Învăţătorul şi Capul nostru – Unul singur, Cristos.
Orice creştere şi orice
progres în lucrurile spirituale, are la bază recunoaşterea autorităţii Domnului
Isus Cristos. Acest lucru trebuie să fie adevărat atât în particular cât şi în
Eclesie.
Eclesia nu este a niciunui
om, nu este proprietatea cuiva de pe pământ, ci “este Biserica Dumnezeului Celui viu, stâlpul şi temelia adevărului.”(1Tim.
3:15).
Eclesia este şi “Biserica Domnului, pe care a câştigat-o cu
însuşi sângele Său.”(F.A 20:28).
Lipsa de progres şi
somnolenţa spirituală în viaţa unui credincios, se datorează lipsei de progres
faţă de Capul său, care este Cristos.
În ep. către Coloseni, cap.2v18,19
avem o învăţătură demnă de luat în seamă. Ap. Pavel atrage atenţia asupra unui
pericol care a avut loc atunci pe vremea lui, şi mereu de atunci încoace, în
toate adunările, fie mici, fie mari. Pericolul de a privi mai mult la fraţii
proeminenţi şi mai puţin la Domnul. Iar unii din ei, fie conştienţi, fie din
neatenţie, îşi asumă această poziţie la care numai Domnul are dreptul.
Apostolul vorbeşte şi de cei
care au o poziţie mai puţin însemnată în eclesie, dar care aprobă un lucru sau
altul fără să cerceteze dacă Scriptura îl aprobă sau nu. Ei spun:”Dacă un frate
capabil zice aşa, eu mă încred în el, şi pun toată responsabilitatea pe aceşti
fraţi proeminenţi. Aceasta înseamnă neloialitate faţă de Domnul, capul nostru.
Amândouă clasele sunt mustrate
de către Domnul. Atât cei care îşi părăsesc condiţia în care au fost puşi,
încercând să forţeze lucrurile pentru a se pune peste moştenirea lui Dumnezeu,
cât şi cei care sunt “sclavii” celor dintâi.
Cristos este cea mai înaltă
autoritate în Biserică. Nici o învăţătură nu trebuie primită dacă nu este în
armonie cu cuvântul lui Dumnezeu. Este adevărat că în Biserica timpurie au
existat fraţi care au ocupat locul de învăţători. Apostolul a scris Evreilor,
cap. 13v17 următoarele: “Ascultaţi de mai
marii voştri şi fiţi-le supuşi, căci ei priveghează asupra sufletelor voastre,
ca unii care au să dea socoteală de ele; pentru ca să poată face lucrul acesta
cu bucurie . . .”
Oriunde Cristos a dat un dar
spiritual, fie darul de păstor, fie darul de învăţător etc, acesta este numai
un favor dat credinciosului în vederea zidirii eclesiei. El nu trebuie să se
laude, ca şi cum acest lucru i s-ar cuveni personal, pentru că este mai
înţelept ca fraţii săi.
În faţa lui Dumnezeu nu
primează predicatorismul nostru oratoric, ci cât de mult iubim pe Domnul şi pe
fraţii, cât de mult seamănă caracterul nostru cu cel al lui Isus.
Dacă cineva are un dar de la
Domnul, el este un serv adevărat al lui Cristos. Acest lucru se vede uşor. Dacă
el nu are darul de la Domnul, atunci nici o autoritate şi nici o adunare nu-l
pot face servitorul adunării. Orice serviciu adevărat se bazează pe autoritatea
Domnului.
Oridecâteori vrem să ştim
cine este autorizat să pună în adunări slujitori – dacă suntem sinceri şi nu
suntem influenţaţi de metode, idei şi obiceiuri ale oamenilor, atunci vom
reveni de fiecare dată la cuvintele apostolului că, Domnul a rânduit şi
rânduieşte într-o adunare pe toţi aceştia.
Niciunul să nu credem că noi
suntem ceva şi că dacă nu am fi noi edificiul adunării s-ar prăbuşi. Domnul
nostru a spus: “Fără mine nu puteţi face
nimic”. Nu fără fratele cutare sau cutare. Fără Domnul – noi nu putem face
nimic. Favorul binecuvântat de a fi acceptaţi în rândurile slujitorilor Săi,
este doar o îndurare din partea Domnului, însă El îşi poate conduce poporul fie
că eu mă pun la dispoziţia Sa, fie că nu.
Adevăraţii slujitori
niciodată nu se vor lăuda cu slujba lor, cu raţiunea lor, cu autoritatea lor,
ci totdeauna vor aprecia cu umilinţă dragostea pe care Domnul a manifestat-o
faţă de ei, folosindu-i în serviciul Său.
Să putem spune şi noi ca ap.
Pavel: “Nu vorbirea noastră, ci puterea
lui Dumnezeu va condus la pocăinţă.” Nu isteţimea de oratori va înclina
balanţa în favoarea noastră. Nu cuvinte de laudă la sfârşitul unui discurs, rostite
de către cineva cu o uşoară batere pe umăr, ne vor duce în bucuria Stăpânului.
Dacă nu avem scrise în inimi trăsăturile de caracter ale Mântuitorului, nu
suntem nimic.
Scopul tuturor celor ce
servesc de la o masă, este acela de a conduce pe cei care îi servesc pe
adevărata cale a supunerii faţă de Cuvântul Adevărului şi a le îndrepta
privirile spre singurul Cap care a fost uns ca Rege şi Domn peste moştenirea
lui Dumnezeu.
Moise, excelentul serv a lui
Dumnezeu şi-a folosit toată energia pentru a întipări în mintea adunării lui
Israel trebuinţa urgentă de supunere faţă de legea care i-a fost dată. El
niciodată nu s-a luptat pentru o poziţie de autoritate. Niciodată nu şi-a
însuşit rolul de domn peste Israel, ci a dovedit în toate lucrurile umilinţă şi
blândeţe. Nu întâmplător, Biblia declară că Moise a fost cel mai blând om de pe
pământ. Toate îndemnurile sale au fost la supunere, dar nu faţă de sine, ci
faţă de Dumnezeu.
Toţi cei care se silesc să
dovedească faptul că ei fac parte din poporul Domnului, fie că ocupă o poziţie
mai joasă, fie mai înaltă, cu toţi trebuie să-şi dea seama că înălţarea la care
aspiră – nu vine după înălţare – ci după înjosire. Acest itinerar l-a parcurs
şi Domnul. Cât de frumoase sunt afirmaţiile lui Pavel: “Deci supuneţi-vă sub mâna cea tare a lui Dumnezeu ca să vă înalţe la
timpul cuvenit.” Timpul prezent nu este timpul cuvenit pentru înălţare. A
ne înălţa astăzi pe noi ori a înălţa noi pe alţii – înseamnă a ne expune
căderii.
Să fim plini de credinţă. Va
veni, desigur, şi timpul înălţării. Dar acest lucru nu este partea noastră.
Este partea lui Dumnezeu. Să ne amintim mereu că orice lucru pe care îl avem de
făcut, este lucru Domnului pe care ni l-a încredinţat nouă.
Să avem totdeauna în inimă şi
minte deviza: Unul singur este Învăţătorul nostru, unul singur este Capul
nostru, iar noi toţi suntem fraţi.
Dumnezeu să vă binecuvânteze!
AMIN!