"Omerul" de mană.

"Este scris: "Omul nu trăeşte numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu." (Mat. 4:4).

Când fiii lui Israel au trecut din sclavia Egiptului la libertate au jubilat de bucurie. Moise a cântat această bucurie într-o limbă profetică. Sora lui, Maria, şi toate femeile l-au acompaniat cu tamburine. Prin expresia bucuriei lor l-au onorat şi slăvit pe Dumnezeu.

 Dar, numai peste câteva zile în pustie, când li s-au terminat proviziile de apă, ei au uitat de toată fericirea eliberării. Au ajuns la apele "Mara" unde n-au putut să bea,  pentru că apele erau amare. Atunci au început să murmure împotriva lui Moise. Acolo Dumnezeu i-a pus la încercare şi le-a cerut ascultare şi devoţiune faţă de El.

Mergând mai departe au ajuns la Elim, o oază cu douăsprezece izvoare de apă şi şaptezeci de palmieri. Acest loc a fost o binecuvântare pentru copiii lui Israel.

Mulţi creştini văd în Elim o ilustraţie a Eclesiei, cu doisprezece apostoli ai Mielului, iar şaptezeci de palmieri reprezintă binecuvântările ce vor fi în viitor pe un pământ restaurat.

Din Elim, copiii lui Israel au ajuns în câmpia Sin. Întreaga adunare a cârtit împotriva lui Moise şi Aron. Rădăcina nemulţumirii lor a constat în faptul că, oricâte binecuvântări au primit din partea lui Dumnezeu, ei mereu s-au gândit la oalele cu carne din Egipt şi la pâinea din care se înfruptau pe săturate.

Moise a zis poporului: "Domnul vă va da astăzi carne de mâncat, şi mâine dimineaţă vă va da pâine să vă săturaţi, pentru că a auzit cârtirile pe care le-aţi rostit împotriva Lui." (Exod 16:8).

"Seara, au venit nişte prepeliţe şi au acoperit tabăra; şi, dimineaţa s-a aşezat un strat gros de rouă în jurul taberei. Când s-a luat roua aceasta, pe faţa pustiei era ceva mărunt ca nişte grăunţe, mărunt ca boabele de gheaţă albă pe pământ. Copiii lui Israel s-au uitat la ea, şi au zis unul către altul: "ce este aceasta?" căci nu ştiau ce este. Moise le-a zis: "Este pâinea pe care v-o dă Domnul ca hrană." Iată ce a poruncit Domnul: "Fiecare din voi să strângă cât îi trebuie pentru hrană, şi anume, şi anume un "omer" de cap. . ."(Exod 16:13, 14, 15, 16).

Omerul este măsura de hrană care susţinea existenţa fiecărui israelit pentru o zi. Cei care erau mai lacomi şi strângeau mai mult, ca să aibă şi a doua zi, s-au înşelat. A doua zi mana era stricată.

Această minune cu "pâinea din cer" a rămas în amintirea tuturor generaţiilor viitoare de evrei, prin mana care a fost strânsă într-un vas şi păstrată în chivotul legământului ce se afla în "Locul prea sfânt" din cortul întâlnirii. Această mană nu s-a stricat multe generaţii, şi acest fapt a fost una dintre cele mai mari minuni pe care le-a făcut Domnul până atunci cu poporul lui Israel.

Când Isus a vorbit despre mana din pustie s-a referit la El.  "Părinţii noştri au mâncat mană în pustie, după cum este scrie: "Le-a dat să mănânce pâine din cer." Isus le-a zis: "Adevărat, adevărat, vă spun, că Moise nu v-a dat pâinea din cer, ci Tatăl Meu vă dă adevărata pâine din cer; căci Pâinea lui Dumnezeu este aceea care se coboară din cer şi dă lumii viaţă." "Doamne" , i-au zis ei, dă-ne totdeauna această pâine." Isus le-a zis: "Eu sunt pâinea vieţii. . ." (Ioan 6:31-35).

Pentru a ne păstra releţia noastră cu Dumnezeu şi a trăi în Cristos este obligatoriu să recoltăm în fiecare zi "omerul" nostru de hrană spirituală - Pâinea lui Dumnezeu. Ea se găseşte în Cuvântul Său care este Adevărul. Să o culegem cu multă dragoste în fiecare zi.

Amin.

"Fără odihnă"

N-a fost nici un loc de odihnă pentru Isus pe pământ. N-a avut masă, n-a avut casă, n-a avut nimic. "Vulpile au vizuini, şi păsările cerului au cuiburi; dar Fiul omului n-are unde-Şi odihni capul" (Matei 8:20).

În fiecare zi, din zorii dimineţii învăţa poporul. Ori de câte ori se însera, ieşea din cetate, trecea pârâul Chedron, urca în Muntele Măslinilor unde petrecea toată noaptea în rugăciune către Dumnezeu.

El nu se odihnea nici în Sabat. A mers din Iudea în Galilea parcurgând un drum lung în zăpuşeala zilei. În cetatea Sihar, din ţinutul Samariei, ostenit de călătorie s-a aşezat pe marginea unei fântâni. Era fântâna lui Iacov pe care o dăduse fiului său Iosif.

O femeie din cetate a venit să scoată apă. Era femeia aventurilor, care în viaţa ei tumultuoasă şi plină de senzaţii avusese cinci bărbaţi. Toţi au decepţionat-o. În deprimarea ei, trecând peste legile decenţei şi sfidând instituţia căsătoriei s-a legat de un al şaselea bărbat. Isus îi cunoştea bine situaţia.

În bunătatea Lui incomensurabilă a intrat în conversaţie cu această păcătoasă. N-a mustrat-o, ci i-a zis: "Dă-Mi să beau"! Uimită, Samariteanca i-a replicat: "Cum, Tu Iudeu, ceri să bei de la mine, femeie Samariteancă? - Drept răspuns Isus i-a zis: "Dacă ai fi cunoscut tu darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel ce-ţi zice: "Dă-Mi să beau" tu singură ai fi cerut să bei, şi El ţi-ar fi dat apă vie." (Ioan 4:9,10). "Doamne", I-a zis femeia, "dă-mi această apă, ca să nu-mi mai fie sete, şi să nu mai vin până aici să scot."(v 15).

Femeia a alergat în cetate şi a spus consătenilor săi: "Veniţi de vedeţi un om, care mi-a spus tot ce am făcut; nu cumva este acesta Hristosul?"(V 29).

Evanghelia după Marcu ne spune că, într-o seară după ce a dat drumul noroadelor, Isus împreună cu ucenicii Săi a traversat marea Galileii. Epuizat fiind a adormit la cârmă. Nici de data aceasta  n-a avut odihnă. Pe mare s-a iscat o furtună puternică, iar ucenicii l-au deşteptat şi i-au zis: "Învăţătorule, nu-Ţi pasă că pierim?" El S-a sculat, a certat vântul, şi a zis mării: "Taci? Fără gură?" Vântul a stat , şi s-a făcut o linişte mare." (Marcu 4:35-39).

Nu s-a gândit decât la odihna altora. Odată ucenicilor le spune: "Veniţi la o parte şi odihniţi-vă puţin." Când în grădina Ghetsimani, venise timpul să fie părăsit de ai Săi, care nu puteau simţi cu El în suferinţe, le spune: "De acum dormiţi şi odihniţi-vă."

Avea o lucrare de făcut, şi n-a avut odihnă până când a îndeplinit-o cu toată dragostea. Ce mult ne-a iubit!

Dreptatea, însuşire divină

„Ci dreptatea să curgă ca o apă curgătoare, şi neprihănirea ca un pârâu care nu seacă niciodată!” (Amos 5:24).

Atunci când vorbim despre noţiunea de dreptate ne gândim la una din însuşirile esenţiale ale Caracterului divin. Dreptatea împreună cu judecata stau la baza scaunului Său de domnie. (Ps. 89:14).

Omul fiind făcut după “chip şi asemănare” a fost înzestrat cu acest atribut al dreptăţii. Orice lucru Dumnezeu l-a făcut frumos la vremea lui, dar numai în inima omului a pus gândul veşniciei. (Ecl. 3:11).

Dreptatea este principiul de bază prin care Dumnezeu operează în relaţia cu creaturile Sale. Când Dumnezeu a aşezat pe Adam în grădina Eden i-a dat o poruncă: “Poţi să mănânci după plăcere din orice pom din grădină; dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit.” (Gen. 2:17).

În momentul în care Adam a călcat porunca, Dreptatea lui Dumnezeu l-a condamnat. Dumnezeu nu s-a abătut de la dreptate. Nu putea face acest lucru, pentru că El însuşi este Dreptate. „Nu, negreşit, Dumnezeu nu săvârşeşte fărădelegea; Cel Atotputernic nu încalcă dreptatea.” (Iov 34:12).

Prin condamnarea lui Adam, dreptatea a fost satisfăcută. Oricât de mult a iubit Dumnezeu pe Adam, El nu a trecut peste principiul dreptăţii. Altminteri n-ar fi rămas drept. Iubirea lui Dumnezeu pentru om, dorinţa de al salva şi binecuvânta, a avut ca temelie dreptatea. Acest lucru l-a costat viaţa pe Unicul Său Fiu. Astfel dreptatea a fost încă odată satisfăcută.

„Pe El Dumnezeu L-a rânduit mai dinainte să fie, prin credinţă în sângele Lui, o jertfă de ispăşire, ca să-Şi arate neprihănirea Lui; căci trecuse cu vederea păcatele dinainte, în vremea îndelungei răbdări a lui Dumnezeu; pentru ca, în vremea de acum, să-Şi arate neprihănirea Lui în aşa fel încât, să fie neprihănit şi totuşi să socotească neprihănit pe cel ce crede în Isus.”(Rom. 3:25,26).

Pe frontispiciul unor palate de justiţie vedem o balanţă echilibrată. Această imagine spune tuturor celor ce o privesc faptul că, în interiorul edificiului se împarte dreptatea. Dreptatea este o ştiinţă exactă; nu dă nimic în plus şi nu acceptă nimic în minus. Ea nu cunoaşte compromis. Dar în zilele noastre „darurile” sucesc hotărârile celor care împart dreptatea.

„De aceea legea este fără putere şi dreptatea nu se vede, căci cel rău biruieşte pe cel neprihănit, de aceea se fac judecăţi nedrepte.” (Habac. 1:4).

Acest lucru se întâmplă prea des în jurul nostru, fiindcă omul s-a înstrăinat de Dumnezeu, pierzând chipul Său. Nu tot aşa se întâmplă cu adevăraţii copii ai lui Dumnezeu. Ei au la baza caracterului lor principiul dreptăţii. Pe lângă dreptate  caracterul lor posedă şi o altă însuşire, iubirea. Iubirea trece uneori peste dreptate. Nu în sensul de a nu recunoaşte dreptatea, ci pentru a pune un strop de compasiune şi tandreţe peste acţiunea dreptăţii. Acest lucru îl putem face atunci când nu încălcăm dreptatea şi libertatea altora.

În timp ce dreptatea ne spune să fim drepţi în relaţiile noastre cu alţii, iubirea ne îndeamnă să le dăm peste ce li se cuvine. Dreptatea acceptă acest lucru, dar nu acceptă să le dăm mai puţin. În timp ce dreptatea nu acceptă devieri de la principiu, iubirea ne spune că putem accepta de la alţii şi mai puţin decât spune dreptatea.

Întreagă omenirea este imperfectă, trăind într-un mediu imperfect.

A fi compătimitori şi a avea milă de semenii noştri ce se află în ignoranţă este o dovadă că avem scrisă în inimile noastre „Epistola” lui Cristos, trăsăturile Sale de caracter.

În relaţiile cu fraţii, în primul rând, apoi în relaţiile cu toţi oamenii, nu numai faptele, ci şi gândurile noastre să fie măsurate cu măsura exactă a dreptăţii. Această măsură să o apăsăm şi să o vârfuim cu iubire. Apostolul Pavel ne spune că dragostea este ţinta poruncii lui Dumnezeu. (1Tim. 1:5).

Dar înainte de a face progrese în dragoste trebuie să fim drepţi. Binecuvântările lui Dumnezeu se vor revărsa peste noi, numai dacă suntem drepţi. Urmaşii lui Isus, chiar dacă au dreptate nu trebuie să o pretindă dacă le este încălcată. Asemeni lui Isus trebuie să fie în stare a renunţa la drepturile lor. Aşa au făcut toţi călătorii veacurilor trecute.

„Iar Aceluia care poate să vă păzească de orice cădere şi să vă facă să vă înfăţişaţi fără prihană şi plini de bucurie înaintea slavei Sale, singurului Dumnezeu, Mântuitorul nostru, prin Isus Cristos, Domnul nostru, să fie slavă, măreţie, putere şi stăpânire, mai înainte de toţi vecii, şi acum şi în veci. Amin.”(Iuda v 24,25).

Fenomenul Trinităţii

„Orice enunţ trebuie să aibă un temei bine determinat.”

Fenomenul Trinităţii, concept apărut în istoria omenirii în sec. al IV-lea d.Hr., este o controversă continuă între cei care îl susţin, aducând argumente mai mult prin deducţie şi cei care digeră foarte greu, ori deloc, o astfel de gândire ce lor li se pare ilogică.

Trinitatea este doctrina esenţială a religiei creştine. Dogma trinităţii susţine o entitate divină formată din trei persoane: Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul, Dumnezeu

Spiritul Sfânt. Enciclopedia Catolică ne spune că: „Persoanele care formează Trinitatea sunt eterne şi egale, necreate şi omnipotente.” La fel şi Biserica Ortodoxă spune că Dumnezeu este triunic. Tatăl este complet Dumnezeu, Fiul este complet Dumnezeu, Spiritul Sfânt este complet Dumnezeu. Paradoxul este că, aceşti trei Dumnezei sunt, de fapt, unul. Se spune că 3x1=1. Ciudată matematică.

Învăţătura trinităţii nu este de sorginte scripturală. Creştinismul timpuriu nu a cunoscut noţiunea de trinitate. Ei vesteau pe Dumnezeu, Tatăl, pe Isus Cristos Fiul Său şi recunoşteau Spiritul Sfânt ca fiind „o putere de sus,” forţa activă a lui Dumnezeu. Nu se spune despre Isus şi apostoli că au rostit vreodată cuvântul trinitate. Şi dacă nici scrierile evreilor, nici scripturile greceşti nu folosesc cuvântul trinitate, ne întrebăm: Este vorba despre un mister complex şi profund care să scape înţelegerii noastre? Cui a revelat Dumnezeu această enigmă?

Teologia noastră este Cuvântul lui Dumnezeu. Noi ne bazăm pe informaţiile Domnului, ale Apostolilor şi ale Profeţilor. În scrierile şi afirmaţiile lor nu găsim nimic referitor la termenul trinitate. Singurul argument care vine în sprijinul celor ce cred într-o trinitate de persoane este 1 Ioan cap. 5 v 7. Acolo, însă, este o interpolare, o adăugire ulterioară nepermisă. În traducerile moderne nu se găseşte, considerându-se a fi un text apocrif.

Se crede că în anul 325 d Hr., cu ocazia Conciliului de la Niceea, patronat de Constantin cel Mare a fost format crezul Trinităţii. Este adevărat că acolo s-a vorbit despre Fiul ca fiind de o fiinţă cu Tatăl, punându-se de acord asupra naturii lui Isus, dar nu a fost stabilit că Spiritul Sfânt este a treia persoană. Şi nu-i mirare, pentru că lipsea temeiul biblic. Totuşi, la Conciliul de la Constantinopol, anul 381 d Hr., patronat de Theodosiu, s-a convenit că Spiritul Sfânt este a treia persoană a trinităţii, egală cu Dumnezeu şi Cristos. Dacă informaţiile istoriei creştine sunt corecte, atunci acolo şi atunci a luat naştere crezul creştin al Trinităţii. De fapt, ideea trinităţii vine din Egipt şi a fost introdusă în creştinism cu aportul platonicienilor, adepţi ai filozofiei lui Platon.

Ce ne învaţă Biblia?

Biblia ne învaţă că Dumnezeu (Iahveh) este unic, fără început şi fără sfârşit „…din veşnicie în veşnicie, Tu eşti Dumnezeu!” (Ps. 90:2). Isus Cristos este Fiul Său, „…Cel întâi născut din toată zidirea.” (Col. 1:15). Fiul a avut un început. Un fiu nu poate avea vârsta tatălui său. Iar Spiritul Sfânt este puterea activă a lui Dumnezeu. Când îngerul Gavril a fost trimis la o cetate din Galileea numită Nazaret, la o fecioară să-i spună că va naşte pe Isus, a spus: „Duhul Sfânt se va odihni peste tine, şi puterea Celui Prea Înalt te va umbri. De aceea Sfântul care Se va naşte din tine, va fi chemat Fiul lui Dumnezeu.”(Luca 1:35). Dacă Spiritul Sfânt şi Cel Prea Înalt sunt două persoane, care au contribuit la naşterea pământească a lui Isus, cum El este numit doar Fiul lui Dumnezeu? Însuşi Isus a spus: „…să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Cristos, pe care L-ai trimis Tu.”(Ioan 17:3).

Biblia ne spune că Dumnezeu este fără egal. „Ca să se ştie de la răsăritul soarelui până la apusul soarelui, că afară de Mine nu este Dumnezeu.”(Isaia 45:6).

Despre Isus citim că El a coborât din cer. „Nimeni nu s-a suit în cer, afară de Cel ce s-a coborât din cer.”(Ioan 3:13). Din această informaţie înţelegem că Isus înainte de a veni pe pământ a avut o existenţă spirituală. Isus este Înţelepciunea din Prov. Cap.8, care era Meşter la lucrarea creaţiei, alături de Dumnezeu. „…în toate zilele eram desfătarea Lui, jucând neâncetat înaintea Lui, jucând pe rotocolul pământului Său, şi găsindu-mi plăcerea în fiii oamenilor.” „Toate lucrurile au fost făcute prin El; şi nimic din ce a fost făcut n-a fost făcut fără El „ (Ioan 1:3). Deşi Isus era un Dumnezeu, adică un puternic, nu era un ho Theos, un Dumnezeu Atotputernic. Era subordonat Tatălui, ca un fiu părintelui său.

Apostolul Pavel concluzionează: „…totuşi pentru noi nu este decât un singur Dumnezeu: Tatăl, de la care vin toate lucrurile şi pentru care trăim şi noi, şi un singur Domn: Isus Cristos, prin care sunt toate lucrurile şi prin El şi noi.”(1Cor. 8:6). „Căci este un singur Dumnezeu, şi este un singur mijlocitor între Dumnezeu şi oameni: Omul Isus Cristos.”(1Tim. 2:5). Fiul niciodată nu a pretins că este egal cu Tatăl Său. Cui s-a rugat El în Ghetsimani, Lui Însuşi? Cui şi-a încredinţat El Duhul atunci când a murit? Cine l-a înviat? Sau toate acestea au fost doar ficţiuni? Isus doar se prefăcea că se adresează Tatălui când El era, de fapt, Dumnezeu.

Biblia spune că Dumnezeu este capul lui Cristos. „Dar vreau să ştiţi că Cristos este capul oricărui bărbat; că bărbatul este capul femeii, şi că Dumnezeu este capul lui Cristos.”(1Cor. 11:3). Şi dacă nu putem accepta nimic împotriva formulei trinităţii, măcar să credem ce a spus Isus: „Mă duc la Tatăl; căci Tatăl este mai mare decât Mine.”(14:28).

Despre Spiritul Sfânt, doctrina Trinităţii ne spune că este a treia persoană a divinităţii – egală cu Tatăl şi cu Fiul. În Biblie Spiritul Sfânt este arătat ca o forţă energetică prin care Tatăl îşi duce la îndeplinire scopurile Sale. Dumnezeu prin Spiritul Sfânt, prin forţa Sa activă a pregătit planeta Pământ ca să fie locuită. Prin Spiritul Sfânt l-a sculat pe Isus dintre cei morţi. Prin Spiritul Sfânt luminează pe copiii Săi şi le dă putere să discearnă adevărul de eroare, lumina de întuneric, ce este drept de ce nu este drept. În Judecători, cap. 14 v 6 citim: „Duhul lui Dumnezeu a venit peste Samson; şi, fără să aibă ceva în mână, Samson a sfâşiat un leu…” Nu o persoană a venit să-l ajute pe Samson, ci puterea lui Dumnezeu a venit peste el.

În rugăciunea lui Isus, redată nouă de către ev. lui Ioan cap. 17, citim: „Şi viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat şi pe Isus Cristos, pe care L-ai trimis Tu.”

Doctrina Trinităţii îi frustrează pe oameni de a avea o cunoştinţă clară despre Suveranul Universului, despre Fiul Său şi despre ce este Spiritul Sfânt. A suci adevărul este o dezonorare la adresa Tatălui. Adepţii acestei doctrine nu au nici un merit în descoperirea ei, dar au vinovăţia că au adoptat-o de la păgâni. Cei care şi-au găsit „culcuşul” în doctrina trinităţii ar trebui să revină la Biblie. „Nici un discernământ omenesc nu poate evidenţia simetria zărilor istorice ca Biblia. Să privim dincolo de strâmtele zări ale îngrădirilor omeneşti.” Cuvântul lui Dumnezeu este standardul unic şi inflexibil pentru comportarea corectă a credincioşilor.

Mulţumim lui Dumnezeu, care ne-a scos de sub puterea întunericului şi ne-a descoperit Adevărul Său. AMIN.

Omul, coroana creaţiei.

Lecţie pentru începători

Înfrânt de vicisitudinile vieţii, saturat de ştiinţă şi filozofie absurdă, omul a căutat întotdeauna refugii care să-l elibereze din strâmtele zări impuse de condiţia umană şi să găsească adevărul despre el, despre originea sa. Cine l-a întocmit şi l-a aşezat pe planeta aceasta, cu ce scop, care este menirea existenţei lui? Cei mai mulţi au abordat acest subiect din punc de vedere ştiiţific, iar alţii au privit spre o cauză primordială a tuturor lucrurilor, spre un Suveran al Universului pe care l-au numit Dumnezeu.

Exerciţiul înţelept al inteligenţei omului sincer, dorinţa arzătoare de a ieşi din bezna ignoranţei şi a trece dincolo de hotarele mărginirii lui a constituit în toate veacurile lupta necruţătoare între întuneric şi lumină.

Când Dumnezeu a zis: “Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră...” (Gen. 1:26), atunci s-a modelat cea mai frumoasă făptură de pe planetă, dotată cu înţelepciune, dreptate, putere şi iubire, fiind astfel după chipul Său şi încoronată ca domn al Pământului, reprezentând asemănarea Sa.

“Domnul Dumnezeu a făcut pe om din ţărâna pământului, i-a suflat în nări suflare de viaţă şi omul s-a făcut astfel un suflet viu” (Gen. 2:7). Din acest punct de vedere, omul este sinteza dintre materie şi spirit. Împăratul David zice: “Tu m-ai ţesut în pântecele mamei mele. Te laud că sunt o făptură atât de minunată. Minunate sunt lucrările Tale...” (Ps. 139:13-16).

Chipul şi asemănarea lui Dumnezeu au înveşmântat pe om în mantia dragostei Sale, înnobilândul cu toate vituţile.

Având simţ moral, adică facultatea de a deosebi între principiul drept şi principiul nedrept şi fiind înzestrat cu voinţă liberă, omul a avut posibilitatea să aleagă între bine şi rău. El a ales răul, dar nu pentru că nu putea face altfel. Omul a ascultat mai bine de creatură decât de Creator. Astfel, drama omului începută în Eden, trecând peste veacuri, a produs dezastre incalculabile pentru familia umană, ca urmare a înstrăinării omului de la căminul părintesc.

Primul capitol din istoria rasei umane a fost scris de Adam. El este punctul de plecare, izvorul ce s-a dezvoltat într-un torent, şi lovindu-se de stânci a adus jalea şi pustiirea peste întregul Pământ.

În loc să sesizeze manevrele lui satan, să lupte cu toată isteţimea pentru a se opri din coborârea spre degradare, omul a părăsit câmpul de bătaie devenind sărac şi gol, dezbrăcat de toate veşmintele pe care le-a primit de la Dumnezeu.

Sărmanul om! Ce trist faliment!

Astăzi, descendenţii aceluiaşi om ignoră dezastrul produs de satan, ce i-a îndepărtat pe părinţii lor de fericirile eterne; chiar mai mult, susţin cu cerbicie cauza adversarului. Nu pot discerne, ori poate nu vor, că acest adversar a fost călăul părinţilor lor.

Unii sunt atât de înşelaţi de sofisteriile satanei, prin care el a amăgit pe primii noştri părinţi, încât nu mai cred că există Dumnezeu. Tuturor acestora “un vas de lut” le zice: “Crezi că dacă te eschivezi de lumină, prin aceasta poţi să stingi soarele de pe cer”?

Alţii cred în Dumnezeu, dar Îl consideră ca pe un dusman puternic, gata a chinui pe oameni în vecii vecilor. Aceştia s-ar supăra pe Dumnezeu dacă n-ar fi răzbunător faţă de semenii lor care ignoră crezurile pe care le profesează ei astăzi. Analizând situaţia şi privind la succesiunea de întâmplări dezastruoase ce a înstrăinat pe om tot mai mult de Dumnezeu, ne punem întrebarea: Dacă omul este coroana creaţiei pământeşti a Marelui nostru Stăpân ceresc, dacă el s-a unit cu principiile adversarului dezonorând pe adevăratul Creator, va mai găsi vreodată milă din partea lui Dumnezeu? Va mai fi el vreodată reabilitat? Biblia ne răspunde afirmativ.

“Dumnezeu atât de mult a iubit lumea, că a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.” (Ioan 3:16). Sacrificarea vieţii Domnului Isus în folosul omului constituie Preţul Răscumpărării.

Adam şi toţi descendenţii săi, întreagă rasa umană peste care moartea şi-a pus tenebroasele ei amprente, vor beneficia de împăcarea cu Dumnezeu pe care ne-a dăruit-o Domnul Isus Cristos. “El este jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre şi nu numai pentru ale noastre, ci pentru ale întregii lumi.” (1Ioan 2:2).

Fiecare individ care a existat, există şi va exista pe pământ, este responsabil înaintea lui Dumnezeu pentru viaţa pe care a primit-o în dar. Este responsabil pentru “binele sau răul pe care l-a făcut câtă vreme a trăit în trup.”

Omul, această fiinţă care datorită înzestrării cu chipul lui Dumnezeu este capabil să filtreze viaţa prin alambicul logicii, are o misiune specială în amestecul de întuneric şi lumină din care i se compune viaţa. El trebuie să cunoască “ieslea” Stăpânului său şi să mărturisească faptul că acest Stăpân este Dumnezeul cerurilor, viu şi adevărat.

Dreptul Iov afirmă în cartea sa: “Înaintea lui Dumnezeu eu sunt semenul tău, şi eu ca şi tine am fost făcuţi din noroi” (Iov 33:6). Şi dacă toţi oamenii au fost făcuţi din acelaşi material, toţi sunt egali. Toate fiinţele inteligente sunt egale în ceea ce priveşte esenţa, dar diferite din punct de vedere al calităţii.

Progresul ştiinţei din zilele noastre, însă, narcotizează creerii strămoşeşti ai omului făcând din el o marionetă în mâna semenilor săi. “Este o vreme când un om stăpâneşte peste alt om, ca să-l facă nenorocit.” (Ecl. 8:9).

Biblia ne învaţă că “Dumnezeu a rânduit o zi în care va judeca lumea după dreptate prin Omul pe care l-a rânduit pentru aceasta şi despre care a dat tuturor oamenilor o dovadă netăgăduită prin faptul că L-a înviat din morţi.” (F.A 17:31). Omul rânduit de Dumnezeu este Isus Cristos şi în “Numele Lui să se plece orice genunchi al celor din ceruri, de pe pământ şi de sub pământ...” (Filip. 2:10).

Citind aceste lucruri şi meditând asupra lor, omul cu mintea raţională va fi îndemnat să cerceteze şi să se coboare în el însuşi. În disciplina lui interioară va găsi o părticică din chipul lui Dumnezeu. Rugăciunea lui către acest Creator inteligent al vastului Univers va fi pătrunsă de o sete cumplită după apa vieţii, după cunoştinţa adevărului. Va observa că nu-i iertat omului să existe ca un ignorant pe pământ, fără să aducă omagiu înţelepciunii nespus de felurită a lui Dumnezeu.

Prea a făcut multe Dumnezeu pentru om, ca El să nu fie adorat cu toată puterea fiinţei noastre.

În faţa acestui Suveran al Universului ne închinăm cu veneraţie şi respect. AMIN!

Adu-ţi aminte!

O, om! Priveşte-ţi Creatorul
Şi vezi divina Lui ştiinţă,
Cum te-a gândit în planul Său,
Pe când erai în nefiinţă.

În vremuri imemoriale
Erai doar pulbere-n pustiu,
Iar El te-a plămădit din lut
Şi te-a făcut un suflet viu.

Făptură cu chip drăgălaş
Te-a modelat să ai valoare,
Erai în vastul Univers
Un strop de humă vorbitoare.

Coroana creaţiei Sale,
Ţesută într-un chip ciudat,
Ţi-a dat şi gândul veşniciei,
Aveai şi rang de împărat.

Dar într-o zi un heruvim,
Un egoist şi un ingrat,
A înşelat pe mama Eva,
Iar tu ai săvârşit păcat.

Adu-ţi aminte cum ai fost
Scos din grădina ta frumoasă,
Dar tatăl tău nu te-a uitat,
Deşi te-ai depărtat de casă.

Căzut în drum spre Ierihon,
Bătut de hoţi, desfigurat,
Te-a întâlnit Samariteanul,
Cu viaţa Lui, El te-a salvat.

O, om! Ce mari răspunderi ai
Acum în vremile de har,
Eşti responsabil de prezent
Şi de viaţa dată-n dar.

Să-ţi aminteşti aceste lucruri
Cât eşti vremelnic pe pământ,
Că nu-i avere mai frumoasă
Decât credinţa în Cel Sfânt.

Ridică-ţi ochii spre Golgota,
Priveşte preţul ce s-a pus
Şi las-o lacrimă să-ţi cadă
Peste iubirea lui ISUS.

Bijuteriile caracterului creştin

„Podoaba voastră să nu fie podoaba de afară, care stă în împletitura părului, în purtarea de scule de aur sau în îmbrăcarea hainelor, ci să fie omul ascuns al inimii, în curăţia nepieritoare a unui duh blând şi liniştit, care este de mare preţ înaintea lui Dumnezeu.”(1Petru 3:3).

Oamenii, în general, îşi etalează bijuteriile lor pe mâini, la gât ori în alte locuri; în mod ostentativ. Creştinul are alte valori. Un creştin adevărat se fereşte să-şi împodobească exteriorul mai mult ca interiorul. Dă atenţie specială clădirii spirituale. El îşi etalează giuvaerele sale în caracter, la dezvoltarea căruia lecrează în fiecare zi.

“Plantarea şi îngrijirea ce o îndeplinim în pământul vieţii noastre o numim dezvoltarea caracterului.” Cu cât acest caracter va fi mai împodobit spiritual, cu atât mai frumos va oglindi caracterul lui Dumnezeu.

Principiul care stă la baza caracterului este iubirea. Această însuşire este cea mai frumoasă bijuterie ce dă frumuseţe şi măreţie unui caracter creştin. După ce Dumnezeu ne-a acceptat în familia Sa, trebuie să arătăm în toate circumstanţele vieţii, trăsături nobile de caracter. Este posibil acest lucru într-o lume care rămâne în continuare o vale a morţii, o expresie a durerii, un teritoriu a celui rău? Da, este posibil! Dumnezeu care a făcut pe om după chipul şi asemănarea Sa, a investit în el trăsături de caracter asemănătoare Lui. Nu l-a creat să fie ucigaş, înşelător, bârfitor. Deşi veacurile de degradare prin care a trecut din cauza căderii în păcat i-au schimonosit caracterul, totuşi Tatăl ceresc în iubirea lui i-a pregătit condiţii de reabilitare şi ascensiune spre perfecţiune.

Astăzi un mic număr de oameni lucrează la caracterul lor. Deşi au în Domnul Isus un excepţional model, puţini sunt cei care se silesc să înscrie în inimile lor trăsăturile de caracter ale Mântuitorului.

La baza caracterului divin stau patru mari atribute. Acestea sunt: Înţelepciune, Dreptate, Iubire şi Putere. Dar Dumnezeu se manifestă şi prin alte însuşiri, ca: milă, îndurare, milostivire, îndelungă răbdare, bunătate, credincioşie etc. Peste toate aceste calităţi, care la Dumnezeu se găsesc în mod desăvârşit, se află Sfinţenia Sa. Sfinţenia este standardul admis de Dumnezeu. Aceasta este podoaba casei Sale pentru tot timpul cât vor ţinea veacurile. (Ps. 93:5). Dacă vrem să semănăm cu chipul Celui ce ne-a creat, atunci ne vom sili să dezvoltăm şi noi un astfel de caracter.

Pe măsură ce creştem spiritual şi caracterul nostru se dezvoltă, vom fi în stare a fece paşi importanţi în iubirea de vrăşmaşi şi ne vom ruga pentru cei ce ne prigonesc, aşa cum ne-a recomandat Isus. Dacă nu am ajuns la această culme – iubire desăvârşită – să nu descurajăm, ci să ne avântăm mereu spre această ţintă. În actuala etapă a vieţii noastre creştineşti, doar în inimă şi minte putem atinge acest apogeu.

Nu vom avea nici un succes în edificarea caracterului, dacă avem o inimă plină de răutate. Ne putem păstra sub control aspru corpul, ne putem înfrâna limba, dar dacă inima este egoistă şi plină de nelegiuri – totul este în zadar. “Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu.” (Mat. 5:8).

Deşi caracterul nostru numai în sfârşit va fi dezvoltat pe deplin, totuşi încă de când începem să punem cărămidă lângă cărămidă la înălţarea lui, trebuie bine echilibrat şi împodobit cu cele mai frumoase giuvaere. Un astfel de caracter presupune a fi oglindirea epistolei lui Cristos scrisă în inimi, nu cu cerneală şi condei ci cu Duhul Dumnezeului celui viu, aşa cum odinioară ap. Pavel a scris-o în inimile credincioşilor din Corint.

Doamne ajută-ne să fim nişte caractere puternice, pline de nobleţe, care în mijlocul oricăror încercări să rămână blânde şi liniştite. Amin.

"Darul" lui Dumnezeu.

“Fiindcă plata păcatului este moartea: dar ~ darul~ fără plată al lui Dumnezeu este viaţă veşnică în Isus Cristos, Domnul nostru.”(Rom. 6:23).

Cuvântul “dar” este traducerea în romaneşte a cuvântului “charisma”, din limba greacă, care în esenţă înseamnă “un dar”. “Charisma” este un cuvânt specific ap. Pavel, care îl foloseşte de patrusprezece ori în epistolele sale. În traducerile romaneşti, “charisma” este redat şi prin “har”. Totuşi este o deosebire între “dar” şi “har.” Darul este un cadou pe care cineva îl primeşte din partea lui Dumnezeu; o aptitudine, o vocaţie, un talent. Harul este egal cu mila lui Dumnezeu; un favor de care cineva beneficiază în mod nemeritat. Dumnezeu, în bunătatea Lui, a dat multe daruri oamenilor. Dar omul nu ia seama. Cel mai mare dar pe care ni l-a făcut tuturora este Domnul nostru Isus Cristos, iar prin El ne-a dat darul fără plată, care este viaţă veşnică.

Datorită harului, creştinii primesc daruri speciale. Corintenilor nu le lipsea charisma, (1Cor. 1:7). Cuvântul charisma este folosit şi în legătură cu iertarea. “Dar cu darul fără plată nu este ca şi cu greşala; căci dacă prin greşala unui singur, cei mulţi au fost loviţi cu moartea, apoi cu mult mai mult harul lui Dumnezeu şi darul, pe care ni l-a făcut harul acesta într-un singur om, adică îm Isus Cristos, s-au dat din belşug celor mulţi.” (Rom. 5:15).

Darul lui Dumnezeu poate ajunge la oameni şi prin mâinile oamenilor. Timotei nu trebuie să uite niciodată darul care i-a fost dat, prin punerea mâinilor de către ceata presbiterilor. (1Tim. 4:14; 2Tim. 1:6).

În mod special, charisma este folosit pentru toate darurile speciale care se exercită în serviciul Eclesiei. La fel ca harul, darul este ceva gratuit ce se dă creştinului fără ca acesta să merite, ceva ce vine din harul lui Dumnezeu şi care niciodată n-ar fi putut fi posedat prin efortul cuiva.

Romani 6:23, pe care l-am redat iniţial este versetul care dă înţelesul esenţial al cuvântului. Aici două cuvinte sunt în antiteză unul faţă de celălalt.

1) „Plata” păcatului este moartea – aici este folosit cuvântul grec – apsonia – însemnând salariul unui soldat.

2) „Darul” lui Dumnezeu este viaţă veşnică. Cuvântul pentru dar este charisma.

Prin urmare, ceea ce putem noi câştiga de pe urma păcatului, plata s-au apsonia noastră este moartea. Dar ceea ce avem este charisma, darul gratuit al lui Dumnezeu. Totul este de la Dumnezeu prin Isus Cristos. „Din El, prin El, şi pentru El sunt toate lucrurile.” (Rom. 11:36). Harul care ne împodobeşte viaţa noastră, care ne acopere orice păcat fiecare înzestrare pe care o avem, toate talentele pe care le punem în slujba Domnului şi fraţilor sunt – CHARISMA lui Dumnezeu. Lăudat să fie în veci. Amin.

Prelucrare după William Barclay.

Izbăvirea "săracilor."

“Apoi o Odraslă va ieşi din tulpina lui Isai, şi un Vlăstar va da din rădăcinile lui. Duhul Domnului se va odihni peste El, duh de înţelepciune şi de pricepere, duh de sfat şi de tărie, duh de cunoştinţă şi de frică de Domnul. Plăcerea Lui va fi frica de Domnul; nu va judeca după înfăţişare, nici nu va hotărî după cele auzite, ci va judeca pe cei săraci cu dreptate şi va hotărî cu nepărtinire asupra nenorociţilor ţării; va lovi pământul cu toiagul cuvântului Lui, şi cu suflarea buzelor Lui va omorî pe cel rău. Neprihănirea va fi brâul coapselor Sale, şi credincioşia brâul mijlocului Său.” (Isaia 11;1-5)

În textul de mai sus profetul Isaia vorbeşte despre Mesia. “Vlăstarul” din tulpina lui Isai, născut în Betleem, venit în lumea noastră decadentă “...după sfatul hotărât şi după ştiinţa mai dinainte a lui Dumnezeu...”(F.A2:23), era fiul Mariei, ce se trăgea din rădăcina lui David. Despre El a cântat preotul Zaharia, tatăl lui Ioan Botezătorul: “Binecuvântat este Domnul, Dumnezeul lui Israel, pentrucă a cercetat şi a răscumpărat pe poporul Său. Şi ne-a ridicat o mântuire puternică în casa robului Său David.” (Luca 1:68,69). Lucrurile s-au întâmplat întocmai cum le-a vestit Isaia şi cum le-a spus îngerul Gavril fecioarei Maria, că Cel ce se va naşte din ea “...va fi chemat Fiul Celui Prea Înalt; şi Dumnezeu îi va da scaunul de domnie al tatălui Său David.”(Luca 1:32). Dar profeţia va avea o îndeplinire specială la a doua venire a Domnului nostru, cuprinzând o mie de ani. Atunci Fiul Omului, venind în mărire, va fi chemat Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor. Va avea toată autoritatea şi toată puterea în cer şi pe pământ, căci: „Duhul Domnului se va odihni peste El.” Pentru a face ordine în haosul de pe pământ, Regele nu va face uz de forţa armelor, ca să învingă pe duşmani; ci cu toiagul cuvântului Său şi cu suflarea buzelor Sale va omorî pe cel rău.

„Plăcerea Lui va fi frica de Domnul; nu va judeca după înfăţişare, nici nu va hotărî după cele auzite, ci va judeca pe cei săraci cu dreptate, şi va hotărî cu nepărtinire asupra nenorociţilor ţării… Neprihănirea va fi brâul coapselor Sale, şi credincioşia brâul mijlocului Său.”

Brâul din jurul coapselor şi a mijlocului Său, simbolul servituţii, ne sugerează ideea că în calitate de reprezentant al lui Dumnezeu, „El nu va slăbi, nici nu se va lăsa, până va aşeza dreptatea pe pământ…”(Isaia 42:4). Tot în Isaia, citim: „Şi atunci un scaun de domnie se va întări prin îndurare; şi se va vedea şezând cu credincioşie, în casa lui David, un judecător, prieten al dreptului şi plin de râvnă pentru dreptate.”(Isaia 16:5). Vedem în Domnul Isus, o credincioşie şi o loialitate absolută faţă de Tatăl. Când lumea de pe pământ şi de sub pământ va începe să recunoască judecata Lui dreaptă şi va recunoaşte că toate faptele Lui le face din iubire, multe inimi de piatră se vor muia şi vor fi schimbate cu inimi de carne. Această minunată operă de restaurare săvârşită de Cristos va fi îndeplinirea dorinţei tuturor popoarelor, care au îndurat mii de ani aroganţa unui tiran despotic şi heteroclit, duşman al lui Dumnezeu şi al tuturor oamenilor. Acesta a fost satan.

„…va judeca pe cei săraci cu dreptate…”

Prin săraci, aici înţelegem pe cei bolnavi sub toate aspectele, pe cei slabi şi oprimaţi. Veacuri în şir cei săraci n-au avut parte de o judecată dreaptă şi echitabilă. Istoria dovedeşte că judecata pe pământ a fost foarte nedreaptă şi inegală. Judecătorii fiind imperfecţi, verdictele lor au dat greş. Alteori au judecat după interese. Cei bogaţi şi puternici au rămas nepedepsiţi, pe când cei săraci şi neputincioşi au fost deposedaţi de bunuri, de libertate şi chiar de viaţă. „De aceea legea este fără putere şi dreptatea nu se vede, căci cel rău biruieşte pe cel neprihănit, de aceea se fac judecăţi nedrepte.”(Hab. 1:4). Uneori , deşi s-a respectat legea, s-au comis nedreptăţi, pentru că legea a fost nedreaptă. Legile sunt făcute de către stăpânitori, de aceea bogaţii şi puternicii zilei alcătuiesc legile după voia lor, ca să poată oprima pe cel sărac în mod legal. Dar nu numai pătura săracă a societăţii laice este tratată astfel, ci şi în lumea creştină se aplică această metodă. Locurile de frunte în „sinagogi” sunt ocupate de cei bogaţi şi puternici, pe când cei săraci sunt nedreptăţiţi, consolându-se cu sărăcia lor.

Această situaţie va fi complet schimbată când Mesia va transforma actuala stare de lucruri. Atunci omenirea va fi judecată în perfectă armonie cu dreptatea şi echitatea. „Căci El va izbăvi pe săracul care strigă, şi pe nenorocitul care n-are ajutor.”(Ps. 72:12).

Astăzi cei mai mulţi din locuitorii pământului se trezesc în fiecare dimineaţă cu disperare şi dezorientare. Milioane de oameni sunt fără slujbe şi nesiguranţa zilei de mâine îi împinge la gesturi disperate. „…toată firea suspină şi sufere durerile naşterii.”(Romani 8:22). Întreaga lume este frământată de groaza evenimentelor ce vor veni. „Dar cei ce stau sub umbra celui Atotputernic văd pe norii strâmtorării o margine argintie care îi face să se bucure de mântuirea care se apropie.” Ei văd lupta care se dă între lumină şi întuneric, între adevăr şi eroare. Va fi o victorie eternă a luminii. În Domnul Isus este viaţa, şi viaţa este lumina oamenilor. Această lumină va lumina pe orice om venind în lume. Singura şansă de scăpare şi de mântuire a celor săraci şi nenorociţi va fi Marele Mesia şi oricine va crede în El şi va chema Numele Lui va fi mântuit.”(1Cor. 15:24)Atunci se va putea cânta pe un instrument cu coarde: „Te laudă, popoarele, Dumnezeule, toate popoarele Te laudă. Se bucură neamurile şi se veselesc; căci Tu judeci popoarele cu nepărtinire, şi povăţuieşti neamurile pe pământ. Te laudă, popoarele, Dumnezeule, toate popoarele Te laudă.”(Ps. 67:3-5)

“În urmă, va veni sfârşitul, când El va da Împărăţia în mâinile lui Dumnezeu Tatăl, după ce va fi nimicit orice domnie, orice stăpânire şi orice putere.”(1Cor. 15:24).

Amin!

Ora de Bilanţ

Când ornicul timpului ne va anunţa că am păşit într-un spaţiu necunoscut, să ne refugiem pentru un moment din vălmăşagul ameţitor al cotidianului şi să aruncăm o privire retrospectivă la faptele, gândurile şi sentimentele de care am fost călăuziţi în anul care a trecut. Cumpăna anilor ne pune faţă în faţă cu conştiinţa noastră. Este ora de bilanţ sufletesc.

Să explorăm profunzimile sufletului şi să aducem la lumină, din subconştientul fiinţei noastre, toate păcatele pe care le-am comis cu sau fără ştiinţă şi care au adus atingere echilibrului nostru moral, exprimându-ne adânca părere de rău şi rugând pe Dumnezeu să ne ierte pe baza jertfei Fiului Său. Să revizuim tot ce am dobândit mintal în anul care a trecut, toate achiziţiile pe care le-am făcut. Să fim gata a repudia ce ni se dovedeşte a fi fals şi a accepta ce repudiasem pe nedrept.

Marea vieţii e din ce în ce mai agitată. Talazurile ei cad în continuu vijelios peste noi. Dar oricât de absurde şi de nedrepte ar fi cele ce se întâmplă, ele au o logică. Toate evenimentele au loc după “sfatul hotărât şi după ştiinţa mai dinainte a lui Dumnezeu”. (F.A 2:23). “Totul e cântărit, totul e măsurat, totul e socotit”. Nici o suferinţă şi nici o lacrimă nu se iroseşte în van. “El numără paşii noştri de pribegi şi chiar lacrimile noastre le adună într-un burduf, iar apoi le scrie în cartea Sa de aducere aminte.” (Ps. 56:8)

Acum când suntem la margine de ani, să avem mereu înaintea ochilor aritmetica vieţii, ca să ne ştim număra bine zilele şi să primim o inimă înţeleaptă.

Fie ca Dumnezeu să ne dea înţelepciune şi putere ca în acest an să facem paşi importanţi şi progrese considerabile spre Împărăţia Sa. AMIN.

CARTEA CARTILOR

Priviţi la Cartea Cărţilor, e mană sfântă

Din care-n fiecare zi ne tot nutrim,

E harfa Universului ce ne prezintă

Mesajul Tatălui, redat în mod sublim.

O enciclopedie, care ne învaţă

Despre istoria umană cum s-a scris,

Cum omul care-a fost deposedat de viaţă

Va fi restaurat din nou în Paradis.

E un esenţial de cunoştinţe

Indispensabile la omul în păcat,

Pierdut pe la uitatele credinţe,

Intimidat mereu cu iadul înfocat.

E gândul Creatorului, turnat şi întrupat

Pe calea slovelor în forme de tipar,

Este Înţelepciunea care ne-a salvat,

Făclia libertăţii şi mântuirea-n dar.

Aceasta e Scriptura, atotştiinţă,

Poezie inefabilă în Univers,

Inepuizabil vector către pocăinţă,

Duh de viaţă în trupul nostru efemer.

Iubim această Carte, slăvim pe Autor,

Îi admirăm “Fântâna” argintie,

În fiecare zi venim l-acest Izvor

Să scoatem apă, proaspătă şi vie.

Despre Păcat

În termenii diferitelor dicţionare, păcatul este definit ca fiind încălcarea unei legi. Păcatul a intrat în lume când Adam şi Eva, strămoşii noştri, au încălcat interdicţia divină de a gusta din „pomul cunoştinţei binelui şi răului”, ceea ce a determinat căderea lor în păcat şi moarte. Acest fapt a avut consecinţe catastrofale asupra întregului neam omenesc. Astăzi păcatul este universal. În fiecare om există o doză considerabilă de egoism. Ori câte eforturi se depun pentru educaţia şi civilizaţia omenirii, conflictele sângeroase nu contenesc, violenţele şi crimele cresc, discriminările rasiale, sociale, politice şi de altă natură se văd la tot pasul. Toate aceste elemente ale degradării fiinţei umane îşi au originea în natura păcătoasă a omului. Ca o consecinţă a acestei situaţii, de şase mii ani întreaga omenire moare şi totuşi marea majoritate a oamenilor nu vor să recunoască şi neagă cu cerbicie faptul că sunt diagnosticaţi cu această boală a păcatului.
Păcatul a ridicat un zid de despărţire între om şi Dumnezeu. Regele David recunoaşte acest lucru. „Iată că sunt născut în nelegiuire, şi în păcat m-a zămislit mama mea.”(Ps. 51:5), iar profetul Isaia declară: „Toţi am ajuns ca nişte necuraţi, şi toate faptele noastre bune sunt ca o haină mânjită. Toţi suntem ofiliţi ca o frunză şi nelegiuirile noastre ne iau ca vântul.”(Isaia 64:6).
Păcatul nu este o închipuire a oamenilor Vechiului Testament. Apostolul Pavel descrie în epistola către Romani, chiar în primul capitol – starea de păcat a omenirii. De asemenea, ap. Ioan în prima sa epistolă scrie: „Dacă zicem că n-avem păcat, ne înşelăm singuri, şi adevărul nu este în noi. Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire. Dacă zicem că n-am păcătuit, îL facem mincinos şi Cuvântul Lui nu este în noi.”(1Ioan 1:8-10).
Se impune, încă de la început, o întrebare. În ce constă păcatul? Diferiţi termeni îl definesc. Poate fi descris ca o incapacitate de a face binele, poate o poftă care adoarme raţiunea şi întrece puterea de control a individului, dar cea mai potrivită definiţie este călcarea Legii lui Dumnezeu, „Deci, cine ştie să facă bine şi nu face, săvârşeşte un păcat.”(Iacov 4:17). „Oricine face păcat, face şi fărădelege; şi păcatul este fărădelege.”(1Ioan 3:4). Se spune că evreii au legea lui Moise, păgânii, legea conştiinţei, iar creştinii legea lui Isus. Dar nici unul, indiferent ce lege au, nu respectă codul etic, ci toţi calcă legea şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu.
Legea lui Dumnezeu, care constă în cele zece porunci, a fost dată cu un anumit scop. Tocmai ca să iasă la iveală păcatul. „. . .fără Lege păcatul este mort.”(Romani 7:8).
Cea mai nobilă trăsătură a omului este faptul că a fost făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. După ce omul a căzut în păcat, acest lucru l-a despărţit de Dumnezeu, care este o fiinţă infinită în desăvârşirea Lui şi nu poate privi păcatul, (Habacuc 1:13). Dar Dumnezeu l-a iubit mult, atât de mult încât a dat la moarte pe Fiul Său, pentru ca oricine va crede să aibă şansa de a câştiga viaţă veşnică. Nu numai că păcatul ne-a despărţit de Dumnezeu, ci el (păcatul) ne face robi ascultării de cel rău. Dumnezeu, în Planul pe care l-a alcătuit în Sine însuşi a luat hotărârea să ne scape de păcat şi să restabilească relaţia cu noi prin Isus Hristos. Acest lucru îl spune îngerul Gavril logodnicului Mariei, Iosif. „Ea va naşte un Fiu, şi-i vei pune numele Isus, pentru că El va mântui pe poporul Lui de păcatele sale.”(Matei 1:21).
Apostolul Pavel scria mai târziu lui Timotei: „O, adevărat şi cu totul vrednic de primit este cuvântul, care zice: „Hristos Isus a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi”. 1Tim 1:15). Despre acelaşi lucru scrie şi ap. Petru; „El a purtat păcatele noastre în trupul Său, pe lemn, pentru ca noi, fiind morţi faţă de păcate, să trăim pentru neprihănire;”(1Petru 2:24).
Domnul Isus nu numai a luat natura omenească, ci a luat şi păcatele noastre asupra Lui. El a trebuit să treacă printr-un moment critic, atunci când a strigat: „Eloi, Eloi, lama sabactani.”(Marcu 15:34). Isus a suferit chinul despărţirii de Tatăl în locul nostru. Atunci s-a săvârşit lucrarea împăcării. Dumnezeu nu a lichidat doar trecutul nostru, ci prin jertfa lui Isus, El ne-a dăruit prezentul şi perspectiva viitorului.
Puţini oameni recunosc astăzi că ei sunt păcătoşi. Însă cei care auzind Cuvântul se întreabă ca temnicerul din Filipi: „Domnilor, ce trebuie să fac ca să fiu mântuit?”,aceştia recunosc starea lor păcătoasă şi necesitatea mântuirii. La mântuire se poate ajunge numai prin credinţă în sângele Domnului Isus, care poate curăţa orice păcat. A urma pe Cristos înseamnă a renunţa la orice drept asupra vieţii noastre şi a lua pe umeri crucea Lui. Un om cu crucea în spate este un om care îşi răstigneşte eul său şi moare în fiecare zi. Cu alte cuvinte, cel ce se predă lui Cristos se pierde pe sine însuşi. Cristos doreşte să ocupe primul loc în inimile noastre şi să nu fie lăsat la periferie. Întrebarea este: cum ne raportăm noi fiecare la Domnul, este afară sau înăuntru? Dacă este încă afară, veniţi să-L poftim înăuntru, să-i mărturisim păcatele noastre şi să întoarcem spatele definitiv către păcat. „De vor fi păcatele voastre cum e cârmizul, se vor face albe ca zăpada; de vor fi roşii ca purpura se vor face ca lâna.”(Isaia 1:18). „Dumnezeu nu ţine seama de vremurile de neştiinţă, şi dă de ştire acum tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască.”(F.A.17:30).

Fiul omului

Expresia, Fiul omului, se găseşte de 81 ori în Evanghelii şi, în toate aceste cazuri, cei patru evanghelişti redau afirmaţiile lui Isus din Nazaret. O singură dată este folosită de către diaconul Ştefan, (Fapt. ap. 7:56); tot o singură dată o găsim în Ap. 1:13.
Isus din Nazaret care poartă şi acest nume de Fiu al omului, este Unicul Fiu născut al lui Dumnezeu, dar pentru a răscumpăra omenirea din păcatul strămoşesc a venit pe pământul nostru, s-a întrupat în fecioara Maria devenind Fiu al omului. Venirea lui Isus pe pământ este o taină care, a frământat multe capete luminate veacuri în şir, dar tocmai în această enigmă constă întregul mister al mântuirii noastre.
Dacă privim pe Fiul omului la începutul activităţii Sale mesianice, la viaţa Lui modestă, deosebită de a tuturor oamenilor, iar apoi urcând cu crucea-n spate „via dolorosa” semnând cu sângele Său actul final al răscumpărării, rămânem copleşiţi de iubirea altruistă şi de puterea jertfei ce s-a consumat pe Golgota. Nu numai urmaşii credincioşi ai lui Isus trebuie să i se închine, să-i admire Înţelepciunea, dăruirea de Sine şi frumuseţea Caracterului, ci întreaga omenire ar trebui să-i aducă în fiecare zi un omagiu de mulţumire, pentru ce a făcut El faţă de rasa căzută, restabilind relaţia omului cu Dumnezeu. Dar, stupoare! În toate generaţiile de ieri şi azi au existat oameni care neagă existenţa, chiar şi istorică a lui Isus. Alţii admit că a fost o realitate istorică, dar neavând acces la ştiinţa indistructibilă a lui Dumnezeu, îi tăgăduiesc originea cerească. Alţii sunt atât de perfizi, încât nu-L neagă, dar îL adulterează şi se folosesc de El pentru meschine interese. Sunt puţini cei care în intervalul existenţei lor au peregrinat la marginea tăcutului pustiu, ca să asculte vocea blândă a Celui care a spus: „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa.”
Sunt semnificative şi pline de consistenţă cuvintele marelui Rousseau care a scris despre Isus: „. . .ce curăţenie, ce blândeţe, ce graţie conţin învăţăturile Sale! Şi câtă înţelepciune cuprind cuvintele Sale! Ce prezenţă de spirit, delicateţe dovedesc răspunsurile Sale! . . .cele povestite despre Socrate nu sunt atât de bine dovedite ca cele ce privesc pe Isus, şi totuşi nimeni nu le pune la îndoială.”
De către Napoleon – Fiul omului – este văzut astfel: „De la început până la sfârşit Isus este acelaşi; maiestuos şi simplu, infinit de blând şi infinit de sever. Veşnic acelaşi în vorbă şi faptă, El este luminat, consistent şi calm. Se spune că sublimul este un atribut al divinităţii; ce nume vom da Aceluia a cărui caracter cuprinde toate elementele sublimului?”
Limbajul omenesc este incapabil Să cuprindă frumuseţea unui caracter perfect. Prin jertfa Sa, Isus a scos la lumină valoarea dragostei lui Dumnezeu. A făcut posibilă transformarea vremelnicului în eternitate. Sacrificiul lui Isus nu-l vom putea răsplăti niciodată, dar ne vom putea arăta mereu recunoştinţa prin iubirea şi credinţa noastră, plecându-ne cu smerenie la picioarele Sale, mărturisind că Fiul omului este cu adevărat Fiul lui Dumnezeu. Amin!

Cartea CÂNTAREA CÂNTĂRILOR, privită din punct de vedere spiritual, este un dialog imaginar între Mirele ceresc şi Mireasa Sa de pe pământ. Poezia de mai jos redă în câteva cuvinte această scenă virtuală.

ECLESIA

Mirele:
Frumoasă eşti iubita mea, cu gura ca o fragă,
Deşi prigoana te-a negrit, tu îmi eşti tot mai dragă.
Eclesie, când te-am văzut erai în nefiinţă,
Şi să te naşti, fără un preţ era cu neputinţă.

M-ai fascinat, şi-n Sinea Mea aveam un singur dor,
În casa Mea să-ţi fac un loc şi-n veci să te ador.
Atunci am zis: „Iată-mă vin”, aşa scrie Cuvântul,
De dragul tău m-am coborât să vizitez pământul.

Ne-am întâlnit acolo-n deal, îţi mai aduci aminte?
Eram atunci întins pe lemn, lipsit şi de veşminte.
Pe Golgota Eu am plătit un preţ să-mi fii soţie,
Am dat o viaţă să te am cu mine-n veşnicie.

Mireasa:
Iubitul meu ce-ai apărut din slăvile senine,
De când ţi-am mirosit parfumul nu pot fără de Tine,
La umbra aripilor Tale e toată fericirea mea,
Urcând spre Muntele cel Sfânt, bolnavă de dragostea Ta.

Mirele:
Iubita Mea cu gât frumos şi ochi de porumbiţă,
Ce lungă cale ai parcurs prin chin şi suferinţă.
Curtată de mulţi peţitori tu ai rămas cinstită,
De aceea vei fi pentru veci singura Mea iubită.

În iarna pribegiei tale priveai mereu zenitul,
Şi aşteptai Mirele drag s-aducă răsăritul.
Eu te voi întâlni-n văzduh, şi-acolo printre astre
Vei fi Mireasă de-mpărat în ziua nunţii noastre.

Mireasa:
Te-am căutat prin catedrale, dar nu te-am întâlnit,
Te-am ascultat la alte turme şi nu te-am auzit,
Dar când dorinţa mea m-a dus în grădina cu crini,
Am întâlnit surâsul Tău şi ochii Tăi senini.

Iubitul meu, dragostea Ta mi-a fost candela nopţii,
Deşi de multe ori am plâns prin valea umbrei morţii.
Ştiam că sunt aleasa Ta şi vei veni la mine,
Că toate florile ce-am strâns, le-am strâns doar pentru Tine.

Mirele:
Frumoasa Mea, fată de Domn ce te usuci de dor
Şi lupţi cumplit ca nişte oşti sub steagurile lor,
De două mii de ani te-aştept la pieptul Meu să vii,
Să-ncepem nunta-n zori de zi şi până-n veşnicii.

Mireasa:
O, Tu, cel mai frumos bărbat cu smirnă pe veşminte
Sunt gata să te întâlnesc pe înălţimi prea sfinte.
De-acolo, o mie de ani, vom domni pe pământ,
Vom fi în veci de veci uniţi pe Muntele cel Sfânt.

* * *

Eternitatea

Cuvântul din greaca clasică tradus prin etern sau veşnic este „aionios”. În traducerile romaneşti „aionios” este redat prin: veşnic, veşnicie. Singură Biblia de la Iaşi, 1874, îl traduce prin „etern”.

Eternitate înseamnă existenţă infinită în timp, care este din totdeauna, care nu va înceta niciodată să existe. Pentru filosoful Platon, aionios este cuvântul care descrie eternitatea în contrast cu timpul. Însuşi Platon afirmă că a folosit acest cuvânt pentru a defini ceea ce nu are nici început nici sfârşit, şi care nu este supus nici schimbării, nici decăderii, ceea ce este mai presus de timp.
„Aionios” este în mod distinct cuvântul eternităţii, şi el poate să descrie numai ceea ce ţine în esenţă de Dumnezeu. Este întrebuinţat referitor la legământul veşnic al cărui Mijlocitor este Cristos, (Evrei 13:20). Un legământ este o relaţie cu Dumnezeu, iar prin Isus Cristos oamenii pot să stabilească o relaţie cu Dumnezeu, care poate fi la fel de eternă ca Dumnezeu.
Este întrebuinţat cu referire la răscumpărarea eternă şi la moştenirea eternă garantată de Cristos,(Evrei 9:15).
Este folosit cu privire la gloria eternă în care va intra creştinul, (2Corint. 4:17, 2Tim. 2:10, 1Petru 5:10).
Este utilizat referitor la Împărăţia lui Isus Cristos, (2Petru 1:11).
Promisiunea pe care ne-a făcut-o Dumnezeu este viaţă veşnică, (Tit 1:2, 1Ioan 2:25). Dar viaţa veşnică nu este numai făgăduinţa lui Dumnezeu, ci este şi darul Său, (Rom. 6:23). Este ceva ce nu poate fi câştigat de noi direct, ci numai prin Isus Cristos. El este apa vie, elixirul vieţii, (Ioan 4:14). El este hrana care aduce oamenilor viaţă veşnică, (Ioan 6:54). Cuvintele lui Isus sunt cuvintele vieţii veşnice, (Ioan 6:68). Fiul lui Dumnezeu a venit şi ne-a dat pricepere ca să cunoaştem pe Cel ce este adevărat – adică pe Tatăl. „El este Dumnezeul adevărat şi viaţa veşnică”, (1Ioan 5:20).
Dumnezeu oferă viaţa veşnică, dar omul trebuie să o dorească, să o solicite şi să îndeplinească câteva condiţii.
1. Viaţa veşnică pretinde cunoaşterea lui Dumnezeu, (Ioan 17:3). A cunoaşte pe Dumnezeu înseamnă a asculta de poruncile Lui. Darurile lui Dumnezeu sunt pentru cei ascultători, iar viaţa veşnică este nu numai un dar, ci chiar o poruncă, (Ioan 12:50).
2. Viaţa veşnică cere loialitate faţă de Dumnezeu. Cei care zi de zi îşi găsesc hrana pe păşunile verzi ale Păstorului bun, îi ascultă glasul Său şi merg după El, nu vor înseta niciodată, pentru că Fiul le dă viaţă veşnică, (Ioan 10:27,28).
3. Sfinţenia este un alt criteriu care trebuie îndeplinit pentru ca cineva să aibă ca răsplată viaţa veşnică, (Rom. 6:22). Viaţa veşnică este dată celor care au o dragoste asiduă faţă de Dumnezeu şi aşteaptă răbdători îndurarea Domnului nostru Isus Cristos, (Iuda 21).
4. Viaţa veşnică necesită să fim lucrători împreună cu Dumnezeu pe câmpul Evangheliei,(Ioan 4:36).
Oricât ne-am sili să armonizăm toate informaţiile referitoare la viaţa veşnică relatate în Sfintele Scripturi, nu vom reuşi niciodată să facem acest lucru în mod complet. Cineva spunea: „Viaţa are adevărată valoare numai când nu e cu nimic mai prejos decât viaţa lui Dumnezeu.” Aceasta este semnificaţia vieţii eterne.
Fie Numele lui Dumnezeu binecuvântat. Amin!

IN GHETSIMANI

„S-a dus apoi într-un loc îngrădit numit Ghetsimani” (Marcu 14:32).

Pe drumul de la Ierusalim spre Betania, pe valea Chedronului şi la poalele muntelui Măslinilor, se afla un colţişor ascuns, discret şi intim, unde adeseori se retrăgea Isus cu discipolii Săi spre a se ruga. Era Ghetsimani. Un loc liniştit, aspru şi melancolic. În acest loc tainic, departe de zgomotele lumii, prielnic celor mai profunde reculegeri, Isus a petrecut noaptea de doliu. Aici s-a rugat pentru ultima oră, zdrobit fiind de durere ca rodul măslinelor sub teascul din Ghetsimani.
A ajuns într-un chin ca de moarte şi a început să se roage mai fierbinte, iar sudoarea i se prefăcuse ca nişte picături de sânge care cădeau la pământ. Aici sub umbra răsfirată a măslinilor, Isus a îngenunchiat pentru ultima dată şi glasul Său blând despica tăcerea nopţii . . .”Tată, dacă este cu putinţă depărtează de la mine paharul acesta. Totuşi nu cum vreau Eu, ci cum voieşti Tu.”
Undeva mai departe ucenicii dormeau pe când încă vibra în atmosferă ecoul ultimului îndemn . . .”Vegheaţi şi rugaţi-vă ca să nu cădeţi în ispită.” Erau ultimele clipe ale Fiinţei celei mai nevinovate din câte a cunoscut lumea şi cea mai iubită din tot Universul.
E noapte. Cerul pare un ocean de jăratec. Într-un colţ se înalţă luna visătoare, ca o mireasă poleind frunţile bombate ale măslinilor. Printre trunchiurile copacilor abia distingi o fiinţă pe a cărei faţă, în lumina lunii, se conturează amprentele durerii. E în genunchi. În ochii lui senini s-au topit norii ce se ridicau în zare. Buzele Sale rostesc câte un cuvânt, iar în priviri se brăzdează un adânc zbucium sufletesc. În zare se înalţă Golgota, iar în faţa Lui apare drumul de la Pretoriu şi până la vârful Căpăţânii, apoi . . .crucea. „Tată . . . dacă este cu putinţă” . . .şi în ochi i se rostogolesc boabe rubinii, ca de sânge, parcă ar fi vrut să înscrie ceva.
Acolo a început cea mai sublimă jertfă, când fiinţa Lui s-a contopit cu deznădejdea morţii, de mii de ori mai grea decât toate chinurile din lume. Acolo s-a urzit umbra crucii . . . şi acolo a început să pâlpâie nădejdea mântuirii noastre. După lungi suspine, Isus pare învins de dragoste după sufletele noastre.
Ghetsimani este oglinda cea mai fidelă, în care vezi pe Isus fără păcat şi deosebit de păcătoşi, pe de o parte, iar pe de altă parte pe om cu toate păcatele lui. Ghetsimani este locul în care s-a dat lupta între întuneric şi lumină, între viaţă şi moarte, faptul că nimeni nu a suferit, nu s-a supus şi n-a IUBIT ca El.