Armonia frăţească

„Iată, ce plăcut şi ce dulce este să locuiască fraţii împreună!” (Ps. 133:1).

Iubirea şi pacea care domnesc într-o familie sunt comori de nepreţuit. Nimic nu poate tulbura o astfel de armonie unde toţi membri familiei veghează la convieţuirea în dragoste.

O astfel de familie chiar dacă trece uneori prin greutăţi şi încercări nu se dezbină, dimpotrivă îşi cimentează tot mai mult unitatea pentru că are fundamentul pus în dragoste şi acest lucru îi dă putere.

La fel ar trebui să se întâmple în familia lui Dumnezeu.

În Psalmul 133 amintit mai sus, David nu s-a referit la convieţuirea unei familii naturale. El vorbeşte despre familia spirituală, despre legăturile de rudenie a copiilor lui Dumnezeu, a celor ce-şi spun fraţi în Cristos.

Copiii lui Dumnezeu a căror păcate au fost spălate prin sângele Domnului Isus şi care au o credinţă puternică în această jertfă, formează un popor sfânt, un organism viu, care umblă în sfinţenie şi au o unitate de nezdruncinat.

Ancoraţi fiind puternic în credinţa dată odată sfinţilor, ei îşi pun toată încrederea în făgăduinţele lui Dumnezeu. Merg din putere în putere, sudându-şi unitatea frăţească.

„Este un singur trup, un singur Duh, după cum şi voi aţi fost chemaţi la o singură nădezde a chemării voastre. Este un singur Domn, o singură credinţă, un singur botez. Este un singur Dumnezeu şi Tată al tuturor, care este mai pe sus de toţi, care lucrează prin toţi şi care este în toţi.”(Ef. 4:4-6).

Trupul lui Cristos este unul singur. În El nu este dezbinare.

Cei care produc dezbinări o fac din egoism şi sunt lipsiţi de smerenie.

Principiul unităţii eclesiei se poate vedea din activitatea desfăşurată de către apostoli. Autorul cărţii „Faptele apostolilor” ne spune că: „Mulţimea celor care crezuseră era o inimă şi un suflet…” Cei 120 de fraţi strânşi în jurul ap. Petru, au constituit nucleul Eclesiei timpurii.

Prosperitatea şi creşterea Eclesiei s-a datorat unirii în credinţă a tuturor acelora care aveau acelaşi Duh.

Ap. Pavel, care a venit la Domnul mai târziu, chiar dacă a primit Evanghelia „prin descoperirea lui Isus Cristos”, nu a desconsiderat pe ceilalţi apostoli, ci i-a considerat ca stâlpi ai Eclesiei.

Dacă au existat unele devieri de la linia trasată de Domnul, acest lucru s-a întâmplat datorită activităţii satanei care a căutat atunci, ca şi astăzi, să scindeze pe credincioşi şi să-i împartă în partide.

Să ne aducem aminte de prima mare adunare de la Ierusalim, când apostolii şi presbiterii au adus hotărâri concrete, punând capăt neînţelegerilor. Hotărârile luate la Ierusalim au fost respectate de către fraţi. Pavel şi Barnaba în misiunile lor au pus presbiteri în fiecare biserică pe unde au trecut. După ce s-au rugat şi au postit i-a încredinţat în mâna Domnului.

De asemenea, Pavel dă instrucţiuni  copiilor săi în credinţă Timotei şi Tit, poruncindu-le să pună rânduială în toate bisericile prin care trec, la fel cum l-au văzut că a făcut el.

Oamenii lui Dumnezeu care au primit sarcina de a lucra pe câmpul Evangheliei, au purtat pe umerii lor o mare responsabilitate. În Eclesie lucrurile au rămas la fel şi azi. Cine vrea să fie întrebuinţat pentru vestirea Evangheliei, trebuie mai întâi să se cerceteze dacă este în stare să înveţe şi pe alţii. Astăzi nu toţi cei ce trec pe la „amvoane” sunt rânduiţi să vestească Evanghelia.

Domnul doreşte să fie rânduială în Eclesia Sa.

Ap. Petru îndeamnă pe presbiteri: „Păstoriţi turma lui Dumnezeu care este sub paza voastră, nu de silă, ci de bună voie, după voia lui Dumnezeu; nu pentru un câştig mârşav, ci cu lepădare de sine.”(1Pet. 5:2).

Nu numai bătrânii, ci şi credincioşii au responsabilitate. În Scrisoarea către Evrei citim: „Ascultaţi de mai marii voştri şi fiţi-le supuşi, căci ei veghează asupra sufletelor voastre, ca unii care au să dea socoteală de ele…”(Evrei 13:17). „Vă rugăm fraţilor să priviţi bine pe cei c e se ostenesc între voi, care vă cârmuiesc în Domnul şi care vă sfătuiesc.”!Tes. 5:12).

Pentru a strica unitatea credincioşilor, satan pe tot parcursul veacului evanghelic a căutat, şi de multe ori a reuşit, să nască în inima unui credincios mândria, egoismul, fanatismul. Astfel de lucruri se întâmplă şi în zilele noastre. Din când în când ridică la răzvrătire ceata lui Core, Datan şi Abiram.

Unii se cred mai sfinţi ca alţi şi refuză să se asemene cu fratele său, „nenorocitul” de vameş.

Pe cei prinşi în capcana sa, deavolul îi umflă în pene, făcându-i să se considere superiori altora.

De aici, dezbinarea care se iveşte uneori în adunări. Acest lucru este pe placul lui satan.

Nici armonia din Eden nu a fost privită cu plăcere de „şarpele cel vechi”. El a căutat un mijloc, şi a găsit, să tulbure pacea şi liniştea din Paradis. De atunci şi până azi, satan este mânat de aceeaşi ambiţie; să rupă legăturile frăţeşti, să strice unitatea şi armonia din Eclesia lui Dumnezeu.

Deviza lui este să dezbine şi apoi să stăpânească.

Să veghem şi să fim atenţi la toate manevrele înşelătoare ale adversarului. Să nu permitem ca vreun duh de mândrie, de invidie, de ceartă să ne invadeze fiinţa.

Să nu fim Diotrefi, la care să ne placă întâietatea între fraţi.

Îndemnul ap. Pavel spus corintenilor să ne pătrundă mintea şi inima în fiecare zi:

„Vă îndemn fraţilor, pentru Numele Domnului nostru Isus Cristos, să aveţi totdeauna acelaşi fel de vorbire, să n-aveţi dezbinări între voi, ci să fiţi uniţi în chip desăvârşit într-un gând şi o simţire.”(1Cor. 1:10).

AMIN!