Foc din cer

Porunca dată de către Dumnezeu părinţilor noştri Adam şi Eva: “Creşteţi, înmulţiţi-vă, umpleţi pământul şi supuneţi-l”, a fost aplicată numai după ce Adam şi Eva au fost izgoniţi din grădina Edenului.

În aceste condiţii, lucrând cu multă trudă pământul, şi în sudoarea feţei mâncându-şi pâinea, în sânul primei familii a venit în existenţă cel dintâi fiu al lor, Cain.

Atunci mama Eva a execlamat:”Am căpătat un om cu ajutorul Domnului.”

Mai târziu s-a născut Abel.

Nu avem niciun indiciu despre modul cum au crescut copiii, dar la maturitate îi vedem apucând drumuri diferite. Unul şi-a ales păstoritul, iar celălalt lucrător de pământ.

Nu ştim dacă Adam şi-a educat copiii în spiritul reverenţei faţă de Dumnezu şi aducerii de jertfe ca mulţumire. Dar după o bună bucată de vreme îi vedem pe cei doi aducând fiecare câte o jertfă Domnului.

Cain a adus prinosul său din roadele pământului, iar Abel din oile întâi născute ale turmei sale.

Nu ni se dau toate amănuntele, dar din istorisirea faptelor reiese că Dumnezeu a privit cu plăcere spre Abel şi jertfa lui, iar spre Cain şi jertfa sa nu a privit cu plăcere.

Întrebarea pentru studentul serios şi preocupat de înţelegerea Planului lui Dumnezeu este: Prin ce au cunoscut cei doi fraţi că Domnul a privit cu plăcere doar spre jertfa lui Abel?

“Lucrurile ascunse sunt ale Domnului Dumnezeului nostru, iar lucrurile descoperite sunt ale noastre şi ale copiilor nostri. . .”(Deuteronom 29:29). Domnul nu lasă în ignoranţă pe slujitorii Lui. El are plăcere să ne descopere lucrurile Sale. Chiar şi referitor la subiectul nostru El ne dă indicii ca să putem pricepe, (priceperea este ştiinţa sfinţilor) Prov. 9:10).

În paginile Sfintelor Scripturi găsim exemple de modul în care Dumnezeu a răspuns jertfelor primite de către El. Amintesc câteva în acest sens.

1)Când Dumnezeu i-a promis lui Avram ţara Canaan, deşi a crezut acest lucru şi Dumnezeu i-a socotit aceasta ca neprihănire, totuşi Avram a întrebat: “Doamne, Dumnezeule prin ce voi cunoaşte că o voi stăpâni?”(Gen. cap. 15). Domnul îl invită să-I aducă o jertfă. Avram a stat lângă jertfa sa, care nu se mistuia, până când “După ce a asfinţit soarele, s-a făcut un întuneric adânc; şi iată că a ieşit un fum ca dintr-un cuptor, şi nişte flăcări au trecut printre dobitoacele despicate.”(Vers. 17).

2)Când Aron şi fiii lui au fost sfinţiţi pentru slujba preoţiei, după ce au adua jertfe de mulţumire, “Un foc a ieşit dinaintea Domnului, şi a mistuit pe altar arderea de tot şi grăsimile.”(Lev. 9:24).

3)Când un înger al domnului I s-a arătat lui Ghedeon şi i-a zis: “Domnul este cu tine viteazule,” Ghedeon îi cere un semn. L-a primit atunci când a adus ca jertfă un ied cu azimi. Îngerul lui Dumnezeu i-a zis: “I-a carnea şi azimile, pune-le pe stânca aceasta şi varsă zeama. Îngerul Domnului a întins vârful toiagului pe care-l avea în mână, şi a atins carnea şi azimile. Atunci s-a ridicat din stâncă un foc care a mistuit carnea şi azimile.”(Jud. 6:20,21).

4)Când proorocul Ilie era în conflict cu Ahab şi Izabela, îi provoacă pe preoţii lui baal să aducă o jertfă fiecare dumnezeului său. “Dumnezeul care va răspunde prin foc, acela să fie adevăratul Dumnezeu.”(1Împ. 18:24). Proorocii lui baal au strigat de dimineaţă până seara, chemând pe dumnezeul lor până au aiurit, dar nu s-a întâmplat nimic.

Apoi s-a rugat Ilie:”Ascultă-mă Doamne, ascultă-mă pentru ca să cunoască poporul acesta că Tu, Doamne, eştiadevăratul Dumnezeu. Atunci a căzut foc de la Domnul şi a mistuit arderea de tot…”(1Împ. 18:37,38).

5)Când David a fost pedepsit pentru numărătoarea poporului şi a venit o ciumă peste Israel omorând şaptezeci de mii de oameni, Dumnezeu a zis îngerului Său să-i spună lui Gat, pentru ca acesta să-l înştiinţeze pe David, să-I ridice un altar în aria lui Ornan, Iebusitul şi să-I aducă o jertfă. David s-a conformat şi a cumpărat de la Ornan aria cu şase sute sicli de aur. “David a zidit acolo un altar Domnului şi a adus arderi de tot şi jertfe de mulţumire. A chemat pe Domnul şi Domnul i-a răspuns prin foc, care s-a coborât din cer pe altarul arderii de tot.”(1Cron. 21:26).

6)Când Solomon a terminat construcţia Templului de la Ierusalim, s-a rugat lui Dumnezeu.  “Când şi-a isprăvit Solomon rugăciunea, s-a pogorât foc din cer şi a mistuit arderea de tot şi jrtfele…”(2Cron. 7:1)

Concluzie: Toate jertfele plăcute lui Dumnezeu, aduse de către oamenii VT , au fost aprinse de cître Dumnezeu în mod miraculos. Astăzi Dumnezeu procedează într-un alt mod. Micile noastre jertfe, pornind de la rodul buzelor care mărturisesc pe Dumnezeu, se contopesc în jertfa necurmată a Domnului, şi astfel în faţa lui Dumnezeu sunt un miros bine plăcut.

Doamne Dumnezeul nostru, ajută-ne să-ţi aducem totdeauna jertfe neprihănite la care Tu să priveşti cu plăcere.

AMIN! 

Credinţă şi fapte

“Credinţa, dacă n-are fapte este moartă în ea însăşi.”(Iacov 2:17).

Despre credinţă s-au scris multe pagini şi a fost unul dintre cele mai abordate subiecte în discursurile creştinilor în toată epoca evanghelică. Aşa încât, a continua să scrii despre credinţă, poate fi considerat un lucru începător. Eu, însă, îmi asum acest risc. “Credinţa este darul lui Dumnezeu.”(Efes. 2:8). “Fraţii mei, ce-I foloseşte cuiva să spună că are credinţă, dacă n-are fapte? Poate oare credinţa aceasta să-l mântuiască?(Iacov 2:14).

Informaţiile pe care le avem din scrisoarea lui Pavel către Evrei, cap. 11, ne spun despre credinţă că este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd. O altă traducere spune în felul următor: “Credinţa este substanţa celor nădăjduite; convingerea despre cele ce nu se văd.” Credinţa este, de fapt, înţelegerea şi aprecierea intelectuală a Cuvântului lui Dumnezeu, care se bazează pe o deplină încredere în acest Cuvânt.

Credinţa unui creştin se bazează pe făgăduinţele lui Dumnezeu. El trebuie să-şi dovedească credinţa prin înfăptuirea datoriei pe care o are faţă de Domnul.

Când timpul despărţirii a sosit, Domnul Isus a spus discipolilor Săi, că va ruga pe Tatăl să le trimită un alt Mângâitor, adică Spiritul Sfânt. După ce Domnul s-a înălţat, apostolii au aşteptat împlinirea făgăduinţei, crezând cu toată puterea în aceasta. Întorşi la Ierusalim, în camera de sus, ei stăruiau cu toţii în rugăciuni şi cereri.

Credinţă nu înseamnă să ai doar o concepţie intelectuală despre un lucru, ci convingerea că acel lucru, deşi nevăzut, există în realitate.

Nu fiecare credincios posedă aceeaşi măsură s-au grad de credinţă. Unii au multă cunoştinţă, dar le lipseşte credinţa. Alţii, dimpotrivă, au multă credinţă, dar le lipseşte cunoştinţa. Şi, cunoştinţă puţină amestecată cu râvnă peste măsură, duce la catastrofe pe tărâm religios. Ce-i de făcut? Să ne însuşim bine ce ne spune ap. Pavel în Romani cap. 12 v 3.

Dumnezeu a înzestrat Eclesia timpurie cu diferite daruri ale Spiritului Sfânt, adică: înţelepciune, cunoştinţă, credinţă, darul tămăduirilor, puterea să facă minuni, felurite limbi etc. Toate acestea le găsim descrise în 1Cor. Cap. 12, îcepând cu versetul 8. Mai târziu unele din aceste daruri n-au mai fost întrebuinţate de apostoli, dar credinţa a rămas, pentru că: “…fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui.”(Evrei 11:6). Este esenţial pentru creştin să-i crească credinţa.”Cel neprihănit va trăi prin credinţă.”(Evrei 10:38).

Dumnezeu a văzut de bine ca, istoria viţii oamenilor credincioşi să fie consemnată în Cuvântul Său. Ap.Pavel a scris în ep. către Romani: “Şi tot ce a fost scris mai înainte, a fost scris pentru învăţătura noastră, pentru ca, prin răbdarea şi mângâiera pe care o dau Scripturile, să avem nădejde.”(Rom. 15:4).

Despre Avraam se pomeneşte adesea că este tatăl credincioşilor. Dar au fost mulţi alţii înaintea lui Avraam care au manifestat credinţă. În capul listei din Evrei cap. 11, îl găsim pe Abel. Despre Abel citim că: “Prin credinţă a adus lui Dumnezeu o jertfă mai bună decât Cain. Un alt exemplu este Enoh, despre care Pavel ne spune că prin credinţă a fost mutat de pe pământ ca să nu vadă moartea.

Un alt credincios a fost Noe. Deşi, până la el nu căzuse ploaie pe pământ şi el niciodată nu văzuse o furtună, totuşi când Dumnezeu i-a spus să facă o corabie că va aduce un potop, el nu s-a îndoit ci, a crezut şi plin de respect faţă de Dumnezeu a făcut o corabie pentru a salva pe membrii familiei sale. Apostolul încheie frumos versetul 7: “. . . şi a ajuns moştenitor al neprihănirii care se capătă prin credinţă.” Ce frumos!

Mai târziu apare pe scena lumii Avraam, faţă de care Dumnezeu a întins coarda încercării până aproape de limita credinţei, pentru a zugrăvi cât mai frumos marele sacrificiu ispăşitor de pe Golgota.

Suprema încercare a lui Avraam a fost atunci când Dumnezeu a cerut să jertfească pe unicul lui fiu, pe Isaac. Avraam n-a ezitat şi nici nu a dezvăluit nimănui acest secret ci, l-a păstrat în inimă şi a plecat la îndeplinirea lui, crezând, cum zice Pavel în Evrei,  “. . .se gândea că Dumnezeu poate să învieze chiar şi din morţi: şi, drept vorbind, ca înviat din morţi l-a primit înapoi.”(Evrei 11:19). Avraam este un erou al credinţei ca nimeni altul. Pe drept i s-a dat numele de tatăl credincioşilor.

Sfintele Scripturi vorbesc despre mulţi eroi ai credinţei. Nu-i putem aminti pe toţi acum. Vreau doar să remarc fatul că, toţi aceştea şi-au dovedit credinţa prin fapte.

Domnul doreşte ca poporul Său să ştie acest lucru şi să-şi dovedească credinţa prin fapte.

Dovada credinţei noastre ne dă perspectiva de a fi credibili în slujirea noastră. Slujbă înseamnă totdeauna sacrificiu şi încercare.

Fidelitatea şi credincioşia celor din Filipi l-au bucurat mult pe Pavel. În scrisoarea pe care le-o trimite, atinge într-un verset cuvinte de o rară şi profundă valoare. “Şi chiar dacă ar trebui să fiu turnat ca o jertfă de băutură peste jertfa şi slujba credinţei voastre, eu mă bucur şi mă bucur cu voi toţi.”(Filip. 2:17).

Grija pentru toate bisericile, care îl apăsa în fiecare zi, l-a făcut pe apostol să se intereseze de credinţa lor. Celor din Tesalonic le scrie: “V-am trimis pe Timotei, fratele nostru şi slujitorul lui Dumnezeu în Evanghelia lui Cristos, ca să vă întărească şi să vă îmbărbăteze în credinţa voastră. Astfel, în nerăbdarea mea, am trimis să-mi aducă ştiri despre credinţa voastră, de teamă ca nu cumva să vă fi ispitit Ispititorul, şi osteneala noastră să fi fost degeaba.”(!Tes. 3:2,5).

Încercările care vin peste noi ne dezvoltă puterea credinţei. Chiar dacă încercările nu sunt o pricină de bucurie, iar omul nostru de afară se trece, totuşi omul nostru din interior se înoieşte din zi în zi.

Ap. Pavel numeşte incercările noastre ca pe nişte intristări uşoare, de o clipă, dar care lucrează pentru noi o greutate veşnică de slavă. Dacă credinţa noastră este fermă, ea este mereu ameninţată să fie distrusă. Cel mai înverşunat duşman, care este interesat în distrugerea credinţei noastre este satan. Dacă i-ar fi îngăduit, ar distruge tot. El are diferite agenţii prin care dă atacuri. Bătălia se dă pe toate fronturile. Este nevoie de o credinţă puternică pentru a rezista atacurilor sale.

Îndemnurile ap. Petru sunt foarte potrivite. “Fiţi treji şi vegheaţi! Pentru că potrivnicul vostru, deavolul, dă târcoale ca un leu care răcneşte şi caută pe cine să înghită. Împotriviţi-vă lui tari în credinţă, ştiind că şi fraţii voştri în lume trec prin aceleaşi suferinţe ca voi.”(1Petru 5:8,9).

Când ap. Pavel recomandă armele care sunt necesare creştinului pentru a lupta o luptă bună, (Efeseni cap. 6), zice în v 16: “Pe deasupra tuturor acestora, luaţi scutul credinţei, cu care veţi putea stinge toate săgeţile arzătoare ale celui rău.”

În scrisoarea către Romani cap. 3v28 citim: “Pentru că noi credem că omul este socotit neprihănit prin credinţă, fără faptele legii.” Accentul se pune pe: “fără faptele legii.”Adeseori de la amvoane, acest verset este enunţat incorect. Şi anume: Omul este socotit neprihănit prin credinţă, fără fapte. Se omite a se adăuga “fără faptele legii.”

Tocmai acest lucru voia Pavel să-l transmită neamurilor. Faptul de a fi socotit neprihănit în ochii lui Dumnezeu nu are nicio legătură cu ceremoniile şi sacrificiile legii lui Israel, ci doar daorită  credinţei un om poate fi socotit drept.

Domnul să ne ajute să ne păstrăm credinţa şi un cuget curat pe care unii pierzându-l au căzut de la credinţă.

“Fie Numele Domnului binecuvântat de acum şi până în veac! De la răsăritul soarelui şi până la apusul lui, fie Numele Domnului lăudat.”(Ps. 113:2,3).

AMIN!

  

Zacheu

Când Domnul

Propovăduia mereu

Şi străbătea cetăţile de seamă,

Trăia în Ierihon un şef de vamă,

Era chemat

Cu  numele Zacheu.

Nu semăna cu fariseul

Din Scriptură,

Şi când Isus prin Ierihon trecea

A vrut să-l vadă, însă nu putea,

Avea un handicap,

Era mic de statură.

Şi ca să-L vadă

Pe Isus,

În drumul ce venea a alergat

Şi într-un dud vameşul s-a urcat,

Iar Domnul

Ridicându-şi ochi-n sus,

A spus:

„Zachee dă-te jos degrabă,”

Vreau să rămân în casa ta

Şi să-ţi dau mântuirea Mea;

Zacheu

S-a conformat în grabă.

Şi l-a primit

Cu bucurie-n casă,

Apreciind că Domnul l-a iubit,

Din prima clipă el s-a convertit,

Apoi,

L-a invitat să stea la masă.

În faţa Domnului

S-a oferit,

Din bogăţii şi bunuri adunate,

Să dea săracilor pe jumătate,

Şi de-a năpăstuit

Să dea-mpătrit.

Domnul i-a spus

Cuvinte de iubire,

Care pentru Zacheu au fost balsam,

A înţeles că este fiul lui Avraam

Şi Domnul i-a oferit

Mântuire.

Şi noi am fost cândva,

Urcaţi în „pomii de mândrie”,

Ne-am coborât, suntem noi umiliţi?

Domnul ne vrea Zachei Israeliţi,

Să locuim cu El

O veşnicie!

Haina smereniei

“Aşadar, ca nişte copii aleşi ai lui Dumnezeu, sfinţi şi prea iubiţi, îmbrăcaţi-vă cu o inimă plină de îndurare, cu bunătate, cu smerenie, cu blândeţe, cu îndelungă răbdare.” (Col. 3:12).

Nu am pretenţia că, amintind câteva lucruri despre smerenie, voi spune ceva nou. “. . . nimic nu-i nou sub soare, ne spune Eclesiastul. “Dacă este vreun lucru despre care s-ar putea spune: “Iată ceva nou!” demult lucrul acela era şi în veacurile trecute.”(Ecl. 1:10).

Pentru mine, smerenia este asemenea unui munte înalt, pe care oricât doresc să-l urc, oricâte progrese încerc să fac, nu-l pot cuceri.

Profetul David zice în ps. 61: “Du-mă pe stânca pe care n-o pot ajunge , căci este prea înaltă pentru mine.”

Singurul om care a trăit vreodată pe pământ şi care a atins standardul smereniei, a fost Isus din Nazaret. Despre El citim că: “a fost blând şi smerit cu inima.”

Smerenia este cea mai elegantă şi fastuoasă haină ce se potriveşte unui creştin. Dacă vrem să experimentăm  plinătatea lui Cristos, trebuie să înţelegem profunda noastră nevoie de smerenie. “Nu faceţi nimic din duh de ceartă sau din slavă deşartă; ci în smerenie fiecare să privească pe altul mai pe sus de el însuş. . .El măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuşi n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci s-a dezbrăcat pe Sine însiş, a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor.”(Filip. 2:3,6,7).

În cuvintele descrise, ap. Pavel ne dă o lecţie remarcabilă tuturor credincioşilor, aşezând în faţa noastră un model desăvârşit de smerenie, pe domnul nostru Isus Cristos. El reprezintă măsura smereniei.

Ap. Pavel pentru a imprima cât mai pregnant în cugetele noastre profunzimea înţelesului acestei calităţi, zice despre Domnul: “S-a dezbrăcat de Sine însuş.”Ce profund gândeşte aici Pavel! El foloseşte expresia cea mai potrivită ca să poată defini smerenia. Domnul nostru s-a smerit, s-a făcut ascultător până la moarte şi încă moarte de cruce. Cu alte cuvinte, “s-a dezbrăcat de sine însuş.”

Prea puţine glasuri se aud astăzi chemând la smerenie. Trebuie să fim sinceri şi să recunoaştem acest lucru. Atunci când vom înţelege smerenia lui Isus, o vom putea admira, vom fi zdrobiţi de sentimentul eului, iar Isus ne va face parte de harul smereniei.

Smerenia lui Isus este rădăcina nevăzută a răscumpărării noastre.

Este scris: “El s-a smerit, de aceea Dumnezeu l-a înălţat nespus de mult.”

A recunoscut în toate că Tatăl este mai mare decât El.

În Evanghelia după Ioan ne sunt redate cuvintele lui Isus:

-“Fiul nu pate face nimic de la sine.”

-“Eu nu pot face nimic de la Mine însumi.”

-“Eu nu umblu după slava care vine de la oameni.”

-“M-am coborât din cer ca să fac, nu voia Mea, ci voia Celui ce m-a trimis.”

-“Cuvântul pe care-l auziţi nu este a Meu etc.”

Înainte de Cincizecime, în grupul celor 12, nu găsim multă smerenie. Vreme de trei ani au umblat cu Domnul, iar El le-a predat lecţia cea mai însemnată: “Învăţaţi de la Mine.”

Smerenia este opusul mândriei. Aşa cum mândria este în viaţa noastră pământească, tot aşa smerenia trebuie să fie în viaţa noastră spirituală.

Prin radicala schimbare de la Cincizecime, Duhul lui Isus, cel blând şi smerit. a pus stăpânire pe apostoli.

În psalmul 93 citim: “. . . sfinţenia este podoaba casei Tale, Doamne, pentru tot timpul cât vor ţinea vremurile.”,tot aşa putem spune că smerenia este podoaba sfinţeniei.

Dragostea noastră faţă de Domnul ne este măsurată după dragostea pe care o arătăm faţă de fraţi şi faţă de aproapele nostru. Tot aşa este şi cu smerenia. Noi ne smerim înaintea Domnului, dar dovada că este aşa, este smerenia pe care o practicăm în fiecare zi, faţă de toţi oamenii. Sfântul Pavel îndruma pe Romani: “În cinste fiecare să dea întâietatea altuia . . .”, “Nu umblaţi după lucrurile înalte, ci rămâneţi la cele smerite.”

După aceste reguli trebuie să trăim şi noi. Fiecare să privim pe altul mai presus decât pe noi înşine.

După ce am zdrobit eul vom descoperi, că primejdia mare nu este fariseul de lângă noi, care ne hărţuieşte mereu, ci fariseul dinăuntru, un pic de mândrie, un pic de egoism ascuns în cutele inimii noastre.

Când Domnul îşi va lua în noi locul care I se cuvine, El ne va înălţa. Dacă îL avem pe El, ne pierdem pe noi, dar existăm în El. Dacă ne avem pe noi, încrezându-ne în sfinţenia noastră, în înţelepciunea noastră, fiind mândri de talentele noastre proprii şi de avansul pe care îl avem faţă de alţii în cunoştinţe, îl pirdem pe El.

Să umblăm smeriţi pentru a fi feriţi de aceste lucruri!

Amin.

                                  Doamne,

Fă-mă un instrument al păcii Tale:

Acolo unde-i ură, îngăduie-mi să seamăn iubire;

Acolo unde-i rănire, iertare;

Acolo unde-i îndoială, credinţă;

Acolo unde-i disperare, speranţă;

Acolo unde-i întuneric, lumină şi,

Acolo unde-i întristare, bucurie.

Dumnezeiesc Stăpân:

Dă-mi putere

Să nu caut întâi consolarea-mi , cât să-i consolez pe alţii;

Să nu caut să fiu înţeles, cât să-i înţeleg pe alţii;

Să nu caut întâi a fi iubit, cât să-i iubesc pe alţii,

Căci doar prin dăruire primim,

Numai iertând suntem iertaţi

Şi doar murind ne naştem pentru o viaţă veşnică!

Francesco d’Assisi

Trenul vieţii

Suntem în plină călătorie spre punctul terminus al vieţii. Comparaţia vieţii cu o călătorie într-un tren pare a fi banală, dar este destul de sugestivă.

Trenul vieţii aleargă mereu. Prin faţa ochilor noştri defilează oraşe, munţi, câmpii, poduri, tunele, semnale, macazuri etc. Poate că nu demult am trecut printr-un tunel întunecos; moartea cuiva drag, un accident, o boală, o decepţie etc. Trenul a încetinit un pic, apoi şi-a reluat mersul normal.

În staţii coboară mulţi călători, iar alţii se urcă. Unii din cei care coboară lasă în vagoanele trenului averi, situaţii excelente, relaţii, cunoştinţe etc. Dar au luat cu ei la coborâre povara păcatelor, dacă nu s-au pocăit în timpul călătoriei. Să nu aşteptăm oprirea finală pentru a rezolva această chestiune.

S-ar putea întâmpla să fie prea târziu!

          Soldat în luptă

Dacă vrei să fii în oastea Domnului Isus Cristos,

Să te lupţi ca un viteaz şi să fii victorios,

Îmbracă-ţi ca un soldat armătura potrivită

Ca Domnul să te păstreze în armata de elită.

Mijlocul să-ţi fie-ncins cu-adevărul din Scripturi,

Ca să fii ferit în luptă de meschine-nvăţături,

Evanghelia să-ţi fie obiectul muncii tale

Şi apără-ţi conştiinţa de ideile banale.

Când maleficele duhuri vor ochii de la distanţă,

Platoşa neprihănirii să îmbraci ca siguranţă;

Şi în picioarele tale să-ţi i-ai râvna „veştii bune”

Ca să croieşti cărări drepte când te afli-n misiune.

Peste toate să-ţi i-ai scut credinţa biruitoare,

Care te va apăra de săgeţi otrăvitoare.

Având coiful pus pe cap, toate-ţi vor fi protejate,

Duhurile răutăţii vor fi neutralizate.

Să ai cu tine Cuvântul, sabia Duhului Sfânt,

Că tu lupţi lupta credinţei, înrolat prin legământ.

Fii vigilent şi veghează, roagă-te stăruitor ,

De pe câmpul de bătaie să te-ntorci învingător!

Primejdia lăcomiei

Numesc acest subiect „primejdia lăcomiei” şi nu „păcatul lăcomiei”, deşi cred că lăcomia este un păcat. Nici un lacom de avere – ne spune Cuvântul – nu va intra în Împărăţia lui Dumnezeu.

Lăcomia spurcă pe om. (Marcu 7:20-23).

Lăcomia este o poftă exagerată pentru orice lucru. O dorinţă necumpătată pentru a câştiga averi, ranguri, poziţii sociale ori eclesiastice. Multe texte ale VT vorbesc despre lăcomie: Exod 18:21; Iov 20:21,22; Prov. 1:19, 28:16; Isaia 57:17. La fel în NT găsim texte ce se referă acest lucru: Efeseni 5:5; Tit 1:7; etc.

Pentru a ilustra cât mai pe înţeles această „pecingine”, această „boală contagioasă”, care este lăcomia, fac un drum până la Avram, când locuia la Betel. Avram s-a simţit bine acolo, dar credinţa lui i-a fost aspru încercată de foametea care a venit, destul de repede, peste Canaan. Avram ar fi putut zice: Acesta este Canaanul, ţara promisă în care curge lapte şi miere? Uite ce foamete a venit. Această ţară nu poate fi comparată nici măcar cu Haldea mea natală. Oare am greşit eu undeva, că Dumnezeu nu şi-a putut ţine promisiunea? Astfel de gânduri s-ar fi putut naşte în inima lui Avram. Dar, nu! El nu a pus nici un moment la îndoială Înţelepciunea lui Dumnezeu, ci s-a dus mereu spre sud până a ajuns în Egipt.

Nu ni se spune dacă pelerinajul în Egipt a fost după voia lui Dumnezeu. Ştim, însă, că acolo Avram a avut necazuri. Sarai era o femeie frumoasă şi Avram şi-a dat seama că Faraon o va pofti, iar el va fi omorât. A propus nevestei sale să spună că este sora lui. Acest lucru a fost o greşeală. Deşi în această greşeală Avram a dovedit lipsă de credinţă, prin mustrarea primită de la Faraon, el s-a întărit în credinţă, iar mai târziu devine prietenul lui Dumnezeu.

La fel şi noi, când greşim şi un frate ne atrage atenţia s-au chiar ne mustră, dacă suntem înţelepţi, acest lucru nu ne va supăra, ci ne va face mai atenţi.

După un timp Avram se întoarce din Egipt în Canaan şi merge mai întâi la Betel, acolo unde a fost cortul său la început. Biblia ne spune că la altarul pe care-l făcuse mai înainte, Avram a chemat Numele Domnului.

În Egipt Avram s-a îmbogăţit mult, la fel şi nepotul săun Lot. Ei locuiau împreună. Deşi pământul Canaanului era fertil, turmele de oi şi cirezile de vite erau prea multe şi era prea greu să mai locuiască împreună. Adeseori păstorii se certau. Este deosebit de sugestiv felul în care Avram a potolit aceste certuri.

În loc să lase ca certurile dintre servitori să crească, lucru ce putea dăuna şi relaţiei cu nepotul său, el a preferat mai bine despărţirea. Nu a ales cel dintâi unde să plece, deşi era întemeiat dreptul acesta pe faptul că Dumnezeu i-a promis lui toată ţara şi nu nepotului său Lot. La fel, Avram era mai bătrân şi ar fi avut prioritate. Dar el nu a fost un lacom. Avea credinţă puternică în Dumnezeu că toate le face spre folosul său şi îi va da ţara seminţiei lui , aşa cum a promis. Şi într-adevăr această întâmplare afost o binecuvântare pentru Avram.

„Binecuvântarea Domnului îmbogăţeşte.”(Prov. 10:22).

În Egipt, Lot a prins gustul luxului, iar când s-a ivit oportunitatea alegerii a ales Valea Iordanului, care semăna cu pământul roditor al Egiptului. Poate că în lăcomia lui a vrut să-l întreacă pe unchiul său cu averea. Şi-a întins corturile până la Sodoma, o cetate aşezată în câmpia Sidimului, devenită simbol a stricăciunii. Valea Sidimului se mai numea şi valea demonilor. În această vale era aşezată Sodoma.

Privită din punct de vedere lumesc, alegerea pe care a făcut-o Lot pare a fi înţeleaptă, dar ea a fost neânţeleaptă din punctul de vedere al lui Dumnezeu.

Nu putem spune că Lot era un om rău, căruia să-i fi plăcut nelegiuirea Sodomei şi pe acest considerent să fi făcut alegerea. Dimpotrivă, Scriptura ne vorbeşte despre „…neprihănitul Lot”, cum el îşi chinuia viaţa în mijlocul Sodomiţilor stricaţi.(2Petru2:7).

Dacă nu a fost un om rău, ne întrebăm: Care a fost cauza unei alegeri spre nefericirea lui şi a familiei sale?

Nu putem şti sigur, dar se pare că mintea lui lumească, lăcomia de a avea cât mai multă avere, posibil ca să placă nevestei şi fetelor sale, l-au făcut ca să aleagă luxul.

Printre cei care azi se pretind poporul lui Dumnezeu, se găsesc unii în starea lui Lot. Îşi aleg felul de viaţă creştină după priceperea minţii lor, conform intreselor pe care le au. Fac compromisuri. Lăcomia îi doboară.

Învăţătura pentru noi din această lecţie este, să urmăm pilda lui Avraam şi nu a lui Lot.

În cei doi sunt reprezentate două clase de creştini. Creştini cu mintea naturală, ca Lot şi creştini cu mintea spirituală, ca Avraam.

Despărţirea dintre ei nu a fost aparenta ceartă dintre păstori. Această ceartă putea fi aplanată uşor.

Pentru Avram, această ceartă a fost o minunată ocazie de a-şi arăta puterea credinţei şi nivelul moralităţii sale înalte la care credinţa ridică pe credincios. Pentru Lot a fost ocazia de a-şi arăta viaţa lumească a inimii sale.

Nu cearta a produs viaţa lumească în Lot şi nici credinţa în Avram; cearta doar a scos la iveală ce fiecare avea în inimă.

Lot umbla prin vedere şi lăcomia inimii sale l-a făcut să aleagă. Dar Avram a umblat prin credinţă şi n-a permis inimii sale să aleagă. Pentru el a ales Dumnezeu.

Privind la aceast episod al vieţii  celor doi, putem învăţa multe la timpul nostru. Trăirea frăţească ne arată că într-o adunare sunt atât caractere Avraam, cât şi caractere Lot.

Toţi ne ospătăm din belşug la „mesele noastre de dragoste”. Toţi credem că suntem bogaţi, din punc de vedere spiritual. Bogăţia, însă, poate fi un factor de despărţire. Despărţirea dintre Avram şi Lot a avut la bază o motivaţie materială. Despărţirile dintre fraţi au motivaţii spirituale şi sunt foarte dureroase.

Darurile pe care Domnul ni le-a dat, nu le-a dat cu scopul ca ele să producă despărţiri, ci le-a dat ca prin ele să ajungem „toţi la unirea credinţei şi a cunoştinţei, la starea de om mare, la înălţimea plinătăţii lui Cristos.

Atunci când darurile nu sunt întrebuinţate conform înţelepciunii de sus, pot fi motive de ceartă.

Trebuie să sesizăm şi un alt aspect: Lot nu s-a despărţit de Avram pe când se aflau amândoi în Egipt. Egiptul este lumea. Imediat ce părăsim lumea şi venim la Isus încep probele.

Nimic nu ne probează mai bine ca iubirea frăţească pe care o arătăm în discuţiile cu fraţii.

Suntem lacomi să ne poziţionăm deasupra altora. Ne guvernează egoismul.

Legile lăcomiei sunt foarte perfide. Acţionează în toate domeniile.

Lot a văzut şi apoi a ales, Avram a crezut pe Dumnezeu şi a lăsat să aleagă pentru el.

Atât în Biblie cât şi în zilele noastre întâlnim multe exemple de lăcomie. Să ne ferim de acest păcat. Noi să avem lăcomia pe care o avea David: „Deschid gura şi oftez, căci sunt lacom după poruncile Tale.”(Ps. 119:131).

AMIN!

Veşnica ocrotire

„Tu mă înconjori pe dinapoi şi pe dinaunte, şi-ţi pui mâna peste mine.” (Ps. 139:5).

Oricare dintre copiiii lui Dumnezeu este îndreptăţit să spună cuvintele psalmistului: „Tu mă înconjuri pe dinapoi şi pe dinainte şi-ţi pui mâna peste mine.” Simţim acest lucru în fiecare zi a existenţei noastre, dar mai ales în timpurile marilor necazuri.

Uneori vărsăm multe lacrimi. Ni se pare că „sabia” s-a împlântat prea adânc şi nici o durere nu-i ca durerea noastră. Dacă El trebuie să ne mustre, atunci să ne supunem. Să nu uităm că lucrarea Lui de mustrare trece prin inima de Tată. Această legătură fundamentală dintre Tatăl ceresc şi fiul Său de pe Pământ, are la bază sângele de la Calvar.

Cei cărora le merge bine astăzi, din toate punctele de vedere, trebuie să simtă compasiune faţă de cei ce trec prin suferinţe, pentru că mâine s-ar putea întâmpla ca necazul să-şi găsească o portiţă şi la ei. Să nu speculăm şi să nu judecăm din ce cauză vine peste cineva o succesiune de necazuri. Acest lucru este între individ şi Tatăl său.

Dumnezeu este, infinit, mai înţelept ca fiii oamenilor. El procedează cu noi pe căi ascunse. Nu-l putem urmări în toate căile Lui, dar are numai gânduri de dragoste şi pace pentru noi.

Când o „piatră” este cioplită aici jos în jos, în valea umbrei morţii, procesul e dureros, dar „El nu necăjeşte cu plăcere, nici nu mâhneşte bucuros pe copiii oamenilor.”(Plângeri 3:33).

Atâta vreme cât stăm în legământ cu Dumnezeu, avem din partea Lui o părintească ocrotire, iar furtunile ce dau peste noi ne duc mai aproape de casă. Ele ne confirmă că suntem copii legitimi ai lui Dumnezeu. Chiar dacă uneori presiunea mâinilor Sale ne doare cumplit, să nu ne împotrivim „Olarului” care vrea să ne facă vase de cinste, frumoase şi folositoare.

Numele Lui să fie binecuvântat!

       BIBLIA

Carte sublimă !

Ce-ai luminat cărarea tinereţii mele,

Şi-ai hărăzit sens nou unei vieţi rebele,

Când te-am pătruns cu adevărat

Şi te-am gustat,

M-ai fascinat,

Eşti candela ce luminează noapte de păcat.

Creeaţie cerească !

Atunci când ţi-am privit umil înfăţişarea

N-am înţeles consemnul şi chemarea ;

Citirea ta m-a captivat,

Am repetat

Stupefiat

Şi-am constatat că reprezinţi Cuvântul întrupat.

Şoaptă Divină!

Duh de viaţă în trupul nostru efemer,

Eşti oglindirea slavei plină de mister,

Tu eşti cerescul har,

Nepreţuit mărgăritar

Primit în dar,

Prin tine îl vedem pe Domnul pe Calvar.

Speranţă vie !

Izvor de binecuvântări şi mângâieri,

Standardul inflexibil al nepermiselor schimbări,

Eşti un Cuvânt nemuritor

De viaţă dătător ;

Eu sunt un călător,

Mi-ai spus s-aştept pe Domnul şi eu aştept cu dor.

Indispensabila odihnă

Fiecare creştin are nevoie de odihnă. Odihnă trupească pentru recreere.

Isus a spus odată ucenicilor care erau obosiţi: “Veniţi singuri la o parte într-un loc pustiu şi odihniţi-vă puţin.”(Marcu 6:31).

Orice lucru nedesăvârşit are nevoie de odihnă. Inclusiv pământul. Aşa a hotărât Dumnezeu. Vă amintiţi despre anul sabatic pe care trebuiau să-l respecte evreii?  Încetau lucrul pământului timp de un an pentru ca el să se odihnească.

După odihnă ne refacem fizic. Suntem mai viguroşi, cu forţe proaspete.

Spre deosebire, însă, de această odihnă trupească, căpătată prin recreere şi somn, noi avem nevoie de odihnă spirituală. Cea mai bună recreere , în acest domeniu, este relaţia şi comuniunea noastră cu Dumnezeu.

Când Domnul zice: “Rămâneţi în Mine”- aceste cuvinte ne transmit ideea de odihnă, de linişte. Odihnă, însă, nu se capătă prin inactivitate. Făgăduinţa odihnei este legată de chemarea la lucru. “Luaţi jugul Meu…”(Matei 11:29).

Dacă evreilor le-a fost dată, prin Lege, o zi din şapte ca să se odihnească, pentru creştini toată viaţa lor de umblare în urmele Mântuitorului este o odihnă; odihnă în făgăduinţele lui Dumnezeu. “Deci, fiindcărămâne ca să intre unii în odihna aceasta, şi pentru că aceeia cărora li s-a vestit întâi vestea bună n-au intrat în ea, din pricina neascultării lor, El hotărăşte din nou o zi: “Astăzi” – zicând în David, după atâta vreme, “Astăzi dacă auziţi glasul Lui, nu vă împietriţi inimile.” (Evrei 4:5,6).

Avem nevoie de odihnă trupească pentru a încetini procesul degradării noastre fizice, dar mai presus de aceasta avem nevoie de odihnă spirituală.

Bucuria vieţii spirituale este direct proporţională cu odihna pe care o avem în Cuvântul Său. Această odihnă este indispensabilă.

Domnul fie binecuvântat!

           

Dreptul de întâi născut

Subiectul în jurul căruia vreau să gravitez puţin astăzi, se referă la pierderea dreptului de “ întâi născut”, prin vinderea lui.

Toţi credincioşii care au făcut un legământ cu Dumnezeu sunt expuşi la acest lucru.

Când vorbim despre dreptul de întâi născut, ne gândim cu toţii la întâmplarea dintre Iacov şi Esau, fii lui Isaac. Acesta este un exemplu foarte bun. “Tot ce a fost scris mai înainte, a fost scris pentru învăţătura noastră . . .” (Rom. 15:4). Dar dacă limităm acest lucru doar la episodul de acolo – este prea puţin pentru noi.

Nu întâmplător Dumnezeu în planul Său a legiferat dreptul de întâi născut. Primul născut era întâiul în vrednicie, întâiul în putere, întâiul în faimă, întâiul în măreţie, întâiul în slavă, întâiul în frumuseţe.

Când Moise binecuvintează pe copiii lui Israel, înainte de moartea lui, zice despre Iosif: “Ţara lui va primi de la Domnul, ca semn de binecuvântare, Cel mai bun dar al cerului, roua, Cele mai bune ape care sunt jos, . . . El are frunuseţea întâiului născut al taurului . . .” (Deut. 33:13,17.)

În ochii lui Dumnezeu întâiul născut, nu numai dintre oameni ci chiar dintre animale, era foarte valoros. “Orice întâi născut este al Meu, chiar orice întâi născut de parte bărbătească din turmele de vaci sau de oi. Să răscumperi cu un miel pe întâiul născut al măgăriţei; iar dacă nu-l răscumperi, să-I frângi gâtul. Să răscumperi pe orice întâi născut al fiilor tăi; şi să nu te înfăţişezi cu mâinile goale înaintea Mea.”(Exod. 34:19,20).

Orice întâi născut al animalelor trebuia adus de jertfă. Întâiul născut dintre oameni putea fi răscumpărat, precum şi întâiul născut dintre dobitoacele necurate, dar nu putea fi răscumpărat întâiul născut al animalelor curate. (Exod 13:13, Numeri 18:17).

Dreptul de întâi născut se poate pierde, fie prin vânzare (vezi Esau), fie prin a fi luat şi dat altuia. (1Cronici 5:1).

Să ne aducem aminte ce valoare mare au avut întâii născuţi ai evreilor din Egipt. Datorită lor toată naţiunea lui Israel a fost eliberată din robia Egiptului.

Să ne aducem aminte cum Dumnezeu a ales pe Israel dintre toate popoarele şi l-a făcut întâiul Său născut. (Deut. 26:16-19).

Aşa cum Israel a fost recunoscut ca întâi născut dintre toate popoarele pământului, tot aşa în epoca evanghelică cei ce formează Eclesia lui Dumnezeu sunt întâi născuţi faţă de lume.

Apreciem înţelepciunea lui Dumnezeeu care ne-a dăruit în acest sens, pentru învăţătura noastră, un tablou semnificativ a celor doi fraţi, Iacov şi Esau.

Iacov este cunoscut sub numele de Israel, popor deosebit al lui Dumnezeu, moştenitorul făgăduinţelor făcute lui Avraam. Urmaşii lui Esau au fost Edomiţii – triburi din arabia.

Când copiiii se zbăteau în pântecele mamei lor, Rebeca nedumerită s-a dus să întrebe pe Dumnezeu despre acest lucru. (Gen. 25:23).

În acest verset putem admira cu toţii atotştiinţa lui Dumnezeu care cunoaşte desfăşurarea lucrurilor înainte de începutul lor. El a văzut că cei doi copii sunt caractere deosebite.

Esau a devenit un vânător iscusit, avea tăria întâiului născut, era bine văzut de toţi, fiindcă era moştenitorul unei părţi îndoite din averea tatălui său. – după cum era legea evrească. (Deut. 21:15-17). În schimb Iacov era un copil de casă, un copil liniştit, iubit de mama sa – Rebeca. Isaac iubea mai mult pe Esau, pentru că mânca din vânatul lui.

Se spune despre Esau că era un om violent, sălbatic, avea ochi ca de vultur şi arcul său niciodată nu a dat greş. S-a asociat cu popoarele păgâne şi puţin îl interesa de Dumnezeul părintelui său Isaac, şi mai puţin , de legământul bunicului său Avraam. A dat prea puţină valoare dreptului de întâi născut.

Pe de altă parte, Iacov moştenise pe Isaac şi avea dragoste pentru făgăduinţele lui Dumnezeu. Îl durea mult faptul că nu el va fi moştenitorul acestor făgăduinţe. Iacov tânjea după binecuvântarea lui Dumnezeu. Credem că mama sa, Rebeca, i-a spus despre profeţia – că cel mai mare va fi slujitorul celui mai mic – şi acest lucru a putut aduce lui Iacov o rază de speranţă. Medita mereu cum să cumpere de la Esau dreptul de întâi născut.

Această ocazie a venit când fratele său s-a întors de la vânătoare flămând.

Între ei a avut loc un dialog. (Gen. 25:30-34). Esau nu a conştientizat legătura dintre dreptul de întâi născut şi moştenirea pe care trebuia să o primească de la tatăl său.

Isaac nu ştia nimic despre această tranzacţie. Când a îmbătrânit a chemat pe Esau să-I dea binecuvântarea. Esau a acceptat fără să-l anunţe pe Isaac că el şi-a  vândut dreptul de întâi născut fratelui său Iacov.

Rebeca şi-a adus aminte de făgăduinţa – cel mai mare va sluji celui mai mic -  şi văzând că Esau nu-şi aminteşte că şi-a vândut dreptul de întâi născut şi nu renunţă la binecuvântare, împreună cu Iacov s-au hotărât să-l înşele pe Isaac.

Ştim cu toţii cum s-au petrecut lucrurile. Isaac după un moment de ezitare i-a dat lui Iacov binecuvântarea.

Când a aflat Esau acest lucru – a scos nişte ţipete – ne spune Gen. 27:34 şi a implorat pe Isaac să îl binecuvinteze şi pe el.

Isaac şi-a dat seama cum s-au petrecut lucrurile şi a zis: “Fratele tău a venit cu vicleşug şi ţi-a luat binecuvântarea, vei trăi din sabia ta şi vei sluji fratelui tău, dar când te vei răscula vei scutura jugul lui de pe gâtul tău.”

Esau s-a aprins de ură împotriva lui Iacov şi zicea: “Zilele de bocet pentru tatăl meu sunt aproape, iar apoi am să ucid pe fratele meu Iacov.”

Aceste intenţii ale lui Esau au speriat-o şi pe Rebeca. Ea l-a sfătuit pe Iacov să fugă pentru un timp din faţa lui Esau, să-şi facă propria lui avere şi să lase moştenirea lui fratelui său. Rebeca şi Iacov  au dat mai multă valoare binecuvântării primite, decât moştenirii averii părinteşti.

Iacov cu credinţa în făgăduinţa lui Dumnezeu a plecat în Mesopotania, în ţinutul Padam Aram, la bunicul său Betuiel, unde a slujit unchiului său Laban pentru ai da de nevastă o fată a lui, care îi

era verişoară.

Prin acest gest pe care l-a făcut Iacov, de a pleca în Padam Aram să-şi caute o soţie, el a împlinit o poruncă a lui Isaac care a zis: “Să nu-ţi iei  nevastă dintre  fetele lui Canaan.”(Gen. 28:6).

În drum spre Haran, îngerul lui Dumnezeu I s-a artat lui Iacov în vis şi i-a repetat promisiunea făcută lui Avraam şi Isaac. Când Iacov s-a trezit din somn a zis: “Cât de înfricoşat este locul acesta! Aici este casa lui Dumnezeu, aici este poarta cerurilor.” (Gen. 28:17).

La timpul nostru şi probabil în toată vârsta evanghelică a existat o dilemă în privinţa învinovăţirii ori a dezvinovăţirii lui Iacov şi a mamei sale pentru că au minţit pe Isaac. Deşi credem că Dumnezeu nu aprobă astfel de căi, totuşi noi nu ne putem permite să criticăm întâmplarea de atunci. Biblia nu arată că Dumnezeu l-a învinuit pe Iacov pentru gestul său, nu l-a mustrat şi nu l-a pedepsit. Şi dacă Dumnezeu nu spune nimic despre un lucru, este înţelept ca nici noi să nu spunem nimic, să nu riscăm a măsura cu măsurile noastre pământeşti.

Unii încearcă să spună că probele şi greutăţile prin care a trecut Iacov, slujind la Laban, ar fi fost pedepse divine. Dar ştim din scripturi, “Căci Domnul pedepseşte pe cine-l iubeşte, şi bate cu nuiaua pe orice fiu pe care-l primeşte.”(Evre 12:6).  Aşa s-a întâmplat şi aşa se întâmplă cu toţi copiii lui Dumnezeu care trec prin încercări. Aceasta nu înseamnă că Dumnezeu şi-a retras favoarea de la noi, dimpotrivă, necazurile noastre sunt semne ale dragostei Sale, prin care pregăteşte pe copiii Săi pentru incomparabila măreţie şi binecuvântare din viitor.

Apostolul se referă la vinderea dreptului de întâi născut, spunând evreilor: “Vegheaţi să nu fie între voi nimeni curvar sau lumesc ca Esau, care pentru o mâncare şi-a vândut dreptul de întâi născut.” (Evrei 12:16).

Esau a fost socotit un om lumesc, care s-a asociat cu păgânii, lua parte la petrecerile lor, neapreciind lucrurile viitoare.

Noi astăzi putem să spunem că Isus a murit şi pentru el, şi jertfa de Răscumpărare îi va da dreptul să se trezească din somnul morţii şi pe baza credinţei va avea posibilitatea să beneficieze de binecuvântările restatornicirii.

La timpul nostru întâlnim mulţi oameni fireşti, de tipul lui Esau, pe care nu-I interesează lucrurile spirituale. Noi nu ştim toate lucrurile care au dus la această stare. Să nu-i osândim, dimpotrivă, să-i privim cu simpatie şi compătimire. Poate că s-au născut aşa, poate că domeniul în care au trăit i-a coborât la un nivel destul de jos pe scara degradării. Nu ştim!

Noi trebuie să apreciem harul lui Dumnezeu făcut nouă, că ne-a născut cu o inimă mai bună. Ne-a făcut să apreciem dreptul de întâi născuţi primit pe baza jertfei Domnului nostru de pe Golgota. Să nu îl vindem!!! Nimic din lumea aceasta nu echivalează cu acest preţ.

Lumea nu are un astfel de drept, de aceea nici nu-l poate vinde. “Toată lumea zace în păcat.”

Afirmaţiile ap. din Evrei 12:16 – se adresează celor care au scăpat de robia păcatului, fiind socotiţi îndreptăţiţi prin sângele de mare valoare a Domnului Isus. Ideea care reese din argumentaţia apostolului este că, e posibil ca în casa credinţei să fie reprezentaţi amândoi fiii lui Isaac. Făgăduinţa lui Avraam stă la dispoziţia tuturora. Unii o vor cîştiga, iar alţii o vor pierde.

Esau a mâncat cu poftă – dar a fost o singură mâncare. Prea mică valoare pentru a achivala un drept de întâi născut.

Uneori şi noi suntem luaţi prin surprindere şi gândim ori poate chiar procedăm ca Esau. Poate că vrem să împăcăm lumea, făcând câte un mic compromis, considerând că nu afectează interesele noastre spirituale. Dar atunci, aproape pe neobservate, schimbăm brâul de curea cu care a fost încins Ilie, cu haina pe care ne-o oferă Ahab şi Izabela.

Să nu ne coborâm în Egipt nici măcar pentru un ceas! Riscăm să rămânem împingând la carăle lui Faraon.

Fericiţi sunt cei care ca şi Iacov renunţă la moştenirea lumească de dragul făgăduinţelor lui Dumnezeu. Nefericiţi sunt cei care iubesc lumea pentru a se bucura de plăcerile ei, pentru a atinge scopuri egoiste, moşteniri pământeşti. Prin această atitudine este posibil să-şi vândă dreptul de întâi născuţi.

 Să nu facem tranzacţii de care să ne fie ruşine cândva!

Să nu dăm moştenirea eternă pentru un “blid” de fericire trecătoare!

Doresc ca Dumnezeul nostru căruia îI sujim, să ne dea putere ca să ajungem cu bine în “Canaan”, în ţara călătoriilor sfinte.

AMIN!

       TATĂL NOSTRU

EL este Cel ce este, fără sfârşit şi început,

EL reprezintă necuprinsul din spaţiul necunoscut,

EL este imanent în Sine, e Creator Inteligent,

EL are-n mână tot controlul şi-n toate e independent.

EL a dus în existenţă tot ce a zis şi a voit,

EL este Cel mai grandios din Universul infinit,

EL e fântâna de viaţă pentru creaţia Sa vie,

EL a fost, este şi va fi o Existenţă-n veşnicie.

EL a născut Înţelepciunea să-i fie ca reprezentant,

EL este Arhitectul slavei, iar Fiul Său executant.

EL e puterea creatoare şi este Dumnezeu Suprem,

EL a adus în existenţă tot ce vedem şi nu vedem.

EL peste omul din pământ Duh de viaţă a suflat,

EL din înţelepciunea Lui cu-nţelepciune la-nzestrat,

EL e iubire, bunătate, iar noi avem în El un ţel,

EL este mântuirea noastră şi Tatăl nostru este EL!

Cumpăna nedreaptă

„Cumpăna înşelătoare este urâtă Domnului…”(Prov. 11:1)

„Pot socoti Eu curat pe cel ce are o cumpănă nedreaptă şi greută-i strâmbe în sac?”

(Mica 6:11)

Cumpăna nedreaptă este înşelăciune. Înşelăciunea în toate aspectele sale este pedepsită chiar de legile omeneşti. Cu toate acestea, în fiecare zi, în relaţiile dintre oameni au loc multe înşelătorii.

Cel ce de Dumnezeu nu se teme, iar de oameni nu îi este ruşine, îşi înşală semenul fără nici un scrupul, considerând pe toţi cei pe care-i pot înşela nişte naivi, lipsiţi de inteligenţă. Cu alte cuvinte…proşti. Dumnezeu, însă, priveşte toate aceste lucruri ca abateri de la cinste. El inspiră pe înţelept să spună: „Cumpăna înşelătoare este urâtă Domnului.”

În zadar se bucură cei îmbogăţiţi pe nedrept, că vine o zi a socotelilor cu Dumnezeu.

Aceasta pe de o parte. Pe de altă parte, în ceea ce ne priveşte pe noi, adeseori ne înşelăm singuri. Fie că ne dăm seama, fie că nu, uneori cântărim în dreptul nostru cu balanţe false. Unele defecte ale noastre nu le luăm în considerare, dar considerăm insuportabile defectele semenilor noştri. Aşteptăm corectitudine de la alţii, atât în relaţiile cu noi, cât şi în relaţiile cu alţii. Aşteptăm cinste de la alţii în relaţiile cu fiscul, cu furnizorii, în timp ce noi avem greutăţi strâmbe în sac.

Trăim într-o lume a nedreptăţii, dar noi ca şi credincioşi suntem chemaţi să fim cinstiţi în toate relaţiile noastre, nu numai cu fraţii, ci cu toţi oamenii. Numai aşa vom fi copiii  Dumnezeului celui drept.

Domnul să ne ajute!

Maturitatea creştinului

„Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil, gândeam ca un copil; când m-am făcut om mare, am lepădat ce era copilăresc.” (1 Cor. 13:11).

Cum se întâmplă în viaţa naturală, aşa se întâmplă şi în viaţa credinţei. Există o vreme a copilăriei, o vreme de bucurie, de euforie şi extaz, o vreme, aş putea spune, a naivităţii. În această perioadă de dragoste ferbinte, de râvnă fără multă pricepere, Marele Gospodar plantează în ogorul inimii sămânţa adevărului peste care trimite ploaia timpurie.

Schimbarea inimii în primele zile ale trezirii noastre, prin care devenim copii ai Săi, este numită în Biblie naştere. Dar cu toată dragoste dintâi, care ne-a umplut toată fiinţa, n-am fost atunci mai mult decât nişte copii născuţi de curând care ne hrăneam doar cu lapte.

După ce am beneficiat din partea lui Dumnezeu în mod paşnic de razele iubirii Sale, El a aşteptat să trecem de la faza copilăriei spre maturitate şi chiar noi am aşteptat acest lucru, cum ne spune ap. Petru: „să creştem spre mântuire.”

Dacă în viaţa pământească un copil nu are o creştere normală, părinţii săi se îngrijorează. Şi dacă dezvoltarea trupului este o întâmplare tristă, cât de trist şi dureros este pentru copilul lui Dumnezeu să nu crească spiritual.

Domnul nostru în pilda cu sămânţa ne spune cum trebuie să rodească pământul: „Întâi un fir verde, apoi spic, după aceea grâu deplin în spic.” Nici un credincios nu se poate aştepta să călătorească prin adâncimile mari ale ştiinţei divine, dacă nu se nutreşte cu hrană tare. Hrana tare este pentru caracterele tari. Recomandarea laptelui ca hrană a creştinului în primul stadiu al vieţii sale spirituale nu se face cu scopul ca el să rămână mereu în acel stadiu, ci de a pune bazele creşterii în Cristos. Vine apoi o vreme când el trebuie să fie în stare a „părăsi”învăţăturile începătoare, în sensul că şi-a gravat bine în minte aceste lucruri, şi să treacă spre cele desăvârşite.

Cel mai important lucru în această etapă de dezvoltare este să fim atenţi la hrană.

Dacă ne lăsăm nutriţi cu amestec de adevăr cu eroare, riscăm să ne deshidratăm şi să devenim anemici. „Oile adevărate, zice Domnul, merg după Păstor pentru că îi cunosc glasul.”

Legile creşterii, în orice domeniu, presupun activitate. Frumuseţea crinilor  care cresc fără să se ostenească, despre care Domnul a vorbit, se datorează activităţii lui Dumnezeu.

Privind la crini şi la toate florile, la iarba de pe câmp, la pomii din grădină cum cresc, să nu credem că şi noi putem creşte la fel, fără efort din partea noastră, bazându-ne pe faptu că Domnul le face pe toate. Dumnezeu a creat condiţii pentru dezvoltare, a pregătit chiar fapte. Noi trebuie doar să umblăm în ele. Este adevărat că Dumnezeu face să crească, dar pentru ca noi să beneficiem de creştere trebuie să îndeplinim unele condiţii cerute de voinţa divină. Dezvoltarea caracterului după principii de dreptate şi iubire este una din condiţii.

Puterea creşterii crinilor vine din pământ şi de la soare. Pentru noi făgăduinţele lui Dumnezeu sunt pământul în care suntem ancoraţi şi am prins rădăcini, iar soarele iubirii lui Dumnezeu toarnă în noi, prin Duhul Sfânt, seva care alimentează creşterea noastră. „Dumnezeasca Lui putere ne-a dăruit tot ce priveşte viaţa şi evlavia, . . .”(2Petru 1:34)

Creşterea noastră în har şi cunoştinţă, progresele noastre, bucuriile noastre, creşterea spre maturizare, toate acestea depind de unitatea noastră cu Cristos, de adorarea profundă pentru Domnul. „Despărţiţi de Mine nu puteţi face nimic.”

Dacă suntem ai Domnului, toate experienţele prin care trecem zilnic ne maturizează, ne fortifică credinţa şi inima noastră devine tot mai largă. Când plăcerea noastră devine împlinirea voii lui Dumnezeu, noi creştem spiritual. Avem sentimentul pe care îl are un instrumentist dintr-o orchestră care cântă o simfonie şi se sileşte a se achita cât mai onorabil de partitura lui. Noi toţi cântăm o simfonie a vieţii. Niciodată muzica nu-i mai armonioasă ca atunci când trecem prin suferinţe, care dau adâncime vieţi. Există un teasc în care suntem puşi, când unul când altul, pentru zdrobire. Atunci când Cel Atotputernic ne zdrobeşte, El ne dă şi binecuvântări. După ce lui Iacov i s-a frânt coapsa în lupta cu îngerul şi a rămas olog, Dumnezeu i-a schimbat numele în Israel – care are şi semnificaţia de „Prinţ a lui Dumnezeu.”

O, de am fi şi noi cândva numiţi astfel! Lăudat să fie Dumnezeu pentru harul pe care ni-l dă în aceste vremuri.

Amin!

Cuvinte credibile

“…fii o pildă pentru credincioşi: în vorbire, în purtare, în dragoste, în credinţă, în curăţie.”(1Tim. 4:12)

Un vestitor al Evangheliei are credibilitate, atunci când propovăduirea Cuvântului este însoţită de faptele sale.

Nu numai în v12, ci în întreg cap. 4, Pavel dă copilului său în credinţă, Timotei, sfaturi deosebit de înţelepte în ce priveşte comportarea corectă a unui slujitor adevărat al lui Cristos, îndemnându-l ca la rândul lui să pună şi el în mintea fraţilor aceste lucruri. Dar mai presus de toată teoria, Pavel pune accent pe puterea exemplului.

Pavel nu vrea să spună că un exemplu bun vorbeşte mai bine şi mai drept ca şi Cuvântele Scripturii, dar un exemplu bun face ca toate aceste Cuvinte să fie demne de crezut.

Poate că sunt oameni care se îndoiesc de ceea ce spui, oricât de frumos ai prezenta, dar cu siguranţă mult mai repede vor crede ceea ce faci.

“Fii pildă pentru credincioşi: în vorbire, în purtare, în dragoste, în credinţă, în curăţie.”  Numai pentru credincioşi să fim pildă? Fii pildă pentru toţi oamenii! Vorbirea ta să nu depăşească limitele raţiunii sănătoase şi a bunului simţ. Fii o binecuvântare  pentru semenii tăi. Dovedeşte în purtarea ta trăsături de caracter asemănătoare cu ale lui Isus. Urmăreşte sfinţenia, fără de care nimeni nu va vedea pe Dumnezeu. Fii integru în toate lucrurile, şi acest exemplu de comportament va da greutate, va da credibilitate cuvintelor tale.

Domnul să ne ajute!