Ora de Bilanţ

Când ornicul timpului ne va anunţa că am păşit într-un spaţiu necunoscut, să ne refugiem pentru un moment din vălmăşagul ameţitor al cotidianului şi să aruncăm o privire retrospectivă la faptele, gândurile şi sentimentele de care am fost călăuziţi în anul care a trecut. Cumpăna anilor ne pune faţă în faţă cu conştiinţa noastră. Este ora de bilanţ sufletesc.

Să explorăm profunzimile sufletului şi să aducem la lumină, din subconştientul fiinţei noastre, toate păcatele pe care le-am comis cu sau fără ştiinţă şi care au adus atingere echilibrului nostru moral, exprimându-ne adânca părere de rău şi rugând pe Dumnezeu să ne ierte pe baza jertfei Fiului Său. Să revizuim tot ce am dobândit mintal în anul care a trecut, toate achiziţiile pe care le-am făcut. Să fim gata a repudia ce ni se dovedeşte a fi fals şi a accepta ce repudiasem pe nedrept.

Marea vieţii e din ce în ce mai agitată. Talazurile ei cad în continuu vijelios peste noi. Dar oricât de absurde şi de nedrepte ar fi cele ce se întâmplă, ele au o logică. Toate evenimentele au loc după “sfatul hotărât şi după ştiinţa mai dinainte a lui Dumnezeu”. (F.A 2:23). “Totul e cântărit, totul e măsurat, totul e socotit”. Nici o suferinţă şi nici o lacrimă nu se iroseşte în van. “El numără paşii noştri de pribegi şi chiar lacrimile noastre le adună într-un burduf, iar apoi le scrie în cartea Sa de aducere aminte.” (Ps. 56:8)

Acum când suntem la margine de ani, să avem mereu înaintea ochilor aritmetica vieţii, ca să ne ştim număra bine zilele şi să primim o inimă înţeleaptă.

Fie ca Dumnezeu să ne dea înţelepciune şi putere ca în acest an să facem paşi importanţi şi progrese considerabile spre Împărăţia Sa. AMIN.

CARTEA CARTILOR

Priviţi la Cartea Cărţilor, e mană sfântă

Din care-n fiecare zi ne tot nutrim,

E harfa Universului ce ne prezintă

Mesajul Tatălui, redat în mod sublim.

O enciclopedie, care ne învaţă

Despre istoria umană cum s-a scris,

Cum omul care-a fost deposedat de viaţă

Va fi restaurat din nou în Paradis.

E un esenţial de cunoştinţe

Indispensabile la omul în păcat,

Pierdut pe la uitatele credinţe,

Intimidat mereu cu iadul înfocat.

E gândul Creatorului, turnat şi întrupat

Pe calea slovelor în forme de tipar,

Este Înţelepciunea care ne-a salvat,

Făclia libertăţii şi mântuirea-n dar.

Aceasta e Scriptura, atotştiinţă,

Poezie inefabilă în Univers,

Inepuizabil vector către pocăinţă,

Duh de viaţă în trupul nostru efemer.

Iubim această Carte, slăvim pe Autor,

Îi admirăm “Fântâna” argintie,

În fiecare zi venim l-acest Izvor

Să scoatem apă, proaspătă şi vie.

Despre Păcat

În termenii diferitelor dicţionare, păcatul este definit ca fiind încălcarea unei legi. Păcatul a intrat în lume când Adam şi Eva, strămoşii noştri, au încălcat interdicţia divină de a gusta din „pomul cunoştinţei binelui şi răului”, ceea ce a determinat căderea lor în păcat şi moarte. Acest fapt a avut consecinţe catastrofale asupra întregului neam omenesc. Astăzi păcatul este universal. În fiecare om există o doză considerabilă de egoism. Ori câte eforturi se depun pentru educaţia şi civilizaţia omenirii, conflictele sângeroase nu contenesc, violenţele şi crimele cresc, discriminările rasiale, sociale, politice şi de altă natură se văd la tot pasul. Toate aceste elemente ale degradării fiinţei umane îşi au originea în natura păcătoasă a omului. Ca o consecinţă a acestei situaţii, de şase mii ani întreaga omenire moare şi totuşi marea majoritate a oamenilor nu vor să recunoască şi neagă cu cerbicie faptul că sunt diagnosticaţi cu această boală a păcatului.
Păcatul a ridicat un zid de despărţire între om şi Dumnezeu. Regele David recunoaşte acest lucru. „Iată că sunt născut în nelegiuire, şi în păcat m-a zămislit mama mea.”(Ps. 51:5), iar profetul Isaia declară: „Toţi am ajuns ca nişte necuraţi, şi toate faptele noastre bune sunt ca o haină mânjită. Toţi suntem ofiliţi ca o frunză şi nelegiuirile noastre ne iau ca vântul.”(Isaia 64:6).
Păcatul nu este o închipuire a oamenilor Vechiului Testament. Apostolul Pavel descrie în epistola către Romani, chiar în primul capitol – starea de păcat a omenirii. De asemenea, ap. Ioan în prima sa epistolă scrie: „Dacă zicem că n-avem păcat, ne înşelăm singuri, şi adevărul nu este în noi. Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire. Dacă zicem că n-am păcătuit, îL facem mincinos şi Cuvântul Lui nu este în noi.”(1Ioan 1:8-10).
Se impune, încă de la început, o întrebare. În ce constă păcatul? Diferiţi termeni îl definesc. Poate fi descris ca o incapacitate de a face binele, poate o poftă care adoarme raţiunea şi întrece puterea de control a individului, dar cea mai potrivită definiţie este călcarea Legii lui Dumnezeu, „Deci, cine ştie să facă bine şi nu face, săvârşeşte un păcat.”(Iacov 4:17). „Oricine face păcat, face şi fărădelege; şi păcatul este fărădelege.”(1Ioan 3:4). Se spune că evreii au legea lui Moise, păgânii, legea conştiinţei, iar creştinii legea lui Isus. Dar nici unul, indiferent ce lege au, nu respectă codul etic, ci toţi calcă legea şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu.
Legea lui Dumnezeu, care constă în cele zece porunci, a fost dată cu un anumit scop. Tocmai ca să iasă la iveală păcatul. „. . .fără Lege păcatul este mort.”(Romani 7:8).
Cea mai nobilă trăsătură a omului este faptul că a fost făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. După ce omul a căzut în păcat, acest lucru l-a despărţit de Dumnezeu, care este o fiinţă infinită în desăvârşirea Lui şi nu poate privi păcatul, (Habacuc 1:13). Dar Dumnezeu l-a iubit mult, atât de mult încât a dat la moarte pe Fiul Său, pentru ca oricine va crede să aibă şansa de a câştiga viaţă veşnică. Nu numai că păcatul ne-a despărţit de Dumnezeu, ci el (păcatul) ne face robi ascultării de cel rău. Dumnezeu, în Planul pe care l-a alcătuit în Sine însuşi a luat hotărârea să ne scape de păcat şi să restabilească relaţia cu noi prin Isus Hristos. Acest lucru îl spune îngerul Gavril logodnicului Mariei, Iosif. „Ea va naşte un Fiu, şi-i vei pune numele Isus, pentru că El va mântui pe poporul Lui de păcatele sale.”(Matei 1:21).
Apostolul Pavel scria mai târziu lui Timotei: „O, adevărat şi cu totul vrednic de primit este cuvântul, care zice: „Hristos Isus a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi”. 1Tim 1:15). Despre acelaşi lucru scrie şi ap. Petru; „El a purtat păcatele noastre în trupul Său, pe lemn, pentru ca noi, fiind morţi faţă de păcate, să trăim pentru neprihănire;”(1Petru 2:24).
Domnul Isus nu numai a luat natura omenească, ci a luat şi păcatele noastre asupra Lui. El a trebuit să treacă printr-un moment critic, atunci când a strigat: „Eloi, Eloi, lama sabactani.”(Marcu 15:34). Isus a suferit chinul despărţirii de Tatăl în locul nostru. Atunci s-a săvârşit lucrarea împăcării. Dumnezeu nu a lichidat doar trecutul nostru, ci prin jertfa lui Isus, El ne-a dăruit prezentul şi perspectiva viitorului.
Puţini oameni recunosc astăzi că ei sunt păcătoşi. Însă cei care auzind Cuvântul se întreabă ca temnicerul din Filipi: „Domnilor, ce trebuie să fac ca să fiu mântuit?”,aceştia recunosc starea lor păcătoasă şi necesitatea mântuirii. La mântuire se poate ajunge numai prin credinţă în sângele Domnului Isus, care poate curăţa orice păcat. A urma pe Cristos înseamnă a renunţa la orice drept asupra vieţii noastre şi a lua pe umeri crucea Lui. Un om cu crucea în spate este un om care îşi răstigneşte eul său şi moare în fiecare zi. Cu alte cuvinte, cel ce se predă lui Cristos se pierde pe sine însuşi. Cristos doreşte să ocupe primul loc în inimile noastre şi să nu fie lăsat la periferie. Întrebarea este: cum ne raportăm noi fiecare la Domnul, este afară sau înăuntru? Dacă este încă afară, veniţi să-L poftim înăuntru, să-i mărturisim păcatele noastre şi să întoarcem spatele definitiv către păcat. „De vor fi păcatele voastre cum e cârmizul, se vor face albe ca zăpada; de vor fi roşii ca purpura se vor face ca lâna.”(Isaia 1:18). „Dumnezeu nu ţine seama de vremurile de neştiinţă, şi dă de ştire acum tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască.”(F.A.17:30).

Fiul omului

Expresia, Fiul omului, se găseşte de 81 ori în Evanghelii şi, în toate aceste cazuri, cei patru evanghelişti redau afirmaţiile lui Isus din Nazaret. O singură dată este folosită de către diaconul Ştefan, (Fapt. ap. 7:56); tot o singură dată o găsim în Ap. 1:13.
Isus din Nazaret care poartă şi acest nume de Fiu al omului, este Unicul Fiu născut al lui Dumnezeu, dar pentru a răscumpăra omenirea din păcatul strămoşesc a venit pe pământul nostru, s-a întrupat în fecioara Maria devenind Fiu al omului. Venirea lui Isus pe pământ este o taină care, a frământat multe capete luminate veacuri în şir, dar tocmai în această enigmă constă întregul mister al mântuirii noastre.
Dacă privim pe Fiul omului la începutul activităţii Sale mesianice, la viaţa Lui modestă, deosebită de a tuturor oamenilor, iar apoi urcând cu crucea-n spate „via dolorosa” semnând cu sângele Său actul final al răscumpărării, rămânem copleşiţi de iubirea altruistă şi de puterea jertfei ce s-a consumat pe Golgota. Nu numai urmaşii credincioşi ai lui Isus trebuie să i se închine, să-i admire Înţelepciunea, dăruirea de Sine şi frumuseţea Caracterului, ci întreaga omenire ar trebui să-i aducă în fiecare zi un omagiu de mulţumire, pentru ce a făcut El faţă de rasa căzută, restabilind relaţia omului cu Dumnezeu. Dar, stupoare! În toate generaţiile de ieri şi azi au existat oameni care neagă existenţa, chiar şi istorică a lui Isus. Alţii admit că a fost o realitate istorică, dar neavând acces la ştiinţa indistructibilă a lui Dumnezeu, îi tăgăduiesc originea cerească. Alţii sunt atât de perfizi, încât nu-L neagă, dar îL adulterează şi se folosesc de El pentru meschine interese. Sunt puţini cei care în intervalul existenţei lor au peregrinat la marginea tăcutului pustiu, ca să asculte vocea blândă a Celui care a spus: „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa.”
Sunt semnificative şi pline de consistenţă cuvintele marelui Rousseau care a scris despre Isus: „. . .ce curăţenie, ce blândeţe, ce graţie conţin învăţăturile Sale! Şi câtă înţelepciune cuprind cuvintele Sale! Ce prezenţă de spirit, delicateţe dovedesc răspunsurile Sale! . . .cele povestite despre Socrate nu sunt atât de bine dovedite ca cele ce privesc pe Isus, şi totuşi nimeni nu le pune la îndoială.”
De către Napoleon – Fiul omului – este văzut astfel: „De la început până la sfârşit Isus este acelaşi; maiestuos şi simplu, infinit de blând şi infinit de sever. Veşnic acelaşi în vorbă şi faptă, El este luminat, consistent şi calm. Se spune că sublimul este un atribut al divinităţii; ce nume vom da Aceluia a cărui caracter cuprinde toate elementele sublimului?”
Limbajul omenesc este incapabil Să cuprindă frumuseţea unui caracter perfect. Prin jertfa Sa, Isus a scos la lumină valoarea dragostei lui Dumnezeu. A făcut posibilă transformarea vremelnicului în eternitate. Sacrificiul lui Isus nu-l vom putea răsplăti niciodată, dar ne vom putea arăta mereu recunoştinţa prin iubirea şi credinţa noastră, plecându-ne cu smerenie la picioarele Sale, mărturisind că Fiul omului este cu adevărat Fiul lui Dumnezeu. Amin!

Cartea CÂNTAREA CÂNTĂRILOR, privită din punct de vedere spiritual, este un dialog imaginar între Mirele ceresc şi Mireasa Sa de pe pământ. Poezia de mai jos redă în câteva cuvinte această scenă virtuală.

ECLESIA

Mirele:
Frumoasă eşti iubita mea, cu gura ca o fragă,
Deşi prigoana te-a negrit, tu îmi eşti tot mai dragă.
Eclesie, când te-am văzut erai în nefiinţă,
Şi să te naşti, fără un preţ era cu neputinţă.

M-ai fascinat, şi-n Sinea Mea aveam un singur dor,
În casa Mea să-ţi fac un loc şi-n veci să te ador.
Atunci am zis: „Iată-mă vin”, aşa scrie Cuvântul,
De dragul tău m-am coborât să vizitez pământul.

Ne-am întâlnit acolo-n deal, îţi mai aduci aminte?
Eram atunci întins pe lemn, lipsit şi de veşminte.
Pe Golgota Eu am plătit un preţ să-mi fii soţie,
Am dat o viaţă să te am cu mine-n veşnicie.

Mireasa:
Iubitul meu ce-ai apărut din slăvile senine,
De când ţi-am mirosit parfumul nu pot fără de Tine,
La umbra aripilor Tale e toată fericirea mea,
Urcând spre Muntele cel Sfânt, bolnavă de dragostea Ta.

Mirele:
Iubita Mea cu gât frumos şi ochi de porumbiţă,
Ce lungă cale ai parcurs prin chin şi suferinţă.
Curtată de mulţi peţitori tu ai rămas cinstită,
De aceea vei fi pentru veci singura Mea iubită.

În iarna pribegiei tale priveai mereu zenitul,
Şi aşteptai Mirele drag s-aducă răsăritul.
Eu te voi întâlni-n văzduh, şi-acolo printre astre
Vei fi Mireasă de-mpărat în ziua nunţii noastre.

Mireasa:
Te-am căutat prin catedrale, dar nu te-am întâlnit,
Te-am ascultat la alte turme şi nu te-am auzit,
Dar când dorinţa mea m-a dus în grădina cu crini,
Am întâlnit surâsul Tău şi ochii Tăi senini.

Iubitul meu, dragostea Ta mi-a fost candela nopţii,
Deşi de multe ori am plâns prin valea umbrei morţii.
Ştiam că sunt aleasa Ta şi vei veni la mine,
Că toate florile ce-am strâns, le-am strâns doar pentru Tine.

Mirele:
Frumoasa Mea, fată de Domn ce te usuci de dor
Şi lupţi cumplit ca nişte oşti sub steagurile lor,
De două mii de ani te-aştept la pieptul Meu să vii,
Să-ncepem nunta-n zori de zi şi până-n veşnicii.

Mireasa:
O, Tu, cel mai frumos bărbat cu smirnă pe veşminte
Sunt gata să te întâlnesc pe înălţimi prea sfinte.
De-acolo, o mie de ani, vom domni pe pământ,
Vom fi în veci de veci uniţi pe Muntele cel Sfânt.

* * *

Eternitatea

Cuvântul din greaca clasică tradus prin etern sau veşnic este „aionios”. În traducerile romaneşti „aionios” este redat prin: veşnic, veşnicie. Singură Biblia de la Iaşi, 1874, îl traduce prin „etern”.

Eternitate înseamnă existenţă infinită în timp, care este din totdeauna, care nu va înceta niciodată să existe. Pentru filosoful Platon, aionios este cuvântul care descrie eternitatea în contrast cu timpul. Însuşi Platon afirmă că a folosit acest cuvânt pentru a defini ceea ce nu are nici început nici sfârşit, şi care nu este supus nici schimbării, nici decăderii, ceea ce este mai presus de timp.
„Aionios” este în mod distinct cuvântul eternităţii, şi el poate să descrie numai ceea ce ţine în esenţă de Dumnezeu. Este întrebuinţat referitor la legământul veşnic al cărui Mijlocitor este Cristos, (Evrei 13:20). Un legământ este o relaţie cu Dumnezeu, iar prin Isus Cristos oamenii pot să stabilească o relaţie cu Dumnezeu, care poate fi la fel de eternă ca Dumnezeu.
Este întrebuinţat cu referire la răscumpărarea eternă şi la moştenirea eternă garantată de Cristos,(Evrei 9:15).
Este folosit cu privire la gloria eternă în care va intra creştinul, (2Corint. 4:17, 2Tim. 2:10, 1Petru 5:10).
Este utilizat referitor la Împărăţia lui Isus Cristos, (2Petru 1:11).
Promisiunea pe care ne-a făcut-o Dumnezeu este viaţă veşnică, (Tit 1:2, 1Ioan 2:25). Dar viaţa veşnică nu este numai făgăduinţa lui Dumnezeu, ci este şi darul Său, (Rom. 6:23). Este ceva ce nu poate fi câştigat de noi direct, ci numai prin Isus Cristos. El este apa vie, elixirul vieţii, (Ioan 4:14). El este hrana care aduce oamenilor viaţă veşnică, (Ioan 6:54). Cuvintele lui Isus sunt cuvintele vieţii veşnice, (Ioan 6:68). Fiul lui Dumnezeu a venit şi ne-a dat pricepere ca să cunoaştem pe Cel ce este adevărat – adică pe Tatăl. „El este Dumnezeul adevărat şi viaţa veşnică”, (1Ioan 5:20).
Dumnezeu oferă viaţa veşnică, dar omul trebuie să o dorească, să o solicite şi să îndeplinească câteva condiţii.
1. Viaţa veşnică pretinde cunoaşterea lui Dumnezeu, (Ioan 17:3). A cunoaşte pe Dumnezeu înseamnă a asculta de poruncile Lui. Darurile lui Dumnezeu sunt pentru cei ascultători, iar viaţa veşnică este nu numai un dar, ci chiar o poruncă, (Ioan 12:50).
2. Viaţa veşnică cere loialitate faţă de Dumnezeu. Cei care zi de zi îşi găsesc hrana pe păşunile verzi ale Păstorului bun, îi ascultă glasul Său şi merg după El, nu vor înseta niciodată, pentru că Fiul le dă viaţă veşnică, (Ioan 10:27,28).
3. Sfinţenia este un alt criteriu care trebuie îndeplinit pentru ca cineva să aibă ca răsplată viaţa veşnică, (Rom. 6:22). Viaţa veşnică este dată celor care au o dragoste asiduă faţă de Dumnezeu şi aşteaptă răbdători îndurarea Domnului nostru Isus Cristos, (Iuda 21).
4. Viaţa veşnică necesită să fim lucrători împreună cu Dumnezeu pe câmpul Evangheliei,(Ioan 4:36).
Oricât ne-am sili să armonizăm toate informaţiile referitoare la viaţa veşnică relatate în Sfintele Scripturi, nu vom reuşi niciodată să facem acest lucru în mod complet. Cineva spunea: „Viaţa are adevărată valoare numai când nu e cu nimic mai prejos decât viaţa lui Dumnezeu.” Aceasta este semnificaţia vieţii eterne.
Fie Numele lui Dumnezeu binecuvântat. Amin!

IN GHETSIMANI

„S-a dus apoi într-un loc îngrădit numit Ghetsimani” (Marcu 14:32).

Pe drumul de la Ierusalim spre Betania, pe valea Chedronului şi la poalele muntelui Măslinilor, se afla un colţişor ascuns, discret şi intim, unde adeseori se retrăgea Isus cu discipolii Săi spre a se ruga. Era Ghetsimani. Un loc liniştit, aspru şi melancolic. În acest loc tainic, departe de zgomotele lumii, prielnic celor mai profunde reculegeri, Isus a petrecut noaptea de doliu. Aici s-a rugat pentru ultima oră, zdrobit fiind de durere ca rodul măslinelor sub teascul din Ghetsimani.
A ajuns într-un chin ca de moarte şi a început să se roage mai fierbinte, iar sudoarea i se prefăcuse ca nişte picături de sânge care cădeau la pământ. Aici sub umbra răsfirată a măslinilor, Isus a îngenunchiat pentru ultima dată şi glasul Său blând despica tăcerea nopţii . . .”Tată, dacă este cu putinţă depărtează de la mine paharul acesta. Totuşi nu cum vreau Eu, ci cum voieşti Tu.”
Undeva mai departe ucenicii dormeau pe când încă vibra în atmosferă ecoul ultimului îndemn . . .”Vegheaţi şi rugaţi-vă ca să nu cădeţi în ispită.” Erau ultimele clipe ale Fiinţei celei mai nevinovate din câte a cunoscut lumea şi cea mai iubită din tot Universul.
E noapte. Cerul pare un ocean de jăratec. Într-un colţ se înalţă luna visătoare, ca o mireasă poleind frunţile bombate ale măslinilor. Printre trunchiurile copacilor abia distingi o fiinţă pe a cărei faţă, în lumina lunii, se conturează amprentele durerii. E în genunchi. În ochii lui senini s-au topit norii ce se ridicau în zare. Buzele Sale rostesc câte un cuvânt, iar în priviri se brăzdează un adânc zbucium sufletesc. În zare se înalţă Golgota, iar în faţa Lui apare drumul de la Pretoriu şi până la vârful Căpăţânii, apoi . . .crucea. „Tată . . . dacă este cu putinţă” . . .şi în ochi i se rostogolesc boabe rubinii, ca de sânge, parcă ar fi vrut să înscrie ceva.
Acolo a început cea mai sublimă jertfă, când fiinţa Lui s-a contopit cu deznădejdea morţii, de mii de ori mai grea decât toate chinurile din lume. Acolo s-a urzit umbra crucii . . . şi acolo a început să pâlpâie nădejdea mântuirii noastre. După lungi suspine, Isus pare învins de dragoste după sufletele noastre.
Ghetsimani este oglinda cea mai fidelă, în care vezi pe Isus fără păcat şi deosebit de păcătoşi, pe de o parte, iar pe de altă parte pe om cu toate păcatele lui. Ghetsimani este locul în care s-a dat lupta între întuneric şi lumină, între viaţă şi moarte, faptul că nimeni nu a suferit, nu s-a supus şi n-a IUBIT ca El.

Isus, Mântuitorul!

Fiincă a făcut pe om
După chipul Său frumos,
Dumnezeul nevăzut,
Chiar de omul a căzut,
L-a iubit mărinimos.

Cu iubire altruistă,
Putrnic şi Înţelept,
Tatăl a planificat
Omul să fie iertat,
Iar El să rămână drept.

A trimis în lumea noastră,
Să mulţumească dreptatea,
Ce-a avut mai scump în Sine,
Să-l scoată pe om din ruine
Şi să-i redea libertatea.

Şi-a venit Nazarineanul
Jos, pe pământul barbar,
Ca să-l scuipe saducheii
Şi să-l bată fariseii,
Urcându-l sus, pe Calvar.

Acolo întins pe cruce,
Cu sânge neprihănit
A semnat Răscumpărarea,
Aducând la toţi iertarea
Din păcatul moştenit.

De atuncea an de an
Rememorăm amintirea,
Sângelui ce s-a vărsat,
Şi trupului ce s-a dat
Să ne-aducă Ispăşirea.

Dragii mei fraţi şi prieteni,
Ridicaţi privirea-n sus
Şi vestiţi preţul prin care,
Am primit şi noi valoare.
Vestiţi moartea lui Isus!

Iosif, un tip

Mulţi oameni drepţi ai Vechiului Testament, în diferite situaţii, îl reprezintă pe Domnul nostru Isus Cristos, dar în nici o icoană Fiul lui Dumnezeu nu este ilustrat atât de frumos şi desăvârşit ca în istoria vieţii lui Iosif – un fiu al patriarhului Iacov. Fie că îl privim ca pe cel mai iubit fiu al tatălui său, ori urât de către fraţii lui pentru că a mărturisit pe Dumnezeul viselor sale, fie că îl privim în suferinţe când a fost coborât în groapă şi vândut, iar mai apoi îmbrăcat în haine de in subţire şi pus al doilea om de stat în regat, în toate acestea, Iosif îl reprezintă pe Marele Isus din Nazaret. În binecuvântarea dată de Iacov fiilor săi, despre Iosif a zis: „Iosif este vlăstarul unui pom roditor, vlăstarul unui pom roditor sădit lângă un izvor. Ramurile lui se înalţă deasupra zidului. Arcaşii l-au aţâţat, au aruncat săgeţi, şi l-au urmărit cu ura lor. Dar arcul lui a rămas tare, şi mâinile lui au fost întărite de mâinile Puternicului lui Iacov şi a ajuns astfel păstorul, stânca lui Israel.” (Gen. 49:22-24).

Fraţii lui Iosif nu erau de acord cu faptul că el era ţinta iubirii bătrânului Iacov, nici cu gândul înălţării la care făceau aluzie visele sale. Din acest punct de vedere, fraţii lui Iosif reprezintă pe iudeii din zilele lui Isus. (Ioan 1:11). Iosif, mărturisind visele sale, a spus un adevăr, iar pentru aceasta fraţii lui l-au urât, l-au abandonat într-o groapă, iar mai târziu l-au vândut fără remuşcări unor ismaeliţi care se duceau în Egipt. 

La fel s-a întâmplat cu Isus. El a mărturisit despre adevăr. (Ioan 18:37). „Credincioşia lui Isus pentru adevăr a atras asupra Lui ura şi împotrivirea celor orbiţi de satan. Mărturisirea pentru adevăr l-a costat viaţa, iar sacrificarea vieţii în folosul adevărului constituie Preţul Răscumpărării.” Fraţii lui Iosif „…l-au zărit de departe, şi până să se apropie de ei, s-au sfătuit să-l omoare. Ei au zis unul către altul: , veniţi acum să-l omorâm şi să-l aruncăm într-una din aceste gropi... ! (Gen. 37:18-20).Toată această scenă ne aminteşte despre Pilda vierilor redată de către Matei cap. 21 v 37-39. “La urmă, a trimis la ei pe fiul său, zicând: Dar vierii când au văzut pe fiul, au zis între ei: . Şi au pus mâna pe el, l-au scos afară din vie şi l-au omorât.”

Privind la Iosif în groapă, în temniţă, iar apoi domnitor al întregului Egipt, îl vedem pe Domnul, crucea suferinţelor, şi apoi Domn al slavei, primind toată puterea în cer şi pe pământ, aşa cum Iosif a primit din partea lui faraon totul pe mâna sa. Iosif nu a fost un dictator al Egiptului, dar pentru a-şi arăta credincioşia faţă de încrederea investită în el, a condus Egiptul cu o mână puternică, asemenea “toiagului de fier.” Iosif a avut sarcina de a strânge cereale şi a da hrană Egiptenilor. Tot aşa Domnul nostru are provizii strânse, pentru ca la timpul potrivit să dea hrană “egiptenilor” (întregii omeniri). Pentru succesul misiunii Sale, Isus îi va conduce cu un “toiag de fier”. Acest lucru va fi făcut spre binele omenirii, întocmai precum Iosif a procedat în Egipt, salvând poporul de la moarte. “În urmă, va veni sfârşitul, când El va da Împărăţia în mâinile lui Dumnezeu Tatăl, după ce va fi nimicit orice domnie, orice stăpânire şi orice putere. Căci trebuie ca El să împărăţească până va pune pe toţi vrăşmaşii sub picioarele Sale. Vrăşmaşul cel din urmă, care va fi nimicit, va fi moartea.” (1Cor. 15:24-26).

Mulţumim Tatălui ceresc pentru acest aranjament. Fie Numele Lui binecuvântat în veci de veci. Amin!

Lucrători împreună cu Dumnezeu

« Orice casă este zidită de cineva, dar Cel ce a zidit toate lucrurile este Dumnezeu » (Evr. 3 :4).

După cum vulpile şi-au făcut vizuini şi păsările cerului cuiburi, tot aşa fiii oamenilor şi-au construit aici pe pământ case pentru a se adăposti şi a avea unde să-şi plece capul. În vremelnicia lui, omul a proiectat construcţii de diferite mărimi şi stiluri. Dar nici una din aceste zidiri nu este pentru el o locuinţă veşnică. Pentru ca un lucru să fie etern, el trebuie creat. Iar omul nu poate crea. Creatura nu poate fi creator.
Dumnezeu, care a făcut pe om după “chipul şi asemănarea Sa”, nu va lăsa pentru totdeauna Pământul plin cu “spini şi pălămidă”, şi nici pe om lipsit de o locuinţă veşnică. Vremile aşezării tuturor lucrurilor este aproape. Marele Arhitect (…singurul care face minuni, Ps. 72:18), proiectantul celei mai mari construcţii – edificiul de pace şi dreptate, de un perfect echilibru – a garantat realizarea acestui monument. Acest edificiu este: “Cetatea Dumnezeului celui viu” este “Ierusalimul ceresc” este “Eclesia celor întâi născuţi” este “opera lui Dumnezeu”. . . o adevărată minune. Pe acest vast şantier, « De la răsăritul soarelui până la apusul lui... », lucrăm la edificarea caracterului nostru. « Căci noi suntem împreună lucrători cu Dumnezeu. Voi sunteţi ogorul lui Dumnezeu, clădirea lui Dumnezeu. » (1Corint. 3 :9). Cineva a spus o vorbă înţeleaptă : « Nu-ţi împodobi adăpostul tău pământesc mai mult ca sufletul. Dă atenţie clădirii spirituale. » Dacă opera de creaţie mai dinainte a lui Dumnezeu, în diversitatea ei fără margini, care e cu mult mai presus de înţelegerea noastră trezeşte în noi interes şi adâncă admiraţie, atunci cu cât mai admirabilă şi încântătoare trebuie să fie lucrarea finală a iubirii lui Dumnezeu pe care ne-a descoperit-o prin Cuvântul Său. « Vreau să zic : taina ţinută ascunsă din veşnicii şi în toate veacurile, dar descoperită acum sfinţilor Lui, cărora Dumnezeu a voit să le facă cunoscut care este bogăţia slavei tainei acesteia între Neamuri, şi anume : Hristos în voi , nădejdea slavei. » (Coloseni 1 :26,27).
Cine poate pătrunde în totalitate şi cine poate urmări înţelepciunea lui Dumnezeu de care s-a folosit în alcătuirea şi executarea Planului Său ? Îi mulţumim şi ne simţim fericiţi că nouă ne-a descoperit o mare parte a proiectelor Sale de viitor. Şi pentru ca noi să înţelegem, Dumnezeu a făcut o icoană a acestor lucruri. A făcut lucrul acesta nu pentru a ne însuşi o cunoştinţă istorică despre formele, ceremoniile şi cultura unui anumit popor – în cazul nostru poporul evreu – ci pentru a înţelege substanţa acestui aranjament şi a ne întări credinţa.
« Să-mi faci un locaş sfânt, şi Eu voi locui în mijlocul lor » , a zis Dumnezeu lui Moise pe muntele Horeb. (Exod 25 :8). Cine dintre noi nu a auzit de Beţaleel şi Oholiab, doi meşteri iscusiţi peste care a venit Duhul lui Dumnezeu, duh de înţelepciune, pricepere şi ştiinţă pentru tot felul de lucrări ? (Exod. 31 :2-6). Sub autoritatea lui Moise şi sub comanda acestor doi bărbaţi, astfel înzestraţi de către Dumnezeu, s-a ridicat în pustiul « Sin » un locaş sfânt, după porunca lui Dumnezeu dată lui Moise. Această « casă de aur » a fost una dintre cele mai frumoase construcţii de pe planetă.
Mulţi fraţi, de pretutindeni, care studiază în profunzime « macheta » Planului lui Dumnezeu văd în Beţaleel un tip al Domnului Isus Hristos, constructorul şef al adevăratului Plan. Pentru a vedea cât de mult se indentifică Isus cu Beţaleel comparăm Exodul 31 v 3 cu Isaia 11 v 2. Despre amândoi aflăm că au fost umpluţi cu spiritul înţelepciunii, a priceperii, a cunoştinţei de tot felul.
Numele Beţaleel înseamnă « umbra lui Dumnezeu ». În Evrei citim că Isus este : « ...oglindirea slavei Lui şi întipărirea Fiinţei Lui. » Am citit despre Beţaleel că este fiul lui Uri. Numele Uri înseamnă lumină, lumina Domnului. Cine este adevărata lumină care luminează pe orice om venind în lume ? (Ioan 1 :9). « Eu sunt lumina lumii » (Ioan 8 :12).Beţaleel este fiul lui Uri, fiul lui Hur. Acest Hur - bunicul lui Beţaleel – pe când lupta Israel la Refidim împotriva lui Amalec sub comanda lui Iosua, s-a suit împreună cu Moise şi Aron pe vârful dealului. Acolo i-au sprijinit mâinile lui Moise să stea ridicate, până când Iosua a biruit pe Amalec. Numele Hur înseamnă « cel nobil ». Acest lucru scoate în evidenţă o altă trăsătură de caracter a Domnului Isus. Nobleţea Lui este cunoscută de tot Universul şi de o mare parte dintre fiii oamenilor. A renunţat la poziţia cerească pentru a veni în haosul decadenţei omeneşti la dispreţ şi moarte ruşinoasă, acceptată din iubire în favoarea noastră. « Iată-mă vin ! » (Ps. 40 :7). De asemenea, ap. Pavel aminteşte despre nobleţea iubirii de care a fost animat Isus. În ep. către Romani cap. 5 v 6 citim : « Căci, pe când eram noi încă fără putere, Hristos, la vremea cuvenită a murit pentru cei nelegiuiţi. » Ce sacrificiu, ce iubire altruistă.
Nobleţe înseamnă generozitete, mărinimie, altruism ; înseamnă să pui binele altuia înaintea binelui tău. Aşa a fost Isus pentru noi. « ... a purtat păcatele multora şi s-a rugat pentru cei vinovaţi. » (Isaia 53 :12).
Beţaleel a fost din seminţia lui Iuda. Iuda înseamnă « cel lăudat ». Nu numai Tatăl ceresc a lăudat şi apreciat sacrificiul înţelept al Domnului, ascultarea Sa până la moarte, şi încă moarte de cruce, ci şi cele « zece mii de ori zece mii şi mii de mii... » (Ap. 5 :11-13). Acesta este Leul din seminţia lui Iuda, vrednicul lăudat şi glorificat, umbra Tatălui care, manifestându-şi înalta Sa nobleţe a devenit lumina lumii.
Dacă raţiunea noastră este sănătoasă şi putem crede că Beţaleel este un tip al Domnului nostru Isus Hristos, tot aşa ni se pare potrivit a crede că Oholiab – cel care a ajutat pe Beţaleel la construirea cortului din pustiu – ar putea fi un tip al Eclesiei Sale.
Sensul numelui Oholiab este « cortul tatălui ». atâta vreme cât noi trăim în cortul acesta pământesc suntem consideraţi Templul Său, unde Dumnezeu locuieşte prin Spiritul Sfânt. Apostolul Pavel scria Corintenilor : « Nu ştiţi că voi sunteţi Templul lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi ? » (1Cor. 3 :16). Deci, Eclesia este Cortul Tatălui – un Oholiab – un ucenic a lui Beţaleel, adică al lui Isus.
Deşi pentru construcţia Tabernacolului au lucrat doi meşteri, totuşi numai unul a fost numit special pentru acest lucru – BEŢALEEL. El a fost constructorul şef, capul meşterilor. Tot aşa Isus este Cel mai mare în toate. « El este Capul trupului, al Bisericii. El este începutul, cel întâi născut dintre cei morţi, pentru ca în toate lucrurile să aibă întâietatea. » (Coloseni 1 :18). După cum Beţaleel a avut întâietatea faţă de Oholiab, tot aşa Isus are întâietatea în Eclesia Sa.
Meditând profund la această « icoană » nu vom face altceva decât să ne întărim credinţa şi admiraţia pentru Înţelepciunea Tatălui nostru care, a binevoit să ne descopere atâtea frumuseţi ale Planului Său. A Lui să fie slava şi a Fiului Său, acum şi în veci de veci. Amin !

Privind printre versete

Dumnezeu ne-a dăruit Cuvantul Său ca pe o « regulă infailibilă » pentru credinţa noastră. Acest Cuvânt este standardul inflexibil pentru comportarea corectă a copiilor Săi. Darul pe care Dumnezeu l-a dat omenirii cuprinde atât Cuvântul viu – pe Isus Hristos – cât şi Cuvântul scris, adică Biblia. Prin Isus, care este oglindirea slavei Lui şi întipărirea fiinţei Lui, Dumnezeu a vorbit prin viu grai. În Biblie, vocea lui Dumnezeu se ‘vede’ în litere.
Privind printre versete descoperim un Dumnezeu Atotputernic, plin de Iubire, plin de Înţelepciune, Drept în hotărârile Sale şi fără de vină în judecăţi.
Comentariile de mai jos nu se vor a fi mai mult decât, puncte de vedere asupra unor versete. Trecute prin ‘furcile caudine’ pot părea analizate superficial, dar frumuseţea lor nu se găseşte în înveliş, ci în profunzime.
1) Dumnezeu a zis: “Să fie lumină!” (Genesa 1:3)

Când Dumnezeu a rostit acest lucru, pământul “era”,dar “pustiu şi gol”. Dumnezeu a zis: “Să fie lumină”, nu pentru că în pregătirea planetei ca să poată fi locuită El ar fi avut nevoie de lumină, ci pentru că lumina este vitală şi stă la baza oricărui lucru. Ap. Ioan spune în prima epistolă, (1Ioan 1:5): “...Dumnezeu este lumină şi în El nu este întuneric.” Această lumină a fost reprezentată pe pământul nostru într-un mod admirabil de către Domnul Isus Hristos, (Ioan 1:4-9).
Cine vrea să primească această lumină şi crede în jertfa de pe Golgota, iese din bezna ignoranţei şi a superstiţiilor. Dacă cineva lasă uşa inimii sale larg deschisă, pentru ca lumina Cuvântului să pătrundă în inima lui, atunci această putere îi transformă gândurile, părerile şi purtările. Eliberat de atmosfera întunecată a sistemelor religioase, în care a fost rob, creştinul află adevărul despre Dumnezeu din lumina Sfintelor Scripturi. Întrebarea este: Suntem noi destul de receptivi, pentru a lăsa să pătrundă în inimă lumina de sus, ori ne mulţumim cu lumina obscură pe care o primim de la oameni?
“Să fie lumină.” Amin!

2)“Sfinţeşte-I prin adevărul Tău: Cuvântul Tău este adevărul.”
Cuvântul lui Dumnezeu este busola care orientează corabia vieţii noastre spre portul binecuvântat al liniştii şi păcii Lui, « ...adevărata lumină care, luminează pe orice om venind în lume. » (Ioan 1:9). Din Cuvântul lui Dumnezeu ies la iveală comori nesecate de înţelepciune.
În lupta acerbă cu puterile întunericului, această ‘sabie’ este indispensabilă. Ne putem bizui pe această armă, pentru că niciodată nu vom fi dezamăgiţi.
Cuvântul serveşte de « candelă pentru picioarele noastre... » (Psalm 119 :105), este « o oglindă » (Iacov 1 :23), este « un foc şi un ciocan care sfarmă stânca » (Ieremia 23 :29). «...Cuvântul Domnului rămâne în veac. Şi acesta este Cuvântul care v-a fost propovăduit prin Evanghelie. » (1Petru 1 :25).
Unele cuvinte informează, altele reformează, dar numai Cuvântul lui Dumnezeu transformă. « El de bună voia Lui ne-a născut prin Cuvântul adevărului. »(Iacov 1 :18). În existenţa noastră efemeră să fim credincioşi Tatălui, ‘care ne-a născut’, cât şi Cuvântului Său. Isaac Neuwton, renumitul om de ştiinţă care era şi creştin a spus : « Nu vreau să-mi irosesc timpul fără folos, atunci când trebuie să mă ocup de afacerile Regelui ». Oricând şi oriunde să fim şi noi în afacerile Regelui de drept. Amin !

3) « Cântaţi Domnului, voi cei iubiţi de El, măriţi prin laudele voastre Numele Lui cel sfânt ! » (Ps. 30 :4).
Dumnezeu a înzestrat omul cu preţiosul dar de a cânta, ca să-şi poată exprima atât bucuriile cât şi necazurile, întru-n mod armonios.
Cea mai semnificativă expresie a creştinului este, nu un suspin, ci o cântare. O cântare de laudă pentru Dumnezeu. Cântările sunt o parte a vieţii creştinului. În ele găsim rezonanţa întregii game a sentimentelor umane. Adeseori dorul după o patrie mai bună este stâmpărat de armonia dulce a unei cântări, care ne transportă pe culmile fastuoase ale ‘Munţilor Sfinţi’. Cântările sunt simfonii ale credinţei, în care se împletesc mulţumiri şi laude cu speranţe şi certitudini.
Când în Biblie citim despre o cântare de laudă, ştim că este vorba de un moment important din istoria lui Israel. După ce au trecut Marea Roşie, Moise şi copiii lui Israel au cântat Domnului. Ei au zis : « Voi cânta Domnului, că şi-a arătat slava ...Domnul este tăria mea şi temeiul cântărilor mele de laudă... » (Exod. 15 :1-2).
În cartea Numeri cap. 21 v 17, găsim cântarea fântânei. În 1Sam. Cap. 1 :18, avem cântarea arcului – o cântare de jale. Debora a cântat o cântare când Iabin, împăratul Canaanului a fost smerit de către Dumnezeu înaintea copiilor lui Israel. Ne-ar trbui mult spaţiu să vorbim aici despre toţi cântăreţii Psalmilor, dintre care se distinge în mod deosebit marele cântăreţ David. Cântările evreilor, însă, au amuţit pe malurile râului Babilon, când asupritorii lor le cereau să le cânte cântările Sionului. Acolo au stat jos şi au plâns, refuzând să cânte cântările Sionului pe un pământ străin, (Ps. 137).
Mergând şi noi spre « Canaan » să avem inimile pline cu cântări de laudă, cântând cântece de dragoste pentru Sion, pentru cetatea sărbătorilor noastre. Domnul să ne facă pe toţi cântăreţi iscusiţi. Alături de inegalabilul cântăreţ David să spune şi noi : « Cântaţi Domnului care împărăţeşte în Sion. Vestiţi printre popoare isprăvile Lui. Cântaţi o cântare nouă. Faceţi să răsune coardele şi glasurile voastre. »
Dintre toate cântările cântate de către Israeliţi în diferite ocazii, precum şi imnurile cântate de către credincioşii de astăzi, cea mai frumoasă este – departe de orice nuanţă sectară – cântarea lui Moise şi cântarea Mielului. Ea se aseamănă cu glasul Păstorului Bun, în care sună coarda iubirii împreună cu coarda dreptăţii, şi totul sună cu înţelepciune şi putere. « Mari şi minunate sunt lucrările Tale, Doamne Dumnezeule, Atotputernice ! Drepte şi adevărate sunt căile Tale, Împărate al neamurilor ! Cine nu se va teme , Doamne, şi cine nu va slăvi Numele Tău ? Căci numai Tu eşti Sfânt, şi toate Neamurile vor veni şi se vor închina înaintea Ta... » (Apoc. 15 :3,4). Amin !

Puterea limbii

"Moartea şi viaţa sunt în puterea limbii" (Prov. 18:21)
Pe măsură ce înaintăm în viaţă ne dăm seama tot mai mult de înţelepciunea afirmaţiei prisbiterului Iacov că: "...limba este un mic mădular, ...că este o lume de nelegiuiri,...întinează tot trupul,... este un rău care nu se poate înfrâna...". (Iacov cap. 3). Din acest punct de vedere, limba este cel mai periculos organ din corpul omenesc, datorită influienţei sale.
Iacov care abordează acest subiect ne mai spune că: "Toate soiurile de fiare, de păsări, de târâtoare, de vieţuitoare de mare se îmblânzesc şi au fost îmblânzite de neamul omenesc, dar limba niciun om n'o poate îmblânzi. Ea este un rău, care nu se poate înfrâna, este plină de o otravă de moarte." (Iacov 3:7,8).
Oamenii, oricine ar fi ei, vor răspunde răspunde cândva pentru activitatea limbii lor. De aceea se cere o analiză serioasă şi continuă a cuvintelor pe care le rostim cu limba. "Căci din cuvintele tale vei fi scos fără vină, şi din cuvintele tale vei fi osândit." (Matei 12:37). Limba este purtătorul de cuvânt al caracterului. Cuvintele vorbite de către limba noastră demască gradul de dezvoltare al caracterului.
În "Etica", Baruc Spinoza spunea: "Experienţa ne învaţă pe deplin că, oamenii nu-şi ţin nimic mai puţin în frâu decât limba." Dacă dorim ca limba noastră să fie ţinută sub control trebuie să lucrăm la "cauza care produce efectul". Să trecem dincolo de aparenţe şi să punem degetul pe profunzimi. Noi aruncăm toată vina pe acest minuscul organ, deşi el ar fi fără nici o influienţă dacă inima noastră de la care primeşte comenzi ar fi reglată după voinţa divină. Limba – care din plinătatea inimii vorbeşte – poate ucide integritatea altora, le poate răpi demnitatea ori, dimpotrivă, poate aduce îmbărbătare, mângăiere, iubire, linişte şi pace. Atunci când vorbim de inimă nu ne referim la organul care asigură vehicularea sângelui prin corp, ci la o parte a intelectului nostru. Inima este reprezentanta caracterului.
Cuvântul lui Dumnezeu ne îndeamnă să ne punem frâu limbii. Cum putem face aceasta? Să ne aducem aminte ce se spune despre Domnul Isus: "Şi toţi Îl vorbeau de bine, se mirau de cuvintele pline de har, care ieşiau din gura Lui..." (Luca 4:22).
În ascensiunea noastră spre "Munţii cei Sfinţi", singurul model de urmat este Domnul. Purtarea noastră trbuie să fie ca a Lui. Vorbele plăcute, moderate, pline de compasiune ca ale Lui. Să nu depăşim niciodată hotarele unei raţiunii sănătoase. Adversarul nostru satan stă la pândă, pentru a ne prinde în cursă şi a face să păcătuim cu limba. Să nu-i dăm satisfacţie. Iacov ne spune: "Împotriviţi-vă diavolului şi el va fugi de la voi." (Iac. 4:7).
Se cere vigilenţă deosebită din partea noastră, pentru ca vorbele ce ne ies din gură să ne dezvolte caracterul şi nu să-l distrugă. Să ne lăsăm inima în totalitate la dispoziţia Spiritului Sfânt, pentru ca limba noastră să vorbească mereu despre dreptate, înţelepciune, iubire etc. Prin aceasta vom glorifica pe Dumnezeu şi pe Iubitul Său Fiu. Amin!

Răsplătirea

Când vezi că truda şi sudoarea
S-au prăbuşit în risipire,
Nu regreta, totu-i vremelnic,
Priveşte doar la RĂSPLĂTIRE!

Levit fiind, tu ştii prea bine,
Că nu aici ai moştenire,
Nu te uita ce negri-s norii,
Priveşte doar la RĂSPLĂTIRE!

Urmează-L iubitor pe Domnul
Care ţi-a scris în piept iubire,
Rezistă oricăror tentaţii,
Priveşte doar la RĂSPLĂTIRE!

Nici răsăritul, nici apusul
Nu-ţi fie mentori în gândire;
Să ai coloană vertebrală,
Priveşte doar la RĂSPLĂTIRE!

Fii totdeauna fără frică
În calea ta spre mântuire,
De eşti mustrat păstrează-ţi calmul,
Priveşte doar la RĂSPLĂTIRE!

Nu părăsi câmpul de luptă
Pentru un gest s-au o jignire,
Ridică-ţi ochii înspre munţi,
Priveşte doar la RĂSPLĂTIRE!

Când urlă marea cu putere
Şi valurile-ţi dau de ştire
Că e pericol, fii o stâncă,
Priveşte doar la RĂSPLĂTIRE!

În lumea asta rea şi rece
Tu fii integru în vorbire,
Detestă tot ce-i nedreptate,
Priveşte doar la RĂSPLĂTIRE!

Că toţi cei care au luptat
Pe front, în marea Lui oştire,
Şi-au apărat Stindardul sfânt,
Vor moşteni o RĂSPLĂTIRE!

Vigoarea creştinului

"...bucuria Domnului va fi tăria voastră." Neemia 8:10.
Pentru a ne da seama cu ce ocazie au fost rostite aceste cuvinte, amintesc faptul că după ce dregătorul Neemia a terminat de ridicat zidurile Ierusalimului (la a treia întoarcere din exil), tot poporul s-a adunat în ziua întâi din luna a şaptea şi a zis cărturarului Ezra să ia cartea Legii lui Moise şi să citească în ea. Ezra a citit de dimineaţă până la amiază şi tot poporul s-a bucurat. Atunci dregătorul Neemia, preotul şi cărturarul Ezra, precum şi Leviţii care au fost reabilitaţi de către Neemia şi puşi din nou în slujbe au zis poporului: "Ziua aceasta este închinată Domnului, Dumnezeului vostru... Duceţi-vă de mâncaţi cărnuri grase şi beţi băuturi dulci, şi trimiteţi câte o parte şi celor ce n-au nimic pregătit, căci ziua aceasta este închinată Domnului nostru; nu vă mâhniţi, căci bucuria Domnului va fi tăria voastră." (Neemia 8:9,10).
Neemia, care era un om integru, l-a servit pe Dumnezeu cu inimă curată, cu sinceritate şi onestie deplină. El a venit din Babilon pentru a ridica zidurile Ierusalimului, la 13 ani după Ezra. Era anul al 20-lea de domnie a lui Artaxerxe. Ezra s-a întors în al 7-lea an al lui Artaxerxe.
Numele Neemia înseamnă – mângăierea lui Dumnezeu; cu alte expresii – Iahve consolează. Neemia a fost un caracter puternic şi plin de credinţă în Dumnezeul său. Nu numai că a crezut pe Dumnezeu, dar s-a încrezut în El. Despărţit de ţara natală, de poporul şi părinţii săi, şi pus să-şi dovedească loialitatea faţă de un domnitor păgân, el s-a sprijinit cu totul pe Dumnezeu. Neemia a fost şi un om de rugăciune. Adeseori se ruga: "Adu-ţi aminte de mine, spre bine, Dumnezeule!"
Cunoştinţele pe care Dumnezeu i-a permis lui Neemia să le adune l-au făcut înţelept. Deşi mulţimea cunoştinţelor nu face pe cineva înţelept, totuşi înţelept este acela care aplică cunoştinţele sale după principii divine. Înţelepciunea lui l-a determinat pe rege să-l aleagă consilier al său. Dar Neemia era şi un om de acţiune. A dovedit aceasta prin lucrarea pe care a făcut-o. Când a fost pus la probă şi-a arătat credinţa lui fermă în Dumnezeu. Deşi a fost atacat de către fraţi mincinoşi din propriul său neam, deşi a fost batjocorit de vecini şi a devenit obiectul dispreţului inamicilor săi, el nu a permis nimănui să-l abată de la devotamentul pentru Dumnezeu. Toate aceste calităţi excepţionale ale caracterului posedat de către Neemia, creştinul de astăzi le poate copia.
Cu mult înainte de a se întâmpla cele despre care am amintit, Israel a fost dus în captivitatea Babilonului. Dar captivitatea s-a sfârşit, unii evrei s-au întors la Ierusalim şi sub conducerea lui Zorobabel, Templul a fost reclădit. Pe vremea aceea Neemia a rămas în Babilon ca sfetnic al regelui. Peste câţiva ani i s-a adus vestea că zidurile Ierusalimului au rămas în continuare dărâmate, chiar şi după întoarcerea lui Ezra. Neemia îşi iubea mult naţiunea şi dorea să o vadă restabilită în ţara strămoşească. Primind ştirea de mai sus a postit şi a plâns. Timp de patru luni s-a tot rugat lui Dumnezeu pentru acest lucru. Odată când s-a prezentat în faţa regelui pentru a-şi îndeplini slujba era cuprins de întristare. Deşi era interzis să te prezinţi înaintea regelui cu o faţă posomorâtă, el s-a expus acestui pericol riscant de dragul lui Iahve şi al poporului Său. Regele a observat şi a zis: "Pentru ce ai faţa tristă? Neemia a răspuns: "Trăiască împăratul în veac! Cum să n-am faţa tristă, când cetatea în care sunt mormintele părinţilor mei este nimicită şi porţile ei arse de foc?" I-a cerut lui Artaxerxe să-i dea voie să meargă la Ierusalim ca să reclădească zidurile oraşului. Cererea i-a fost aprobată. I s-a dat o scrisoare de autorizare prin care putea intra în Iuda. I s-a dat material de construcţie, o escortă militară şi a fost trimis la Ierusalim să construiască.
Toţi oamenii de valoare din lume au fost constructori şi nu distrugători. Ajuns la Ierusalim, Neemia nu a spus nimănui cu ce treburi a venit, ci în tăcere a început lucrul. După trei zile şi-a dezvăluit planul conducătorilor lui Israel care, plini de entuziasm au strigat: "Să ne sculăm şi să zidim." Dar nu peste mult au apărut adversarii. Aceştia au zis: "Ce faceţi voi acolo? Vă răsculaţi împotriva împăratului? Neemia le-a zis: "Dumnezeul cerurilor ne va da izbândă. Noi robii Săi ne vom scula şi vom zidi; dar voi n-aveţi nici parte, nici drept, nici aducere aminte în Ierusalim. Când au văzut că zidul se înalţă, duşmanii au făcut o conspiraţie ca să-i împiedice. Neemia s-a rugat lui Dumnezeu şi a pus paznici care să-i apere zi şi noapte împotriva adversarilor. Jumătate din oameni lucrau, iar jumătate erau înarmaţi cu suliţe, scuturi şi arcuri. Cu o mână zideau şi încărcau poverile, iar cu o mână ţineau arma. Văzând Sambalat şi ai săi că nu le merge au schimbat strategia şi au învinuit pe Neemia că a pus profeţi să spună la Ierusalim că el este rege în Iuda. Scopul era să arate că Neemia plănuieşte o răscoală. Au încercat să-l aducă la masa tratativelor spunând: "Vino, şi să ne întâlnim în satele din valea Ono. Îşi puseseră de gând să-i facă rău." Neemia le-a răspuns: "Am o mare lucrare de făcut, şi nu pot să mă cobor." Cu timpul zidurile s-au înălţat şi tot poporul s-a strâns pentru a sărbători acest eveniment.
Din istoria aceasta putem trage câteva învăţături. Evenimentele ce au avut loc în legătură cu Neemia sunt o umbră a experienţelor Eclesiei din Veacul Evanghelic. Aplicate în mod particular aceste evenimente se pot referi la construirea caracterului individual. Fiecare creştin în construirea caracterului său întâmpină diverse şi multiple greutăţi, asemeni lui Neemia. Dar frumuseţea experienţelor lui Neemia este mai evidentă când se aplică întregii Eclesii.
Fără să ne referim la date cronologice, reclădirea casei Domnului din Ierusalim închipuie adunarea laolaltă a poporului lui Dumnezeu din Babilon. Restaurarea tuturor lucrurilor de acolo a însemnat restaurarea adevărurilor fundamentale ale lui Dumnezeu. Acum când ne dăm seama că Dumnezeu s-a folosit de oamenii din trecut pentru a preaumbri un lucru ce avea să fie îndeplinit prin Eclesie, apreciem cu atât mai mult grija şi preocuparea lui Dumnezeu pentru Casa Fiilor.
Isus zice: "Este adevărat că trebuie să vină întâi Ilie şi să aşeze din nou toate lucrurile." (Mat. 17:11). Ilie simbolizează opera Eclesiei dincoace de văl. Prin această operă s-a început restaurarea marilor adevăruri fundamentale, restaurarea vaselor de aur din Casa Domnului. Restaurarea aceasta s-a făcut sub supravegherea Regelui.
Ar fi fost din cale afară de greu să se fi reclădit zidurile Ierusalimului, dacă nu ar fi fost entuziasmul. Ce înseamnă aceasta pentru noi? Aceasta înseamnă că fiecare membru al casei credinţei să fie plin de entuziasm, plin de energie şi curaj pentru a putea purta războaiele Domnului. Avem la dispoziţie toată armătura. "Dumnezeiasca Lui putere ne-a dăruit tot ce priveşte viaţa şi evlavia..." (2Petru 1:3). Să fim, deci, tari şi să ne arătăm plini de bărbăţie pentru Dumnezeu şi pentru poporul Său. Şi atunci... bucuria Domnului va fi tăria noastră. Amin.

Motivaţie:

Acesta este un blog personal. În articolele expuse aici nu am implicat, în nici un fel, credinţa generală a "Asociaţiei Studenţilor în Biblie", chiar dacă majoritatea opiniilor mele coincid cu aceasta. Îmi cer iertare de la toţi cei care s-au considerat ofensaţi de discursurile mele. Repet: acesta este un blog strict personal unde am încercat să "vizualizez" câteva subiecte din Sfintele Scripturi, aşa cum mi-au fost mie descoperite şi cum le-am învăţat de la înaintaşii mei.
Să luăm seama la instrucţiunile ap. Pavel către Tesaloniceni: "Nu stingeţi Duhul. Nu dispreţuiţi proorociile. Ci cercetaţi toate lucrurile şi păstraţi ce este bun", 1Tes. 5:19-21.

Imaginea suferinţei

SUFERINŢA... este tabla neagră pe care inventatorul ne scrie o lecţie pentru viaţă,

SURERINŢA... este întunericul ce redă splendoarea cerului, fără nori, şi plin de stele,

SUFERINŢA... este instrumentul ce ne modelează deseori, pentru a deveni nişte vase de cinste,

SUFERINŢA... este uşa prin care poţi ajunge cel mai repede în prezenţa lui Dumnezeu,

SUFERINŢA... este obstacolul ce te obligă să devii mai puternic şi plin de înţelepciune,

SUFERINŢA... este şansa pe care o primeşti cu scopul de a vedea valoarea adevărată a oamenilor,

SUFERINŢA... este şcoala în care câştigi mari virtuţi şi care-ţi formează caracterul,

SUFERINŢA... este cuvântul prin care înţelegi cel mai bine iubirea lui Dumnezeu.

Adevăraţii credincioşi de-a lungul veacurilor au suferit, dar cu cât au fost mai credincioşi cu atât au suferit mai mult; nu cu cât au fost mai credincioşi au suferit mai puţin.

Isus a spus: "În lume veţi avea necazuri" (Ioan 16:33). Apostolul Pavel spune: "Toţi cei ce voiesc să trăiască cu evlavie în Hristos Isus, vor fi prigoniţi." (2Tim. 3:12).

Dacă a înţeles cineva că lucrurile rele se întâmplă oamenilor lui Dumnezeu, acela cu siguranţă a fost apostolul Pavel. EL spune în 2Cor. 4:8: "Suntem încolţiţi în toate chipurile, dar nu la strâmtorare; în grea cumpănă, dar nu deznădăjduiţi; prigoniţi, dar nu părăsişi; trântiţi jos, dar nu omorâţi. Purtăm totdeauna cu noi, în trupul nostru, omorârea Domnului Isus, pentru ca şi viaţa lui Isus să se arate în trupul nostru."

Dumnezeu are un scop pentru suferinţa noastră.

Nu uita ...suferinţa va trece, dar în urmă va rămâne...binecuvântarea!

Dumnezeu să te binecuvânteze!!!

Mulţumiri fr. George Tabac, USA.

Profeţii

Când vorbim despre profeţi, nu trebuie să ne imaginăm nişte oameni cu aspect fizic deosebit. Erau oameni obişnuiţi, "supuşi aceloraşi slăbiciuni ca şi noi", dar au vorbit de la Dumnezeu, mânaţi de Spiritul Sfânt. Fie că au fost păstori, plugari, culegători de smochine, Dumnezeu i-a înzestrat cu înţelepciune pentru a putea transmite prin ei poporului Israel mesajele Sale.

Profeţii au fost simbolizaţi de către turnul pe care un gospodar l-a zidit în via sa, (Mat. 21:33). Ei au fost gardienii care au vegheat ca, Israel să păzească Legea şi să nu cadă în imoralitate. Cu toate acestea, toţi profeţii au avut de suferit. Pe unii i-au răstignit şi omorât, pe alţii i-au bătut în sinagogi şi prigonit din cetate în cetate. Menirea profeţilor nu a fost doar să fie îndrumătorii lui Israel ci, ei au fost nişte vizionari care, privind mereu la ornicul timpului, "...cercetau să vadă ce vreme şi ce împrejurări avea în vedere Duhul lui Hristos, care era în ei, când vestea mai dinainte patimile lui Hristos şi slava de care aveau să fie urmate." (1Pet. 1:11).

Chiar dacă, "...Legea n-a făcut nimic desăvârşit...", ea are meritul că a dat naştere unor oameni integri faţă de Dumnezeu – numiţi Profeţi.

Profeţii lui Israel nu trebuie confundaţi cu "vechii profeţi asirieni", sau cu ghicitoarele "sibile", care în antichitate preziceau viitorul.

Noi astăzi ne folosim de lampa profetică, admirând înţelepciunea lui Dumnezeu care a întocmit un Plan armonios de răscumpărare şi restaurare a omului, şi care se duce la îndeplinire după cum l-au descris Profeţii. "Şi avem cuvântul proorociei făcut şi mai tare; la care bine faceţi că luaţi aminte, ca la o lumină care străluceşte într-un loc întunecos, până se va crăpa de ziuă şi va răsări Luceafărul de dimineaţă în inimile voastre." (2Pet. 1:19).

Despre viitoarea Împărăţie a lui Dumnezeu au vorbit douăzeci şi patru de profeţi. Aducându-se acest argument se crede că, cei douăzeci şi patru de profeţi ai Vechiului Testament se identifică cu cei douzeci şi patru de bătrâni descrişi în Apocalipsa.

1. "Enoh" – este cel dintâi dintre profeţi care a proorocit viitoarea Împărăţie a lui Hristos şi a Miresei Sale. Despre Enoh ştim că, la vârsta de 65 ani a născut pe Metusala, cel mai longeviv dintre fiii oamenilor. După aceasta, Enoh a trăit 300 ani cu Dumnezeu. Versetul 24 din Genesa cap.5, ne spune: "...apoi nu s-a mai văzut, pentru că l-a luat Dumnezeu." De la acest "pionier" al profeţilor reţinem cuvintele pe care Iuda le redă în epistola sa: "Şi pentru ei a proorocit Enoh, al şaptelea patriarh de la Adam, când a zis: "Iată că a venit Domnul cu zecile de mii de sfinţi ai Săi, ca să facă o judecată împotriva tuturor, şi să încredinţeze pe toţi cei nelegiuiţi, de toate faptele nelegiuite, pe care le-au făcut în chip nelegiuit, şi de toate cuvintele de ocară, pe care le-au rostit împotriva Lui aceşti păcătoşi nelegiuiţi."(Iuda v14,15).

2. "Iacov" – a fost un alt profet. El afirmă în Genesa 49:10, următoarele: "Toiagul de domnie nu se va depărta din Iuda, nici toiagul de cârmuire dintre picioarele lui, până va veni Şilo, şi de El vor asculta popoarele." Toiagul este simbolul domniei, a autorităţii; iar Şilo înseamnă făcător de pace. Domnul Isus a fost Leul din seminţia lui Iuda, rădăcina lui David. Acestui "Prinţ" al păcii, Dumnezeu îi va da "neamurile de moştenire şi marginile pământului în stăpânire." (Ps. 2:8).

3. "Moise" – este următorul profet. Dumnezeu l-a inspirat să scrie despre începuturile istoriei omului. Din scrierile sale obţinem o înţelegere profundă a scopului pentru care Dumnezeu a pus pe om pe pământ. Aflăm despre căderea omului în păcat şi despre afirmaţia lui Dumnezeu, Genesa 3:15, "Vrăşmăşie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei. Aceasta îţi va zdrobi capul, şi tu îi vei zdrobi călcâiul." Ne descrie făgăduinţa lui Dumnezeu către Avraam. "Căci Avraam va ajunge negreşit un neam mare şi puternic, şi în el vor fi binecuvântate toate neamurile pământului." (Gen. 18:18; 22:18; 26:4; 35:12). Jertfirea viţelului în ziua ispăşirii este o icoană a jrtfei Domnului nostru pentru toţi oamenii. "El este jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre; şi nu numai pentru ale noastre, ci pentru ale lumii întregi." (1Ioan 2:2). Jertfa ţapului reprezintă jertfa Eclesiei Sale. Ţapul, fiind fără grăsime, se mistuia în grăsimea viţelului. Astfel Eclesia se consumă în iubirea Domnului. Sunetul trâmbiţei în anul al 49-lea era anunţarea libertăţii tuturor scavilor şi reîntoarcerea lor la moştenire. Acesta era un an de veselie. În această icoană, noi vedem ridicarea şi restaurarea lumii la chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.

4. "Samuel" – este următorul profet. El descrie profeţia Anei, mama lui. "Domnul omoară şi învie, El pogoară în locuinţa morţilor şi El scoate de acolo." (1Sam. 2:6). Acesta este cel dintâi loc în Biblie unde ni se spune că ce merge în locuinţa morţilor nu rămâne acolo ci, va învia.

5. "Iov" – este alt profet. După ce toate chinurile trec peste Iov şi el rămâne singur în durerea lui, se roagă să meargă în locuinţa morţilor până ce mânia lui Dumnezeu va trece şi-şi va aduce iarăşi aminte de dânsul. Prin aceasta el vorbea de înviere. În durerea lui, inspirat de către Dumnezeu, el afirmă un adevăr de necontestat: "Dar ştiu că Răscumpărătorul meu este viu, şi că se va arăta la urmă pe pământ." (Iov 19:25). Chinurile prin care a trecut Iov reprezintă suferinţele prin care a trecut neamul omenesc de atâtea veacuri. Reabilitarea lui Iov este o icoană a restaurării neamului omenesc la poziţia de stăpân şi domn al planetei.

6. "David" – al şaselea profet. Majoritatea psalmilor săi sunt profeţii. În Ps. 22 v 28,29 spune: "Căci a Domnului este Împărăţia: El stăpâneşte peste neamuri. Toţi cei puternici de pe pământ vor mânca şi se vor închina şi ei; înaintea Lui se vor pleca toţi cei ce se pogoară în ţărână, cei ce nu pot să-şi păstreze viaţa." El va domni cu dreptate. "Scaunul Tău de domnie, Dumnezeule, aste veşnic; toiagul de domnie al Împărăţiei Tale este un toiag de dreptate." Ps. 45:6). El va pune capăt războaielor şi va distruge toate arsenalele de război. "Opriţi-vă, şi să stiţi că Eu sunt Dumnezeu: Eu stăpânesc peste neamuri, Eu stăpânesc pe pământ." (Ps. 46:10). "El potoleşte urletul mărilor, urletul valurilor lor, şi zarva popoarelor." (Ps.65:7). Folosind un limbaj metaforic, în Ps. 72 v 3,4 ne spune că: "Munţii vor aduce pace poporului, şi dealurile de asemenea, ca urmare a dreptăţii Tale. El va face dreptate nenorociţilor poporului va scăpa pe copiii săracului, şi va zdrobi pe asupritor." Atunci "Toate neamurile pe care le-ai făcut, vor veni să se închine înaintea Ta, Doamne, şi să dea slavă Numelui Tău." (Ps. 86:9). Să avem, de asemenea în vedere Ps. 96. Toate acestea Dumnezeu le va face pe pământul în care astăzi este necaz. "...Dumnezeu care a întocmit pământul, l-a făcut şi l-a întărit, l-a făcut nu ca să fie pustiu, ci l-a întocmit ca să fie locuit..." (Isaia 45:18). "Tu ai aşezat pământul pe temeliile lui, şi niciodată nu se va clătina." (Ps. 104:5). "Un neam trece, altul vine, şi pământul rămâne veşnic în picioare." (Ecl. 1:4).

7. "Solomon – autorul cărţii Proverbele. Spune: "Iată, cel neprihănit este răsplătit pe pământ; cu cât mai mult cel rău şi păcătos." )Prov. 11:31).

8. "Isaia" – unul dintre Profeţii mari. El a profeţit că: "Se va întâmpla în scurgerea vremurilor, că muntele Casei Domnului va fi întemeiat ca cel mai înalt munte; se va înălţa deasupra dealurilor, şi toate neamurile se vor îngrămădi spre el. Popoarele se vor duce cu grămada la el, şi vor zice: Veniţi, să ne suim la muntele Domnului, la Casa Dumnezeului lui Iacov, ca să ne înveţe căile Lui, şi să umblăm pe cărările Lui.Căci din Sion va ieşi Legea, şi din Ierusalim cuvântul Domnului. El va fi judecătorul neamurilor, El va hotărî între un mare număr de popoare; aşa încât din săbiile lor îşi vor făuri fiare de plug, şi din suliţele lor cosoare: nici un popor nu va mai scoate sabia împotriva altuia, şi nu vor mai învăţa războiul." (Isaia 2:2-4). Sub noul guvernament, lupul va locui împreună cu mielul... (Isaia 11:4-9). În vremea aceea Hristos va fi steagul popoarelor...(Isaia 11:10:16). Isaia ne mai spune că în ziua aceea, Domnul oştirilor a pregătit tuturor popoarelor un ospăţ de bucate grase şi de vinuri vechi, pe muntele Împărăţiei Sale. Iar moartea va fi nimicită pe vecie. (Isaia 25:6-8). Niciun locuitor nu va mai zice, aşa ca astăzi: sunt bolnav, (Isaia 33:24). Pustiul va înflori ca roza, văile se vor înălţa, iar munţii şi dealurile vor fi plecate, (Isaia 40:4). "Acolo se va croi o cale, un drum, care se va numi Calea cea sfântă: niciun om necurat nu va trece pe ea, ci va fi numai pentru cei sfinţi; cei ce vor merge pe ea, chiar şi cei fără minte, nu vor putea să se rătăcească." (Isaia 35:8).

9. "Ieremia" – a prezis că neamurile pământului vor zice atunci: "Părinţii noştri n-au moştenit decât minciuni, idoli deşerţi, care nu sunt de niciun ajutor."(Ier. 16:19). Dumnezeu dă prin Profet o nădejde: copiii se vor întoarce, din ţara vrăşmaşului, în ţinutul lor. Aici ţara vrăşmaşului este locuinţa morţilor.

10. "Ezechiel" – ne spune că Dumnezeu va lua inima de piatră şi va da poporului o inimă de carne. Copiii nu vor mai suferi pentru păcatele părinţilor şi nici părinţii pentru nelegiuirea copiilor. "Sufletul care păcătuieşte, acela va muri." (Ezech. 18:4). Oile Sale nu vor mai fi înfometate şi jefuite de către păstori corupţi. (Ezech. Cap 34).

11. "Daniel" – vorbeşte despre Împărăţia pe care Dumnezeu o va ridica în mijlocul împărăţiilor pământeşti şi care nu va mai trece de la un împărat la altul, ci ea va dăinui veşnic. (Dan. 2:44). "Domnia, stăpânirea şi puterea tuturor împărăţiilor care sunt pretutindeni sub ceruri, se vor da poporului sfinţilor Celui Prea Înalt. Împărăţia Lui este o împărăţie veşnică, şi toate puterile Îi vor sluji şi-l vor asculta!" (Dan.7:27).

12. "Osea" – profeţeşte că Domnul va stârpi din ţară arcul, sabia şi alte unelte de război şi toţi oamenii vor trăi în siguranţă şi armonie. Vorbeşte despre două zile a câte o mie de ani, începând de la domnul, iar în a treia mie popoarele vor fi ridicate, vindecate şi vor trăi înaintea Domnului. (Osea 6:1-3).

13. "Ioel" – este un Profet care ne dă o imagine completă a zilei Domnului, şi că orcine va chema atunci Numele Său va fi mântuit.

14. "Amos" – este următorul Profet. Din această profeţie se inspiră prisbiterul Iacov în Faptele ap. 15:14-18, când vorbeşte despre ridicarea din nou a casei regale a lui David.

15. "Obadia" – în scurta lui profeţie vorbeşte despre izbăvitorii (Hristos şi Biserica), ce se vor sui pe muntele Sionului ca să judece muntele lui Esau, (întreaga omenire). "Nu ştiţi că sfinţii vor judeca lumea?" (1Cor. 6:2).

16. "Iona" – lucrurile profeţite de el sunt o icoană interesantă a unor întâmplări ce se petrec sub ochii noştri. Iona s-a supărat văzând că evenimentele nu se întâmplă după cum el le-a aşteptat. Noi astăzi trăim într-o zi când oameni din diferite denomenaţiuni predică faptul că planeta noastră va fi arsă cu foc. Dar asemenea lui Iona, ei nu îşi dau seama de vestea lor. Lumea care are să fie arsă este lumea satanei, ordinea de lucruri alcătuită de el, nu pământul literal.

17. "Mica" – este Profetul care a scris despre venirea Împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ, adresând în primul rând o mustrare naţiunilor puternice. Asemenea lui Isaia, Mica profeţeşte că: "În vremile de pe urmă, muntele Casei Domnului va fi întemeiat ca cel mai înalt munte, se va înălţa deasupra dealurilor, şi popoarele vor veni grămadă la el." (Mica 4:1). Legea va veni din Sion şi din Ierusalim cuvântul Domnului. Armele de război vor fi transformate în fiare de plug, şi nu vor mai face război. Fiecare va locui sub viţa şi sub smochinul lui, nu sub al patronului.

18. "Naum" – acest Profet descrie venirea Domnului în mijlocul unei lumi nelegiuite, plină de minciună şi sâlnicie. "Negustorii tăi sunt mai mulţi decât stelele cerului, s-au îngrămădit ca puii de lăcustă care îşi întind aripile şi zboară. Voivozii tăi sunt ca lăcustele, mai marii tăi sunt ca o ceată de lăcuste, care tăbărăsc în dumbrăvi pe răcoarea zilei. În timp ce păstorii tăi dorm, poporul tău este risipit pe munţi, şi nimeni nu-l mai strânge." (Naum 3:17,18). Profetul avertizează, că cei ce fac planuri răutăcioase "...vor fi ca nişte mănunchiuri de spini încâlciţi, şi tocmai cînd vor fi beţi de vinul lor, vor fi mistuiţi de foc ca o mirişte de tot uscată." (Naum 1:10). Dar, "Domnul este bun, El este un loc de scăpare în ziua necazului; şi cunoaşte pe cei ce se încred în El." (Naum 1:7).

19. "Habacuc" – este Profetul care ne informează că: "...pământul va fi plin de cunoştinţa slavei Domnului, ca fundul mării de apele care-l acopăr." (Hab. 2:14). Va fi tot aşa de cu neputinţă pentru cineva ca să nu cunoască pe Dumnezeu, cum ar fi cu neputinţă pentru cineva să fie în fundul mării şi să nu fie ud.

20. "Ţefania" – a prezis că Domnul va fi grozav împotriva zeilor pământului şi îi va face pe toţi să piară. (Ţef. 2:11). Ne mai spune că, după ce va fi mistuită starea nedreaptă şi inechitabilă a societăţii de astăzi, nu prin foc literal ci, prin focul mâniei lui Dumnezeu, atunci nu va mai fi sectarism, ci toate popoarele vor învăţa adevărul. "Atunci voi da popoarelor buze curate, ca toţi să cheme Numele Domnului, ca să-I slujească într-un gând." (Ţef. 3:9).

21. "Hagai" – " spune că dorinţa tuturor popoarelor va veni" (Hag. 2:7), Trad. Engl. "De asemenea şi firea aşteaptă cu o dorinţă înfocată descoperirea fiilor lui Dumnezeu." (Rom. 8:19). Apostolul ne spune "că şi ea va fi izbăvită din robia stricăciunii, ca să aibă parte de slobozenia copiilor lui Dumnezeu." (Rom. 8:21).

22. "Zaharia" – profeţeşte că în ziua aceea multe neamuri se vor alipi de Domnul, iar El va locui în mijlocul lor. Împărăţia viitoare va fi o împărăţie a dreptăţii. Pământul va da rodul său şi cerul roua sa. "Locuitorii unei cetăţi vor merge la cealaltă, şi vor zice: "Haidem să ne rugăm Domnului şi să căutăm pe Domnul oştirilor! Vrem să mergem şi noi!" (Zah. 8:21). Războaiele vor înceta şi neamurilor va fi vestită pacea. "Şi Domnul va fi împărat peste tot pământul. În ziua aceea, Domnul va fi singurul Domn, şi Numele Lui va fi singurul Nume" (Zah. 14:9).

23. "Maleahi" – ne spune că de la răsăritul şi până la apusul soarelui, Numele Său va fi mare pe tot pământul. Soarele neprihănirii va aduce vindecare pentru toată planeta infectată de păcat.

24. "Ioan Botezătorul" – este cel din urmă Profet. Ştim aceasta din spusele Domnului. "Legea şi profeţii au ţinut până la Ioan." (Luca 16:16). Iar Ioan, care a fost profeţit de către Maleahi, a spus despre Isus: "Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii." Ioan 1:29).

Mulţumim Tatălui ceresc pentru că ne-a dăruit aceste indicatoare ce luminează calea peregrinajului nostru, ca să nu ne pierde prin labirintul întunecos al superstiţiilor din lumea rea de azi. Scopul profeţiilor nu este de a ne ajuta să ştim mai dinainte cum şi când se vor întâmpla evenimentele prezise, (dacă s-ar putea cu cifre), ci mai degrabă, scopul lor este să recunoaştem evenimentele când ele se întâmplă, şi astfel să ne fortificăm credinţa. Scopul lor este să ne amintească mereu să "veghem" cum toate lucrurile se duc la îndeplinire, "...după sfatul hotărât şi după ştiinţa de mai dinainte a lui Dumnezeu..." (Fapt. 2:23). Amin!

Victorie asupra ta.

Când niciodată nu te referi la tine însuţi în conversaţie, sau nu înregistrezi faptele tale bune, sau nu vrei să fii lăudat, când cu adevărat vrei să fii necunoscut,...

...aceasta este victorie asupra ta.

Ps. 25:9, Iacov 4:6, 1Cor. 13:4, Prov. 27:2, Mat. 6:2.

Când faptele tale bune sunt vorbite de rău, când dorinţele tale sunt omise, când sfatul tău nu este luat în seamă, opiniile tale sunt ridiculizate, şi tu refuzi ca mânia să se ridice în inima ta, şi chiar refuzi să te aperi, ci suferi totul în linişte, cu răbdare şi iubire,...

...aceasta este victorie asupra ta.

Prov. 19:11, Prov. 15:1-2, Ps. 37:7, 1Pet. 2:19.

Când eşti mulţumit cu orice mâncare, orice ofertă, orice haine, orice climat, orice singurătate, prin voia lui Dumnezeu,...

...aceasta aste victorie asupra ta.

Fil. 4:11, Prov. 15:15, 1Tim. 6:6, Evr. 13:5,6.

Când cu iubire şi răbdare suferi orice dezordine, orice iregularitate, orice nepunctualitate, sau orice neplăcere; când poţi să stai faţă-n faţă cu risipa, nebunia, extravaganţa, insensibilitatea spirituală, şi înduri aşa cum Isus a îndurat,...

...aceasta este victorie asupra ta.

1Cor. 13:3,7; 1Tes. 5:14; Iac. 1:3; Rom. 12:12.

Când poţi să primeşti corectare şi mustrare de la cineva cu o statură mai joasă decât tine, şi poţi să te supui cu umilinţă înăuntru şi pe dinafară, nemanifestând împotrivire sau indignare în inima ta,...

...aceasta este victorie asupra ta

Prov. 15:31; Ps. 141:5; Prov. 10:17; Evr. 12:6,7.

Când poţi să vezi pe fratele tău că prosperă şi îşi are nevoile satisfăcute, şi poţi să te bucuri cu sinceritate cu el în spirit şi să nu simţi invidie, nici să nu ridici întrebări la Dumnezeu, în timp ce nevoile tale sunt mult mai mari şi în circumstanţe mai disperate,...

...aceasta este victorie asupra ta.

Fil. 2:3; Gal. 5:26; Prov 25:27.

Când eşti utat, sau neglijat, sau înadins desfidat, şi nu te ustură, nu te doare această insultă ori nebăgare în seamă, ci inima ta este fericită, fiind vrednic a suferi pentru Hristos,...

...aceasta este victorie asupra ta.

Rom. 8:28; Rom. 8:6-18; 1Cor. 10:13.

Mulţumiri fr. George Tabac, USA.

"Apa Vieţii"

Apa este un element indispensabil vieţii. Reînoirea celulelor trupului vremelnic nu este posibilă fără apă. Unde există apă, există viaţă. Aşa cum apa fizică este esenţială vieţii fizice, tot aşa viaţa spirituală are nevoie de apă spirituală, "apa vie". Despre această "apă vie", Domnul Isus a vorbit femeii din Samaria, la fântâna lui Iacov. Vorbea despre Spiritul Sfânt. "Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie, cum zice Scriptura. Spunea cuvintele acestea despre Duhul, pe care aveau să-l primească cei ce cred în El..." (Ioan 7:38,39).

Apa naturală nu este întrebuinţată numai pentru întreţinerea vieţii fizice, ci şi ca simbol al Botezului, al naşterii din nou. De asemenea simbolizează şi apele adevărului care, ne curăţă de noroiul tradiţiilor şi deşertăciunilor acestui veac. Apostolul Pavel spune bărbaţilor din Efes: "...iubiţi-vă nevestele cum a iubit şi Hristos Biserica şi s-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfinţească, după ce a curăţit-o prin botezul cu apă prin Cuvânt." (Efeseni 5:25,26).

Ceea ce este astăzi simbolizat prin apă, în Împărăţia lui Dumnezeu va fi împlinit. "Nu le va mai fi foame, nu le va mai fi sete; nu-i va mai dogori nici soarele, nici vreo altă arşiţă. Căci Mielul, care stă în mijlocul scaunului de domnie, va fi Păstorul lor, îi va duce la izvoarele apelor vieţii, şi Dumnezeu va şterge orice lacrimă din ochii lor." (Apoc. 7:16,17). În Noul Ierusalim v-a exista apă, citim în Apocalipsa 22 v 1. "Şi mi-a arătat un râu cu apa vieţii, limpede ca cristalul, care ieşea din scaunul de domnie al lui Dumnezeu şi al Mielului." Aceasta este apa vieţii promisă de Isus femeii din Samaria. Este apa despre care a amintit Isus evreilor, în ziua cea mare a praznicului când a strigat: "Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea." (Ioan 7:37).

Din această apă va bea şi poporul Israel, când Domnul se va întoarce şi va ridica din nou cortul lui David. "În ziua aceea, se va deschide casei lui David şi locuitorilor Ierusalimului un izvor, pentru păcat şi necurăţie." (Zaharia 13:1).

În profeţia lui Ezechiel cap. 47, sunt arătate binefacerile iubirii lui Dumnezeu, care se vor revărsa spre mântuirea şi binecuvântarea omenirii ce va vrea să asculte. Aceste binecuvântări sunt zugrăvite prin râul limpede al vieţii. Oricine se va scufunda în deplinătatea iubirii lui Dumnezeu, va câştiga viaţă.

Astăzi mai este valabilă, încă, invitaţia lansată de Dumnezeu prin profet: "Voi toţi cei însetaţi, veniţi la ape, chiar şi cel ce n-are bani! Veniţi şi cumpăraţi bucate, veniţi şi cumpăraţi vin şi lapte, fără bani şi fără plată." (Isaia 55:1). Amin.

"Doamne, auzi-mi glasul...!"

În ultima vreme, tema rugăciunii este tot mai puţin frecventă în discursurile fraţilor. Unii nu abordează acest subiect considerând că este un lucru începător şi face parte din "cele dintâi adevăruri", iar noi "de mult ar trebui să fim învăţători " şi să ne ocupăm de adevăruri mai profunde. Adevărurile începătoare de la care ap. Pavel ne îndeamnă "să mergem spre cele desăvârşite" sunt adevărurile despre care doar vorbim şi niciodată nu le punem în practică. Din această cauză nu putem suporta mâncăruri mai tari şi nu putem trece la adevăruri mai adânci.

Există lucruri începătoare de la care un creştin trebuie să treacă spre cele desăvârşite, dar există şi lucruri "aparent" începătoare care trebuiesc exersate mereu, pentru ca fiinţa nouă ce se dezvoltă în simţurile noastre să poată respira necontenit aerul proaspăt de pe înălţimile Munţilor Sfinţi. Un astfel de lucru este rugăciunea.

Rugăciunea este activitatea primordială în viaţa creştină, este legătura pe care o stabilim cu Dumnezeu pentru a-I aduce laude şi mulţumiri. Cel mai înalt privilegiu la care poate aspira un muritor este primirea în audienţă de către Marele Suveran al Universului. Nimic nu este atât de semnificativ ca rugăciunea. Orice activitate a noastră poate să înşele în privinţa stării sufleteşti. Rugăciunea însă, nu. Ea este barometrul stării noastre sufleteşti. Este o activitate în camera dinăutru a inimii, o activitate de sfinţenie, o activitate fără de care toate altele ni se par fără valoare. Rugăciunea este cea mai înaltă parte a slujbei noastre. "Prin El (Isus Hristos) să aducem totdeauna lui Dumezeu o jertfă de laudă, adică, rodul buzelor care mărturisesc Numele Lui." (Evrei 13:15). Aceasta este recomandarea apostolului. Noi, prin harul lui Dumnezeu, am fost făcuţi o preoţie sfântă, un popor deosebit, un neam ales. Se cade, dar, ca jertfele noastre de laudă să fie mereu pe buzele noastre. "Cine aduce mulţumiri, ca jertfă, acela mă proslăveşte..." (Ps. 50:23).

La sfârşitul cap. 20 din cartea Exodului, citim cuvintele lui Dumnezeu adresate poporului Său: "Să-Mi ridici un altar de pământ, pe care să-ţi aduci arderile-de-tot şi jertfele de mulţumire... În orice loc în care Îmi voi aduce aminte de Numele Meu, voi veni la tine şi te voi binecuvânta." Copiii lui Israel aveau privilegiul de a construi în orice loc un altar de pământ (sau piatră necioplită), pentru a se închina şi a aduce jertfe. Israeliţii spirituali au, de asemenea, un astfel de privilegiu. Atât în comun cât şi în particular, pot să ridice câte un altar Domnului şi, în chip smerit, să adore pe Dumnezeu cu căldură şi sinceritate.

Din cauza obligaţiilor vieţii, a infirmităţilor şi a altor diferite piedici, există mulţi creştini care, uneori, nu se pot bucura împreună cu fraţii lor de adorarea colectivă. Dumnezeu vede mai bine ca oricine greutăţile lor. Dar în orice timp şi din orice loc îşi pot înălţa gândurile spre Tronul harului, şi fără multă ceremonie (fără pietre cioplite), se pot închina cu toată recunoştinţa şi respectul în faţa Creatorului, amintindu-I starea în care se află. Dumnezeu spune: "Voi veni la tine şi te voi binecuvânta."

Să ne aducem aminte de Epafra. Un caracter deosebit. Un om de rugăciune remarcabil. Apostolul Pavel scria Colosenilor: "Epafra, care este dintre'ai voştri, vă trimite sănătate. El, rob al lui Hristos, totdeauna se luptă pentru voi în rugăciunile sale, pentru ca, desăvârşiţi şi deplin încredinţaţi, să stăruiţi în voia lui Dumnezeu. Căci vă mărturisesc că are o mare râvnă pentru voi, pentru cei din Laodicea şi pentru cei din Ierapole." (Coloseni 4:12,13). Ce nobil exemplu! Se pare că în zilele noastre avem şi noi lipsă de astfel de oameni. Sigur că ne bucurăm şi suntem recunoscători faţă de toţi fraţii care ne predică Evanghelia, faţă de toţi care se ostenesc pentru ca, veştile bune să ne vină prin scris. Suntem recunoscători faţă de cei care, călătorind din ţară în ţară, din oraş în oraş, din localitate în localitate, prezintă mesajul Împărăţiei. Dar mai presus de toate acestea şi chiar înaintea lor, noi avem trebuinţă de spiritul rugăciunii, de rugăciunea fierbinte şi plină de zel. Avem trebuinţă ca toate lipsurile să le ducem la Tronul harului. Urechea Tatălui nostru este totdeauna deschisă. El iubeşte stăruinţa noastră în rugăciune.

Se spune că rugăciunea este respiraţia fiinţei noi. După cum corpul nostru are nevoie de aer, ca să poată persista, tot aşa fiinţa nouă are nevoie de rugăciune. Aerul proaspăt de pe înălţimile "Munţilor Sfinţi" îl putem respira numai în societatea lui Dumnezeu. Este necesar să venim mereu, îndrăznesc să spun, chiar într-un mod regulat la picioarele Domnului Isus, pentru a ne reînnoi provizia de aer ceresc. Altminteri, Făptura nouă se asfixiază. Rugăciunea menţine relaţia noastră cu cerul, dându-ne vigoarea şi tonusul spiritual.

Citim despre credincioşii Vechiului Testament, Moise, Iosua, David, Solomon, Ezachiel, Ezra, Neemia, că s-au aruncat cu faţa la pământ ca să laude pe Dumnezeu. Citim despre Domnul Isus, că a căzut cu faţa la pământ înaintea Tatălui. Citim despre diaconul Ştefan, despre ap. Petru, că au îngenuncheat în rugăciune. Deşi noi credem că Dumnezeu cercetează inima şi i-a seama mai puţin la manifestările noastre exterioare, totuşi credem că simte o plăcere atunci când copilul Său vine la rugăciune smerit şi cu respect faţă de El. Dacă comportarea noastră interioară o păstrăm să fie cât mai frumoasă şi în supunere, atunci această stare se va transpune şi în manifestările noastre exterioare. Făpturilor noi li se cade rugăciunea în genunchi. Această formă de închinare este cea mai înaltă expresie de cinstire a lui Dumnezeu. Solomon s-a rugat în genunchi la sfinţirea Templului. Ezra, când a auzit de păcatele poporului, s-a rugat în genunchi. Daniel, chiar în primejdie, pe când era în prinsoarea babiloniană, nu şi-a schimbat programul, ci a îngenuncheat de trei ori pe zi şi s-a rugat lui Dumnezeu. Ap. Pavel, în peregrinajul său, şi-a plecat de multe ori cu drag genunchii pentru toţi creştinii din vremea lui, rugându-se ca Dumnezeu să-i întărească cu putere. Când s-a aflat în Milet , în drum spre Ierusalim, a îngenuncheat împreună cu prisbiterii din Efes.

Toţi cei care au gustat cât de bun este Domnul, care pot privi printre astre şi chiar dincolo de ele, cultivă şi vor cultiva în continuare cu sinceritate şi evlavie, cu pasiune şi credinţă o viaţă adevărată de rugăciune.

Printre darurile secrete pe care un creştin le primeşte de la Dumnezeu, puterea rugăciunii este foarte importantă. În societăţile de fraţi unde rugăciunea este superficială sau chiar neglijată, dovezile unei vieţi spirituale lipsesc. Auzim adeseori despre puterea rugăciunii lui Ilie. Prisbiterul Iacov ne prezintă acest caracter, ca un argument la ce poate face rugăciunea stăruitoare. Deşi pe vremea lui Ilie existau în Israel şapte mii de bărbaţi care nu şi-au plecat genunchii înaintea lui Baal, totuşi Ilie a fost singurul care a dorit ca serviciul lui Iehova să fie restabilit în ţară şi Dumnezeu să arate pe servul Său adevărat. El a dorit, de asemenea, ca Dumnezeu să fie glorificat înaintea poporului şi poporul să se întoarcă la Dumnezeu. Ilie s-a rugat stăruitor pentru acest lucru.

Suntem şi noi plini de gelozie pentru Domnul şi pentru poporul Său? Îi amintim în rugăciuni dorinţa fierbinte pentru stabilirea Împărăţiei Sale? "...nu vă odihniţi deloc! Şi nu-i daţi răgaz, până nu va aşeza din nou Ierusalimul, şi-l va face o laudă pe pământ." (Isaia 62:6,7)

Cele mai mari greşeli în viaţa noastră pot fi cauzate de neglijarea rugăciunii. A rugăciunilor ascunşi în odăiţă, a rugăciunilor în familie, a rugăciunilor în comunitate cu fraţii. Uneori jertfele noastre ni se par atât de slabe, de imperfecte, de incomplete, dar să nu uităm că avem un Mare Preot pus peste casa lui Dumnezeu. El preia aceste jertfe, le completează şi le prezintă în Faţa Tatălui ca pe un merit al Său. Faptele noastre sunt dezbrăcate de orice slăbiciune şi îmbrăcate cu chipul Avocatului nostru. Acest fapt ne aminteşte de placa de aur curat pe care o purta Aron. Ea sta pe fruntea lui Aron şi Aron purta nelegiuirile săvârşite de copiii lui Israel când îşi aduceau darurile la altar. Dacă Aron era preotul lor, noi avem un preot şi mai bun – nu după rânduiala lui Aron ci, după rânduiala lui Melhisedec. După ce a purtat pe fruntea Lui, nu o placă de aur, ci o coroană de spini pentru păcatele noastre, El face în continuare slujba de Mare Preot, mijlocind pentru noi înaintea Tatălui.

"Doamne, auzi-mi glasul, dimineaţa!" – spunea omul după inima Ta, David. Noi Te rugăm auzi-ne glasul şi seara, şi noaptea, că Tu eşti un Dumnezeu îndurător şi milostiv, îndelung răbdător şi bogat în bunătate. Ascultă-ne de fiecare dată când aducem la altar, potrivit voinţei Tale, toate mulţumirile, toată gratitudinea şi respectul nostru, prin Numele Domnului Isus. Te iubim din inimă, Dumnezeule. Tu eşti singura noastră fericire. Adu-Ţi aminte de noi după îndurarea şi bunătatea Ta. Îţi mulţumim! Amin.