Singur în faţa duşmanilor

“Totuşi, El suferinţele noastre le-a purtat şi durerile noastre le-a luat asupra Lui, şi noi am crezut că este pedepsit, lovit de Dumnezeu şi smerit. Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa, care ne dă pacea, a căzut peste El, şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi”(Isaia 53:4,5).

Din darea de seamă a ap. Ioan înţelegem că, Domnul Isus după cina cea de pe urmă şi după ce le-a predat ucenicilor învăţătura despre vie şi mlădiţe a rostit frumoasa, completa şi inimitabila rugăciune, redată în cap. 17.

Cel mai probabil cam pe la miezul nopţii, Isus şi cei 11 discipoli, după ce au cântat cântarea  au ieşit pe poarta Ierusalimului, au trecut pârâul Chedron şi au intrat într-o grădină cu măslini numită Ghetsimani. Locul era bine cunoscut, pentru că Isus de multe ori se retrăse-se acolo cu ucenicii Săi spre a se ruga.

În timp ce Domnul dădea învăţături şi sfaturi se arăta plin de curaj, îndemnându-i pe ucenici să nu li se tulbure inima.

Dar, stupoare! În drum spre Ghetsimani, Domnul şi-a schimbat starea şi le-a zis ucenicilor: “Sufletul Meu este cuprins de o întristare de moarte; rămâneţi aici şi vegheaţi cu Mine.”(Mat. 26:38). Ucenicii şi-au dat seama că de data aceasta se întâmplă ceva deosebit cu Domnul.

Din scrierile Evangheliştilor am aflat că opt din apostoli au rămas la poarta grădinii, iar Isus a luat cu El pe Petru, Iacov şi Ioan, prietenii Săi intimi, înaintând în grădină unde a început să se întristeze. S-a îndepărtat şi de aceştia “ca la o aruncătură de piatră”, ne spune Luca. A îngenuncheat şi a început să se roage.

Simţurile Sale din acele momente nu puteau fi împărtăşite nici chiar de cei mai iubiţi ucenici. Aşa că, în ceasul celei mai mari încercări, Isus a fost singur. “Eu singur am călcat în teasc şi niciun om dintre popoare nu era cu Mine.”Isa. 63:3). Se potriveşte acest citat şi aici, deşi se referă mai mult la ziua “răzbunării.”

Nu numai ucenicii în acele împrejurări, dar nici noi astăzi nu putem înţelege pe deplin însemnătatea încercării Domnului, care a fost atât de grea încât a produs pe faţa Sa sudori ca nişte picături mari de sânge ce au căzut la pământ.

Domnul nostru fiind perfect a putut preţui valoarea vieţii cu mult mai mult decât o putem noi preţui. Deşi avea făgăduinţa Tatălui, că dacă va fi credincios până la moarte va fi înviat, totuşi pentru El moartea a fost o încercare specială.

Toate aceste evinimente prin care avea să treacă le-a ştiut de la începutul serviciului Său, şi chiar ucenicilor le-a spus că El trebuie să moară.

Aşadar, nu este la loc a presupune că rugăciunea Domnului: “Tată dacă este cu putinţă depărtează de la Mine paharul acesta”, a însemnat că dorea să scape de moarte. În Evanghelia lui Ioan citim: “Acum sufletul Meu este tulburat. Şi ce voi zice?...Tată izbăveşte-mă din ceasul acesta?...Dar tocmai pentru aceasta am venit până la ceasul acesta!(Ioan 12:27).

Paharul pentru care s-a rugat a fost tratamentul inuman la care a fost supus, batjocura arestării Sale ca un răufăcător…”măcar că nu săvârşise nicio nelegiuire şi nu se găsise niciun vicleşug în gura Lui”, şi condamnarea  să fie răstignit, ca un criminal. Dar s-a supus la toate. “La înfăţişare a fost găsit ca un om, S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte, şi ăncă moarte de cruce.”(Fil. 2:8).

Moartea Domnului pe oricare altă cale, şi nu răstignit, era de ajuns ca să plătească preţul de răscumpărare pentru Adam şi rasa lui. Dar voia Tatălui era alta, iar El s-a contopit cu această voinţă primind puteri de sus.

În tot acest timp, Iuda care negociase cu câteva zile mai devreme trădarea lui Isus şi care părăsise pe Domnul şi pe ucenici după ce au servit Paştele evreilor, a primit de la preoţii cei mai de seamă o trupă de soldaţi cu săbii şi ciomege în fruntea cărora s-a aşezat chiar el. Aceştia erau soldaţii Templului, nu soldaţi romani. Ioan ne spune că împreună cu ceata de soldaţi era chiar şi căpitanul Templului.(Ioan 18:12).

În acest caz preoţii au săvârşit un abuz, pentru că nu aveau aprobare de la garnizoana Romană şi niciun ordin de la Pilat ori Irod să-L aresteze pe Isus. Ei s-au bazat pe faptul că aveau o oarecare autonomie în problemele religioase.

Ceata condusă de Iuda a ajuns în Ghetsimani. Acolo printr-un sărut viclean, Iuda şi-s trădat prietenul. Primul care l-a insultat pe Isus a fost robul marelui preot, numit Malhu. Atunci Simon Petru care avea o sabie l-a lovit, tăindu-i urechea dreaptă. Petru a fost mustrat de către Domnul care s-a atins de urechea omului aceluia şi l-a vindecat. Zelosul Petru! Probabil şi-a adus aminte de prevenirea Domnului: “În noaptea aceasta toţi veţi avea un prilej de poticnire; pentru că este scris: “voi bate Păstorul şi oile vor fi risipite. Petru i-a zis: “chiar dacă toţi vor avea un prilej de poticnire, eu nu voi avea.”(Marcu 14:27,29).

Se spune că dacă semeni un gând culegi o faptă. Iuda a semănat în inima lui cugete rele, care au ieşit le iveală prin fapte. Lăcomea la avere şi influienţă. Iubirea sa pentru bani a crescut peste măsură şi el nu şi-a mai putut controla această patimă, vânzând chiar şi pe prietenul său.

La urmă Iuda a rămas dezamăgit de rezultatul trădării sale.

Să reflectăm bine la Iuda şi la fapta lui abominală. Nu cumva din cauza egoismului nostru şi a luptei pentru onoare să-L trădăm şi noi pe Domnul ori pe fraţii noştri.

Trupa de soldaţi trimişi să-L aresteze pe Isus credeau că-L vor găsi greu printre umbrele măslinilor şi de aceea au rămas surprinşi când Domnul, în loc să fugă, a înaintat spre ei întrebându-i pe cine caută. Unii când L-au văzut au căzut cu faţa la pământ.

Nu se ştie cauza “căderii” lor. Fie că unii soldaţi îL cunoşteau pe Isus, îI văzuseră minunile, puterea de a scoate demoni, de a învia morţi, fie că Domnul a întrebuinţat o putere superioară, pentru a le arăta că El are destule puteri de a se apăra, dacă ar vrea.

Isus a luat cuvântul şi le-a zis: “Aţi ieşit ca după un tâlhar, cu săbii şi ciomege, ca să Mă prindeţi. În toate zilele am fost la voi, învăţam pe oameni în Templu şi nu M-aţi prins.”(Marcu 14:48).

După acest moment de suspans, Domnul s-a predat de bună voie cetei de ostaşi trimişi de către preoţii cei mai de seamă, cărturari şi bătrâni, cu o condiţie: “V-am spus că Eu sunt. Deci, dacă mă căutaţi pe Mine, lăsaţi pe aceştia să se ducă.”(Ioan 18:8).

Atunci toţi ucenicii L-au părăsit, iar Isus a rămas singur în faţa duşmanilor.

“Paharul pe care mi l-a dat Tatăl, oare să nu-l beau? Voinţa Lui era pe deplin supusă voinţei Tatălui. Aceasta a fost puterea biruinţei Sale. Avea credinţa, pe deplin justificată, că Tatăl nu va permite să vină asupra Sa niciun rău care nu va fi de trebuinţă.

Această încredere este o învăţătură frumoasă şi de mare preţ pentru toţi cei care doresc să umble în urmele Înaltului Preot. Atâta timp cât rămânem în Cristos, toate necazurile şi încercările vieţii ne sunt măsurate. Dumnezeu nu toarnă în paharul nostru de mâhniri niciun fel de experienţe ce nu ne-ar fi de folos.

Vindecarea urechii tăiate, ultima minune a Domnului, a fost cea mai nobilă ilustraţie a caracterului Său plin de compasiune. Exprimat în cuvinte acest lucru înseamnă: “Iubiţi pe vrăşmaşii, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă asupresc şi vă prigonesc.”(Mat. 5:44).

Legarea lui Isus, care nu era cerută, a fost un exces de zel, o demonstraţie de loialitate a cetei de ostaşi precum şi a căpitanului Templului faţă de conducătorii care i-au trimis să aresteze pe Isus.

Din Ghetsimani, Isus a fost dus mai întâi la Ana – socrul lui Caiafa, mare preot în anul acela. Probabil Iuda cu Ana a târguit vinderea lui Isus. Conform înţelegerii Iuda a livrat ce negociase cu Ana, primind treizeci de arginţi.

Sărmanul om! Ce trist faliment! “Mai bine nu s-ar fi născut.” Oricum, Fiul omului mergea la moarte după cum era scris, dar acest lucru nu micşoreză cu nimic oribilitatea trădării.

“…Isus ştia de la început (…) cine era cel ce avea să-L vândă.”(Ioan 6:64). Acest lucru nu l-a făcut cunoscut prietenilor Săi, decât la cina de pe urmă.

Început în Ghetsimani, Calvarul lui Isus a continuat până pe Golgota, unde a semnat cu sângele Său actul final al răscumpărării şi al împăcării omului cu Dumnezeu.

Să păstrăm în toată existenţa noastră vremelnică pe pământul acesta o pioasă aducere aminte a Celui, “care pe când eram noi încă păcătoşi, El a murit pentru noi.”(Rom. 5:8).

AMIN!