Tabletă IX

„Chiar dacă te-am întristat, Ierusalime, nu te voi mai întrista…”(Naum 1:12).

Pentru că dintre toate popoarele pământului, Dumnezeu a ales numai pe Israel, de aceea când a rătăcit de la calea dreptăţii, a fost pedepsit şi lăsat să meargă în robie. Dar chiar şi atunci când au fost mâhniţi, Dumnezeu i-a iubit şi s-a îndurat de ei datorită legământului încheiat cu părinţii lor. În Plâgerile lui Ieremia, citim: „… când mâhneşte pe cineva, Se îndură iarăşi de el după îndurarea Lui cea mare: căci El nu necăjeşte cu plăcere, nici nu mâhneşte bucuros pe fiii oamenilor.”

La Dumnezeu există o limită în încercare. El ne dă încercarea şi, „Ferice de omul pe care-l pedepseşti Tu, Doamne, şi pe care-l nveţi din legea Ta.”(Ps. 94:12), dar tot El pune capăt încercării. Încercările noastre vor lua sfârşit doar atunci când vom ajunge fiecare la hotarul de apus al vieţii noastre.

„Este adevărat,citim în ep. către Evrei, că orice pedeapsă, deocamdată pare o pricină de întristare şi nu de bucurie; dar mai pe urmă aduce celor ce au trecut prin şcoala ei, roada dătătoare de pace a neprihănirii.”

Să nu ne rugăm ca încercarea să fie oprită, că tot nu va fi oprită până când Domnul nu-şi atinge scopul Său ci, mai degrabă, să ne rugăm ca Domnul să ne dea puteri pentru a rezista încercării.

Valurile furioase ale mării înspumegate se vor linişti doar la poruncă Divină. Numai atunci se va aşeza liniştea. Poate că peste un timp vom fi tot atât de fericiţi pe cât suntem azi de întristaţi. Cel ce trimite norii încercării îi va transforma în binecuvântări.

Să avem răbdare! Să avem încredere! Să zicem: Doamne, ajută-ne!

Amin.