiul din Torino", considerat a fi linţoliul de îngropăciune a lui Isus, şi care a rămas după înviere în mormântul de piatră a lui Iosif din Arimateea. Istoria giulgiului este foarte controversată şi circulă astăzi în multe versiuni. Se pretinde că ampreta de pe bucata de pânză este chipul lui Isus. Înşălătoria a reuşit, din moment ce în faţa giulgiului, veacuri în şir s-au proşternut şi continuă să-şi arate respectul şi veneraţia pentru această relicvă mii şi mii de oameni. Datările recente pe bază de carbon demonstrează că giulgiul nu este autentic şi că există doar din perioada 1260 – 1390. Chiar fără dovezile ştiinţifice, omul dotat cu inteligenţă ar trebui să vadă că, "tatăl minciunilor" foloseşte un întreg arsenal de sofisticării ca să-l îndeperteze de Adevăratul său Tată care este în ceruri. Poţi să te închini la diferiţi sfinţi, la tot felul de moaşte, la chipuri impregnate pe bucăţi de pânză, dar numai "cine are pe Fiul, are viaţa; cine n-are pe Fiul lui Dumnezeu, n-are viaţa." (1Ioan 5:12).

Noi urmăm pe Învăţătorul nostru, nu pentru aspectul Său fizic, ci pentru frumuseţea caracterului Său. Aşa au făcut primii ucenici care l-au urmat. Ei au fost atraşi de El, nu pentru exteriorul Său, ci pentru ce a făcut şi pentru ce ieşea din gura Lui. La vorba Lui spiritele rele erau forţate să iasă afară din oameni. Orbii vedeau, surzii auzeau, morţii înviau, paraliticii umblau. La vorba Lui tăceau valurile mării şi vânturile se potoleau. Pilat declară că vorbea pe un ton "uns şi nobil". "Niciodată n-a vorbit un om ca omul acesta".

Spre acest Ideal, spre această ţintă este alergarea noastră, chiar dacă în actualele condiţii sălăşluim în propria noastră umanitate, cu legile ei, cu dimensiunea şi imperfecţia ei. Acest lucru nu este un impediment de a ajunge pe "Munţii ce Sfinţi", ca să fim totdeauna cu Domnul.

Doamne, ajută-ne! Amin.

Pâinea Vieţii

Isus le-a zis: "Eu sunt pâinea vieţii". (Ioan 6:35).

Eliberarea copiilor lui Israel de sub robia faraonică, a produs în inimile lor sentimente înalte de fericire. Moise şi-a exprimat bucuria printr-o cântare închinată Domnului. Miriam, sora lui Aron, împreună cu femeile au jucat după tamburinele lor, lăudând şi dând onoare Celui care i-a scos din sclavie la libertate. A fost cu adevărat ziua în care, Dumnezeu şi-a arătat puterea şi slava Sa.

De la Marea Roşie, Israel s-a îndreptat spre pustie şi după trei zile proviziile de apă au fost terminate. Când au ajuns la "Mara" n-au putut să bea, pentru că apa era amară. Atunci au murmurat contra lui Moise, zicând: "Ce să bem?". Moise a strigat la Domnul; şi Domnul i-a arătat un lemn pe care să-l arunce în apă. Apa s-a făcut dulce şi poporul şi-a potolit setea. Aceasta a fost prima încercare, după eliberarea lor.

Au ajuns la Elim, o oază cu douăsprezece izvoare de apă şi şaptezeci de finici. Creştinii văd în Elim o ilustraţie a Bisericii, având doisprezece apostoli, adică douăsprezece izvoare de binecuvîntări, iar cei şaptezeci de palmieri reprezintă binecuvântările restituirii, care vor veni peste pământ prin vrednicii din vechime.

Poporul a cârtit iară, strigând după pâine. Rădăcina nemulţumirii lor a fost, în primul rând, pierderea credinţei în Dumnezeu şi în Moise. Dumnezeu auzind cârtirile îndreptate împotriva lui Moise şi Aron, seara le-a satisfăcut pofta de carne trimiţindu-le prepeliţe, iar dimineaţa când s-a ridicat roua erau pe faţa pământului nişte grăunţe albe, ce semănau cu boabele de coreandru şi aveau un gust de turtă dulce. Copiii lui Israel au numit hrana aceasta "mană", pâine din cer, pe care psalmistul o numeşte într-un limbaj poetic "pâinea îngerilor". "Pâinea" aceasta a căzut pe pământ 40 ani şi israeliţii trbuiau să o strângă în fiecare zi.

Dacă alte minuni, "criticii înalţi" le explică prin cauze naturale, pentru minunea cu mana nu există o explicaţie naturală. Aceasta a fost o manifestare miraculoasă a puterii lui Dumnezeu. Isus referindu-se la mană a vorbit despre El însuşi: "Eu sunt pâinea vieţii. Părinţii voştri au mâncat mană în pustie şi au murit. Pâinea care se pogoară din cer, este de aşa fel, ca cineva să mănânce din ea şi să nu moară. Eu sunt pâinea vie care s-a pogorât din cer. Dacă mănâncă cineva din pâinea aceasta, va trăi în veac; şi pâinea pe care o voi da Eu, este trupul Meu, pe care îl voi da pentru viaţa lumii." (Ioan 6:48-51). Ceea ce Dumnezeu a dat pentru viaţa lumii, nu este numai un exemplu pe care oamenii trebuie să-l urmeze, nici numai un ideal după care să se străduiască, nici o filozofie utopică, ci a fost în realitate trupul sfânt, nevinovat şi deosebit de păcătoşi al Domnului nostru Isus Hristos. Nimeni nu poate veni la Tatăl decât prin Fiul. "În nimeni altul nu este mântuire; căci nu este sub cer nici un alt Nume dat oamenilor, în care să fim mântuiţi." (Fap. ap. 4:12).

Contemporanii lui Isus, orbiţi de satan, n-au văzut în El decât un fiu al lui Iosif din Nazaret. Lumea creştină, precum şi unele denominaţiuni, cad în cealaltă extremă şi văd în Isus pe însuşi Dumnezeu, Tatăl. Dar Isus nu este persoana Tatălui, ci este Fiul Său. Viaţa lui a fost frântă pentru viaţa omului. Valoarea acestei vieţi este preţul răscumpărării care, mai întâi eliberează biserica, iar apoi întreaga omenire de sub condamnarea morţii. Întocmai cum Israel, dimineaţă de dimineaţă strângeau mană, pâinea necesară trupului, tot aşa urmaşii lui Isus trebuie să strângă zi de zi promisiunea pâinii cereşti necesară spiritului. Cine neglijează a strânge această hrană spirituală în fiecare zi, devine un om slab şi fără putere, iar forţele întunericului pot oricând să-i cucerească mintea şi să-l facă rob ascultării de ele.

Vigoarea vieţii noastre spirituale este direct proporţională cu faptul de a mânca în fiecare zi din "Pâinea Vie", care s-a pogorât din cer şi dă lumii viaţă. "Astfel este pâinea, care s-a pogorât din cer, nu ca mana, pe care au mâncat-o părinţii voştri, şi totuşi au murit: cine mănâncă pâinea aceasta, va trăi în veac." (Ioan 6:58).

Îţi mulţumim, Doamne Dumnezeule, pentru pâinea aceasta! Amin.

Necesitatea suferinţelor

"Sufere împreună cu mine, ca un bun ostaş a lui Hristos". (2 Tim. 2:3).

Aceste cuvinte au fost scrise de către un om deţinut la Roma, în jurul anului 65 e.n, şi trimise lui Timotei, adevăratul său copil în credinţă. Venerabilul şi credinciosul ap. Pavel îi dă lui Timotei prin această scrisoare un ultim îndemn, care se doreşte a fi o poruncă plină de duioşie şi simţire pornită din inimă, implorându-l să nu-i fie ruşine de "părintele" său, care este întemniţat pentru mărturisirea lui Isus Hristos.

Suferinţele sunt dureri fizice sau morale. În cartea dreptului Iov, citim: "Omul se naşte ca să sufere, după cum scânteia se naşte ca să zboare". (Iov 5:7). Cauza care stă la baza suferinţelor este neascultarea omului faţă de Creatorul său. Acest lucru a fost un mare rău; izvorul tuturor suferinţelor care, traversând mileniile a adus jale şi durere peste întregul pământ. Astfel iubirea, ce trebuia să guverneze făptura făcută după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, a fost înlocuită cu egoism. Ca urmare a acestui fapt, astăzi nu se pot cântări suferinţele produse de războaie, stăpâniri feroce, calamităţi naturale, foamete, boli şi alte tot felul de nenorociri. Dar oamenii mai sufere şi din cauza lipsei de înţelepciune. Dacă şi-ar folosi corect "bruma" de înţelepciune, multe suferinţe ar fi evitate. De asemenea, când te desparţi de cei dragi din casa ta, şi în suflet se aşterne o zi de doliu, suferinţele sunt de nedescris şi adesea la unii oameni le frâng pârghiile nădejdii într-o lume mai dreaptă şi mai bună. Toate aceste suferinţe sunt o consecinţă a blestemului ce a venit peste om.

Spre deosebire de suferinţele prin care trece toată omenirea, peste creştin mai vin şi alte suferinţe. El duce zilnic un război greu, şi încă pe două fronturi. Atât pe un front intern, cât şi pe unul extern. Această presiune de afară şi din interior presupune o luptă acerbă, sârguincioasă şi viguroasă. Din exterior vin influienţe seducătoare ale lumii, iar din interior vine presiunea cărnii păcătoase. Satan se foloseşte de orice ocazie şi amplifică suferinţele noastre cât mai mult posibil. "Prinţul întunericului" este foarte şiret. Uneori foloseşte ca instrumente ale sale chiar pe membri propriei noastre familii, atât cea pământească cât şi cea spirituală. Reuşeşte să rupă legături dragi, care odată au fost armonioase. Alteori, creştinul este persecutat de către membrii bisericii nominale care, nu cu mult înainte i-au fost tovarăşi de drum. Toate acestea sunt probe grele şi numai prin greţia lui Dumnezeu, creştinul poate să facă faţă presiunii. Pavel spunea odată celor din Antiohia: "...în Împărăţia lui Dumnezeu trebuie să intrăm prin multe necazuri". (Fap. 14:22).

Dar de ce trebuie creştinul să sufere? Are vreo motivaţie? Da. Domnul nostru Isus Hristos a suferit pentru noi şi ne-a lăsat o pildă, să călcăm pe urmele Lui. "...dacă suntem copii, suntem şi moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună moştenitori cu Hristos, dacă suferim cu adevărat împreună cu El, ca să fim proslăviţi împreună cu El." (Romani 8:17). Suferinţele sunt necesare. "Ferice de cel ce rabdă ispita. Căci după ce a fost găsit bun, va primi cununa vieţii, pe care a făgăduit-o Dumnezeu celor ce-L iubesc" (Iacov 1:12).

Este adevărat că la sfârşit, nu suferinţele vor fi criteriul după care se va face bilanţul, ci iubirea. Nu cât ai suferit, ci cât ai iubit, câtă asemănare a fost între caracterul tău şi cel a lui Isus. Dar asemănarea aceasta nu se poate atinge decât urmându-l pe Cel care a fost făcut desăvârşit prin suferinţe.

"Dumnezeul oricărui har, care v-a chemat în Hristos Isus la slava Sa veşnică, după ce veţi suferi puţină vreme, vă va desăvârşi, vă va întări, vă va da putere şi vă va face neclintiţi". (1Petru 5:10). Amin.

P.S

Despre timpul când se va pune capăt suferinţelor pentru întreaga omenire, rămâne un alt subiect. Mulţumiri să-I fie aduse Tatălui ceresc pentru că datorită iubirii Sale, "întunericul nu va domni veşnic pe pământul în care acum este necaz"; noaptea de plâns şi lacrimile durerilor umane se vor termina cu o dimineaţă de bucurie. Judecătorul sosit – "prieten al dreptului şi plin de râvnă pentru dreptate nu va slăbi, nici nu se va lăsa, până nu va aşez a dreptatea pe pământ".

PSALMUL 8

Doamne, Dumnezeul nostru,
Tu eşti sfânt şi minunat,
Te înalţi ca un stăpân
Peste tot ce ai creat.

Slava Ta-i mai sus de ceruri,
Te admir şi-mi este teamă,
Mă întreb, ce este omul
Ca să-l iei mereu în seamă.

L-ai făcut mai jos de ceruri ,
În Eden l-ai aşezat
Şi l-ai pus stăpân şi domn
Peste tot ce ai creat.

Doamne, Dumnezeul nostru,
Să fii binecuvântat,
Pentru mila Ta cea mare,
Pe vecie adorat.

Rodica Dragoş.

Singurătatea

Este atât de dureros să te simţeşti singur. Există un fel de singurătate care te ţine prizonier, chiar în mijlocul unei mulţimi. Ai sentimentul că toată lumea are pe cineva aproape, afară de tine. Singurătatea nu este în toate cazurile deprimare, o stare patologică de tristeţe şi descurajare profundă, dar sentimentul izolării de oameni şi de lucrurile dragi duce la acest "loc", la această situaţie. Singurătatea te urmăreşte şi atunci când ţi se pare că, intimii tăi prieteni nu pot simţi şi nu pot "veghea" cu tine. Privită din exterior, singurătatea pare o conduită prin care se exteriorizează viaţa psihică. Aşa este perceput fenomenul de către cei din jur. Dar singurătatea cuiva poate fi şi de o altă nuanţă. Fiecare credincios are nevoie de singurătate şi anume, singurătatea spirituală. Aceasta este singurătatea unui om care simte nevoia de a umbla singur cu Dumnezeu. Singurătatea lui nu înseamnă despărţirea de fraţii săi, ci o mai mare apropiere de Cel ce este viaţa eternă.

Singur a fost Moise pe muntele Horeb, singur a fost Ilie când s-a rugat pe muntele Carmel, iar despre Isus citim: "Ziua, Isus învăţa pe norod în Templu, iar noaptea Se ducea de o petrecea în muntele care se chemă muntele Măslinilor." (Luca 21:37). Chiar şi în Ghetsimani a fost "la o aruncătură de piatră" de cei mai intimi prieteni ai Săi. Singurătatea nu trebuie privită ca un sentiment de egoism, de ascundere într-o izolare întunecoasă. Nu vă fie frică de singurătatea spirituală. Ea îţi deschide accesul spre izvorul ce îţi va umplea golul sufletesc. Această atmosferă în care trăieşte creştinul nu este o singurătate deprimantă, ci o solitudine în spirit faţă de tot ce ar încerca să despartă inima de Dumnezeu.

Cele Zece Porunci

Pe un munte în flăcări, Domnul Dumnezeu a scris cu însuşi degetul Său pe două table de piatră, Legea celor zece porunci pentru poporul evreu, pe care a dat-o lui Moise. Domnul a zis lui Moise: "Iată, voi veni la tine într-un nor gros, pentru ca să audă poporul când îţi voi vorbi şi să aibă totdeauna încredere în tine." Şi Domnul a mai zis lui Moise: "Du-te la popor, sfinţeşte-i azi şi mâine, şi pune-i să-şi spele hainele. Să fie gata pentru a treia zi; căci a treia zi Domnul se va pogorî în faţa întregului popor pe muntele Sinai." (Exodul 19:9,10). Moise ştia că acolo trebuia să se întâlnească cu Dumnezeu, pentru că atunci când păştea turma socrului său Ietro, preotul Madianului, îngerul i-a spus: "după ce vei scoate pe popor din Egipt, veţi sluji lui Dumnezeu pe muntele acesta."

Acolo, Dumnezeu a oferit lui Israel posibilitatea să intre în legământ cu El, şi dacă vor respecta legământul Său vor fi o împărăţie de preoţi şi un neam sfânt.

Moise a pregătit poporul, i-a sfinţit pentru a se putea apropia de munte şi să audă glasul Domnului. Apropiindu-se şi văzând muntele Horeb, Israel trebuia să fi fost impresionat, fiindcă toată viaţa au trăit în şesurile Egiptului. În dimineaţa zilei a treia au început tunetele şi fulgerele, muntele fumega, iar aceste fenomene naturale şi supranaturale au făcut poporul să tremure. Muntele Sinai a devenit un vulcan. Israeliţii devenind fricoşi s-au retras, zicând lui Moise: "Vorbeşte-ne tu însuţi şi te vom asculta: dar să nu ne mai vorbească Dumnezeu, ca să nu murim." (Exodul 20:19). Această icoană ne face să înţelegem că, Israeliţii naturali cărora li s-a oferit privilegiul de a fi servii lui Dumnezeu, n-au putut sta înaintea Lui ca preoţie.

Poruncile au fost date mai târziu lui Moise scrise pe două table de piatră. Deşi făceau parte dintre cele 613 porunci date lui Israel, la care Hristos le-a pus capăt, (Romani 10:4), cele zece porunci rămân pentru totdeauna. Domnul Isus n-a venit să le strice, ci să le împlinescă. (Matei 5:17). Aceasta este Legea lui Dumnezeu valabilă pentru întreaga omenire. Privind la acest standard, vedem că Legea este ca o oglindă desăvârşită trimisă din cer pe pământ ca să descopere omului stricăciunea sa morală. (Romani 7:7).

Cineva a făcut o analiză foarte plastică a acestui lucru. "Un om închis într-o casă întunecoasă, poate fi înconjurat de praf şi neorânduială fără să le bage în seamă, din pricina întunericului, dar dacă pătrunde o rază de soare va vedea totul. Este praful făcut de razele soarelui? Se înţelege că nu; praful a fost acolo şi soarele doar l-a arătat." Aceasta face Legea. Ea arată firea omului şi dovedeşte că este păcătos. Legea nu-l ridică de acolo, ci îi arată starea sa de păcătoşenie şi pentru că este desăvârşită îi osândeşte faptele. Foarte mulţi oameni confundă Legea lui Dumnezeu cu legământul legii dat lui Israel. Din această cauză Legea este arătată ca un lucru al trcutului care n-are pentru noi mare importanţă. Este foarte adevărat că noi nu suntem sub legământul legii, ci sub Legământul de Har. Aceasta nu înseamnă că Legea celor zece porunci să o dăm la o parte. Dimpotrivă, ea rămâne pentru creştin o regulă indispensabilă pentru comportare. Creştinii nu sunt sub litera Legii celor zece porunci, care au fost date doar lui Israel, dar noi suntem sub spiritul ei. Acest spirit l-a arătat Isus, când a spus că Legea se cuprinde în două porunci: "Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău. Aceasta este cea dintâi, şi cea mai mare poruncă. Iar a doua, asemenea ei, este: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi." (Matei 22:37-39). Eclesiei Sale, Isus îi dă şi a treia poruncă. "Vă dau o poruncă nouă: Să vă iubiţi unii pe alţii; cum v-am iubit Eu, aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii." (Ioan 13:34).

După cum ştim, cele zece porunci au fost scrise pe două table de piatră. Se crede că primele patru porunci, cele care arată închinarea către Dumnezeu, au fost scrise pe o tablă, iar celelalte care arată raportul dintre om şi om, au fost scrise pe altă tablă. Această distincţie o face şi Isus când spune:

a) Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău...

b) Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.

Porunca întâi a fost: "Eu sunt Domnul Dumnezeul tău...să nu ai alţi dumnezei afară de Mine." Dumnezeu a pretins că numai Lui să i se aducă închinare. A doua poruncă se referă la un lucru de artă; porunca opreşte facerea oricăror chipuri a lucrurilor, pentru ca apoi să fie adorate. Dumnezeu declară că este un Dumnezeu gelos şi nu acceptă rivalităţile, ci pretinde de la cei care au venit sub legământ o devoţiune sfântă. A treia poruncă: "să nu iei în deşert Numele Domnului Dumnezeului tău", a fost dată pentru a păstra respectul şi onoarea faţă de Numele lui Dumnezeu. Adevăratul Israelit nu-şi poate permite să întrebuinţeze Numele lui Dumnezeu, IEHOVA, cu uşurinţă.

Porunca a patra este: "Adu-ţi aminte de ziua de odihnă, ca s-o sfinţeşti". Dumnezeu a hotărât această pauză în lucrul evreilor, arătând că El însuşi s-a odihnit de lucrurile Sale. Pe toate Dumnezeu le-a făcut cu înşelepciune. Ap. Pavel explică în ep. către Evrei cap 4, adevărata semnificaţie a zilei de odihnă. Aceste prime porunci arătau care trebuia să fie starea lui Israel faţă de Dumnezeu.

Următoarele şase porunci reglementează poziţia lor, unul faţă de celălalt. Prima din acestea, adică a cincea în ordinea celor zece este: "Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, pentru ca să ţi se lungească zilele în ţara pe care ţi-o dă Domnul Dumnezeul tău." (Exodul 20:12). În Deuteronom, Moise adaugă: "...ca să ai zile multe şi să fii fericit...". Iar Pavel spune în ep. către Efeseni: "Să cinsteşti pe tatăl tău şi pe mama ta - este cea dintâi poruncă însoţită de o făgăduinţă". Se observă că după Domnul care este izvorul oricărei vieţi, urmează părinţii care îL reprezintă pe Dânsul faţă de copiii lor.

Viaţa creştinească îşi are baza în iubirea faţă de Dumnezeu, faţă de Domnul nostru Isus şi respectul faţă de părinţi. Un semn al zilelor din urmă, ne spune Pavel, este chiar "neascultarea de părinţi." (2Timotei 3:2).

Omenirea niciodată nu a fost pusă sub Legea sinaitică dar, creştinătatea şi-a luat cele zece porunci ca măsură de conduită a lor şi de aceea are o responsabilitate în această chestiune.

A şasea poruncă este scurtă: "Să nu ucizi". Aceasta înseamnă că, în orice circumstanţe viaţa nu trebuie nimicită. Viaţa este un dar de la Dumnezeu. Ne este interzis cu desăvârşire să ne amestecăm în proprietatea Lui. În a şaptea poruncă se cere ca, o persoană să se respecte nu numai pe sine, ci şi pe aproapele său. Se pretinde castitate, puritate, curăţenie în idealuri şi norme morale. Poruncile a opta şi a noua se referă la faptul de a nu mărturisi strâmb împotriva aproapelui tău. Aceasta include şi, să nu furi ceea ce aparţine aproapelui tău. A zecea poruncă este îndreptată contra gândurilor de lăcomie, de a pofti ce nu-ţi aparţine de drept. Aceasta înseamnă curăţenie în interior. Legea a fost dată în a cincizecea zi, după ce Israel a părăsit Egiptul. Israel a ajuns la Sinai în a 25 zi. A treia zi poporul a fost sfinţit şi pregătit să audă Legea. Aceasta se pare că a fost a 50 a zi – ziua Cincizecimei – Şavuot – Rusaliile.

Arătarea înfricoşătoare a puterii lui Dumnezeu, care a însoţit prezenţa Sa pe muntele Sinai este o manifestare ilustrativă a zguduirii de la sfârşitul veacului, când puterea despotică va fi sfărâmată şi se va întemeia pe pământ Împărăţia lui Hristos. Atunci omenirea va recunoaşte Legea lui Dumnezeu pe care va fi obligată să o respecte.

Principiul celor zece porunci a tăiat adânc în lucrurile ascunse din inimile Israeliţilor. Pentru ca urmaşii lui Isus să nu cadă în această "pildă de neascultare", trebuie să vegheze şi să fie atenţi pentru ca, în tot ce gândesc, vorbesc şi fac, să fie în armonie cu spiritul Legii.

"Ferice de cei fără prihană în cale lor, care umblă întotdeauna după Legea Domnului". (Psalmul 119:1). Amin.

RĂBDAREA - măsura puterii de credinţă

Răbdarea este însuşirea de caracter, care ne face în stare a suporta dureri, neplăceri, suferinţe morale şi fizice, fără a opune rezistenţă. Experienţa vieţii ne arată că, nici o virtute nu face atâta cinste caracterului nostru de creştini, nu câştigă mai multă aprobare din partea conştiinţei lumii şi nu glorifică atât de mult pe Dumnezeu - ca răbdarea.

Răbdarea este un atribut al Tatălui ceresc. "El este îndurător şi milostiv, îndelung răbdător şi bogat în bunătate." (Ps. 103:8). Răbdarea vine din iubire, cea mai frumoasă trăsătură a Caracterului divin. Dumnezeu n-a fost surprins de mândria "heruvimului", nu s-a tulburat nici atunci când Adam a căzut. A răbdat şi rabdă, încă, toate mârşăviile şi împotrivirile păcătoşilor cu mult calm şi linişte, aşteptând ca planul Său să fie finalizat şi să aducă binecuvântare întregii omeniri. Atunci răbdarea Lui va avea sfârşit. Dar până atunci îndelunga Sa răbdare la triumful nedreptăţii nu vrea să însemne că prea puţin Îi pasă de nelegiuire. "Pentru că a rânduit o zi, în care va judeca lumea după dreptate, prin Omul, pe care L-a rânduit pentru aceasta şi despre care a dat tuturor oamenilor o dovadă netăgăduită, prin faptul că L-a înviat din morţi..." (Fap. 17:31).

Creşterea noastră în cunoştinţă ne ajută să creştem şi în răbdare. Creştinul fără răbdare este slab şi în privinţa credinţei. În ep. lui Iacov cap. 1 v 4 citim: "Dar răbdarea trebuie să-şi facă desăvârşit lucrarea, pentru ca să fiţi desîvârşiţi, întregi, şi să nu duceţi lipsă de nimic." Progresele în viaţa spirituală nu stau numai în a gusta mângăierile pe care ţi le dă harul, ci mai degrabă a suferi necazurile în tăcere, cu lepădare de sine, cu smerenie şi răbdare. Ap. Pavel ne spune: "Fiţi răbdători în necaz." (Romani 12:12). Termenul "necaz", înseamnă presiune, durere, suferinţă. Iar termenul "răbdare", înseamnă perseverenţă, stăruinţă. Iacov, de asemenea, ne spune să privim ca o mare bucurie atunci când avem de trecut prin diferite încercări, ca unii care ştim cu certitudine că, încercările credinţei noastre ne dezvoltă răbdarea. Suntem în toate zilele în mâna lui Dumnezeu. El ne creşte, ne ocroteşte, ne dă educaţie. "Ne păzeşte în primejdie, ascultă şi cel mai lin oftat al nostru." Numără paşii de pribeag şi chiar lacrimile sunt adunate pentru a fi scrise în cartea Sa de aducere aminte. Dacă trebuie să ne mustre, ori să ne pedepsească, o face pentru dezvoltarea şi echilibrarea caracterului nostru. Să ne punem la dispoziţia Lui cu răbdare. Pedeapsa Lui trece totdeauna prin inima Sa de Tată. "...căci El nu necăjeşte cu plăcere, nici nu mâhneşte bucuros pe copiii oamenilor." (Pl. Ieremia 3:33). El ştie ce ne este necesar. Cunoaşte măsura şi greutatea tuturor necazurilor noastre.

Pe de altă parte, suferinţele noastre sunt ca nişte fire de praf pe talerele unui cântar, faţă de chinurile prin care a trcut Mântuitorul. El este modelul perfect în răbdare. Modele pot fi şi alţi înaintaşi ai noştri. Uitaţi-vă bine la bătrânul Iacov. Rahela, soţia lui, moare. Foametea îi ameninţă existenţa. Pierde pe Iosif şi Beniamin. Dar Iacov rabdă toate acestea. Răbdarea lui este răsplătită când Iacov avea 130 ani. Atunci pe norii necazurilor sale a apărut "curcubeul". Se coboară în Egipt unde ajunge un neam mare.

Un alt exemplu de răbdare este Iov. A pierdut tot ce avea. A trecut prin suferinţe fizice teribile. Dar deşi imperfect, a rezistat ca un erou. La urmă apare şi pe cerul său "curcubeul". Dumnezeu îl numeşte drept şi nu numai că i-a restituit bogăţia, ci îi dă cu mult mai multe binecuvântări ca cele dintâi.

Fibra morală a răbdării creşte numai hrănită cu stress. Maturizarea are loc numai după ce ai trecut prin furnalul încercărilor. Acolo se vede câte carate are răbdarea ta. "Dacă slăbeşti în ziua nacazului, mică îşi este puterea", ne spune Înţeleptul. (Prov. 24:10). Una dintre florile ce formează buchetul credinţei noastre se numeşte RĂBDARE, această apreciată roadă a Spiritului Sfânt. "Căci aveţi nevoie de răbdare ca, după ce aţi împlinit voia lui Dumnezeu, să puteţi căpăta ce va fost făgăduit." Amin.

Nu-mi voi trăi viaţa în van!

"Dacă voi arunca o singură rază de lumină pe cărarea neguroasă a celui de lângă mine; dacă voi ajuta un suflet să vadă limpede ce înseamnă viaţa şi îndatoririle ei, şi astfel să aduc binecuvântare asupra fratelui meu; dacă voi şterge lacrimi de pe obraz, nu-mi voi trăi viaţa în van pe acest pământ.

Dacă voi conduce un suflet pierdut către adevăr, dacă voi însufla inimii lui un simţ al datoriei; dacă-i voi semăna în suflet sentimentul dreptăţii, iubirii adevărului şi frumosului; dacă voi arăta unui om că Înpărăţia Domnului nostru este aproape, nu-mi voi trăi viaţa în van pe acest pământ.

Dacă voi îndepărta frica şi îndoiala; dacă-mi voi păstra viaţa cufundată în dragoste şi bunătate; dacă voi radia lumină, dragoste şi bucurie; Dacă voi ajuta la îndepărtarea blestemului orbirii sufleteşti; dacă voi aduce mai multă bucurie şi speranţă şi mai puţină durere, nu-mi voi trăi viaţa în van pe acest pământ. Dacă voi planta un copac pe marginea drumului vieţii, la umbra căruia să se odihnească sufletele împovorate, chiar dacă nu i-aş vedea frumuseţea niciodată, voi fi binecuvântat cu adevărat – deşi nimeni nu mi-ar şti numele şi n-ar vorbi despre lucrarea mea, pentru că nu-mi voi trăi viaţa în van pe acest pământ." Anonim.

Îţi Mulţumesc

Când valuri de furtuni şi ape
Mereu în barca mea lovesc,
Stăpâne drag al vieţii mele,
Eu pentru-aceasta-Ţi mulţumesc.

În lupta mea Tu mă susţii,
Cu braţul Tău cel părintesc,
Aşa, cu ochii-ncercănaţi,
Eu pentru-aceasta-Ţi mulţumesc.

Ultimii ani ce i-am trăit,
Mi-au fost calvarul pământesc,
Eu l-am urcat cum am putut,
Şi pentru-aceasta-Ţi mulţumesc.

Pentru o clipă de-ndurare,
Pe care-aici o mai trăiesc,
Oricât de grea este durerea,
Şi pentru-aceasta-Ţi mulţumesc.

Iar când mă vei chema acasă,
În cortul Tău să locuiesc,
O veşnicie Îţi voi spune:
Îţi mulţumesc... Îţi mulţimesc...

Rodica Dragoş.

Versete comentate

"Numele Lui va dăinui pe vecie: cât soarele îI va ţinea Numele. Cu El se vor binecuvânta unii pe alţii, şi toate neamurile îL vor numi fericit." (Ps. 72:17).

Când talazurile urii omeneşti îşi vor fi epuizat puterea, când focul nelegiurii va fi stins; când satan va fi înlănţuit ca să nu mai seducă naţiunile, atunci toate popoarele îşi vor întoarce mintea şi inima spre Domnul. "Se va întâmpla în scurgerea vremurilor, că muntele Casei Domnului va fi întemeiat ca cel mai înalt munte; se va înălţa deasupra dealurilor, şi toate neamurile se vor îngrămădi spre el. Popoarele se vor duce cu grămada la el, şi vor zice: Veniţi, să ne suim la muntele Domnului, la Casa Dumnezeului lui Iacav, ca să ne înveţe căile Lui, şi să umblăm pe cărările Lui. Căci din Sion va ieşi Legea, şi din Ierusalim cuvântul Domnului." (Isaia 2:2,3). Împărăţia lui Hristos făcând judecată va aduce lumii pacea, "Căci, când se împlinesc judecăţile Tale pe pământ, locuitorii lumii învaţă dreptatea." (Isaia 26:9).

Nimeni nu va mai fi pedepsit pentru dreptate, ci numai pentru nedreptate. Orice faptă bună va fi răsplătită cu binecuvântări. Pentru că pe scaunul de domnie va sta , nu un judecător corupt, ci "...un judecător prieten al dreptului şi plin de râvnă pentru dreptate." (Isaia 16:5). Va fi o împărăţie a fericirii în care magnaţii, politicienii corupţi şi predicatorii mincinoşi vor fi uitaţi. Egoismul şi vedetismul nu se vor mai găsi, iar în inimile popoarelor îşi vor afla loc iubirea şi bucuria. Răscumpăraţii Domnului care dorm de multe veacuri în ţărâna pământului se vor întoarce din ţara vrăjmaşului. Bătrânii vor întineri, pustiul va înflori ca roza, iar bucuria va cuprinde toate feţele. Binecuvântările lui Hristos vor inunda tot Pământul şi milioane de coruri ale tuturor naţiunilor "ÎL VOR NUMI FERICIT."

Superbă zi! Adă Doamne ziua aceea. Amin.

Un război drept (continuare)

În războiul drept pe care îl ducem, avem un precedent, pe Domnul nostru Isus Hristos. El a luptat trei ani şi jumătate, fiind atacat atât de forţe nevăzute, cât şi de farisei, cărturari şi saduchei, dar nu i-a trecut prin minte nici un moment să se retragă de pe câmpul de bătaie. Curajul Său pe cărarea îngustă inspiră inimii noastre respect şi admiraţie. Superb Luptător, Nobil Învingător! A apărat "cauza" lui Dumnezeu cu suprema jertfă a vieţii Sale. Ap. Petru ne spune: "Şi la aceasta aţi fost chemaţi; fiindcă şi Hristos a suferit pentru voi, şi v-a lăsat o pildă, ca să călcaţi pe urmele Lui." (1Petru 2:21). El a ajuns la acest rezultat prin credincioşia faţă de Tatăl Său. Plăcerea de a face voia Celui ce l-a trimis, a fost bucuria pe care o avea înainte. Uneori, când lupta ni se pare inegală, când forţele întunericului ne i-au prin surprindere, când dezastrul ni se pare prea mare şi învingerea cu neputinţă, atunci ne vine gândul că lupta noastră nu are nici un rost şi ar fi mai bine să abandonăm. Acesta este un cuget de la cel rău. El de la începutul căii noastre a folosit cea mai sofisticată tehnică pentru a ne demoraliza şi a ne pierde încrederea în Conducătorul nostru. Să nu ascultăm şoaptele lui şi să nu ne pierdem curajul. "Curajul nu înseamnă a merge înainte când poţi, ci a merge înainte atunci când ţi se pre că nu poţi." Domnul ne spune să îndrăznim că El a biruit lumea. Să luăm aminte la ce spune apostolul în ep. către Evrei 12:3, "Uitaţi-vă dar cu luare aminte la Cel ce a suferit din partea păcătoşilor o împotrivire aşa de mare faţă de Sine, pentru ca nu cumva să vă pierdeţi inima, şi să cădeţi de oboseală în sufletele voastre." Despre apostoli aflăm că au fost ca nişte "locotenenţi" în armata Domnului. Au fost cei 12 viteji care au luptat lupta bună a credinţei cu stoicism şi dăruire şi care au sigilat paginile istoriei cu sângele lot.

Ap. Pavel ne spune despre un duşman bine cuibărit în fiinţa noastră, care este firea pământească. Aceasta totdeauna "...pofteşte împotriva Duhului, şi Duhul împotriva firii pământeşti: sunt lucruri potrivnice unele altora..." (Galateni 5:17). Prisbiterul Iacov ne spune despre un alt duşman, lumea. Nu persoane din lume, ci spiritul lumii pe care trbuie să-l învingem, altminteri ne este pereclitată poziţia. Tot Iacov ne spune şi despre diavol, recomandându-ne să ne împotrivim lui şi el va fugi de la noi. Ap. Petru aminteşte aceeaşi duşmani. El ne atrage atenţia să nu dormim în "post" şi duşmanul să ne ia prizonieri. Comandantul nostru este nevăzut, întocmai ca şi conducătorul duşmanilor noştri. Războiul se duce pe plan psihic. Acest soi de duşmani pot fi învinşi numai prin rugăciune stăruitoare, post şi priveghere. Orice sacrificii ni s-ar cere, să ţinem totdeauna sus Steagul de luptă. Cine nu ar dori ca, după un război de mai mulţi ani să devină învingător?

Dumnezeu a făcut multe promisiuni prin Cuvântul Său tuturor celor care se luptă pentru Domnul şi pentru adevăr. Împăratul Slavei, Cel viteaz în luptă "...va şterge orice lacrimă din ochii lor. Şi moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut." (Apoc. 21:4).

Merită să purtăm acest război drept. Amin.

Înţelepciunea

Când juca Înţelepciunea pe Pământul necreat,
Şi-şi găsea toată plăcerea în fiii celui Prea-nalt,
A-nceput "Creaţiunea", cum Tatăl a plănuit,
El era meşter la toate, cu putere investit.

A făcut pe om din humă, Dumnezeu l-a acceptat
Şi acestui trup inert, Duh de viaţă i-a suflat.
Apoi Domnul Dumnezeu a sădit la răsărit
Grădina Eden, în care a pus omul întocmit.

Erau tot felul de pomi, toţi erau buni de mâncat,
Dar în mijlocul Grădinii, Dumnezeu a aşezat
Un principiu de-ascultare, ca să-l testeze pe om;
I-a interzis să mănânce fructe dintr-un singur pom.

"Nu-l voi lăsa pe om singur, să fie nemulţumit,
Din carnea lui îi voi face un ajutor potrivit".
Domnul a trimis un somn şi omul a adormit;
A luat una din coaste şi nevastă i-a-ntocmit.

În sfârşit, omul a zis: "carne e din carnea mea,
Ea se va numi femeie"(în evreeşte işa).
Dar această armonie ce domnea în Paradis,
A stricat-o heruvimul, după cum Moise ne-a scris.

Şarpele a zis femeii: "Oare Dumnezeu vorbi
Să nu mâncaţi din toţi pomii căci cu moarte veţi muri?
Hotărât nu veţi muri, ci veţi fi ca Dumnezeu,
Ochii vi se vor deschide, cunoscând bine şi rău!"

Ea luă un rod din pom, apoi a dat la bărbat;
Mâncând s-au văzut că-s goi, s-au temut şi ruşinat.
S-au ascuns de Dumnezeu printre pomii din grădină,
Nu puteau să-L vadă-n faţă când ştiau că sunt de vină.

"Cine-a zis că sunteţi goi", Dumnezeu a întrebat,
"Ai mâncat cumva din pom şi porunca ai călcat?"
Femeia ce ai făcut-o ca să fie lângă mine,
Mi-a dat să mănânc din pom şi n-am ascultat de Tine.

Dumnezeu a zis femeii: "Femeie de ce-ai mâncat?"
Şarpele m-a amăgit şi de el am ascultat.
Dumnezeu a zis la şarpe: "Fiindcă astfel ai lucrat,
Tu de astăzi înainte eşti proscris şi blestemat!

Între tine şi femeie, Eu voi pune vrăjmăşie,
Din ea v-a ieşi Sămânţa, ce va moşteni-n vecie.
Aceasta-ţi va zdrobi capul şi va fi biruitoare,
Deşi tu de-alungul vremii vei împunge-o în picioare."

Femeii s-a adresat şi a rostit o sentinţă:
"Vei naşte cu greu copii, cu dureri şi suferinţă".
Apoi omului i-a zis: "Fiindca-i crezut pe nevastă
Blestemat este pămntul acum, din pricina voastră.

Să mănânci iarbă din câmp şi să seceri pălămidă,
Cu trudă şi cu sudoare să scoţi hrana din ţărână,
Până când te vei întoarce cu tristeţe în pământ,
Căci din el ai fost luat, şi el îţi va fi mormânt."

Totuşi, Domnul le-a făcut celor doi haine din piele,
Ca să nu se simtă goi, şi i-a îmbrăcat cu ele.
Apoi au fost izgoniţi din Grădina Frumuseţii,
Şi-a pus nişte heruvimi să păzească pomii vieţii.

Aproape-o mie de ani, ce la Domnul e o zi,
A murit încet Adam, şi-ntr-o zi el se sfârşi.
A lăsat în urma sa întreaga rasă umană
Bântuită de necazuri, oropsită şi sărmană.

Dar atât de mult Iehovah a iubit făptura Sa,
Încât a trimis pe Fiul ca să moară pentru ea.
Îl vedem urcând Golgota, spre locul crucificării,
Şi pe stâlpul infamiei semnând actul împăcării.

Puterea Cuvântului

"La început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era un Dumnezeu. El era la început cu Dumnezeu. Toate lucrurile au fost făcute prin El; şi numic din ce a fost făcut, n'a fost făcut fără El. Şi Cuvântul S'a făcut trup şi a locuit printre noi, plin de har şi de adevăr." (Ioan 1:1-3, 14).

Cuvântul, despre care vorbeşte ap. Ioan, este unul dintre marile titluri ale Domnului nostru Isus Hristos, Cuvântul viu. Termenul, "Cuvântul lui Dumnezeu", este folosit în mai multe sensuri în Scriptură. Este utilizat chiar având sensul de Scriptură, Cuvântul scris. Se referă, de asemenea, la orice formă de comunicare între Dumnezeu şi om.

În ep. către Evrei cap. 1 v 1 şi 2, citim: "După ce a vorbit în vechime părinţilor noştri prin prooroci, în multe rânduri şi în multe chipuri, Dumnezeu la sfârşitul acestor zile, ne-a vorbit prin Fiul, pe care L-a pus moştenitor al tuturor lucrurilor, şi prin care a făcut şi veacurile." Aici ap. scoate în evidenţă atât Cuvântul viu, cât şi Cuvântul scris. "El, care este oglindirea slavei Lui şi întipărirea Fiinţei Lui şi care ţine toate lucrurile cu Cuvântul puterii Lui..." Prin expresia "ţine toate lucrurile cu Cuvântul puterii Lui", înţelegem că întreaga materie şi toate fenomenele Universului sunt susţinute prin El. Tot ce există în Universul fizic – spun savanţii – este energie. De aici rezultă că, Isus este unicul centru energetic al Universului. Apostolul ne spune că prin Fiul, Cuvântul viu, Dumnezeu a făcut veacurile. Aceasta este o afirmaţie grandioasă. Toate fenomenele care afectează simţurile, lumina, căldura, chiar şi materia, sunt forme de energie.

Textul biblic ne spune că Fiul deţine puterea infinită în cer şi pe pământ, pe care a primit-o de la Tatăl. Prin cuvântul puterii Lui ţine legate toate lucrurile şi menţine ordinea celor văzute şi celor nevăzute.

În Noul Testament cuvântul putere vine din grecescul "exousia", care înseamnă autoritate. Este folosit de Isus în Matei 28:18), "Toată puterea Mi-a fost dată în cer şi pe pământ". Un alt grecesc tradus prin putere este "dunamis", care înseamnă forţă sau tărie. Este folosit în Evrei 1:2,3). Un cuvânt interesant este grecescul "energes", tradus energie. Este folosit în Evrei 4:12, unde se spune despre Cuvântul lui Dumnezeu că este "viu şi lucrător". Cuvăntul nu numai că este plin de energie, ci El insuflă energie.

În ecuaţia puterii Cuvântului, o formă de energie este puterea luminii. Această lumină ne vine de la Cuvântul lui Dumnezeu, care este absolut perfect şi veşnic pur. Facem abstracţie de efectul luminii asupra materiei şi ne gândim la ce efect are această lumină asupra unui suflet întunecat de păcat. Psalmistul zice: "Descoperirea cuvintelor Tale dă lumină" Ps. (119:130). Căci Dumnezeu, care a zis: "Să lumineze lumina din întuneric", ne-a luminat inimile. (2Cor. 4:6).

În Genesa cap. 1 v 3, găsim afirmaţia: "Să fie lumină!" Oamenii de ştiinţă au calculat că toate depozitele de cărbune, gaze, petrol, lemn, uraniu şi alte materii de pe mapamond, echivalează doar cu trei zile energie solară ajunsă pe pământ. Pentru fenomenele fizice şi viaţa biologică de pe pământ, putem spune că soarele este "lumina lumii". Aceasta nu face altceva, decât dă măreţie extraordinarei afirmaţii a lui Isus, când a zis: "Eu sunt lumina lumii". (Ioan 8:12). Soarele a luat fiinţă tot prin Puterea Cuvântului. Sursa puterii fizice a Universului este ea însăşi măiestria Cuvântului viu.

Domnul nostru Isus Hristos, pe lângă faptul că este numit Cuvînt sau Logos, mai are multe alte denumiri. El este identificat cu ÎNŢELEPCIUNEA. Proverbe cap. 8 v 22-31 este o "autobiografie" a meşterului care era la lucru lângă Dumnezeu şi în toate zilele era desfătarea Sa. "Toate lucrurile au fost făcute prin El; şi nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El."

Piatra de boltă a caracterului

Oricâte progrese am face în cunoaşterea adevărului este imposibil a discerne toate bogăţiile harului divin faţă de noi. Dumnezeu a făcut aceste lucruri pentru noi din bogăţia harului şi a îndurării Sale, mânat fiind de iubire. Domnul Isus a fost "meşterul" care a dus la îndeplinire grandioasa operă de salvare a omului din păcatul strămoşesc, tot mânat de iubire. "El, care este oglindirea slavei Lui şi întipărirea Fiinţei Lui, şi care ţine toate lucrurile cu Cuvântul puterii Lui..." (Evrei 1:3).

Dumnezeu este iubire şi oricine vrea să-i fie plăcut Lui, aleargă spre această ţintă. . "Acum dar, rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea; dar cea mai mare dintre ele este dragostea." (1Cor. 13:13). Credinţa şi nădejdea în Domnul ne îndeamnă ca, în toate împrejurările să cultivăm iubirea. În primul rând iubire mai presus de toate faţă de Dumnezeu, faţă de Domnul Isus Hristos şi dedicare bucuroasă adevărului. În al doilea rând, iubire nobilă şi curată faţă de fraţi. Apoi iubire simpatică faţă de lume şi chiar faţă de duşmani.

Ap.Pavel vorbind în ep. Galateni despre roadele Duhului, aşează iubirea pe primul loc. Oare de ce? Pentru că "...iubirea este împlinirea Legii." (Romani 13:10). Fondul adevărat al caracterului lui Dumnezeu este iubirea. Această însuşire ne arată în mod concret personalitatea Lui. Legătura desăvârşirii care strânge laolaltă pe toţi copiii lui Dumnezeu este iubirea. Cine nu este în iubire nu cunoaşte pe Dumnezeu.

Adresându-se Corintenilor, în prima sa epistolă, ap. Pavel le-a amintit toată gama largă de Providenţe divine, de care se bucura eclesia timpurie. Le-a vorbit despre diferitele daruri ale Spiritului care au fost acordate Bisericii pentru stabilitatea şi dezvoltarea ei, dar le-a indicat că mai presus de toate acestea există o cale a maturităţii în Hristos.

În Biserica primară se practica miraculosul dar al limbilor. Era nevoie de acest lucru pentru ai strânge laolaltă şi a analiza împreună mesajul Domnului. Pentru a se fortifica în credinţă, ei aveau nevoie ca mesajul să vină într-un chip miraculos, pentru a fi cât mai bine apreciat şi crezut că vine de la Domnul. Ap. Pavel dorind să-i conducă mai departe le-a atras atenţia că pun prea mare preţ pe darul limbilor. Le spune cu îndrăzneală un mare adevăr şi declară că nu cunoştinţa, nu înţelepciunea, nu talentele, nu darurile, de orice fel, sunt lucrurile care trebuiesc căutate, ci mai presus de orice este IUBIREA.

Cu siguranţă, nu stă în puterea noastră să descriem iubirea. Tot ce putem face este să vorbim despre iubire. Nu vom copia aici însuşirile iubirii pe care le găsim în 1Cor. cap. 13. Pot fi citite din Biblie. Ap. Pavel a alăsat Corintenilor, precum şi la noi, un poem al iubirii. Toate energiile, copiii lui Dumnezeu le folosesc pentru a atinge acest standard.

Dragostea sufere totul în sensul că, îndură orice opoziţie fără să se răzbune, ştiind că răzbunarea este a Domnului şi că orice presiuni vor fi exercitate asupra sa, nu va fi zdrobită. Dragostea crede totul în sensul că, nu are suspiciuni, nu contestă sinceritatea semenilor săi. Este plină de credinţă în promisiunile divine. Dragostea nădăjduieşte totul, are speranţa că Cel Atotputernic o va întâmpina în revărsatul zorilor sprijinăndu-se pe braţul iubitului ei.

Pavel vorbeşte Corintenilor despre darurile Spiritului Sfânt, iar Galatenilor despre roadele Spiritului Sfânt. Din această ordine aşezată de către Pavel, putem înţelege că iubirea nu este un dar, ci o roadă. O roadă care trebuie să o dezvoltăm în grădina sufletului nostru cu multă gingăşie şi perseverenţă. Dar tot apostolul ne spune că "...dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt, care ne-a fost dat." (Rom. 5:5). Iubirea ne-a fost dată, dar noi trebuie să creştem în iubire. Înainte de a putea face acest lucru trebuie să fim echitabili şi drepţi. Idealul iubirii îl putem atinge numai dacă avem înscrise în caracterul nostru trăsăturile de caracter ale Domnului, dacă cugetăm în continuu la Legea lui Dumnezeu şi o practicăm în relaţiile cu semenii noştri şi mai ales cu fraţii. Dacă în inima noastră predomină iubirea, ea nu va îngădui ca sentimente obscure să facă din orice lucru neînsemnat dovada unei rea intenţii din partea altora.

Noi vorbim despre iubire şi dreptate ca despre însuşiri pe care le au toţi oamenii, într-o măsură mai mică sau mai mare. Dar dacă am vorbi despre milă şi îndurare, care sunt manifestări ale iubirii – acestea întrec dreptatea. Legea dreptăţii zice: "Tot ce voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi la fel." Aceasta este datoria oricărui om, după Legea dreptăţii. Dacă noi facem mai mult, fapta noastră este calificată milă şi îndurare. Dumnezeul nostru nu a fost obligat de nimeni şi nimic să răscumpere neamul omenesc, ci a făcut acest lucru din bogăţia harului şi a milei Sale. Dând pe Isus la chinuri şi suferinţi a făcut mai mult decât cerea dreptatea. Şi noi suntem chemaţi să trecem în iubire peste porunca dreptăţii. O astfel de iubire este cerută de la membri corpului lui Hristos. Aceasta nu este numai iubire faţă de Dumnezeu şi poruncile Sale (care este datoria oricărui om), ci este cu mult mai mult. Trebuie să fim totdeauna dispuşi a ne da viaţa pentru fraţi. "Purtaţi-vă sarcinile unii altora, şi veţi împlini Legea lui Hristos." (Galateni 6:2). Aceasta este iubirea de sacrificiu. Este fructul copt al Spiritului Sfânt. Este piatra de boltă a caracterului. AMIN.