Primejdia lăcomiei

Numesc acest subiect „primejdia lăcomiei” şi nu „păcatul lăcomiei”, deşi cred că lăcomia este un păcat. Nici un lacom de avere – ne spune Cuvântul – nu va intra în Împărăţia lui Dumnezeu.

Lăcomia spurcă pe om. (Marcu 7:20-23).

Lăcomia este o poftă exagerată pentru orice lucru. O dorinţă necumpătată pentru a câştiga averi, ranguri, poziţii sociale ori eclesiastice. Multe texte ale VT vorbesc despre lăcomie: Exod 18:21; Iov 20:21,22; Prov. 1:19, 28:16; Isaia 57:17. La fel în NT găsim texte ce se referă acest lucru: Efeseni 5:5; Tit 1:7; etc.

Pentru a ilustra cât mai pe înţeles această „pecingine”, această „boală contagioasă”, care este lăcomia, fac un drum până la Avram, când locuia la Betel. Avram s-a simţit bine acolo, dar credinţa lui i-a fost aspru încercată de foametea care a venit, destul de repede, peste Canaan. Avram ar fi putut zice: Acesta este Canaanul, ţara promisă în care curge lapte şi miere? Uite ce foamete a venit. Această ţară nu poate fi comparată nici măcar cu Haldea mea natală. Oare am greşit eu undeva, că Dumnezeu nu şi-a putut ţine promisiunea? Astfel de gânduri s-ar fi putut naşte în inima lui Avram. Dar, nu! El nu a pus nici un moment la îndoială Înţelepciunea lui Dumnezeu, ci s-a dus mereu spre sud până a ajuns în Egipt.

Nu ni se spune dacă pelerinajul în Egipt a fost după voia lui Dumnezeu. Ştim, însă, că acolo Avram a avut necazuri. Sarai era o femeie frumoasă şi Avram şi-a dat seama că Faraon o va pofti, iar el va fi omorât. A propus nevestei sale să spună că este sora lui. Acest lucru a fost o greşeală. Deşi în această greşeală Avram a dovedit lipsă de credinţă, prin mustrarea primită de la Faraon, el s-a întărit în credinţă, iar mai târziu devine prietenul lui Dumnezeu.

La fel şi noi, când greşim şi un frate ne atrage atenţia s-au chiar ne mustră, dacă suntem înţelepţi, acest lucru nu ne va supăra, ci ne va face mai atenţi.

După un timp Avram se întoarce din Egipt în Canaan şi merge mai întâi la Betel, acolo unde a fost cortul său la început. Biblia ne spune că la altarul pe care-l făcuse mai înainte, Avram a chemat Numele Domnului.

În Egipt Avram s-a îmbogăţit mult, la fel şi nepotul săun Lot. Ei locuiau împreună. Deşi pământul Canaanului era fertil, turmele de oi şi cirezile de vite erau prea multe şi era prea greu să mai locuiască împreună. Adeseori păstorii se certau. Este deosebit de sugestiv felul în care Avram a potolit aceste certuri.

În loc să lase ca certurile dintre servitori să crească, lucru ce putea dăuna şi relaţiei cu nepotul său, el a preferat mai bine despărţirea. Nu a ales cel dintâi unde să plece, deşi era întemeiat dreptul acesta pe faptul că Dumnezeu i-a promis lui toată ţara şi nu nepotului său Lot. La fel, Avram era mai bătrân şi ar fi avut prioritate. Dar el nu a fost un lacom. Avea credinţă puternică în Dumnezeu că toate le face spre folosul său şi îi va da ţara seminţiei lui , aşa cum a promis. Şi într-adevăr această întâmplare afost o binecuvântare pentru Avram.

„Binecuvântarea Domnului îmbogăţeşte.”(Prov. 10:22).

În Egipt, Lot a prins gustul luxului, iar când s-a ivit oportunitatea alegerii a ales Valea Iordanului, care semăna cu pământul roditor al Egiptului. Poate că în lăcomia lui a vrut să-l întreacă pe unchiul său cu averea. Şi-a întins corturile până la Sodoma, o cetate aşezată în câmpia Sidimului, devenită simbol a stricăciunii. Valea Sidimului se mai numea şi valea demonilor. În această vale era aşezată Sodoma.

Privită din punct de vedere lumesc, alegerea pe care a făcut-o Lot pare a fi înţeleaptă, dar ea a fost neânţeleaptă din punctul de vedere al lui Dumnezeu.

Nu putem spune că Lot era un om rău, căruia să-i fi plăcut nelegiuirea Sodomei şi pe acest considerent să fi făcut alegerea. Dimpotrivă, Scriptura ne vorbeşte despre „…neprihănitul Lot”, cum el îşi chinuia viaţa în mijlocul Sodomiţilor stricaţi.(2Petru2:7).

Dacă nu a fost un om rău, ne întrebăm: Care a fost cauza unei alegeri spre nefericirea lui şi a familiei sale?

Nu putem şti sigur, dar se pare că mintea lui lumească, lăcomia de a avea cât mai multă avere, posibil ca să placă nevestei şi fetelor sale, l-au făcut ca să aleagă luxul.

Printre cei care azi se pretind poporul lui Dumnezeu, se găsesc unii în starea lui Lot. Îşi aleg felul de viaţă creştină după priceperea minţii lor, conform intreselor pe care le au. Fac compromisuri. Lăcomia îi doboară.

Învăţătura pentru noi din această lecţie este, să urmăm pilda lui Avraam şi nu a lui Lot.

În cei doi sunt reprezentate două clase de creştini. Creştini cu mintea naturală, ca Lot şi creştini cu mintea spirituală, ca Avraam.

Despărţirea dintre ei nu a fost aparenta ceartă dintre păstori. Această ceartă putea fi aplanată uşor.

Pentru Avram, această ceartă a fost o minunată ocazie de a-şi arăta puterea credinţei şi nivelul moralităţii sale înalte la care credinţa ridică pe credincios. Pentru Lot a fost ocazia de a-şi arăta viaţa lumească a inimii sale.

Nu cearta a produs viaţa lumească în Lot şi nici credinţa în Avram; cearta doar a scos la iveală ce fiecare avea în inimă.

Lot umbla prin vedere şi lăcomia inimii sale l-a făcut să aleagă. Dar Avram a umblat prin credinţă şi n-a permis inimii sale să aleagă. Pentru el a ales Dumnezeu.

Privind la aceast episod al vieţii  celor doi, putem învăţa multe la timpul nostru. Trăirea frăţească ne arată că într-o adunare sunt atât caractere Avraam, cât şi caractere Lot.

Toţi ne ospătăm din belşug la „mesele noastre de dragoste”. Toţi credem că suntem bogaţi, din punc de vedere spiritual. Bogăţia, însă, poate fi un factor de despărţire. Despărţirea dintre Avram şi Lot a avut la bază o motivaţie materială. Despărţirile dintre fraţi au motivaţii spirituale şi sunt foarte dureroase.

Darurile pe care Domnul ni le-a dat, nu le-a dat cu scopul ca ele să producă despărţiri, ci le-a dat ca prin ele să ajungem „toţi la unirea credinţei şi a cunoştinţei, la starea de om mare, la înălţimea plinătăţii lui Cristos.

Atunci când darurile nu sunt întrebuinţate conform înţelepciunii de sus, pot fi motive de ceartă.

Trebuie să sesizăm şi un alt aspect: Lot nu s-a despărţit de Avram pe când se aflau amândoi în Egipt. Egiptul este lumea. Imediat ce părăsim lumea şi venim la Isus încep probele.

Nimic nu ne probează mai bine ca iubirea frăţească pe care o arătăm în discuţiile cu fraţii.

Suntem lacomi să ne poziţionăm deasupra altora. Ne guvernează egoismul.

Legile lăcomiei sunt foarte perfide. Acţionează în toate domeniile.

Lot a văzut şi apoi a ales, Avram a crezut pe Dumnezeu şi a lăsat să aleagă pentru el.

Atât în Biblie cât şi în zilele noastre întâlnim multe exemple de lăcomie. Să ne ferim de acest păcat. Noi să avem lăcomia pe care o avea David: „Deschid gura şi oftez, căci sunt lacom după poruncile Tale.”(Ps. 119:131).

AMIN!

Veşnica ocrotire

„Tu mă înconjori pe dinapoi şi pe dinaunte, şi-ţi pui mâna peste mine.” (Ps. 139:5).

Oricare dintre copiiii lui Dumnezeu este îndreptăţit să spună cuvintele psalmistului: „Tu mă înconjuri pe dinapoi şi pe dinainte şi-ţi pui mâna peste mine.” Simţim acest lucru în fiecare zi a existenţei noastre, dar mai ales în timpurile marilor necazuri.

Uneori vărsăm multe lacrimi. Ni se pare că „sabia” s-a împlântat prea adânc şi nici o durere nu-i ca durerea noastră. Dacă El trebuie să ne mustre, atunci să ne supunem. Să nu uităm că lucrarea Lui de mustrare trece prin inima de Tată. Această legătură fundamentală dintre Tatăl ceresc şi fiul Său de pe Pământ, are la bază sângele de la Calvar.

Cei cărora le merge bine astăzi, din toate punctele de vedere, trebuie să simtă compasiune faţă de cei ce trec prin suferinţe, pentru că mâine s-ar putea întâmpla ca necazul să-şi găsească o portiţă şi la ei. Să nu speculăm şi să nu judecăm din ce cauză vine peste cineva o succesiune de necazuri. Acest lucru este între individ şi Tatăl său.

Dumnezeu este, infinit, mai înţelept ca fiii oamenilor. El procedează cu noi pe căi ascunse. Nu-l putem urmări în toate căile Lui, dar are numai gânduri de dragoste şi pace pentru noi.

Când o „piatră” este cioplită aici jos în jos, în valea umbrei morţii, procesul e dureros, dar „El nu necăjeşte cu plăcere, nici nu mâhneşte bucuros pe copiii oamenilor.”(Plângeri 3:33).

Atâta vreme cât stăm în legământ cu Dumnezeu, avem din partea Lui o părintească ocrotire, iar furtunile ce dau peste noi ne duc mai aproape de casă. Ele ne confirmă că suntem copii legitimi ai lui Dumnezeu. Chiar dacă uneori presiunea mâinilor Sale ne doare cumplit, să nu ne împotrivim „Olarului” care vrea să ne facă vase de cinste, frumoase şi folositoare.

Numele Lui să fie binecuvântat!

       BIBLIA

Carte sublimă !

Ce-ai luminat cărarea tinereţii mele,

Şi-ai hărăzit sens nou unei vieţi rebele,

Când te-am pătruns cu adevărat

Şi te-am gustat,

M-ai fascinat,

Eşti candela ce luminează noapte de păcat.

Creeaţie cerească !

Atunci când ţi-am privit umil înfăţişarea

N-am înţeles consemnul şi chemarea ;

Citirea ta m-a captivat,

Am repetat

Stupefiat

Şi-am constatat că reprezinţi Cuvântul întrupat.

Şoaptă Divină!

Duh de viaţă în trupul nostru efemer,

Eşti oglindirea slavei plină de mister,

Tu eşti cerescul har,

Nepreţuit mărgăritar

Primit în dar,

Prin tine îl vedem pe Domnul pe Calvar.

Speranţă vie !

Izvor de binecuvântări şi mângâieri,

Standardul inflexibil al nepermiselor schimbări,

Eşti un Cuvânt nemuritor

De viaţă dătător ;

Eu sunt un călător,

Mi-ai spus s-aştept pe Domnul şi eu aştept cu dor.

Indispensabila odihnă

Fiecare creştin are nevoie de odihnă. Odihnă trupească pentru recreere.

Isus a spus odată ucenicilor care erau obosiţi: “Veniţi singuri la o parte într-un loc pustiu şi odihniţi-vă puţin.”(Marcu 6:31).

Orice lucru nedesăvârşit are nevoie de odihnă. Inclusiv pământul. Aşa a hotărât Dumnezeu. Vă amintiţi despre anul sabatic pe care trebuiau să-l respecte evreii?  Încetau lucrul pământului timp de un an pentru ca el să se odihnească.

După odihnă ne refacem fizic. Suntem mai viguroşi, cu forţe proaspete.

Spre deosebire, însă, de această odihnă trupească, căpătată prin recreere şi somn, noi avem nevoie de odihnă spirituală. Cea mai bună recreere , în acest domeniu, este relaţia şi comuniunea noastră cu Dumnezeu.

Când Domnul zice: “Rămâneţi în Mine”- aceste cuvinte ne transmit ideea de odihnă, de linişte. Odihnă, însă, nu se capătă prin inactivitate. Făgăduinţa odihnei este legată de chemarea la lucru. “Luaţi jugul Meu…”(Matei 11:29).

Dacă evreilor le-a fost dată, prin Lege, o zi din şapte ca să se odihnească, pentru creştini toată viaţa lor de umblare în urmele Mântuitorului este o odihnă; odihnă în făgăduinţele lui Dumnezeu. “Deci, fiindcărămâne ca să intre unii în odihna aceasta, şi pentru că aceeia cărora li s-a vestit întâi vestea bună n-au intrat în ea, din pricina neascultării lor, El hotărăşte din nou o zi: “Astăzi” – zicând în David, după atâta vreme, “Astăzi dacă auziţi glasul Lui, nu vă împietriţi inimile.” (Evrei 4:5,6).

Avem nevoie de odihnă trupească pentru a încetini procesul degradării noastre fizice, dar mai presus de aceasta avem nevoie de odihnă spirituală.

Bucuria vieţii spirituale este direct proporţională cu odihna pe care o avem în Cuvântul Său. Această odihnă este indispensabilă.

Domnul fie binecuvântat!

           

Dreptul de întâi născut

Subiectul în jurul căruia vreau să gravitez puţin astăzi, se referă la pierderea dreptului de “ întâi născut”, prin vinderea lui.

Toţi credincioşii care au făcut un legământ cu Dumnezeu sunt expuşi la acest lucru.

Când vorbim despre dreptul de întâi născut, ne gândim cu toţii la întâmplarea dintre Iacov şi Esau, fii lui Isaac. Acesta este un exemplu foarte bun. “Tot ce a fost scris mai înainte, a fost scris pentru învăţătura noastră . . .” (Rom. 15:4). Dar dacă limităm acest lucru doar la episodul de acolo – este prea puţin pentru noi.

Nu întâmplător Dumnezeu în planul Său a legiferat dreptul de întâi născut. Primul născut era întâiul în vrednicie, întâiul în putere, întâiul în faimă, întâiul în măreţie, întâiul în slavă, întâiul în frumuseţe.

Când Moise binecuvintează pe copiii lui Israel, înainte de moartea lui, zice despre Iosif: “Ţara lui va primi de la Domnul, ca semn de binecuvântare, Cel mai bun dar al cerului, roua, Cele mai bune ape care sunt jos, . . . El are frunuseţea întâiului născut al taurului . . .” (Deut. 33:13,17.)

În ochii lui Dumnezeu întâiul născut, nu numai dintre oameni ci chiar dintre animale, era foarte valoros. “Orice întâi născut este al Meu, chiar orice întâi născut de parte bărbătească din turmele de vaci sau de oi. Să răscumperi cu un miel pe întâiul născut al măgăriţei; iar dacă nu-l răscumperi, să-I frângi gâtul. Să răscumperi pe orice întâi născut al fiilor tăi; şi să nu te înfăţişezi cu mâinile goale înaintea Mea.”(Exod. 34:19,20).

Orice întâi născut al animalelor trebuia adus de jertfă. Întâiul născut dintre oameni putea fi răscumpărat, precum şi întâiul născut dintre dobitoacele necurate, dar nu putea fi răscumpărat întâiul născut al animalelor curate. (Exod 13:13, Numeri 18:17).

Dreptul de întâi născut se poate pierde, fie prin vânzare (vezi Esau), fie prin a fi luat şi dat altuia. (1Cronici 5:1).

Să ne aducem aminte ce valoare mare au avut întâii născuţi ai evreilor din Egipt. Datorită lor toată naţiunea lui Israel a fost eliberată din robia Egiptului.

Să ne aducem aminte cum Dumnezeu a ales pe Israel dintre toate popoarele şi l-a făcut întâiul Său născut. (Deut. 26:16-19).

Aşa cum Israel a fost recunoscut ca întâi născut dintre toate popoarele pământului, tot aşa în epoca evanghelică cei ce formează Eclesia lui Dumnezeu sunt întâi născuţi faţă de lume.

Apreciem înţelepciunea lui Dumnezeeu care ne-a dăruit în acest sens, pentru învăţătura noastră, un tablou semnificativ a celor doi fraţi, Iacov şi Esau.

Iacov este cunoscut sub numele de Israel, popor deosebit al lui Dumnezeu, moştenitorul făgăduinţelor făcute lui Avraam. Urmaşii lui Esau au fost Edomiţii – triburi din arabia.

Când copiiii se zbăteau în pântecele mamei lor, Rebeca nedumerită s-a dus să întrebe pe Dumnezeu despre acest lucru. (Gen. 25:23).

În acest verset putem admira cu toţii atotştiinţa lui Dumnezeu care cunoaşte desfăşurarea lucrurilor înainte de începutul lor. El a văzut că cei doi copii sunt caractere deosebite.

Esau a devenit un vânător iscusit, avea tăria întâiului născut, era bine văzut de toţi, fiindcă era moştenitorul unei părţi îndoite din averea tatălui său. – după cum era legea evrească. (Deut. 21:15-17). În schimb Iacov era un copil de casă, un copil liniştit, iubit de mama sa – Rebeca. Isaac iubea mai mult pe Esau, pentru că mânca din vânatul lui.

Se spune despre Esau că era un om violent, sălbatic, avea ochi ca de vultur şi arcul său niciodată nu a dat greş. S-a asociat cu popoarele păgâne şi puţin îl interesa de Dumnezeul părintelui său Isaac, şi mai puţin , de legământul bunicului său Avraam. A dat prea puţină valoare dreptului de întâi născut.

Pe de altă parte, Iacov moştenise pe Isaac şi avea dragoste pentru făgăduinţele lui Dumnezeu. Îl durea mult faptul că nu el va fi moştenitorul acestor făgăduinţe. Iacov tânjea după binecuvântarea lui Dumnezeu. Credem că mama sa, Rebeca, i-a spus despre profeţia – că cel mai mare va fi slujitorul celui mai mic – şi acest lucru a putut aduce lui Iacov o rază de speranţă. Medita mereu cum să cumpere de la Esau dreptul de întâi născut.

Această ocazie a venit când fratele său s-a întors de la vânătoare flămând.

Între ei a avut loc un dialog. (Gen. 25:30-34). Esau nu a conştientizat legătura dintre dreptul de întâi născut şi moştenirea pe care trebuia să o primească de la tatăl său.

Isaac nu ştia nimic despre această tranzacţie. Când a îmbătrânit a chemat pe Esau să-I dea binecuvântarea. Esau a acceptat fără să-l anunţe pe Isaac că el şi-a  vândut dreptul de întâi născut fratelui său Iacov.

Rebeca şi-a adus aminte de făgăduinţa – cel mai mare va sluji celui mai mic -  şi văzând că Esau nu-şi aminteşte că şi-a vândut dreptul de întâi născut şi nu renunţă la binecuvântare, împreună cu Iacov s-au hotărât să-l înşele pe Isaac.

Ştim cu toţii cum s-au petrecut lucrurile. Isaac după un moment de ezitare i-a dat lui Iacov binecuvântarea.

Când a aflat Esau acest lucru – a scos nişte ţipete – ne spune Gen. 27:34 şi a implorat pe Isaac să îl binecuvinteze şi pe el.

Isaac şi-a dat seama cum s-au petrecut lucrurile şi a zis: “Fratele tău a venit cu vicleşug şi ţi-a luat binecuvântarea, vei trăi din sabia ta şi vei sluji fratelui tău, dar când te vei răscula vei scutura jugul lui de pe gâtul tău.”

Esau s-a aprins de ură împotriva lui Iacov şi zicea: “Zilele de bocet pentru tatăl meu sunt aproape, iar apoi am să ucid pe fratele meu Iacov.”

Aceste intenţii ale lui Esau au speriat-o şi pe Rebeca. Ea l-a sfătuit pe Iacov să fugă pentru un timp din faţa lui Esau, să-şi facă propria lui avere şi să lase moştenirea lui fratelui său. Rebeca şi Iacov  au dat mai multă valoare binecuvântării primite, decât moştenirii averii părinteşti.

Iacov cu credinţa în făgăduinţa lui Dumnezeu a plecat în Mesopotania, în ţinutul Padam Aram, la bunicul său Betuiel, unde a slujit unchiului său Laban pentru ai da de nevastă o fată a lui, care îi

era verişoară.

Prin acest gest pe care l-a făcut Iacov, de a pleca în Padam Aram să-şi caute o soţie, el a împlinit o poruncă a lui Isaac care a zis: “Să nu-ţi iei  nevastă dintre  fetele lui Canaan.”(Gen. 28:6).

În drum spre Haran, îngerul lui Dumnezeu I s-a artat lui Iacov în vis şi i-a repetat promisiunea făcută lui Avraam şi Isaac. Când Iacov s-a trezit din somn a zis: “Cât de înfricoşat este locul acesta! Aici este casa lui Dumnezeu, aici este poarta cerurilor.” (Gen. 28:17).

La timpul nostru şi probabil în toată vârsta evanghelică a existat o dilemă în privinţa învinovăţirii ori a dezvinovăţirii lui Iacov şi a mamei sale pentru că au minţit pe Isaac. Deşi credem că Dumnezeu nu aprobă astfel de căi, totuşi noi nu ne putem permite să criticăm întâmplarea de atunci. Biblia nu arată că Dumnezeu l-a învinuit pe Iacov pentru gestul său, nu l-a mustrat şi nu l-a pedepsit. Şi dacă Dumnezeu nu spune nimic despre un lucru, este înţelept ca nici noi să nu spunem nimic, să nu riscăm a măsura cu măsurile noastre pământeşti.

Unii încearcă să spună că probele şi greutăţile prin care a trecut Iacov, slujind la Laban, ar fi fost pedepse divine. Dar ştim din scripturi, “Căci Domnul pedepseşte pe cine-l iubeşte, şi bate cu nuiaua pe orice fiu pe care-l primeşte.”(Evre 12:6).  Aşa s-a întâmplat şi aşa se întâmplă cu toţi copiii lui Dumnezeu care trec prin încercări. Aceasta nu înseamnă că Dumnezeu şi-a retras favoarea de la noi, dimpotrivă, necazurile noastre sunt semne ale dragostei Sale, prin care pregăteşte pe copiii Săi pentru incomparabila măreţie şi binecuvântare din viitor.

Apostolul se referă la vinderea dreptului de întâi născut, spunând evreilor: “Vegheaţi să nu fie între voi nimeni curvar sau lumesc ca Esau, care pentru o mâncare şi-a vândut dreptul de întâi născut.” (Evrei 12:16).

Esau a fost socotit un om lumesc, care s-a asociat cu păgânii, lua parte la petrecerile lor, neapreciind lucrurile viitoare.

Noi astăzi putem să spunem că Isus a murit şi pentru el, şi jertfa de Răscumpărare îi va da dreptul să se trezească din somnul morţii şi pe baza credinţei va avea posibilitatea să beneficieze de binecuvântările restatornicirii.

La timpul nostru întâlnim mulţi oameni fireşti, de tipul lui Esau, pe care nu-I interesează lucrurile spirituale. Noi nu ştim toate lucrurile care au dus la această stare. Să nu-i osândim, dimpotrivă, să-i privim cu simpatie şi compătimire. Poate că s-au născut aşa, poate că domeniul în care au trăit i-a coborât la un nivel destul de jos pe scara degradării. Nu ştim!

Noi trebuie să apreciem harul lui Dumnezeu făcut nouă, că ne-a născut cu o inimă mai bună. Ne-a făcut să apreciem dreptul de întâi născuţi primit pe baza jertfei Domnului nostru de pe Golgota. Să nu îl vindem!!! Nimic din lumea aceasta nu echivalează cu acest preţ.

Lumea nu are un astfel de drept, de aceea nici nu-l poate vinde. “Toată lumea zace în păcat.”

Afirmaţiile ap. din Evrei 12:16 – se adresează celor care au scăpat de robia păcatului, fiind socotiţi îndreptăţiţi prin sângele de mare valoare a Domnului Isus. Ideea care reese din argumentaţia apostolului este că, e posibil ca în casa credinţei să fie reprezentaţi amândoi fiii lui Isaac. Făgăduinţa lui Avraam stă la dispoziţia tuturora. Unii o vor cîştiga, iar alţii o vor pierde.

Esau a mâncat cu poftă – dar a fost o singură mâncare. Prea mică valoare pentru a achivala un drept de întâi născut.

Uneori şi noi suntem luaţi prin surprindere şi gândim ori poate chiar procedăm ca Esau. Poate că vrem să împăcăm lumea, făcând câte un mic compromis, considerând că nu afectează interesele noastre spirituale. Dar atunci, aproape pe neobservate, schimbăm brâul de curea cu care a fost încins Ilie, cu haina pe care ne-o oferă Ahab şi Izabela.

Să nu ne coborâm în Egipt nici măcar pentru un ceas! Riscăm să rămânem împingând la carăle lui Faraon.

Fericiţi sunt cei care ca şi Iacov renunţă la moştenirea lumească de dragul făgăduinţelor lui Dumnezeu. Nefericiţi sunt cei care iubesc lumea pentru a se bucura de plăcerile ei, pentru a atinge scopuri egoiste, moşteniri pământeşti. Prin această atitudine este posibil să-şi vândă dreptul de întâi născuţi.

 Să nu facem tranzacţii de care să ne fie ruşine cândva!

Să nu dăm moştenirea eternă pentru un “blid” de fericire trecătoare!

Doresc ca Dumnezeul nostru căruia îI sujim, să ne dea putere ca să ajungem cu bine în “Canaan”, în ţara călătoriilor sfinte.

AMIN!

       TATĂL NOSTRU

EL este Cel ce este, fără sfârşit şi început,

EL reprezintă necuprinsul din spaţiul necunoscut,

EL este imanent în Sine, e Creator Inteligent,

EL are-n mână tot controlul şi-n toate e independent.

EL a dus în existenţă tot ce a zis şi a voit,

EL este Cel mai grandios din Universul infinit,

EL e fântâna de viaţă pentru creaţia Sa vie,

EL a fost, este şi va fi o Existenţă-n veşnicie.

EL a născut Înţelepciunea să-i fie ca reprezentant,

EL este Arhitectul slavei, iar Fiul Său executant.

EL e puterea creatoare şi este Dumnezeu Suprem,

EL a adus în existenţă tot ce vedem şi nu vedem.

EL peste omul din pământ Duh de viaţă a suflat,

EL din înţelepciunea Lui cu-nţelepciune la-nzestrat,

EL e iubire, bunătate, iar noi avem în El un ţel,

EL este mântuirea noastră şi Tatăl nostru este EL!

Cumpăna nedreaptă

„Cumpăna înşelătoare este urâtă Domnului…”(Prov. 11:1)

„Pot socoti Eu curat pe cel ce are o cumpănă nedreaptă şi greută-i strâmbe în sac?”

(Mica 6:11)

Cumpăna nedreaptă este înşelăciune. Înşelăciunea în toate aspectele sale este pedepsită chiar de legile omeneşti. Cu toate acestea, în fiecare zi, în relaţiile dintre oameni au loc multe înşelătorii.

Cel ce de Dumnezeu nu se teme, iar de oameni nu îi este ruşine, îşi înşală semenul fără nici un scrupul, considerând pe toţi cei pe care-i pot înşela nişte naivi, lipsiţi de inteligenţă. Cu alte cuvinte…proşti. Dumnezeu, însă, priveşte toate aceste lucruri ca abateri de la cinste. El inspiră pe înţelept să spună: „Cumpăna înşelătoare este urâtă Domnului.”

În zadar se bucură cei îmbogăţiţi pe nedrept, că vine o zi a socotelilor cu Dumnezeu.

Aceasta pe de o parte. Pe de altă parte, în ceea ce ne priveşte pe noi, adeseori ne înşelăm singuri. Fie că ne dăm seama, fie că nu, uneori cântărim în dreptul nostru cu balanţe false. Unele defecte ale noastre nu le luăm în considerare, dar considerăm insuportabile defectele semenilor noştri. Aşteptăm corectitudine de la alţii, atât în relaţiile cu noi, cât şi în relaţiile cu alţii. Aşteptăm cinste de la alţii în relaţiile cu fiscul, cu furnizorii, în timp ce noi avem greutăţi strâmbe în sac.

Trăim într-o lume a nedreptăţii, dar noi ca şi credincioşi suntem chemaţi să fim cinstiţi în toate relaţiile noastre, nu numai cu fraţii, ci cu toţi oamenii. Numai aşa vom fi copiii  Dumnezeului celui drept.

Domnul să ne ajute!

Maturitatea creştinului

„Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil, gândeam ca un copil; când m-am făcut om mare, am lepădat ce era copilăresc.” (1 Cor. 13:11).

Cum se întâmplă în viaţa naturală, aşa se întâmplă şi în viaţa credinţei. Există o vreme a copilăriei, o vreme de bucurie, de euforie şi extaz, o vreme, aş putea spune, a naivităţii. În această perioadă de dragoste ferbinte, de râvnă fără multă pricepere, Marele Gospodar plantează în ogorul inimii sămânţa adevărului peste care trimite ploaia timpurie.

Schimbarea inimii în primele zile ale trezirii noastre, prin care devenim copii ai Săi, este numită în Biblie naştere. Dar cu toată dragoste dintâi, care ne-a umplut toată fiinţa, n-am fost atunci mai mult decât nişte copii născuţi de curând care ne hrăneam doar cu lapte.

După ce am beneficiat din partea lui Dumnezeu în mod paşnic de razele iubirii Sale, El a aşteptat să trecem de la faza copilăriei spre maturitate şi chiar noi am aşteptat acest lucru, cum ne spune ap. Petru: „să creştem spre mântuire.”

Dacă în viaţa pământească un copil nu are o creştere normală, părinţii săi se îngrijorează. Şi dacă dezvoltarea trupului este o întâmplare tristă, cât de trist şi dureros este pentru copilul lui Dumnezeu să nu crească spiritual.

Domnul nostru în pilda cu sămânţa ne spune cum trebuie să rodească pământul: „Întâi un fir verde, apoi spic, după aceea grâu deplin în spic.” Nici un credincios nu se poate aştepta să călătorească prin adâncimile mari ale ştiinţei divine, dacă nu se nutreşte cu hrană tare. Hrana tare este pentru caracterele tari. Recomandarea laptelui ca hrană a creştinului în primul stadiu al vieţii sale spirituale nu se face cu scopul ca el să rămână mereu în acel stadiu, ci de a pune bazele creşterii în Cristos. Vine apoi o vreme când el trebuie să fie în stare a „părăsi”învăţăturile începătoare, în sensul că şi-a gravat bine în minte aceste lucruri, şi să treacă spre cele desăvârşite.

Cel mai important lucru în această etapă de dezvoltare este să fim atenţi la hrană.

Dacă ne lăsăm nutriţi cu amestec de adevăr cu eroare, riscăm să ne deshidratăm şi să devenim anemici. „Oile adevărate, zice Domnul, merg după Păstor pentru că îi cunosc glasul.”

Legile creşterii, în orice domeniu, presupun activitate. Frumuseţea crinilor  care cresc fără să se ostenească, despre care Domnul a vorbit, se datorează activităţii lui Dumnezeu.

Privind la crini şi la toate florile, la iarba de pe câmp, la pomii din grădină cum cresc, să nu credem că şi noi putem creşte la fel, fără efort din partea noastră, bazându-ne pe faptu că Domnul le face pe toate. Dumnezeu a creat condiţii pentru dezvoltare, a pregătit chiar fapte. Noi trebuie doar să umblăm în ele. Este adevărat că Dumnezeu face să crească, dar pentru ca noi să beneficiem de creştere trebuie să îndeplinim unele condiţii cerute de voinţa divină. Dezvoltarea caracterului după principii de dreptate şi iubire este una din condiţii.

Puterea creşterii crinilor vine din pământ şi de la soare. Pentru noi făgăduinţele lui Dumnezeu sunt pământul în care suntem ancoraţi şi am prins rădăcini, iar soarele iubirii lui Dumnezeu toarnă în noi, prin Duhul Sfânt, seva care alimentează creşterea noastră. „Dumnezeasca Lui putere ne-a dăruit tot ce priveşte viaţa şi evlavia, . . .”(2Petru 1:34)

Creşterea noastră în har şi cunoştinţă, progresele noastre, bucuriile noastre, creşterea spre maturizare, toate acestea depind de unitatea noastră cu Cristos, de adorarea profundă pentru Domnul. „Despărţiţi de Mine nu puteţi face nimic.”

Dacă suntem ai Domnului, toate experienţele prin care trecem zilnic ne maturizează, ne fortifică credinţa şi inima noastră devine tot mai largă. Când plăcerea noastră devine împlinirea voii lui Dumnezeu, noi creştem spiritual. Avem sentimentul pe care îl are un instrumentist dintr-o orchestră care cântă o simfonie şi se sileşte a se achita cât mai onorabil de partitura lui. Noi toţi cântăm o simfonie a vieţii. Niciodată muzica nu-i mai armonioasă ca atunci când trecem prin suferinţe, care dau adâncime vieţi. Există un teasc în care suntem puşi, când unul când altul, pentru zdrobire. Atunci când Cel Atotputernic ne zdrobeşte, El ne dă şi binecuvântări. După ce lui Iacov i s-a frânt coapsa în lupta cu îngerul şi a rămas olog, Dumnezeu i-a schimbat numele în Israel – care are şi semnificaţia de „Prinţ a lui Dumnezeu.”

O, de am fi şi noi cândva numiţi astfel! Lăudat să fie Dumnezeu pentru harul pe care ni-l dă în aceste vremuri.

Amin!

Cuvinte credibile

“…fii o pildă pentru credincioşi: în vorbire, în purtare, în dragoste, în credinţă, în curăţie.”(1Tim. 4:12)

Un vestitor al Evangheliei are credibilitate, atunci când propovăduirea Cuvântului este însoţită de faptele sale.

Nu numai în v12, ci în întreg cap. 4, Pavel dă copilului său în credinţă, Timotei, sfaturi deosebit de înţelepte în ce priveşte comportarea corectă a unui slujitor adevărat al lui Cristos, îndemnându-l ca la rândul lui să pună şi el în mintea fraţilor aceste lucruri. Dar mai presus de toată teoria, Pavel pune accent pe puterea exemplului.

Pavel nu vrea să spună că un exemplu bun vorbeşte mai bine şi mai drept ca şi Cuvântele Scripturii, dar un exemplu bun face ca toate aceste Cuvinte să fie demne de crezut.

Poate că sunt oameni care se îndoiesc de ceea ce spui, oricât de frumos ai prezenta, dar cu siguranţă mult mai repede vor crede ceea ce faci.

“Fii pildă pentru credincioşi: în vorbire, în purtare, în dragoste, în credinţă, în curăţie.”  Numai pentru credincioşi să fim pildă? Fii pildă pentru toţi oamenii! Vorbirea ta să nu depăşească limitele raţiunii sănătoase şi a bunului simţ. Fii o binecuvântare  pentru semenii tăi. Dovedeşte în purtarea ta trăsături de caracter asemănătoare cu ale lui Isus. Urmăreşte sfinţenia, fără de care nimeni nu va vedea pe Dumnezeu. Fii integru în toate lucrurile, şi acest exemplu de comportament va da greutate, va da credibilitate cuvintelor tale.

Domnul să ne ajute!

Cuvântul

                

 La început a fost CUVÂNTUL, toate se ţin prin CUVÂNT,

Toate s-au făcut prin El şi în cer şi pe pământ.

“Sfinţeţeşte-i prin adevăr”, a zis Domnu-n rugăciune,

Adevărul e CUVÂNTUL, mesagerul veştii bune.

CUVÂNTUL e Duh şi Viaţă pentru cei cu legământ,

Este gândirea Divină întrupată în Cuvânt.

E făclia libertăţii, dătător de apă vie,

E perpetuă Viaţă ce vine din veşnicie.

CUVÂNTUL este un foc şi un ciocan zdrobitor,

Încercat ca şi argintul care trece prin cuptor.

CUVÂNTUL este toiag, sprijinind pe cei sărmani,

Hrană pentru peregrini şi nuia pentru duşmani.

CUVÂNTUL este candela ce noaptea ne luminează

Când păcatul stă la pândă şi perfid ne asalteză.

Dar e sabie ce taie, despicând, tranşând cu zel

Toată neghiobia lumii susţinută de rebel.

Dacă cugeţi la CUVÂNT şi dacă-l vesteşti curat

Reprezinţi semănătorul pe ogor la semănat.

După ce-ai lucrat ogorul, aşteptându-l să rodească,

Tu încrede-te-n Stăpân că doar El face să crească.

Dacă nu cunoşti CUVÂNTUL, nici nu poţi avea credinţă,

Umbli cu ochii închişi rătăcind în neştiinţă.

Roagă-l pe Tatăl ceresc, Suveranul drept şi sfânt

Să-ţi descopere enigma conţinută în CUVÂNT.

E uleiul ce va curge-n milenara dimineaţă,

Trezind din morţi omenirea şi-ndreptând-o spre viaţă.

Toate aceste informaţii le cunoaştem din CUVÂNT,

Căci CUVÂNTUL din Scripturi e Viaţă şi Duh Sfânt.

14 NISAN

Dimineaţa l-au dus la Pilat în camera de judecată.

Evreii l-au predat autorităţilor civile, ca să nu se spurce şi să poată mânca Paştele. Câtă făţărie!

Pilat, găsindu-l nevinovat, a încercat de mai multe ori să-L scape de furia evreilor, dar toate tentativele lui au eşuat.

Atunci l-a dat pe mâna ostaşilor, ca să-L bată. Ostaşii au împletit o cunună de spini şi i-au pus-o pe cap.

Isus a fost dus în faţa Iudeilor, purtând cununa de spini şi haina de purpură. Când L-au văzut, preoţii cei mai de seamă au început să strige: "RĂSTIGNEŞTE-L! RĂSTIGNEŞTE-L!

I-au pus în spate o cruce grea pe care a trebuit să o ducă până pe dealul "Căpăţânii", care pe evreeşte se cheamă Golgota.

Acolo a fost răstignit şi acolo a murit Isus, semnând cu sângele Său actul final al răscumpărării, prin care ne-a dat dreptul să ne facem copii ai lui Dumnezeu.

Să ne aducem aminte mereu de bunătatea nemeritată a lui Dumnezeu, prin care beneficiem de posibilitatea moştenirii sfinţilor în lumină.

Să ne plecăm cu pioşenie, în faţa Marelui "EU SUNT" şi a Fiului Său, nu numai odată pe an, ci de 365 de ori într-un an. Moartea Domnului în favoarea noastră merită mult mai mult.

AMUN!

Tu nu stii

12 NISAN

Dimineaţa, Isus şi ucenicii s-au întors la Ierusalim. Când au trecut pe  lângă smochin l-au văzut uscat din rădăcină. Petru i-a zis lui Isus: "Învăţătorule, iată că smochinul pe care l-ai blestemat s-a uscat."

Isus le-a zis: "Aveţi credinţă în Dumnezeu!" (Marcu 11:22).

În această zi, făţarnicii farisei au făcut alianţă cu iridienii, numai pentru a putea să-şi ducă până la final scopul lor criminal de a-L ucide pe Isus.

Irodienii nu erau o sectă religioasă, ci un partid politic care, îl susţinea pe Irod şi aveau sentimente plăcute pentru romani. Fariseii erau duşmanii irodienilor, dar de data aceasta interesul a fost mai puternic decât moralitatea.

Irodienii i-au pus tot felul de întrebări lui Isus cu mult respect, dar şi cu şiretenie.

"Se cade să dăm bir Cezarului, s-au nu?" Isus le-a priceput viclenia şi le-a răspuns: "Pentru ce mă ispitiţi?

"Daţi Cezarului ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu." (Luca 20:22-25).

Cu toate acestea, mai târziu Isus este învinovăţit că oprea pe oameni să dea bir Cezarului.

Au mai pus şi alte întrebări, dar Isus le-a spus că se rătăcesc, necunoscând scripturile.

Fariseii erau chinuiţi de o problemă: "Care poruncă din Lege este mai mare." Interpretând fiecare cuvânt din legământul legii şi "despicând firul în patru", s-au pierdut în amănunte şi au văzut în lege 248 articole pozitive, cât numărul oaselor corpului omenesc şi 365 articole negative, corespunzând cu zilele anului şi cu numărul arterelor şi venelor trupului. Acestea însumează 613 articole de lege, adică exact numărul literelor din Decalog.

Să nu fi ştiut fariseii care este cea mai mare poruncă din Lege? Greu de crezut!

Isus îi răspunde celui ce întreabă şi rezumă întreaga Lege şi prooroci la două porunci: "Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată puterea ta şi cu tot cugetul tău; şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi." (Luca 10:27).

Această zi a fost pentru Isus foarte încordată. Isus părăseşte pentru cea din urmă oră Templul.

În seara aceleaşi zile, pe când se aflau pe Muntele Măslinilor, în drum spre Betania, Isus le spune ucenicilor profeţia Sa despre dărâmarea Templului, redată nouă în ev. după Matei , cap. 24.

S-a întors din nou în Betania, la cei ce-L iubeau.

În tot acest timp, puţin mai la miazăzi de Ierusalim, în casa marelui preot Caiafa se adunase Sinedriul. Se sfătuiau cum să prindă cu vicleşug pe Isus şi să-L omoare. Dar când? Se apropia sărbătoarea. Nu în timpul sărbătorii, ziceau unii, ca să nu se facă tulburare în popor. Dar sfatul divin a fost altul. Tocmai în timpul sărbătorii, pentru că El trebuia să fie Mielul de Paşte. De aceea Domnul a serbat Paştele împreună cu ucenicii Săi cu o seară mai devreme.

Aşa se pare, dar Domnul cu ucenicii au serbat corect. Evreii au schimbat prăznuirea Paştelor, şi făceau acest lucru în prima zi din sărbătoarea Azimilor.

11 NISAN

În dimineaţa acestei zile , împreună cu ucenicii Săi, Isus s-a întors la Ierusalim.

Când au ieşit din Betania, Isus a flămânzit, a zărit de departe un smochin înfrunzit şi s-a dus să vadă dacă v-a găsi roade în el; dar nu erau decât frunze. Atunci a zis smochinului:

"În veac să nu mai mănânce nimeni rod din tine."

Acest smochin sinboliza pe Israel, care la vremea când "ŞILO" i-a cercetat se uscaseră şi nu mai dădeau nici un rod.

Domnul venise la poporul Său cu atâta drag. a vrut sî-i adune laolaltă cum strânge găina puii sub aripi, dar a dat peste un popor încăpăţânat, care a renunţat la Legea lui Dumnezeu în schimbul datinelor.

Pe când era Isus în Templu şi învăţa noroadele, arhiereii, cărturarii şi bătrânii evreilor s-au apropiat de El şi i-au zis:

"Cu ce putere faci Tu lucrurile acestea, şi cine Ţi-a dat puterea aceasta?" (Matei 21:23).

Era o întrebare perfidă şi Isus le cunoştea vicleşugul. Le-a pus şi El o întrebare:

"Botezul lui Ioan de unde vine? Din cer, sau de la oameni?"

Au dat un răspuns strategic: "Nu ştim." Isus, la rândul Său, le-a zis: "Nici eu nu vă voi spune..."

Isus a găsit momentul potrivit pentru a le vorbi în pilde, ca să le scoată la iveală starea inimii lor.

Le-a spus pilda celor doi fii, pilda vierilor etc. Nu ştim dacă preoţii cei mai de seamă şi cărturarii au înţeles tâlcul acestor pilde. Mai degrabă credem că, auzindu-L cum vorbeşte, au căutat şi mai mult să-L omoare. Se temeau de El, văzând că tot norodul Îi urmează învăţăturile.

Seara, Isus şi ucenicii s-au retras în Betania.

10 NISAN

În această zi ,Isus a intrat în Ierusalim călare pe un măgăruş, împrumutat de la un om din Betfaghe. Pe atunci acest animal nu era badjocorit şi luat în glumă ca acum, ci era un simbol al păcii şi răbdării.

A fost o intrare triumfală. Oamenii voiau să vadă pe profetul Acela care îl înviase pe Lazar. Era un entuziasm greu de stăvilit şi de stăpânit.

Atunci s-a îndeplinit profeţia lui Zaharia care aspus: "Saltă de veselie, fiica Sionului! Strigă de bucurie, fiica Ierusalimului! Iată că Împăratul tău vine la tine; El este neprihănit şi biruitor, smerit şi călare pe un măgar, pe un mânz, pe mânzul unei mîgăriţe." (Zaharia 9:9).

Cei mai mulţi din norod  îşi aşterneau hainele pe drum înaintea Învăţătorului şi strigau: "Osana, Fiul lui David... binecuvântat Cel ce vine în Numele Domnului."

Nu toţi au putut să sufere aceste osanale de bucurie. Preoţii cei mai de seamă şi fariseii se apropiaseră de Isus şi-L mustrară. "Învăţătorule, ceartă-ţi ucenicii."

"De vor tăcea aceştia, petrele vor striga", le-a răspuns Isus.

Isus a intrat în Templu şi a găsit aceeaşi stare de lucruri  pe care o cunoştea. Schimbătorii de bani şi-au dat mâna cu negustorii de animale şi cu vânzătorii de porumbei, necinstind lăcaşul de rugăciune. Goana după aur i-au făcut fără bun simţ şi egoişti.

Isus le-a răsturnat mesele şi a zis: "Scris este, casa Mea se va chema o casă de rugăciune." Dar voi aţi făcut din ea o peşteră de tâlhari."

Noaptea următoare, Isus şi ucenicii şi-au petrecut-o în Betania.

REMEMBER

Să petrecem alături de Domnul nostru Isus, ultimele Sale zile din viaţa pământească numită şi, "Săptămâna Patimilor."

9 NISAN

Se apropia praznicul Paştelor. Iudeii erau convinşi că Isus va veni cu ucenicii la Ierusalim să prăznuiască sărbătoarea, după Lege.

Preoţii cei mai de seamă şi fariseii au adunat Soborul şi au zis: "Ce vom face? Omul acesta face multe minuni. Dacă-L lăsăm aşa, toţi vor crede în El şi vor veni Romanii şi ne vor nimici şi locul nostru şi neamul. Unul din ei , Caiafa, care era mare preot în anul acela, le-a zis: "Voi nu ştiţi nimic; oare nu vă gândiţi că este în folosul vostru să moară un singur om pentru norod, şi să nu piară tot neamul?" (Ioan 11: 47-50). Din ziua aceea au hotărât să-L omoare.

Să scape de acest impostor care a venit să le strice legea şi să le facă de ruşine neamul. Au considerat că este momentul potrivit să pună capăt acestei nelegiuiri. Au poruncit că, dacă va şti cineva unde este să le dea de ştire ca să-L prindă.

Isus a mers în Betania, la prietenul Său Lazar. Acolo Marta i-a pregătit o cină. Maria a luat un litru cu mir de nard curat, de mare preţ, şi a uns picioarele lui Isus şi le-a şters cu părul capului ei.

O mulţime de Iudei, aflând că Isus este în Betania au venit acolo să-L vadă, dar nu numai pe El, ci şi pe Lazar care a fost înviat din morţi.

Preoţii cei mai de seamă au hotărât să omoare nu numai pe Isus, ci şi pe Lazar.

Aceasta întâmplare a avut loc cu şase zile înainte de Paşte. (Ioan 12:1).

PSALM

Ce nemărginit de mare

Eşti îndurător Părinte,

Slava Ta este grandoarea

Înălţimilor preasfinte.

Te înveleşti cu lumina

Ca şi c-o manta de zale,

Din ape îţi întocmeşti

Vârful locuinţei Tale.

Tu ai întocmit Pământul,

Şi din vânturi îţi faci soli,

Meşter ţi-ai făcut Cuvântul,

Şi din flăcări slujitori.

Ai creat cu măiestrie

Cosmosul nemărginit,

Tu vei fi pentru vecie

Suveran în infinit.

Dacă soarele există,

Şi Pământul ne dă hrană,

E iubirea altruistă

Pentru specia umană.

Pentru mila Ta cea mare,

Pentru-a noastră existenţă,

Îţi aducem închinare,

Cu respect şi reverenţă.

RĂBDAREA - şcoala creştinului.

  "Ba mai mult, ne bucurăm chiar şi în necazurile noastre; căci ştim că necazul aduce răbdare..." (Rom.5:3).

Analizând reţeta pe care ap. Pavel o dă romanilor, observăm că: "NECAZUL ADUCE RĂBDARE."

Răbdarea este o roadă a Duhului Sfânt. Această virtute se măsoară şi iese în evidenţă atunci când trecem prin încercări, lipsuri şi greutăţi.

Fibra morală a răbdării creşte numai alimentată cu stres.

Nu este important dacă suferinţele tale sunt mici sau mari, important este ca pe toate să le suferi cu răbdare.

"Prin răbdarea voastră , vă veţi câştiga sufletele voastre." - a spus Domnul (Luca 21:19).

Răbdarea aste cheia ascensiunii noastre spre idealurile sfinte. Nicio virtute nu împodobeşte atât de frumos caracterul creştin ca răbdarea. În răbdare sunt reflectate toate celelalte virtuţi pe care le posedă un copil al lui Dumnezeu.

Deşi credinţa merge totdeauna înaintea răbdării, totuşi gradul răbdării indică puterea de credinţă pe care o avem.

Răbdarea este credinţa care nu se grăbeşte. Încercarea credinţei dă valoare răbdării.

Lecţiunea pe care noi trebuie să o învăţăm în ficare zi este "RĂBDAREA".

Iată ce zice către Îngerul Bisericii din Filadelfia Cel Sfânt, Cel Adevărat, Cel ce ţine cheia lui David, Cel ce deschide şi nimeni nu va închide, Cel ce închide şi nimeni nu va deschide: "Fiindcă ai păzit cuvântul răbdării Mele, te voi păzi şi Eu de ceasul încercării, care are să vină peste lumea întreagă, ca să încerce pe locuitorii pământului." (Ap. 3:7; 3:10). Aceasta este răsplata celor care cu răbdare aleargă spre ţintă.

"Fraţii mei luaţi ca pildă de suferinţă şi de răbdare pe proorocii care au vorbit în Numele Domnului." (Iacov 5:10).

Atâta vreme cât mai trăim în trup să facem ce avem de făcut, să lucrăm cu credinţă în via Domnului, şi El va fi răsplata noastră. Să citim Cuvântul, să medităm asupra lui, să vorbim, să scriem, să cântăm, să ne rugăm să suferim cu răbdare orice necaz. Viaţa veşnică merită toate acestea; "...cel ce udă va fi udat şi el". (Prov. 11:25).

Când va sosi ziua pe care numai Domnul o cunoaşte, atunci nu vom mai zice: "Cine ne va izbăvi de acest trup de moarte? Nu vom striga: "Vai de mine că stau la Meşec şi locuiesc în corturile Chedarului.

Atunci vom înţelege pe deplin, de ce Domnul a răbdat cunună de spini pe fruntea Lui nevinovată.

Până atunci, aşa cum ne spune presbiterul Iacov: "Răbdarea trebuie să-şi facă desăvârşită lucrarea, pentru ca să fiţi desăvârşiţi, întregi, şi să nu duceţi lipsă de nimic." (Iacov 1:4).

AMIN!

VIGILENŢA - armă indispensabilă creştinului.

 "Un trecător care se amestecă într-o ceartă care nu-l priveşte este ca unul care apucă un câine de urechi." Pr. 26:17).

Cine apucă un câine de urechi riscă să fie muşcat grav. Cine se amestecă într-o dispută care nu-l interesează riscă să suporte consecinţele naivităţii lui.

Ap. Petru ne atrage atenţia: "Nimeni din voi să nu sufere ca ucigaş, sau ca hoţ, sau ca un făcător de rele, sau ca unul care se amestecă în treburile altuia..." (1Petru 4:15).

În privinţa conflictelor ce se întâmplă în lume, creştinul trebuie să aibă o atitudine dreaptă, conform principiului Scripturii.

Adesea suntem tentaţi să susţinem o cauză, uitând că suntem pe pământ străini şi efemeri, uitând că:

"A noastră parohie e la Isus acas',

Vremelnicele corturi le-avem doar ca popas." (Moisescu).

Interesele meschine ale popoarelor duc la conflicte violente, care zguduie însăşi baza civilizaţiei.

Copiii lui Dumnezeu nu trebuie să ia parte la astfel de dispute.

Privind la Domnul Isus vom observa că: El nu s-a amestecat în disputa dintre farisei şi saduchei pentru a le rezolva diferenţele; nici nu s-a ridicat împotriva jugului roman. Dar tot de la El, din pilda dăruirii de Sine învăţăm că, nu trebuie să rămânem nepăsători  faţă de suferinţele ce au loc în jurul nostru. Putem face lucrul acesta semănând dragoste peste ura ce face ravagii între oameni, turnând balsamul compasiunii peste victimele violenţei şi arătându-le

"Calea, Adevărul şi Viaţa." Domnul să ne ajute!

AMIN!

Dar ţie ce ţi-a spus Dumnezeu?

L-am rugat pe Dumnezeu să-mi ia mândria, dar El mi-a răspuns: NU!

Mi-a spus că nu e treaba Lui a-mi lua mândria, ci că eu trebuie să o arunc.

L-am rugat pe Dumnezeu să-mi însănătoşească copilul, dar El mi-a răspuns:NU!

Mi-a spus că duhul copilului meu e sănătos, iar corpul lui doar trecător.

L-am rugat pe Dumnezeu să-mi dea răbdare, dar El mi-a răspuns: NU!

Mi-a spus că răbdarea este roada suferinţei. Răbdarea nu se dă, ea se câştigă.

L-am rugat pe Dumnezeu să-mi dea fericire, dar El mi-a răspuns: NU!

Mi-a spus că El îmi dă binecuvântări, dar că fericirea depinde de mine însumi.

L-am rugat pe Dumnezeu să-mi uşureze durerea, dar El mi-a răspuns: NU!

Mi-a spus: "suferinţa te îndepărtează de lucrurile pământeşti, dar te apropie de Mine".

L-am rugat pe Dumnezeu să-mi dea creştere spirituală, şi mi-a răspuns: NU!

Mi-a spus că singur trebuie să cresc, El mă curăţeşte pentru a aduce roade.

L-am întrebat pe Dumnezeu dacă mă iubeşte.

El mi-a răspuns: DA! Doar mi-am dat Fiul să moară pentru tine.

L-am rugat pe Dumnezeu să mă ajute a-mi iubi semenii, aşa cum mă iubeşte El pe mine.

Şi El mi-a răspuns: "În sfârşit... ai înţeles!"