Pâinea Vieţii

Isus le-a zis: "Eu sunt pâinea vieţii". (Ioan 6:35).

Eliberarea copiilor lui Israel de sub robia faraonică, a produs în inimile lor sentimente înalte de fericire. Moise şi-a exprimat bucuria printr-o cântare închinată Domnului. Miriam, sora lui Aron, împreună cu femeile au jucat după tamburinele lor, lăudând şi dând onoare Celui care i-a scos din sclavie la libertate. A fost cu adevărat ziua în care, Dumnezeu şi-a arătat puterea şi slava Sa.

De la Marea Roşie, Israel s-a îndreptat spre pustie şi după trei zile proviziile de apă au fost terminate. Când au ajuns la "Mara" n-au putut să bea, pentru că apa era amară. Atunci au murmurat contra lui Moise, zicând: "Ce să bem?". Moise a strigat la Domnul; şi Domnul i-a arătat un lemn pe care să-l arunce în apă. Apa s-a făcut dulce şi poporul şi-a potolit setea. Aceasta a fost prima încercare, după eliberarea lor.

Au ajuns la Elim, o oază cu douăsprezece izvoare de apă şi şaptezeci de finici. Creştinii văd în Elim o ilustraţie a Bisericii, având doisprezece apostoli, adică douăsprezece izvoare de binecuvîntări, iar cei şaptezeci de palmieri reprezintă binecuvântările restituirii, care vor veni peste pământ prin vrednicii din vechime.

Poporul a cârtit iară, strigând după pâine. Rădăcina nemulţumirii lor a fost, în primul rând, pierderea credinţei în Dumnezeu şi în Moise. Dumnezeu auzind cârtirile îndreptate împotriva lui Moise şi Aron, seara le-a satisfăcut pofta de carne trimiţindu-le prepeliţe, iar dimineaţa când s-a ridicat roua erau pe faţa pământului nişte grăunţe albe, ce semănau cu boabele de coreandru şi aveau un gust de turtă dulce. Copiii lui Israel au numit hrana aceasta "mană", pâine din cer, pe care psalmistul o numeşte într-un limbaj poetic "pâinea îngerilor". "Pâinea" aceasta a căzut pe pământ 40 ani şi israeliţii trbuiau să o strângă în fiecare zi.

Dacă alte minuni, "criticii înalţi" le explică prin cauze naturale, pentru minunea cu mana nu există o explicaţie naturală. Aceasta a fost o manifestare miraculoasă a puterii lui Dumnezeu. Isus referindu-se la mană a vorbit despre El însuşi: "Eu sunt pâinea vieţii. Părinţii voştri au mâncat mană în pustie şi au murit. Pâinea care se pogoară din cer, este de aşa fel, ca cineva să mănânce din ea şi să nu moară. Eu sunt pâinea vie care s-a pogorât din cer. Dacă mănâncă cineva din pâinea aceasta, va trăi în veac; şi pâinea pe care o voi da Eu, este trupul Meu, pe care îl voi da pentru viaţa lumii." (Ioan 6:48-51). Ceea ce Dumnezeu a dat pentru viaţa lumii, nu este numai un exemplu pe care oamenii trebuie să-l urmeze, nici numai un ideal după care să se străduiască, nici o filozofie utopică, ci a fost în realitate trupul sfânt, nevinovat şi deosebit de păcătoşi al Domnului nostru Isus Hristos. Nimeni nu poate veni la Tatăl decât prin Fiul. "În nimeni altul nu este mântuire; căci nu este sub cer nici un alt Nume dat oamenilor, în care să fim mântuiţi." (Fap. ap. 4:12).

Contemporanii lui Isus, orbiţi de satan, n-au văzut în El decât un fiu al lui Iosif din Nazaret. Lumea creştină, precum şi unele denominaţiuni, cad în cealaltă extremă şi văd în Isus pe însuşi Dumnezeu, Tatăl. Dar Isus nu este persoana Tatălui, ci este Fiul Său. Viaţa lui a fost frântă pentru viaţa omului. Valoarea acestei vieţi este preţul răscumpărării care, mai întâi eliberează biserica, iar apoi întreaga omenire de sub condamnarea morţii. Întocmai cum Israel, dimineaţă de dimineaţă strângeau mană, pâinea necesară trupului, tot aşa urmaşii lui Isus trebuie să strângă zi de zi promisiunea pâinii cereşti necesară spiritului. Cine neglijează a strânge această hrană spirituală în fiecare zi, devine un om slab şi fără putere, iar forţele întunericului pot oricând să-i cucerească mintea şi să-l facă rob ascultării de ele.

Vigoarea vieţii noastre spirituale este direct proporţională cu faptul de a mânca în fiecare zi din "Pâinea Vie", care s-a pogorât din cer şi dă lumii viaţă. "Astfel este pâinea, care s-a pogorât din cer, nu ca mana, pe care au mâncat-o părinţii voştri, şi totuşi au murit: cine mănâncă pâinea aceasta, va trăi în veac." (Ioan 6:58).

Îţi mulţumim, Doamne Dumnezeule, pentru pâinea aceasta! Amin.

Necesitatea suferinţelor

"Sufere împreună cu mine, ca un bun ostaş a lui Hristos". (2 Tim. 2:3).

Aceste cuvinte au fost scrise de către un om deţinut la Roma, în jurul anului 65 e.n, şi trimise lui Timotei, adevăratul său copil în credinţă. Venerabilul şi credinciosul ap. Pavel îi dă lui Timotei prin această scrisoare un ultim îndemn, care se doreşte a fi o poruncă plină de duioşie şi simţire pornită din inimă, implorându-l să nu-i fie ruşine de "părintele" său, care este întemniţat pentru mărturisirea lui Isus Hristos.

Suferinţele sunt dureri fizice sau morale. În cartea dreptului Iov, citim: "Omul se naşte ca să sufere, după cum scânteia se naşte ca să zboare". (Iov 5:7). Cauza care stă la baza suferinţelor este neascultarea omului faţă de Creatorul său. Acest lucru a fost un mare rău; izvorul tuturor suferinţelor care, traversând mileniile a adus jale şi durere peste întregul pământ. Astfel iubirea, ce trebuia să guverneze făptura făcută după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, a fost înlocuită cu egoism. Ca urmare a acestui fapt, astăzi nu se pot cântări suferinţele produse de războaie, stăpâniri feroce, calamităţi naturale, foamete, boli şi alte tot felul de nenorociri. Dar oamenii mai sufere şi din cauza lipsei de înţelepciune. Dacă şi-ar folosi corect "bruma" de înţelepciune, multe suferinţe ar fi evitate. De asemenea, când te desparţi de cei dragi din casa ta, şi în suflet se aşterne o zi de doliu, suferinţele sunt de nedescris şi adesea la unii oameni le frâng pârghiile nădejdii într-o lume mai dreaptă şi mai bună. Toate aceste suferinţe sunt o consecinţă a blestemului ce a venit peste om.

Spre deosebire de suferinţele prin care trece toată omenirea, peste creştin mai vin şi alte suferinţe. El duce zilnic un război greu, şi încă pe două fronturi. Atât pe un front intern, cât şi pe unul extern. Această presiune de afară şi din interior presupune o luptă acerbă, sârguincioasă şi viguroasă. Din exterior vin influienţe seducătoare ale lumii, iar din interior vine presiunea cărnii păcătoase. Satan se foloseşte de orice ocazie şi amplifică suferinţele noastre cât mai mult posibil. "Prinţul întunericului" este foarte şiret. Uneori foloseşte ca instrumente ale sale chiar pe membri propriei noastre familii, atât cea pământească cât şi cea spirituală. Reuşeşte să rupă legături dragi, care odată au fost armonioase. Alteori, creştinul este persecutat de către membrii bisericii nominale care, nu cu mult înainte i-au fost tovarăşi de drum. Toate acestea sunt probe grele şi numai prin greţia lui Dumnezeu, creştinul poate să facă faţă presiunii. Pavel spunea odată celor din Antiohia: "...în Împărăţia lui Dumnezeu trebuie să intrăm prin multe necazuri". (Fap. 14:22).

Dar de ce trebuie creştinul să sufere? Are vreo motivaţie? Da. Domnul nostru Isus Hristos a suferit pentru noi şi ne-a lăsat o pildă, să călcăm pe urmele Lui. "...dacă suntem copii, suntem şi moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună moştenitori cu Hristos, dacă suferim cu adevărat împreună cu El, ca să fim proslăviţi împreună cu El." (Romani 8:17). Suferinţele sunt necesare. "Ferice de cel ce rabdă ispita. Căci după ce a fost găsit bun, va primi cununa vieţii, pe care a făgăduit-o Dumnezeu celor ce-L iubesc" (Iacov 1:12).

Este adevărat că la sfârşit, nu suferinţele vor fi criteriul după care se va face bilanţul, ci iubirea. Nu cât ai suferit, ci cât ai iubit, câtă asemănare a fost între caracterul tău şi cel a lui Isus. Dar asemănarea aceasta nu se poate atinge decât urmându-l pe Cel care a fost făcut desăvârşit prin suferinţe.

"Dumnezeul oricărui har, care v-a chemat în Hristos Isus la slava Sa veşnică, după ce veţi suferi puţină vreme, vă va desăvârşi, vă va întări, vă va da putere şi vă va face neclintiţi". (1Petru 5:10). Amin.

P.S

Despre timpul când se va pune capăt suferinţelor pentru întreaga omenire, rămâne un alt subiect. Mulţumiri să-I fie aduse Tatălui ceresc pentru că datorită iubirii Sale, "întunericul nu va domni veşnic pe pământul în care acum este necaz"; noaptea de plâns şi lacrimile durerilor umane se vor termina cu o dimineaţă de bucurie. Judecătorul sosit – "prieten al dreptului şi plin de râvnă pentru dreptate nu va slăbi, nici nu se va lăsa, până nu va aşez a dreptatea pe pământ".

PSALMUL 8

Doamne, Dumnezeul nostru,
Tu eşti sfânt şi minunat,
Te înalţi ca un stăpân
Peste tot ce ai creat.

Slava Ta-i mai sus de ceruri,
Te admir şi-mi este teamă,
Mă întreb, ce este omul
Ca să-l iei mereu în seamă.

L-ai făcut mai jos de ceruri ,
În Eden l-ai aşezat
Şi l-ai pus stăpân şi domn
Peste tot ce ai creat.

Doamne, Dumnezeul nostru,
Să fii binecuvântat,
Pentru mila Ta cea mare,
Pe vecie adorat.

Rodica Dragoş.

Singurătatea

Este atât de dureros să te simţeşti singur. Există un fel de singurătate care te ţine prizonier, chiar în mijlocul unei mulţimi. Ai sentimentul că toată lumea are pe cineva aproape, afară de tine. Singurătatea nu este în toate cazurile deprimare, o stare patologică de tristeţe şi descurajare profundă, dar sentimentul izolării de oameni şi de lucrurile dragi duce la acest "loc", la această situaţie. Singurătatea te urmăreşte şi atunci când ţi se pare că, intimii tăi prieteni nu pot simţi şi nu pot "veghea" cu tine. Privită din exterior, singurătatea pare o conduită prin care se exteriorizează viaţa psihică. Aşa este perceput fenomenul de către cei din jur. Dar singurătatea cuiva poate fi şi de o altă nuanţă. Fiecare credincios are nevoie de singurătate şi anume, singurătatea spirituală. Aceasta este singurătatea unui om care simte nevoia de a umbla singur cu Dumnezeu. Singurătatea lui nu înseamnă despărţirea de fraţii săi, ci o mai mare apropiere de Cel ce este viaţa eternă.

Singur a fost Moise pe muntele Horeb, singur a fost Ilie când s-a rugat pe muntele Carmel, iar despre Isus citim: "Ziua, Isus învăţa pe norod în Templu, iar noaptea Se ducea de o petrecea în muntele care se chemă muntele Măslinilor." (Luca 21:37). Chiar şi în Ghetsimani a fost "la o aruncătură de piatră" de cei mai intimi prieteni ai Săi. Singurătatea nu trebuie privită ca un sentiment de egoism, de ascundere într-o izolare întunecoasă. Nu vă fie frică de singurătatea spirituală. Ea îţi deschide accesul spre izvorul ce îţi va umplea golul sufletesc. Această atmosferă în care trăieşte creştinul nu este o singurătate deprimantă, ci o solitudine în spirit faţă de tot ce ar încerca să despartă inima de Dumnezeu.

Cele Zece Porunci

Pe un munte în flăcări, Domnul Dumnezeu a scris cu însuşi degetul Său pe două table de piatră, Legea celor zece porunci pentru poporul evreu, pe care a dat-o lui Moise. Domnul a zis lui Moise: "Iată, voi veni la tine într-un nor gros, pentru ca să audă poporul când îţi voi vorbi şi să aibă totdeauna încredere în tine." Şi Domnul a mai zis lui Moise: "Du-te la popor, sfinţeşte-i azi şi mâine, şi pune-i să-şi spele hainele. Să fie gata pentru a treia zi; căci a treia zi Domnul se va pogorî în faţa întregului popor pe muntele Sinai." (Exodul 19:9,10). Moise ştia că acolo trebuia să se întâlnească cu Dumnezeu, pentru că atunci când păştea turma socrului său Ietro, preotul Madianului, îngerul i-a spus: "după ce vei scoate pe popor din Egipt, veţi sluji lui Dumnezeu pe muntele acesta."

Acolo, Dumnezeu a oferit lui Israel posibilitatea să intre în legământ cu El, şi dacă vor respecta legământul Său vor fi o împărăţie de preoţi şi un neam sfânt.

Moise a pregătit poporul, i-a sfinţit pentru a se putea apropia de munte şi să audă glasul Domnului. Apropiindu-se şi văzând muntele Horeb, Israel trebuia să fi fost impresionat, fiindcă toată viaţa au trăit în şesurile Egiptului. În dimineaţa zilei a treia au început tunetele şi fulgerele, muntele fumega, iar aceste fenomene naturale şi supranaturale au făcut poporul să tremure. Muntele Sinai a devenit un vulcan. Israeliţii devenind fricoşi s-au retras, zicând lui Moise: "Vorbeşte-ne tu însuţi şi te vom asculta: dar să nu ne mai vorbească Dumnezeu, ca să nu murim." (Exodul 20:19). Această icoană ne face să înţelegem că, Israeliţii naturali cărora li s-a oferit privilegiul de a fi servii lui Dumnezeu, n-au putut sta înaintea Lui ca preoţie.

Poruncile au fost date mai târziu lui Moise scrise pe două table de piatră. Deşi făceau parte dintre cele 613 porunci date lui Israel, la care Hristos le-a pus capăt, (Romani 10:4), cele zece porunci rămân pentru totdeauna. Domnul Isus n-a venit să le strice, ci să le împlinescă. (Matei 5:17). Aceasta este Legea lui Dumnezeu valabilă pentru întreaga omenire. Privind la acest standard, vedem că Legea este ca o oglindă desăvârşită trimisă din cer pe pământ ca să descopere omului stricăciunea sa morală. (Romani 7:7).

Cineva a făcut o analiză foarte plastică a acestui lucru. "Un om închis într-o casă întunecoasă, poate fi înconjurat de praf şi neorânduială fără să le bage în seamă, din pricina întunericului, dar dacă pătrunde o rază de soare va vedea totul. Este praful făcut de razele soarelui? Se înţelege că nu; praful a fost acolo şi soarele doar l-a arătat." Aceasta face Legea. Ea arată firea omului şi dovedeşte că este păcătos. Legea nu-l ridică de acolo, ci îi arată starea sa de păcătoşenie şi pentru că este desăvârşită îi osândeşte faptele. Foarte mulţi oameni confundă Legea lui Dumnezeu cu legământul legii dat lui Israel. Din această cauză Legea este arătată ca un lucru al trcutului care n-are pentru noi mare importanţă. Este foarte adevărat că noi nu suntem sub legământul legii, ci sub Legământul de Har. Aceasta nu înseamnă că Legea celor zece porunci să o dăm la o parte. Dimpotrivă, ea rămâne pentru creştin o regulă indispensabilă pentru comportare. Creştinii nu sunt sub litera Legii celor zece porunci, care au fost date doar lui Israel, dar noi suntem sub spiritul ei. Acest spirit l-a arătat Isus, când a spus că Legea se cuprinde în două porunci: "Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău. Aceasta este cea dintâi, şi cea mai mare poruncă. Iar a doua, asemenea ei, este: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi." (Matei 22:37-39). Eclesiei Sale, Isus îi dă şi a treia poruncă. "Vă dau o poruncă nouă: Să vă iubiţi unii pe alţii; cum v-am iubit Eu, aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii." (Ioan 13:34).

După cum ştim, cele zece porunci au fost scrise pe două table de piatră. Se crede că primele patru porunci, cele care arată închinarea către Dumnezeu, au fost scrise pe o tablă, iar celelalte care arată raportul dintre om şi om, au fost scrise pe altă tablă. Această distincţie o face şi Isus când spune:

a) Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău...

b) Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.

Porunca întâi a fost: "Eu sunt Domnul Dumnezeul tău...să nu ai alţi dumnezei afară de Mine." Dumnezeu a pretins că numai Lui să i se aducă închinare. A doua poruncă se referă la un lucru de artă; porunca opreşte facerea oricăror chipuri a lucrurilor, pentru ca apoi să fie adorate. Dumnezeu declară că este un Dumnezeu gelos şi nu acceptă rivalităţile, ci pretinde de la cei care au venit sub legământ o devoţiune sfântă. A treia poruncă: "să nu iei în deşert Numele Domnului Dumnezeului tău", a fost dată pentru a păstra respectul şi onoarea faţă de Numele lui Dumnezeu. Adevăratul Israelit nu-şi poate permite să întrebuinţeze Numele lui Dumnezeu, IEHOVA, cu uşurinţă.

Porunca a patra este: "Adu-ţi aminte de ziua de odihnă, ca s-o sfinţeşti". Dumnezeu a hotărât această pauză în lucrul evreilor, arătând că El însuşi s-a odihnit de lucrurile Sale. Pe toate Dumnezeu le-a făcut cu înşelepciune. Ap. Pavel explică în ep. către Evrei cap 4, adevărata semnificaţie a zilei de odihnă. Aceste prime porunci arătau care trebuia să fie starea lui Israel faţă de Dumnezeu.

Următoarele şase porunci reglementează poziţia lor, unul faţă de celălalt. Prima din acestea, adică a cincea în ordinea celor zece este: "Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, pentru ca să ţi se lungească zilele în ţara pe care ţi-o dă Domnul Dumnezeul tău." (Exodul 20:12). În Deuteronom, Moise adaugă: "...ca să ai zile multe şi să fii fericit...". Iar Pavel spune în ep. către Efeseni: "Să cinsteşti pe tatăl tău şi pe mama ta - este cea dintâi poruncă însoţită de o făgăduinţă". Se observă că după Domnul care este izvorul oricărei vieţi, urmează părinţii care îL reprezintă pe Dânsul faţă de copiii lor.

Viaţa creştinească îşi are baza în iubirea faţă de Dumnezeu, faţă de Domnul nostru Isus şi respectul faţă de părinţi. Un semn al zilelor din urmă, ne spune Pavel, este chiar "neascultarea de părinţi." (2Timotei 3:2).

Omenirea niciodată nu a fost pusă sub Legea sinaitică dar, creştinătatea şi-a luat cele zece porunci ca măsură de conduită a lor şi de aceea are o responsabilitate în această chestiune.

A şasea poruncă este scurtă: "Să nu ucizi". Aceasta înseamnă că, în orice circumstanţe viaţa nu trebuie nimicită. Viaţa este un dar de la Dumnezeu. Ne este interzis cu desăvârşire să ne amestecăm în proprietatea Lui. În a şaptea poruncă se cere ca, o persoană să se respecte nu numai pe sine, ci şi pe aproapele său. Se pretinde castitate, puritate, curăţenie în idealuri şi norme morale. Poruncile a opta şi a noua se referă la faptul de a nu mărturisi strâmb împotriva aproapelui tău. Aceasta include şi, să nu furi ceea ce aparţine aproapelui tău. A zecea poruncă este îndreptată contra gândurilor de lăcomie, de a pofti ce nu-ţi aparţine de drept. Aceasta înseamnă curăţenie în interior. Legea a fost dată în a cincizecea zi, după ce Israel a părăsit Egiptul. Israel a ajuns la Sinai în a 25 zi. A treia zi poporul a fost sfinţit şi pregătit să audă Legea. Aceasta se pare că a fost a 50 a zi – ziua Cincizecimei – Şavuot – Rusaliile.

Arătarea înfricoşătoare a puterii lui Dumnezeu, care a însoţit prezenţa Sa pe muntele Sinai este o manifestare ilustrativă a zguduirii de la sfârşitul veacului, când puterea despotică va fi sfărâmată şi se va întemeia pe pământ Împărăţia lui Hristos. Atunci omenirea va recunoaşte Legea lui Dumnezeu pe care va fi obligată să o respecte.

Principiul celor zece porunci a tăiat adânc în lucrurile ascunse din inimile Israeliţilor. Pentru ca urmaşii lui Isus să nu cadă în această "pildă de neascultare", trebuie să vegheze şi să fie atenţi pentru ca, în tot ce gândesc, vorbesc şi fac, să fie în armonie cu spiritul Legii.

"Ferice de cei fără prihană în cale lor, care umblă întotdeauna după Legea Domnului". (Psalmul 119:1). Amin.

RĂBDAREA - măsura puterii de credinţă

Răbdarea este însuşirea de caracter, care ne face în stare a suporta dureri, neplăceri, suferinţe morale şi fizice, fără a opune rezistenţă. Experienţa vieţii ne arată că, nici o virtute nu face atâta cinste caracterului nostru de creştini, nu câştigă mai multă aprobare din partea conştiinţei lumii şi nu glorifică atât de mult pe Dumnezeu - ca răbdarea.

Răbdarea este un atribut al Tatălui ceresc. "El este îndurător şi milostiv, îndelung răbdător şi bogat în bunătate." (Ps. 103:8). Răbdarea vine din iubire, cea mai frumoasă trăsătură a Caracterului divin. Dumnezeu n-a fost surprins de mândria "heruvimului", nu s-a tulburat nici atunci când Adam a căzut. A răbdat şi rabdă, încă, toate mârşăviile şi împotrivirile păcătoşilor cu mult calm şi linişte, aşteptând ca planul Său să fie finalizat şi să aducă binecuvântare întregii omeniri. Atunci răbdarea Lui va avea sfârşit. Dar până atunci îndelunga Sa răbdare la triumful nedreptăţii nu vrea să însemne că prea puţin Îi pasă de nelegiuire. "Pentru că a rânduit o zi, în care va judeca lumea după dreptate, prin Omul, pe care L-a rânduit pentru aceasta şi despre care a dat tuturor oamenilor o dovadă netăgăduită, prin faptul că L-a înviat din morţi..." (Fap. 17:31).

Creşterea noastră în cunoştinţă ne ajută să creştem şi în răbdare. Creştinul fără răbdare este slab şi în privinţa credinţei. În ep. lui Iacov cap. 1 v 4 citim: "Dar răbdarea trebuie să-şi facă desăvârşit lucrarea, pentru ca să fiţi desîvârşiţi, întregi, şi să nu duceţi lipsă de nimic." Progresele în viaţa spirituală nu stau numai în a gusta mângăierile pe care ţi le dă harul, ci mai degrabă a suferi necazurile în tăcere, cu lepădare de sine, cu smerenie şi răbdare. Ap. Pavel ne spune: "Fiţi răbdători în necaz." (Romani 12:12). Termenul "necaz", înseamnă presiune, durere, suferinţă. Iar termenul "răbdare", înseamnă perseverenţă, stăruinţă. Iacov, de asemenea, ne spune să privim ca o mare bucurie atunci când avem de trecut prin diferite încercări, ca unii care ştim cu certitudine că, încercările credinţei noastre ne dezvoltă răbdarea. Suntem în toate zilele în mâna lui Dumnezeu. El ne creşte, ne ocroteşte, ne dă educaţie. "Ne păzeşte în primejdie, ascultă şi cel mai lin oftat al nostru." Numără paşii de pribeag şi chiar lacrimile sunt adunate pentru a fi scrise în cartea Sa de aducere aminte. Dacă trebuie să ne mustre, ori să ne pedepsească, o face pentru dezvoltarea şi echilibrarea caracterului nostru. Să ne punem la dispoziţia Lui cu răbdare. Pedeapsa Lui trece totdeauna prin inima Sa de Tată. "...căci El nu necăjeşte cu plăcere, nici nu mâhneşte bucuros pe copiii oamenilor." (Pl. Ieremia 3:33). El ştie ce ne este necesar. Cunoaşte măsura şi greutatea tuturor necazurilor noastre.

Pe de altă parte, suferinţele noastre sunt ca nişte fire de praf pe talerele unui cântar, faţă de chinurile prin care a trcut Mântuitorul. El este modelul perfect în răbdare. Modele pot fi şi alţi înaintaşi ai noştri. Uitaţi-vă bine la bătrânul Iacov. Rahela, soţia lui, moare. Foametea îi ameninţă existenţa. Pierde pe Iosif şi Beniamin. Dar Iacov rabdă toate acestea. Răbdarea lui este răsplătită când Iacov avea 130 ani. Atunci pe norii necazurilor sale a apărut "curcubeul". Se coboară în Egipt unde ajunge un neam mare.

Un alt exemplu de răbdare este Iov. A pierdut tot ce avea. A trecut prin suferinţe fizice teribile. Dar deşi imperfect, a rezistat ca un erou. La urmă apare şi pe cerul său "curcubeul". Dumnezeu îl numeşte drept şi nu numai că i-a restituit bogăţia, ci îi dă cu mult mai multe binecuvântări ca cele dintâi.

Fibra morală a răbdării creşte numai hrănită cu stress. Maturizarea are loc numai după ce ai trecut prin furnalul încercărilor. Acolo se vede câte carate are răbdarea ta. "Dacă slăbeşti în ziua nacazului, mică îşi este puterea", ne spune Înţeleptul. (Prov. 24:10). Una dintre florile ce formează buchetul credinţei noastre se numeşte RĂBDARE, această apreciată roadă a Spiritului Sfânt. "Căci aveţi nevoie de răbdare ca, după ce aţi împlinit voia lui Dumnezeu, să puteţi căpăta ce va fost făgăduit." Amin.

Nu-mi voi trăi viaţa în van!

"Dacă voi arunca o singură rază de lumină pe cărarea neguroasă a celui de lângă mine; dacă voi ajuta un suflet să vadă limpede ce înseamnă viaţa şi îndatoririle ei, şi astfel să aduc binecuvântare asupra fratelui meu; dacă voi şterge lacrimi de pe obraz, nu-mi voi trăi viaţa în van pe acest pământ.

Dacă voi conduce un suflet pierdut către adevăr, dacă voi însufla inimii lui un simţ al datoriei; dacă-i voi semăna în suflet sentimentul dreptăţii, iubirii adevărului şi frumosului; dacă voi arăta unui om că Înpărăţia Domnului nostru este aproape, nu-mi voi trăi viaţa în van pe acest pământ.

Dacă voi îndepărta frica şi îndoiala; dacă-mi voi păstra viaţa cufundată în dragoste şi bunătate; dacă voi radia lumină, dragoste şi bucurie; Dacă voi ajuta la îndepărtarea blestemului orbirii sufleteşti; dacă voi aduce mai multă bucurie şi speranţă şi mai puţină durere, nu-mi voi trăi viaţa în van pe acest pământ. Dacă voi planta un copac pe marginea drumului vieţii, la umbra căruia să se odihnească sufletele împovorate, chiar dacă nu i-aş vedea frumuseţea niciodată, voi fi binecuvântat cu adevărat – deşi nimeni nu mi-ar şti numele şi n-ar vorbi despre lucrarea mea, pentru că nu-mi voi trăi viaţa în van pe acest pământ." Anonim.

Îţi Mulţumesc

Când valuri de furtuni şi ape
Mereu în barca mea lovesc,
Stăpâne drag al vieţii mele,
Eu pentru-aceasta-Ţi mulţumesc.

În lupta mea Tu mă susţii,
Cu braţul Tău cel părintesc,
Aşa, cu ochii-ncercănaţi,
Eu pentru-aceasta-Ţi mulţumesc.

Ultimii ani ce i-am trăit,
Mi-au fost calvarul pământesc,
Eu l-am urcat cum am putut,
Şi pentru-aceasta-Ţi mulţumesc.

Pentru o clipă de-ndurare,
Pe care-aici o mai trăiesc,
Oricât de grea este durerea,
Şi pentru-aceasta-Ţi mulţumesc.

Iar când mă vei chema acasă,
În cortul Tău să locuiesc,
O veşnicie Îţi voi spune:
Îţi mulţumesc... Îţi mulţimesc...

Rodica Dragoş.

Versete comentate

"Numele Lui va dăinui pe vecie: cât soarele îI va ţinea Numele. Cu El se vor binecuvânta unii pe alţii, şi toate neamurile îL vor numi fericit." (Ps. 72:17).

Când talazurile urii omeneşti îşi vor fi epuizat puterea, când focul nelegiurii va fi stins; când satan va fi înlănţuit ca să nu mai seducă naţiunile, atunci toate popoarele îşi vor întoarce mintea şi inima spre Domnul. "Se va întâmpla în scurgerea vremurilor, că muntele Casei Domnului va fi întemeiat ca cel mai înalt munte; se va înălţa deasupra dealurilor, şi toate neamurile se vor îngrămădi spre el. Popoarele se vor duce cu grămada la el, şi vor zice: Veniţi, să ne suim la muntele Domnului, la Casa Dumnezeului lui Iacav, ca să ne înveţe căile Lui, şi să umblăm pe cărările Lui. Căci din Sion va ieşi Legea, şi din Ierusalim cuvântul Domnului." (Isaia 2:2,3). Împărăţia lui Hristos făcând judecată va aduce lumii pacea, "Căci, când se împlinesc judecăţile Tale pe pământ, locuitorii lumii învaţă dreptatea." (Isaia 26:9).

Nimeni nu va mai fi pedepsit pentru dreptate, ci numai pentru nedreptate. Orice faptă bună va fi răsplătită cu binecuvântări. Pentru că pe scaunul de domnie va sta , nu un judecător corupt, ci "...un judecător prieten al dreptului şi plin de râvnă pentru dreptate." (Isaia 16:5). Va fi o împărăţie a fericirii în care magnaţii, politicienii corupţi şi predicatorii mincinoşi vor fi uitaţi. Egoismul şi vedetismul nu se vor mai găsi, iar în inimile popoarelor îşi vor afla loc iubirea şi bucuria. Răscumpăraţii Domnului care dorm de multe veacuri în ţărâna pământului se vor întoarce din ţara vrăjmaşului. Bătrânii vor întineri, pustiul va înflori ca roza, iar bucuria va cuprinde toate feţele. Binecuvântările lui Hristos vor inunda tot Pământul şi milioane de coruri ale tuturor naţiunilor "ÎL VOR NUMI FERICIT."

Superbă zi! Adă Doamne ziua aceea. Amin.

Un război drept (continuare)

În războiul drept pe care îl ducem, avem un precedent, pe Domnul nostru Isus Hristos. El a luptat trei ani şi jumătate, fiind atacat atât de forţe nevăzute, cât şi de farisei, cărturari şi saduchei, dar nu i-a trecut prin minte nici un moment să se retragă de pe câmpul de bătaie. Curajul Său pe cărarea îngustă inspiră inimii noastre respect şi admiraţie. Superb Luptător, Nobil Învingător! A apărat "cauza" lui Dumnezeu cu suprema jertfă a vieţii Sale. Ap. Petru ne spune: "Şi la aceasta aţi fost chemaţi; fiindcă şi Hristos a suferit pentru voi, şi v-a lăsat o pildă, ca să călcaţi pe urmele Lui." (1Petru 2:21). El a ajuns la acest rezultat prin credincioşia faţă de Tatăl Său. Plăcerea de a face voia Celui ce l-a trimis, a fost bucuria pe care o avea înainte. Uneori, când lupta ni se pare inegală, când forţele întunericului ne i-au prin surprindere, când dezastrul ni se pare prea mare şi învingerea cu neputinţă, atunci ne vine gândul că lupta noastră nu are nici un rost şi ar fi mai bine să abandonăm. Acesta este un cuget de la cel rău. El de la începutul căii noastre a folosit cea mai sofisticată tehnică pentru a ne demoraliza şi a ne pierde încrederea în Conducătorul nostru. Să nu ascultăm şoaptele lui şi să nu ne pierdem curajul. "Curajul nu înseamnă a merge înainte când poţi, ci a merge înainte atunci când ţi se pre că nu poţi." Domnul ne spune să îndrăznim că El a biruit lumea. Să luăm aminte la ce spune apostolul în ep. către Evrei 12:3, "Uitaţi-vă dar cu luare aminte la Cel ce a suferit din partea păcătoşilor o împotrivire aşa de mare faţă de Sine, pentru ca nu cumva să vă pierdeţi inima, şi să cădeţi de oboseală în sufletele voastre." Despre apostoli aflăm că au fost ca nişte "locotenenţi" în armata Domnului. Au fost cei 12 viteji care au luptat lupta bună a credinţei cu stoicism şi dăruire şi care au sigilat paginile istoriei cu sângele lot.

Ap. Pavel ne spune despre un duşman bine cuibărit în fiinţa noastră, care este firea pământească. Aceasta totdeauna "...pofteşte împotriva Duhului, şi Duhul împotriva firii pământeşti: sunt lucruri potrivnice unele altora..." (Galateni 5:17). Prisbiterul Iacov ne spune despre un alt duşman, lumea. Nu persoane din lume, ci spiritul lumii pe care trbuie să-l învingem, altminteri ne este pereclitată poziţia. Tot Iacov ne spune şi despre diavol, recomandându-ne să ne împotrivim lui şi el va fugi de la noi. Ap. Petru aminteşte aceeaşi duşmani. El ne atrage atenţia să nu dormim în "post" şi duşmanul să ne ia prizonieri. Comandantul nostru este nevăzut, întocmai ca şi conducătorul duşmanilor noştri. Războiul se duce pe plan psihic. Acest soi de duşmani pot fi învinşi numai prin rugăciune stăruitoare, post şi priveghere. Orice sacrificii ni s-ar cere, să ţinem totdeauna sus Steagul de luptă. Cine nu ar dori ca, după un război de mai mulţi ani să devină învingător?

Dumnezeu a făcut multe promisiuni prin Cuvântul Său tuturor celor care se luptă pentru Domnul şi pentru adevăr. Împăratul Slavei, Cel viteaz în luptă "...va şterge orice lacrimă din ochii lor. Şi moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut." (Apoc. 21:4).

Merită să purtăm acest război drept. Amin.

Înţelepciunea

Când juca Înţelepciunea pe Pământul necreat,
Şi-şi găsea toată plăcerea în fiii celui Prea-nalt,
A-nceput "Creaţiunea", cum Tatăl a plănuit,
El era meşter la toate, cu putere investit.

A făcut pe om din humă, Dumnezeu l-a acceptat
Şi acestui trup inert, Duh de viaţă i-a suflat.
Apoi Domnul Dumnezeu a sădit la răsărit
Grădina Eden, în care a pus omul întocmit.

Erau tot felul de pomi, toţi erau buni de mâncat,
Dar în mijlocul Grădinii, Dumnezeu a aşezat
Un principiu de-ascultare, ca să-l testeze pe om;
I-a interzis să mănânce fructe dintr-un singur pom.

"Nu-l voi lăsa pe om singur, să fie nemulţumit,
Din carnea lui îi voi face un ajutor potrivit".
Domnul a trimis un somn şi omul a adormit;
A luat una din coaste şi nevastă i-a-ntocmit.

În sfârşit, omul a zis: "carne e din carnea mea,
Ea se va numi femeie"(în evreeşte işa).
Dar această armonie ce domnea în Paradis,
A stricat-o heruvimul, după cum Moise ne-a scris.

Şarpele a zis femeii: "Oare Dumnezeu vorbi
Să nu mâncaţi din toţi pomii căci cu moarte veţi muri?
Hotărât nu veţi muri, ci veţi fi ca Dumnezeu,
Ochii vi se vor deschide, cunoscând bine şi rău!"

Ea luă un rod din pom, apoi a dat la bărbat;
Mâncând s-au văzut că-s goi, s-au temut şi ruşinat.
S-au ascuns de Dumnezeu printre pomii din grădină,
Nu puteau să-L vadă-n faţă când ştiau că sunt de vină.

"Cine-a zis că sunteţi goi", Dumnezeu a întrebat,
"Ai mâncat cumva din pom şi porunca ai călcat?"
Femeia ce ai făcut-o ca să fie lângă mine,
Mi-a dat să mănânc din pom şi n-am ascultat de Tine.

Dumnezeu a zis femeii: "Femeie de ce-ai mâncat?"
Şarpele m-a amăgit şi de el am ascultat.
Dumnezeu a zis la şarpe: "Fiindcă astfel ai lucrat,
Tu de astăzi înainte eşti proscris şi blestemat!

Între tine şi femeie, Eu voi pune vrăjmăşie,
Din ea v-a ieşi Sămânţa, ce va moşteni-n vecie.
Aceasta-ţi va zdrobi capul şi va fi biruitoare,
Deşi tu de-alungul vremii vei împunge-o în picioare."

Femeii s-a adresat şi a rostit o sentinţă:
"Vei naşte cu greu copii, cu dureri şi suferinţă".
Apoi omului i-a zis: "Fiindca-i crezut pe nevastă
Blestemat este pămntul acum, din pricina voastră.

Să mănânci iarbă din câmp şi să seceri pălămidă,
Cu trudă şi cu sudoare să scoţi hrana din ţărână,
Până când te vei întoarce cu tristeţe în pământ,
Căci din el ai fost luat, şi el îţi va fi mormânt."

Totuşi, Domnul le-a făcut celor doi haine din piele,
Ca să nu se simtă goi, şi i-a îmbrăcat cu ele.
Apoi au fost izgoniţi din Grădina Frumuseţii,
Şi-a pus nişte heruvimi să păzească pomii vieţii.

Aproape-o mie de ani, ce la Domnul e o zi,
A murit încet Adam, şi-ntr-o zi el se sfârşi.
A lăsat în urma sa întreaga rasă umană
Bântuită de necazuri, oropsită şi sărmană.

Dar atât de mult Iehovah a iubit făptura Sa,
Încât a trimis pe Fiul ca să moară pentru ea.
Îl vedem urcând Golgota, spre locul crucificării,
Şi pe stâlpul infamiei semnând actul împăcării.

Puterea Cuvântului

"La început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era un Dumnezeu. El era la început cu Dumnezeu. Toate lucrurile au fost făcute prin El; şi numic din ce a fost făcut, n'a fost făcut fără El. Şi Cuvântul S'a făcut trup şi a locuit printre noi, plin de har şi de adevăr." (Ioan 1:1-3, 14).

Cuvântul, despre care vorbeşte ap. Ioan, este unul dintre marile titluri ale Domnului nostru Isus Hristos, Cuvântul viu. Termenul, "Cuvântul lui Dumnezeu", este folosit în mai multe sensuri în Scriptură. Este utilizat chiar având sensul de Scriptură, Cuvântul scris. Se referă, de asemenea, la orice formă de comunicare între Dumnezeu şi om.

În ep. către Evrei cap. 1 v 1 şi 2, citim: "După ce a vorbit în vechime părinţilor noştri prin prooroci, în multe rânduri şi în multe chipuri, Dumnezeu la sfârşitul acestor zile, ne-a vorbit prin Fiul, pe care L-a pus moştenitor al tuturor lucrurilor, şi prin care a făcut şi veacurile." Aici ap. scoate în evidenţă atât Cuvântul viu, cât şi Cuvântul scris. "El, care este oglindirea slavei Lui şi întipărirea Fiinţei Lui şi care ţine toate lucrurile cu Cuvântul puterii Lui..." Prin expresia "ţine toate lucrurile cu Cuvântul puterii Lui", înţelegem că întreaga materie şi toate fenomenele Universului sunt susţinute prin El. Tot ce există în Universul fizic – spun savanţii – este energie. De aici rezultă că, Isus este unicul centru energetic al Universului. Apostolul ne spune că prin Fiul, Cuvântul viu, Dumnezeu a făcut veacurile. Aceasta este o afirmaţie grandioasă. Toate fenomenele care afectează simţurile, lumina, căldura, chiar şi materia, sunt forme de energie.

Textul biblic ne spune că Fiul deţine puterea infinită în cer şi pe pământ, pe care a primit-o de la Tatăl. Prin cuvântul puterii Lui ţine legate toate lucrurile şi menţine ordinea celor văzute şi celor nevăzute.

În Noul Testament cuvântul putere vine din grecescul "exousia", care înseamnă autoritate. Este folosit de Isus în Matei 28:18), "Toată puterea Mi-a fost dată în cer şi pe pământ". Un alt grecesc tradus prin putere este "dunamis", care înseamnă forţă sau tărie. Este folosit în Evrei 1:2,3). Un cuvânt interesant este grecescul "energes", tradus energie. Este folosit în Evrei 4:12, unde se spune despre Cuvântul lui Dumnezeu că este "viu şi lucrător". Cuvăntul nu numai că este plin de energie, ci El insuflă energie.

În ecuaţia puterii Cuvântului, o formă de energie este puterea luminii. Această lumină ne vine de la Cuvântul lui Dumnezeu, care este absolut perfect şi veşnic pur. Facem abstracţie de efectul luminii asupra materiei şi ne gândim la ce efect are această lumină asupra unui suflet întunecat de păcat. Psalmistul zice: "Descoperirea cuvintelor Tale dă lumină" Ps. (119:130). Căci Dumnezeu, care a zis: "Să lumineze lumina din întuneric", ne-a luminat inimile. (2Cor. 4:6).

În Genesa cap. 1 v 3, găsim afirmaţia: "Să fie lumină!" Oamenii de ştiinţă au calculat că toate depozitele de cărbune, gaze, petrol, lemn, uraniu şi alte materii de pe mapamond, echivalează doar cu trei zile energie solară ajunsă pe pământ. Pentru fenomenele fizice şi viaţa biologică de pe pământ, putem spune că soarele este "lumina lumii". Aceasta nu face altceva, decât dă măreţie extraordinarei afirmaţii a lui Isus, când a zis: "Eu sunt lumina lumii". (Ioan 8:12). Soarele a luat fiinţă tot prin Puterea Cuvântului. Sursa puterii fizice a Universului este ea însăşi măiestria Cuvântului viu.

Domnul nostru Isus Hristos, pe lângă faptul că este numit Cuvînt sau Logos, mai are multe alte denumiri. El este identificat cu ÎNŢELEPCIUNEA. Proverbe cap. 8 v 22-31 este o "autobiografie" a meşterului care era la lucru lângă Dumnezeu şi în toate zilele era desfătarea Sa. "Toate lucrurile au fost făcute prin El; şi nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El."

Piatra de boltă a caracterului

Oricâte progrese am face în cunoaşterea adevărului este imposibil a discerne toate bogăţiile harului divin faţă de noi. Dumnezeu a făcut aceste lucruri pentru noi din bogăţia harului şi a îndurării Sale, mânat fiind de iubire. Domnul Isus a fost "meşterul" care a dus la îndeplinire grandioasa operă de salvare a omului din păcatul strămoşesc, tot mânat de iubire. "El, care este oglindirea slavei Lui şi întipărirea Fiinţei Lui, şi care ţine toate lucrurile cu Cuvântul puterii Lui..." (Evrei 1:3).

Dumnezeu este iubire şi oricine vrea să-i fie plăcut Lui, aleargă spre această ţintă. . "Acum dar, rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea; dar cea mai mare dintre ele este dragostea." (1Cor. 13:13). Credinţa şi nădejdea în Domnul ne îndeamnă ca, în toate împrejurările să cultivăm iubirea. În primul rând iubire mai presus de toate faţă de Dumnezeu, faţă de Domnul Isus Hristos şi dedicare bucuroasă adevărului. În al doilea rând, iubire nobilă şi curată faţă de fraţi. Apoi iubire simpatică faţă de lume şi chiar faţă de duşmani.

Ap.Pavel vorbind în ep. Galateni despre roadele Duhului, aşează iubirea pe primul loc. Oare de ce? Pentru că "...iubirea este împlinirea Legii." (Romani 13:10). Fondul adevărat al caracterului lui Dumnezeu este iubirea. Această însuşire ne arată în mod concret personalitatea Lui. Legătura desăvârşirii care strânge laolaltă pe toţi copiii lui Dumnezeu este iubirea. Cine nu este în iubire nu cunoaşte pe Dumnezeu.

Adresându-se Corintenilor, în prima sa epistolă, ap. Pavel le-a amintit toată gama largă de Providenţe divine, de care se bucura eclesia timpurie. Le-a vorbit despre diferitele daruri ale Spiritului care au fost acordate Bisericii pentru stabilitatea şi dezvoltarea ei, dar le-a indicat că mai presus de toate acestea există o cale a maturităţii în Hristos.

În Biserica primară se practica miraculosul dar al limbilor. Era nevoie de acest lucru pentru ai strânge laolaltă şi a analiza împreună mesajul Domnului. Pentru a se fortifica în credinţă, ei aveau nevoie ca mesajul să vină într-un chip miraculos, pentru a fi cât mai bine apreciat şi crezut că vine de la Domnul. Ap. Pavel dorind să-i conducă mai departe le-a atras atenţia că pun prea mare preţ pe darul limbilor. Le spune cu îndrăzneală un mare adevăr şi declară că nu cunoştinţa, nu înţelepciunea, nu talentele, nu darurile, de orice fel, sunt lucrurile care trebuiesc căutate, ci mai presus de orice este IUBIREA.

Cu siguranţă, nu stă în puterea noastră să descriem iubirea. Tot ce putem face este să vorbim despre iubire. Nu vom copia aici însuşirile iubirii pe care le găsim în 1Cor. cap. 13. Pot fi citite din Biblie. Ap. Pavel a alăsat Corintenilor, precum şi la noi, un poem al iubirii. Toate energiile, copiii lui Dumnezeu le folosesc pentru a atinge acest standard.

Dragostea sufere totul în sensul că, îndură orice opoziţie fără să se răzbune, ştiind că răzbunarea este a Domnului şi că orice presiuni vor fi exercitate asupra sa, nu va fi zdrobită. Dragostea crede totul în sensul că, nu are suspiciuni, nu contestă sinceritatea semenilor săi. Este plină de credinţă în promisiunile divine. Dragostea nădăjduieşte totul, are speranţa că Cel Atotputernic o va întâmpina în revărsatul zorilor sprijinăndu-se pe braţul iubitului ei.

Pavel vorbeşte Corintenilor despre darurile Spiritului Sfânt, iar Galatenilor despre roadele Spiritului Sfânt. Din această ordine aşezată de către Pavel, putem înţelege că iubirea nu este un dar, ci o roadă. O roadă care trebuie să o dezvoltăm în grădina sufletului nostru cu multă gingăşie şi perseverenţă. Dar tot apostolul ne spune că "...dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt, care ne-a fost dat." (Rom. 5:5). Iubirea ne-a fost dată, dar noi trebuie să creştem în iubire. Înainte de a putea face acest lucru trebuie să fim echitabili şi drepţi. Idealul iubirii îl putem atinge numai dacă avem înscrise în caracterul nostru trăsăturile de caracter ale Domnului, dacă cugetăm în continuu la Legea lui Dumnezeu şi o practicăm în relaţiile cu semenii noştri şi mai ales cu fraţii. Dacă în inima noastră predomină iubirea, ea nu va îngădui ca sentimente obscure să facă din orice lucru neînsemnat dovada unei rea intenţii din partea altora.

Noi vorbim despre iubire şi dreptate ca despre însuşiri pe care le au toţi oamenii, într-o măsură mai mică sau mai mare. Dar dacă am vorbi despre milă şi îndurare, care sunt manifestări ale iubirii – acestea întrec dreptatea. Legea dreptăţii zice: "Tot ce voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi la fel." Aceasta este datoria oricărui om, după Legea dreptăţii. Dacă noi facem mai mult, fapta noastră este calificată milă şi îndurare. Dumnezeul nostru nu a fost obligat de nimeni şi nimic să răscumpere neamul omenesc, ci a făcut acest lucru din bogăţia harului şi a milei Sale. Dând pe Isus la chinuri şi suferinţi a făcut mai mult decât cerea dreptatea. Şi noi suntem chemaţi să trecem în iubire peste porunca dreptăţii. O astfel de iubire este cerută de la membri corpului lui Hristos. Aceasta nu este numai iubire faţă de Dumnezeu şi poruncile Sale (care este datoria oricărui om), ci este cu mult mai mult. Trebuie să fim totdeauna dispuşi a ne da viaţa pentru fraţi. "Purtaţi-vă sarcinile unii altora, şi veţi împlini Legea lui Hristos." (Galateni 6:2). Aceasta este iubirea de sacrificiu. Este fructul copt al Spiritului Sfânt. Este piatra de boltă a caracterului. AMIN.

Doi ani s-au scurs de atunci – din 31 ianuarie 2006.

RESEMNARE

Privesc raţiunea încercărilor dure prin care am trcut,
Prăbuşirea cuibului pământesc pe care l-am construit cu trudă,
Dar ce pot să spun, când trupul meu nu este decât un fragil cort de lut,
O epavă naufragiată undeva, pe o mare în furtună.

Ştiu că nu sunt decât un fir de praf pe o cumpănă de fântână,
Şi îmi simt firul vieţii în mâinile unui iscusit Ţesător,
Care mă poate smulge din ţesătura Lui desăvârşită,
Însă protecţia dragostei Sale este balsamul meu mângăitor.

Presiunea mâinilor Sale binecuvântate, mă doare cumplit,
Dar ştiu sigur că, îmi va da odihnă în ţara frumoasă a veşniciei.
Prietenul meu drag, prin harul Tatălui şi pentru mine a murit,
Norii ce mi-au brăzdat existenţa vor fi AURORA bucuriei.

De la Copilărie la Maturitate

"Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil, gândeam ca un copil; când m-am făcut om mare, am lepădat ce era copilăresc." (1 Cor. 13:11).

Vremea copilăriei spirituale aste o perioadă dulce de linişte şi pace, în care soarele iubirii lui Dumnezeu proiectează raze de lumină şi căldură asupra fiinţelor noastre. Sub influienţa dragostei dintâi, şi în condiţii favorabile, începem să ne transformăm şi noi simţurile după principiile de iubire şi dreptate dorite de voinţa divină. Dumnezeu lasă peste noi binecuvântările ploii timpurii pentru a ne fonda caracterul în iubire şi în credinţa dată odată sfinţilor. Dacă această infrastructură este corect pusă, atunci caracterul nostru se va dezvolta continuu şi armonios până va ajunge la maturitate.

Pacea inimii simţită în primele zile ale trezirii noastre este doar un exerciţiu de credinţă. Pe măsură ce creştem în har şi cunoştinţă, ea devine adevărata Pace care se menţine în toate necazurile şi suferinţele vieţii. La această stare, care produce maturitate în umblarea noastră cu Dumnezeu, se poate ajunge numai printr-o predare (fără reţineri egoiste) a vieţii noastre Lui. Oricât am dori, Dumnezeu nu ne poate face vase spre onoarea Sa, dacă nu ne lăsăm cu totul în mâinile Sale. Partea noastră în această lucrare a mântuirii constă în conlucrarea cu Dumnezeu. Avem nevoie de cunoştinţă şi relaţie personală cu El. De această intimitate sfântă beneficiază numai acei a căror viaţă "este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu." (Coloseni 3:3).

La orice grad al maturităţii noastre am ajuns – credinţa trebuie exercitată în continuu. După cum am primit pe Domnul nostru Isus, adică prin credinţă, aşa să continuăm a umbla în El. Binecuvântările care vin de la Hristos se dau şi acum conform cuvintelor: "Fie ţie după credinţa ta". În măsura, în care credem făgăduinţele lui Dumnezeu şi prin credinţă ni le aplicăm, în aceea măsură intrăm în repaus. "Căci intrăm în repaus cei care am crezut". Prin sforţările noastre şi lupta proprie nu ne putem câştiga liniştea repausului. Trebuie să fim sinceri şi să recunoaştem că faptele noastre , în ce priveşte dreptatea, nu pot să ne aducă ce căutăm. Speranţa noastră se bazează numai pe sângele vărsat pe Golgota de către Domnul – singura bază a împăcării noastre cu Dumnezeu.

Privind retrospectiv la drumul Sionului pe care l-am parcurs până aici, la încercări, probe şi întristări, nu ne putem lăuda faţă de Domnul şi să spunem că toate talazurile ce au dat peste noi au fost primite cu bucurie. Asemenea tuturor călătorilor spre limanul unei patrii mai bune, am simţit şi noi momente deprimante, momente când ne-am simţit atât de singuri şi parcă simţeam că îndurarea lui Dumnezeu ne-a părăsit. Dar mulţumiri să-I fie aduse Stăpânului Suprem, pentru că a permis peste noi astfel de încercări prin care am devenit mai profunzi în iubire, mai maturi în răbdare, mai credincioşi în promisiuni şi mai adoratori faţă de Domnul nostru.

"Bunătatea lui Dumnezeu preţuieşte mai mult ca viaţa". (Ps. 63:3).

Voinţa lui Dumnezeu este mai bună şi mai dulce ca sănătatea, bani, glorie, comoditate şi orice avuţie lumească. Dacă am putea pătrunde, doar pentru un moment, în adâncimea iubirii Sale, aceasta ne-ar aduce un ocean de bucurie şi ne-ar păstra totdeauna inimile într-o dispoziţie potrivită pentru a primi orice de la Providenţă.

Ploaia timpurie este necesară, dar ploaia târzie este indispensabilă dacă vrem să ne maturizăm şi să aducem rod deplin.

Toată cinstea şi onoarea să o dăm lui Dumnezeu şi Fiului Său iubit pe care l-a uns Stăpân şi Domn peste casa Lui. AMIN.

Texte comentate

Cel ce şedea pe scaunul de domnie a zis: "Iată, Eu fac toate lucrurile noi." (Apocalips 21:5).

Acest verset cuprinde una dintre cele mai frumoase făgăduinţe ale Domnului către toţi iubiţii Săi – în primul rând către Mireasă – apoi către toţi aceia care vor să asculte de El. Cu toate că versetul are o bătaie mai lungă, cuprinzând şi o parte frumoasă din vestea trimisă lumii, deocamdată lumea îşi are mersul ei şi interesele ei, neputând înşelege şi nici să aprecieze vestea referitoare la restaurarea tuturor lucrurilor. Rasa umană va fi regenerată şi făcută perfectă, cum a fost la început. Atunci întreg Pământul va fi o planetă a frumuseţii unde va domni armonia.

Astăzi omenirea se găseşte într-un proces accentuat de degradare. Lărgindu-şi orizontul de cunoaştere în toate domeniile, lumea şi-a agravat suferinţele fizice şi morale. Starea de haos este amplificată de influenţa spiritelor rele. Întreaga creaţie, saturată de muncă şi stress suspină după o lume mai dreaptă şi mai bună, dar nu are credinţa că va veni vreodată. Doar copiii lui Dumnezeu ştiu că acest lucru se va îtâmpla cu adevărat. Prin credinţă ei pot privi dincolo de ceaţa şi întunericul ce domină astăzi masele. Ei văd pe "rebel" distrus, iar afaceriştii, politicienii corupţi, preoţii infideli, vor aparţine trecutului. Ei văd războaiele, foametea, drogurile dispărând pentru totdeauna, iar despre boală, necaz, durere, se va spune – a fost odată. Ei văd distrugerea morţii şi viaţa veşnică acordată întregii omeniri. Numai creştinii adevăraţi văd posibila salvare a celor ce dorm în ţărâna pământului şi pot vesti restaurarea. Numai adevăraţii creştini cred cuvintele inspirate ale lui Solomon din Psalmul 72. Bucuria câştigată prin triumful dreptăţii este bucuria Domnului, pe care noi astăzi prin credinţă o pregustăm.

"Fie Numele Domnului binecuvântat, de acum şi până în veac! De la răsăritul soarelui până la apusul lui, fie Numele Domnului lăudat." (Psalmul 113:2,3). AMIN.

Valul Vieţii

Când valul vieţii ne loveşte,
Venind cu vifor şi furtuni,
Când uraganul ne izbeşte,
Noi stăruim în rugăciuni.

Ca soldaţi, noi stăm de pază,
Lângă Domnul stăruim,
Duhul Sfânt ne-ncurajază,
C-avem un ţel, un ţel sublim.

Prin valea plină de dureri,
Cu supărări şi-amărăciuni,
Nu am căzut în disperări,
Ci am trăit prin rugăciuni.

În locul sfânt când vom intra,
Isus ne va servi la masă,
Cu toţi vom binecuvânta
Cărarea ce ne-a dus acasă.

Când tot ce-i rău se va stârpi
De către "Noul Împărat",
O lume-ntreagă va sluji
Pe Cel ce ne-a răscumpărat.

Rodica Dragoş.

Un război drept

Toate războaiele ce s-au desfăşurat şi se desfăşoară pe Globul terestru între fiii oamenilor sunt nedrepte, dezagreabile, detestabile. Ele au produs şi produc dezastre incalculabile pentru familia omenească. Atrocităţile de tot felul, suferinţele inimaginabile şi moartea miliardelor de oameni n-ar fi avut loc niciodată dacă, în inima heruvimului ocrotitor nu s-ar fi născut nelegiuirea. El zicea în inima sa: "Mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai pe sus de stelele lui Dumnezeu; voi şedea pe muntele adunării dumnezeilor, la capătul miază-noaptei; mă voi sui pe vârful norilor, voi fi ca Cel Prea Înalt."(Isaia 14:13,14). Prinţul întunericului este autorul moral al războaielor. Crima şi teroarea au domnit peste oameni începând de la Cain şi Abel. Uzurpatorul a întins o zi de doliu peste toată planeta, şi până la un anumit timp această situaţie rămâne neschimbată.

Deşi într-o lume bântuită de ură fratricidă copiii lui Dumnezeu nu i-au parte la astfel de războaie, totuşi în fiecare zi ei duc un război necruţător cu puterile întunericului. Acesta este un război drept. Făptura nouă se luptă să câştige controlul asupra cărnii, a lumii şi a lui satan. Atât corpul, cât şi lumea sunt agenţii folosite de satan pentru a ispiti Făptura nouă. Pentru atac, satan se foloseşte totdeauna de fraudă şi minciună. El măguleşte dorinţele cărnii, plăcerile ochilor şi spiritul de mândrie al vieţii (1Ioan 2:16).

Încercările şi ispitele lui Isus constituie criteriul după care este măsurat fiecare urmaş al Său. La Iordan, când Spiritul sfânt a venit peste El fără de măsură, Isus a fost uns de Rege al regilor. Satan dându-şi seama de acest lucru şi-a concentrat toate puterile pentru a seduce pe Isus la nesupunere şi astfel să-i nimicească loialitatea faţă de Tatăl.

La sfârşitul celor 40 zile de post în pustiu, Domnul a flămânzit. Satan s-a apropiat de El şi a zis: "Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, porunceşte pietrei acesteia să se facă pâine." Aceasta a fost din partea deavolului un apel la carne. Atacul său nu a reuşit. Apoi satan a venit cu o altă ispită ca să-i măgulească ochii. L-a suit pe un munte înalt, i-a arătat împărăţiile pământului şi i-a zis: "Ţie îţi voi da toată stăpânirea şi slava acestor împărăţii; căci mie îmi aste dată, şi o dau oricui voiesc. Dacă te vei închina înaintea mea toată va fi a ta." Nici această ispită nu a avut izbândă. În sfârşit a apelat la demnitatea Lui de Fiu al lui Dumnezeu. Ducându-l pe straşina acoperişului Templului i-a zis: "Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, aruncă-Te jos de aici; căci este scris: El va porunci îngerilor Lui să te păzească." La fiecare ispită propusă de satan, Domnul i-a răspuns: "Este scris". Am folosit versiunea din ev. după Luca.

Dumnezeu a hotărât ca toţi creştinii adevăraţi să facă drumul pe care l-a făcut Isus. Zilnic suntem ispitiţi şi hărţuiţi de acest adversar al lui Dumnezeu şi a oamenilor. Lupta noastră este atât ofensivă cât şi defensivă, adică atât în atac cât şi în apărare. Războiul se duce, mai ales pe plan psihic. În mintea noastră satan sugerează tot felul de gânduri. Cu cât un creştin este mai integru şi mai credincios faţă de Domnul său, cu atât mai mult va fi ţinta de atac din partea celui rău. Prin lupta pe care o ducem contra lui satan şi agenţilor săi, noi luptăm de fapt contra păcatului. Dar oricât de mişel este adversarul, nu avem voie să rostim asupra lui nici un cuvânt de defăimare.

Împotriva şireteniei şi iscusinţei lui satan, noi nu am avea nici o şansă, dacă nu ar fi de partea noastră Unul mai isteţ decât el. Mulţumim Tatălui ceresc pentru că nu ne-a lăsat singuri în acest război. "Şi prin faptul că El îsuşi a fost ispitit în ceeace a suferit, poate să vină în ajutorul celor ce sunt ispitiţi."(Evrei 2:18)

Toţi cei trei duşmani care ne asalteză zilnic sunt deosebit de periculoşi. Din cauză că soldaţii lui Hristos au totdeauna cu ei corpul, se pare că acest adversar ar fi cel mai de temut. Degradarea morală, mintală şi fizică ţine corpul şi spiritul oamenilor în sclavia lui satan. Când cineva intră în armata Regelui care a triumfat pe Golgota, el este conceput de Spiritul sfânt, Spiritul adevărului, Spiritul sfinţeniei. "Comoara aceasta o purtăm în vase de lut."(2Cor. 4:7). Aceasta înseamnă că mintea nouă, inima nouă şi voinţa nouă locuiesc în vasul de lut. De aici lupte interne; "Căci firea pământească pofteşte împotriva Duhului şi Duhul împotriva firii pământeşti..."(Galateni 5:17).

Aceste bătălii se dau zilnic. Satan este acela care instigă carnea asupra Creaturii noi. Oricâte sacrificii ni s-ar cere, să nu depunem armele. Să luptăm pentru libertatea noastră în Hristos şi pentru victoria finală.

"Înainte merge Isus Regele,
Slab soldat e acela care azi se teme."

"Uitaţi-vă cu luare aminte la Cel ce a suferit din partea păcătoşilor o împotrivire aşa de mare faţă de Sine,pentru ca nu cumva să vă pierdeţi inima, şi să cădeţi de oboseală în sufletele voastră. Voi nu v-aţi împotrivit încă până la sânge, în lupta împotriva păcatului."(Evrei 12:3,4). Aceasta înseamnă că lupta este până la sfărşitul vieţii, când sângele va ajunge în ţărână. Până atunci nu ne este permis a da duşmanului nici o palmă din terenul ce odată l-am câştigat şi nici a ne retrage din luptă, nici măcar un ceas.

"În această armată nu sunt nici trădători, nici dezertori." (va continua)

Pe Tabor - împreună cu Domnul

Vedenia de pe Muntele schimbării la Faţă a fost o lecţie de aleasă iubire, pe care Isus a pregătit-o intimilor Săi prieteni; Petru, Iacov şi Ioan. Deşi ucenicii erau convinşi că Isus este Fiul lui Dumnezeu, a spus-o cel dintâi Natanael, iar mai târziu Petru, totuşi Isus a vrut să-i încredinţeze încă odată, nu numai prin cuvinte, ci făcându-i să fie martori oculari la venirea Sa într-o Împărăţie plină de glorie.

Credem că nu întâmplător, Domnul a ales un munte pe care să se desfăşoare această scenă. Tot pe un munte Isus a fost ispitit de diavol. De pe un alt munte a rostit predica Fericirilor, iar acum pe un munte "faţa Lui a strălucit ca soarele şi hainele Lui s'au făcut albe ca lumina." Despre Sionul pe care l-a ales Domnul şi pe care l-a dorit ca locuinţă a Lui, avem informaţii că are temeliile aşezate pe munţii cei sfinţi.(Ps. 87:1).

Nu ştim cât au înţeles cei trei prieteni, la timpul acela, din priveliştea de pe vârful muntelui. Când au văzut că faţa lui Isus strălucea ca soarele, hainele erau albe ca lumina, stând de vorbă cu Moise şi Ilie, Petru plin de entuziasm a luat cuvântul şi a zis: "Doamne, este bine să fim aici; dacă vrei, am să fac aici trei colibi..." Dar în timp ce vorbeau, un nor i-a acoperit cu umbra lui, şi din nor s-a auzit un glas care zicea: "Acesta este Fiul Meu pra iubit, în care Îmi găsesc plăcerea Mea; de El să ascultaţi!" A fost acelaşi mesaj divin pe care l-a auzit Ioan stând pe malul Iordanului, după ce l-a botezat pe Isus.

Cuprinşi de spaimă, ucenicii au căzut cu faţa la pământ. Isus s-a apropiat, s-a atins de ei şi le-a zis: "Sculaţi-vă, nu vă temeţi". În vreme ce coborau muntele, Isus le-a dat o poruncă: "Să nu spuneţi nimănui de vedenia aceasta, până va învia Fiul omului din morţi." Se pare că ucenicii au respectat întocmai porunca Domnului şi n-au relatat nimănui despre întâmplarea tulburătoare de pe Tabor.

Mai târziu în Evanghelia sa, Ioan dezvăluie: "...şi noi am privit slava Lui, întocmai ca slava singurului născut din Tatăl." Dar cea mai completă mărturie vine de la ap. Petru. "...ştiu că dezbrăcarea de cortul meu va veni deodată, după cum mi-a arătat Domnul nostru Isus Hristos. În adevăr, v'am făcut de cunoscut puterea şi venirea Domnului nostru Isus Hristos, nu întemeindu-ne pe nişte basme meşteşigit alcătuite, ci ca unii care am văzut noi înşine cu ochii noştri mărirea Lui. Căci El a primit de la Dumnezeu Tatăl cinste şi slavă, atunci când, din slava minunată s-a auzit deasupra Lui un glas care zicea: "Acesta este Fiul Meu prea iubit, în care Îmi găsesc plăcerea." Şi noi înşine am auzit acest glas venind din cer, când eram cu El pe muntele cel sfânt." (2Petru 1:14,16,17,18).

Noi nu avem astăzi bucuria de a fi cu Domnul pe Muntele schimbării la Faţă, dar avem bucuria de a fi împreună cu El, ori unde am fi, dacă suntem doi sau mai mulţi adunaţi în numele Lui.

Grandoarea priveliştii de pe Tabor, care ne face să vibrăm şi astăzi în cele mai adânci cute ale sufletului, rămâne pentru noi cea mai elocventă imagine a adevăratei Împărăţii. Sfinţii din toate veacurile au văzut în ea Sionul, cetatea sărbătorilor noastre, locuinţa veşnică, despre a cărei glorie Profeţii au "vorbit în voci sublime".

De citim în Evanghelii, trei din ele ne învaţă,
Cum pe muntele Tabor s-a schimbat Isus la faţă.
Petru, Iacov şi Ioan au avut o reverie
Când au apărut pe munte, blândul Moise şi Ilie.

Pe când Domnul se ruga s-a schimbat la-nfăţişare;
Hainele s-au făcut albe şi faţa strălucitoare.
Doamne, ce bine-i aici, a zis Petru fericit,
Vrei să facem trei colibi sub cerul nemărginit?

Una va fi pentru Tine, iar alta pentru Ilie,
Una va fi pentru Moise şi va fi o armonie.
Reîntâlnindu-ne-mpreună în vremea restaurării
Va fi dulce amintirea de pe Muntele Schimbării.

Dar pe când vorbea cu Domnul, cerul s-a acoperit
Şi din norul luminos un glas sfânt s-a auzit:
Acesta e fiul Meu prea iubit, să-L ascultaţi!
În El îmi găsesc plăcerea şi pe Dânsul să-l urmaţi.

Ucenicii plini de frică, au căzut toţi la pământ,
I-a înspăimântat mesajul ce venea de la Cel sfânt.
Domnul s-a atins de ei, zicându-le cu iubire:
"Sculaţi-vă, nu vă temeţi," reveniţi-vă în fire.

Când ei se dezmeticiră, ridicându-şi ochi-n sus,
Nu au mai văzut pe nimeni – rămăsese doar Isus.
Coborând cu ucenicii, Domnul le-a cerut s-asculte,
Şi să nu spună la nimeni de vedenia din Munte.

A fost o mică secvenţă a Eternului Regat,
Şi din care ucenicii, doar puţin – au pregustat.

Timpul - Implacabila lui scurgere

Cu emoţie întoarcem încă o filă din calendarul viţii noastre pământeşti. A mai trecut un an. Am mai străbătut o etapă din itinerarul nostru pe aceste meleaguri. Mulţumim Tatălui ceresc pentru că ne permite să mai înaintăm în timp. Timpul este un factor deosebit de important în efemeritatea noastră. Timpul vine, tace şi trece. Inepuizabilul tren al existenţei aleargă mereu. Spre deosebire de cel care străpunge spaţiul, trenul vieţii străpunge timpul. Fiecare bătaie a ceasului ne anunţă că am făcut încă un pas în tunelul timpului. Această fantastică dimensiune a fost dată omului de către Creator pentru a măsura intervalul de timp în care poate lua valori. În acelaşi timp ne putem măsura bine zilele ca să vedem cât de trecători suntem.

În definitiv, sfârşitul anului nu este decât un punct ce marchează o etapă pe care am străbătut-o şi care nu se mai întoarce niciodată. Avem ocazia şi chiar datoria să ne facem un bilanţ sufletesc. Cum am folosit zilele anului care s-a sfârşit? Ne-am folosit de toate ocaziile pentru a vesti virtuţile Celui ce ne-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată, ori am irosit zilele anului în zadar şi nu le-am pus în slujba unui ţel nobil? Firul vieţii nu trebuie depănat la întâmplare. Mereu ne incumbă datoria de a veghea la noi înşine, de a ne cerceta mereu dacă suntem în credinţă.

Sfârşitul anului ne dă posibilitatea să ne revizuim toată "arhiva" faptelor noastre din anul care a trecut. Să nu fim tentaţi a folosi în această judecată două măsuri. În timp ce nu permitem nici o scuză pentru greşelile altora, noi să ne acordăm cu dărnicie circumstanţe atenuante. Nu trebuie să fie aşa, ci să privim întâi la propriul nostru eu.

În faţa celui mai sever judecător – conştiinţa noastră – să putem spune ca un înţelept: "Să-ţi înşeli aproapele e un păcat; să-L înşeli pe Dumnezeu e o naivitate; să te înşeli pe tine însuţi, e o crimă."

Păşim în noul an pe un teren necunoscut. Marea vieţii este tot mai agitată. Talazurile ei ne vor izbi de toate aisbergurile. Să nu uităm, însă, că în barca credinţei noastre este Acela care, în corabie cu ucenicii a certat vânturile şi valurile înfuriate, care s-au potolit: şi s-a făcut linişte. Nici să nu moţăim, crezând că în somn vom afla refugiu, ci să exercităm acelaşi dor de luptă a cracterului nostru în direcţia potrivită şi vom beneficia în continuare de binecuvântări.

Avem făgăduinţa că înainte noastră merge Isus, Regele. Cine merge pe drumul regal este sub protecţia Regelui. Să nu uităm de siguranţa credinţei: "Nicidecum n-am să te las, cu nici un chip nu te voi părăsi"

Cu astfel de gânduri să continuăm şi în acest an ascensiunea spre idealurile măreţe ale Împărăţiei, ţesând mai departe la măiastra broderie a caracterului nostru.

"Răscumpăraţi vremea, căci zilele sunt rele." (Efeseni 5:16)

Iubire

Iubire, giuvaerul existenţei mele,
Atâţea ani ai petrecut cu mine,
Tu-mi eşti şi azi puterea ce mă ţine,
Veşmânt curat ce mă împodobeşti
Cu multe bucurii, dar şi suspine.

La sânul Tău mi-am ancorat nădejdea,
Atunci, demult, când eram un copil,
Cu farmecul Tău tandru şi subtil
Mi-ai fascinat toată fiinţa,
De-atunci te-ador mereu şi te admir.

Nu m-ai lăsat în noapte niciodată
Să rătăcesc pierdut ori părăsit,
Şi-n vremuri de restrişte m-ai iubit
Isuse drag – întâia mea iubire;
Eternă ţintă către infinit.

Înaintând spre orizontul meu de-apus
Rememorez momentele mei grele,
Îţi mulţumesc, că mai trecut prin ele,
Şi-n toată pribegia mea ai fost
Isuse, giuvaerul existenţei mele.

O Veste Minunată

"Şi Cuvântul S-a făcut trup şi a locuit printre noi, plin de har şi de adevăr." (Ioan 1:14)

Odată, demult, într-un miez de noapte s-a cântat de către îngeri, ca pe nişte harfe de aur: "Slavă lui Dumnezeu în locurile prea înalte, şi pace pe pământ între oamenii plăcuţi Lui". Aceasta era o cântare de mărire din cer, şi colinele Iudeii răsunară în noaptea naşterii Domnului de aceste glasuri armonioase, ce aduceau solia de pace, vestind pământului că în milenara lui existenţă a avut loc cel mai mare eveniment atunci, când cohortele oştilor cereşti s-au unit cu îngerul ce aduse-se păstorilor din câmpia Betleemul mesajul ceresc: "Nu vă temeţi: căci vă aduc o veste bună, care va fi o mare bucurie pentru tot norodul: astăzi în cetatea lui David, vi s-a un mântuitor, care este Hristos, Domnul." (Luca 2:10, 11) Acesta a fost mesajul îngerului. Noi putem vorbi oricând despre acest mesaj, chiar dacă data de 25 Decembrie nu este data reală în care s-a născut Domnul, ci este, probabil, data anunţării de către îngerul Gavril a conceperii Domnului în fecioara Maria. Naşterea a avut loc mai târziu cu nouă luni. Dar Cel pe care Îl iubim atât de mult, în serviciul căruia ne-am angajat până la moarte, a cărui naştere, moarte şi înviere înseamnă atât de mult pentru familia umană, merită să fie sărbătorit nu numai într-o zi, ci în fiecare zi de către toţi aceia care apreciază ce a făcut El pentru rasa noastră. Faptul că ne amintim în această vreme despre naşterea Domnului, înseamnă că îL iubim şi de aceea ne înteresează să ştim cât mai multe despre El.

Domnul nostru nu ne-a comunicat dorinţa de a serba naşterea Sa. Aşa că rămâne la latitudinea noastră, dacă să facem acest lucru sau nu. Avem însă responsabilitatea de a vorbi drept despre adevăr şi a spune răspicat că, data de 25 dec. nu este cea corectă.

Nu este scopul acestui articol de a dovedi prin argumente scripturale anul naşterii Domnului. Scopul este de a arăta vremea din an când a avut loc acest eveniment. Cel mai simplu calcul este următorul: Ştim cu certitudine că Domnul a murit primăvara, luna Nissan, la 33 ani şi jumătate. Socotind cealaltă jumătate pentru a ne da anul complet, ajungem la începutul luinii Octombrie. Cum s-a ajuns totuşi, ca lumea catolică şi ortodoxă, protestantă şi neoprotestantă să sărbătorească naşterea Domnului la 25 decembrie? Este acest lucru bazat pe Biblie?

Enciclopedia Americană ne informează: "Motivul pentru care sărbătoarea naşterii Domnului se ţine pe 25 dec. este destul de obscur. Se crede în general că această zi a fost aleasă pentru ca să coincidă cu sărbătorile păgâne care se ţineau în jurul solstiţiului de iarnă, când zilele încep să crească, pentru a celebra renaşterea soarelui. Saturnaliile romane (sărbători care îl celebrau pe saturn – zeul agriculturii şi forţa reînoită a soarelui) se ţineau tot în această perioadă."

Enciclopedia Catolică declară: "Data naşterii lui Hristos nu e cunoscută. Evangheliile nu indică nici luna, nici ziua. La 25 dec. anul 274 împăratul roman Aurelian a proclamat zeul soare ca principalul zeu protector al imperiului şi i-a dedicat un templu în câmpia lui Marte." Cu toate cele ce s-au scris în diferite enciclopedii, noi ştim precis că Domnul a murit îm luna Nissan la 33 ani şi jumătate. De aici putem socoti luna aproximativă când a avut loc naşterea Sa.

Pe noi însă, ne interesează mai mult mesajul îngerilor. "Vestea bună care va fi o mare bucurie pentru tot poporul." Mesajul a răsunat de-a lungul veacurilor până a ajuns la urechile noastre. El ne-a uimit când l-am auzit pentru prima dată şi de atunci ne bucură tot mai mult, pe măsură ce îi putem pătrunde proporţiile şi frumuseţile. Mesajul este veste bună nu numai pentru cei relativ puţini, care astăzi au urechi de auzit, ci la timpul hotărât de Dumnezeu, el va fi o mare bucurie pentru toţi oamenii. După cum fiecare membru al rasei umane se împărtăşeşte de consecinţele căderii lui Adam, adică de blestemul morţii, tot aşa fiecare membru al rasei umane a fost inclus în marele sacrificiu răscumpărător al Domnului. Deci tot poporul va beneficia de binecuvântările actului încheiat la Golgota.

Era de lipsă ca pentru eliberarea omului din starea sa decăzută să vină Marele Reformator şi Medic. Era profeţit acest lucru. Fiecare generaţie a lui Israel a aşteptat pe Eliberator, pentru că Patriarhul Iacov binecuvântase pe fiul său Iuda zicând: "Toiagul de domnie nu se va depărta din Iuda, Nici toiagul de cârmuire dintre picioarele lui, Până va veni Şilo, şi de El vor asculta popoarele." Mai târziu Balaam îşi rosteşte şi el proorocia zicând: "Îl văd, dar nu acum, Îl privesc, dar nu de aproape. O stea răsare din Iacov, un toiag de cârmuire se ridică din Israel. El străpunge laturile Moabului, şi prăpădeşte pe toţi copiii lui Set...Cel ce se naşte din Iacov domneşte ca stăpânitor..." (Numeri 24:17,19). Dumnezeu a hotărât mai dinainte şi a pregătit condiţiile naşterii lui Isus. Nu numai timpul, dar şi locul. În Mica 5:2 citim: "Şi tu, Betleeme Efrata, măcar că eşti prea mic între cetăţile de căpetenie ale lui Iuda, totuşi din tine Îmi va eşi Cel ce va stăpâni peste Israel, şi a cărui obârşie se suie până în vremuri străvechi, până în zilele veşniciei." Această făgăduinţă, precum şi altele s-au întipărit bine în minţile Israeliţilor şi aşteptau că se va naşte dintr-o femeie a poporului evreu un copil de parte bărbătească ce se va numi Mesia – Eliberatorul şi Regele lor. Cu toate acestea, ei n-au vegheat ca să-şi cunoască vremea cercetării şi din această cauză, când timpul naşterii Domnului a sosit, Dumnezeu a găsit potrivit ca la foarte puţini oameni să le facă cunoscut. Aşa se vede că numai păstorii Betleemului şi mai târziu nişte magi de la răsărit au fost favorizaţi de a se închina primii Mântuitorului. Mai era în Ierusalim un om numit Simion, "...el aştepta mângăierea lui Israel, şi Duhul Sfânt era peste el, Mai era acolo şi o proorociţă, Ana, fata lui Fanuel, din seminţia lui Aşer..." (Luca 2: 25,36). Aceştia, se pare că, sunt cei la care Dumnezeu le face cunoscut că s-a născut un Mântuitor.

Revenind la mesaj vreau să spun că, cine niciodată nu a pătruns adâncul bogăţiei, înţelepciunii şi ştiinţei lui Dumnezeu nu va putea înţelege adevărata semnificaţie a mesajului. Nu va putea înţelege cum Dumnezeu Cel neschimbător, care a pronunţat un blestem asupra rasei, schimbă acest blestem în binecuvântare. Aici este cheia întregii filosofii a Planului divin. Dumnezeu să rămână neprihănit şi totuşi să socotească neprihăniţi pe cei care cred în Isus, după cum spune ap. Pavel în Romani 3:26.

Deşi au trecut multe secole de când masajul îngerului a răsunat pe câmpia Betleemului, acesta nu s-a împlinit decât într-o mică măsură, şi acest lucru doar prin credinţă. În loc de a aduce bucurie celor ce l-au recepţionat, masajul a adus tristeşe şi nefericire. Planul divin a fost discreditat şi Iahveh a fost dezonorat de către toţi aceia care timp de 2000 ani au schimbat în minciună adevărul. Au slujit şi s-au închinat mai degrabă făpturii, în locul Făcătorului. Dar cu toată împotrivirea "fiinţelor nopţii", cei care au acceptat mesajul s-au bucurat şi se bucură de mântuirea începută în inimile lor. Ap. Pavel numeşte aceasta – mântuire prin speranţă (Romani 8:24). Noi nu suntem mântuiţi în realitate. Întunericul mai persistă peste pământul în care mai este necaz. Ne încearcă durerea, suspinul, plânsul, moartea. Blestemul nu este încă îndepărtat. Singura răsplată prezentă este manifestarea iubirii şi aprobării pe care o simţim în inimă.

Cântarea exprimată de înger împreună cu oştile cereşti: "Slavă lui Dumnezeu în locurile prea înalte, şi pace pe pământ între oamenii plăcuţi Lui", nu s-a împlinit nici la naşterea Domnului, nici de atunci încoace. Aceasta a fost o profeţie ce se va împlini mai târziu, la sfârşitul Mileniului, când întreaga familie umană va fi tămăduită de urmările păcatului. Atunci "Slavă lui Dumnezeu în locurile prea înalte şi pace pe pământ între oamenii plăcuţi Lui", va fi strigătul de bucurie a unei rase răscumpărată şi readusă la căminul Părintesc. Mulţumim Tatălui nostru ceresc pentru că ne-a descoperit multe din tainele ce erau ascunse de veacuri şi ne-a dărit credinţă să le putem crede. Amin.