Viaţa

Nimic nu-i mai valoros, mai magnific şi mai frumos ca – viaţa. Oricât de grea ni se pare uneori, viaţa este grandioasă, este darul suprem oferit de Dumnezeu creaturilor Sale.

Dumnezeu este izvorul nesecat al vieţii. El este etern şi viaţa este eternă. „Doamne, prin îndurarea Ta se bucură omul de viaţă, prin ea mai am şi eu suflare.”(Isaia 38:16).

Dumnezeu a dorit să dea omului viaţă pentru a se bucura de frumuseţea şi splendoarea creaţiei Sale. Dar satan a semănat între oameni minciună, haos şi deşertăciune. Satan este autorul morţii, făcând din planeta noastră un vast cimitir unde sunt aşezate morminte lângă morminte. Astfel armonia vieţii ne-a fost furată de acest „rebel” şi adepţii lui.

Astăzi ne răzvrătim unii împotriva altora. Nu ne mai respectăm între noi. Nu ne respectăm părinţii. Fiii noştri ne consideră depăşiţi şi ne abandonează. Trec în alte tabere.

Oamenii sunt dominaţi de egoism. Neglijază legile ce guvernează Universul depărtându-se tot mai mult de Dumnezeu. De la căderea în păcat, răutatea oamenilor creşte mereu. Se ridică în continuu munţi de păcate, de o diversitate ce nu se poate descrie.

Deşi omul a fost făcut o fiinţă atât de minunată, în care Dumnezeu a pus chiar şi gândul veşniciei, totuşi omul nu gândeşte la originea sa, nu ia seama la darul superb oferit de Dumnezeu – viaţa. Omul se închină materiei  şi aduc osanale muritorilor. Sărută moaştele unor oameni morţi de multă vreme, implorându-i să-i vindece de boli şi să-i ajute în necazurile lor. Dar nu cugetă „căci este un singur Dumnezeu şi este un singur mijlocitor între Dumnezeu şi oameni: Omul Isus Cristos.”(1Tim. 2:5). Sărmanul om! Datorită haosului în care se află, este sclavul propriei sale ignoranţe.

Pentru oprirea declinului, a acestui „tohu vabohu” instalat pe pământ, unii oameni de ştiinţă şi unii conducători ai planetei fac eforturi considerabile pentru restabilirea echilibrului. Nu vor reuşi! De la început au făcut greşeli care le anulează intenţiile.Au scos pe Dumnezeu din ecuaţie. Deşi este aclamat mereu, îi neagă atotputernicia. Iar cei care aşteaptă o zi mai bună rămân dezamăgiţi.

Majoritatea oamenilor sunt debusolaţi. Unii încearcă să caute adevărul acolo unde nu îl pot găsi.

Confesiunile religioase propovăduiesc fiecare doctrina lor. Şi astfel „se întorc, dar nu la Cel Prea Înalt, sunt ca un arc înşelător.”(Osea 7:16).

Drumul spre mântuire este unul singur. Acela este prin Domnul Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu care a urcat cu păcatele noastre în spate calea durerii şi pe lemnul de blestem ne-a adus împăcarea tuturor. „Cine are pe Fiul, are viaţa; cine nu are pe Fiul lui Dumnezeu nu are viaţa.” (1Ioan 5:12).

Amin.

     Miracol sfânt

Viaţă! sfântă energie,

Complex etern de existenţă,

Ai onorat cu-a Ta prezenţă

Planeta când era pustie.

Ai existat din veşnicie

În infinitul Univers;

E inutil orice demers

Să-ţi definim natura vie.

Superlativ nedefinit,

Trăim aevea şi simţim;

Te-mbrăţişăm şi te iubim

Izvor curgând din infinit.

Când din pământ ai întrupat

Un manechin, un chip de om,

Peste macheta din atom

Duh de viaţă ai suflat.

Cât de frumos l-ai întocmit

Şi-al veşniciei gând i-ai dat,

În chipul Tău desăvârşit

Cu dragoste l-ai înzestrat.

Viaţă! Sfântă bucurie,

Oferta darului suprem,

Rămâi la noi să te avem

Dincolo de vremelnicie.

              Justiţia interioară

„De aceea mă silesc să am totdeauna o conştiinţă curată înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor.”(F.A  24:16).

În fiecare din noi există o justiţie interioară – un judecător care nu se poate mitui. Când Dumnezeu ne-a adus în existenţă, ne-a dăruit şi această lege nescrisă pe care o numim conştiinţă. Înţelepţii timpului au definit-o în multe feluri:

Socrate o numeşte glasul pe care omul îl poartă cu sine.

Aristotel – sentimentul binelui şi răului.

Ch. T. Rusell – facultatea de a deosebi binele de rău, simţ moral sau conştiinţă.

Conştiinţa este gata să ne arate binele şi răul, dar numai atunci ne putem încrede în ea când nu înşală.

Conştiinţa poate fi bună sau rea, dreaptă ori falsă, îndoielnică sau sigură. Glasul conştiinţei nu este un glas omenesc. Dacă avem o conştiinţă trează, atunci când facem fapte reprobabile şi nu ne împotrivim păcatului, conştiinţa ne mustră. Adeseori spunem că avem mustrări de conştiinţă. Dacă nu luăm seama la aceste avertizări şi reducem la tăcere glasul judecătorului nostru interior, dovedim că suntem lipsiţi de conştiinţă. Conştiinţa poate fi falsificată de interesele noastre egoiste. De aceea trebuie să o reglăm ca pe oricare element al naturii noastre pământeşti. Însă, dacă vrem să o reglăm şi să o disciplinăm, avem nevoie de o măsură etalon după care putem face acest lucru. Această măsură este „legea iubirii” descoperită în Cuvântul lui Dumnezeu.

Este imperios necesar să avem totdeauna o conştiinţă curată. Ne putem păstra curăţenia conştiinţei respectând principiile morale, înlăturând păcatul şi fiind integri faţă de Dumnezeu, nu numai în lucrurile mari, dar şi în lucrurile mici ale vieţii.

O conştiinţă instruită de Cuvântul lui Dumnezeu se va examina zilnic pentru a constata dacă a rămas în hotarele voinţei Divine. Devierile de la acest standard trebuie să le corectăm la Tronul Harului cu multă rugăciune.

Dumnezeu să binecuvânteze intelectul nostru pentru a avea totdeauna o conştiinţă curată!

Amin.

         Sursa ajutorului

„Ajutorul îmi vine de la Domnul, care a făcut cerurile şi pământul.”(Ps. 121:2).

În aceste vremuri în care trăim, la acest început de an unde ne găsim, nimic nu ne mângâie mai mult şi nu ne dă mai multă siguranţă, decât să afirmăm şi noi ca David: „Ajutorul îmi vine de la Iehovah”.

În confruntarea cu fiinţele nopţii, copiii lui Dumnezeu îşi găsesc totdeauna adăpostul în cuvintele afirmate de către psalmist. La umbra aripilor Sale ne găsim refugiul. Ele reflectă tăria interioară şi sentimentul de siguranţă pe care îl avem.

Aceste cuvinte fac parte din cel de-al doilea Psalm, din grupul celor 15 care sunt intitulaţi „o cântare a treptelor.”

Unii erudiţi evrei consideră că israeliţii din vechime intonau acest Psalm în călătoriile spre Ierusalim, cu ocazia celor trei sărbători sfinte de peste an. Se folosea expresia.”a se sui la Ierusalim.” De fapt Ierusalimul era le mare altitudine, în munţii Iudeii.

Psalmul ce făcea parte din grupul „o cântare a treptelor”, juca un rol important în viaţa israeliţilor. El s-a aflat pe buzele multor generaţii care s-au încrezut cu toată puterea în ajutorul ce vine de la Domnul.

Când îşi înălţau ochii spre munţi, nu priveau la orice munte, ci priveau muntele pe care era situat oraşul sfânt – Ierusalimul.

În Ierusalim se găsea Templul, centrul închinării adevărate. Tot acolo se găsea şi Sionul, locul din care guvernau regii lui Israel.

În relaţia cu Dumnezeu aşa trebuie să gândim şi noi. Acolo vor fi locurile de domnie a celor care păzesc legământul sfânt.

În Ps. 132 v13,17 citim: „Da, Domnul a ales Sionul, l-a dorit ca locuinţă a Lui şi a zis: Acesta este locul Meu de odihnă pe vecie; voi locui în el, căci l-am dorit…Acolo voi înălţa puterea lui David, voi pregăti o candelă unsului Meu.”

Domnul Dumnezeu să fie binecuvântat în veci de veci!

Amin.

            Mirabila odihnă

„Întoarcete suflete la odihna ta, căci Domnul ţi-a făcut bine.”(Ps.116:7).

Ieri (16 Dec.2016) am condus pe „Tata Petre” pe ultimul drum. Fraţii lui în credinţă sunt în doliu, pentru că dintre noi a plecat o căpetenie.

Boldul morţii a frânt rezistenţa soldatului credincios şi devotat care mai bine de 60 ani a învârtit cu dibăcie sabia adevărului pe câmpul Evangheliei. Niciodată n-a obosit să ducă cu el „lada legământului” şi să fie purtătorul de veşti bune.

Simţim cu toţi un gol. Astăzi, probabil nu ne dăm seama de imensitatea lui. Dar ne doare pe toţi plecarea fratelui Petrică Bumb. Colaboratorii lui am rămas mai singuri  şi am fost cu toţi lângă sicriu ca să-l salutăm la despărţire.

De la căderea omului în păcat, moartea a întins o zi de doliu peste planeta noastră şi ne doboară tristeţea atunci când rămăşiţele pământeşti ale iubiţilor noştri trebuie să le coborâm în mormânt. Acest proces independent de noi, care se repetă de atâtea mii de ani, confirmă de fiecare dată cuvintele Eclesiastului cap.8v8: „Omul nu este stăpân peste suflarea lui ca s-o poată opri şi n-are nicio putere peste ziua morţii.”

Drama omului căzut pradă duşmanilor în drumul spre Ierihon, este drama întregii omeniri şi lacrimile ce-au brăzdat obrazul tuturor generaţiilor de la Adam şi până astăzi este mărturie de necontestat.

Dar să nu creadă cineva că lucrurile au scăpat de sub control. Totul se află în parametri fixaţi „…după sfatul hotărât şi ştiinţa mai dinainte a lui Dumnezeu.”(F.A 2:23).

Moartea şi Locuinţa morţilor, împreună cu tabloul trist şi funebru pe care moartea l-a pictat în timpul domniei sale, vor fi aruncate în iazul de foc. Iazul de foc este moartea a doua, de la care nu va fi nici înviere, nici viaţă.

Până atunci, din oricare punct de vedere am privi lucrurile, moartea lasă urme dureroase în fiinţele tuturor. Dar să nu uităm şi să ia seama orice fiinţă inteligentă la Evanghelia după Ioan cap.3v16. „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.” Iar lucrarea pe care Dumnezeu o cere de la noi este să credem în Acela pe care El l-a dat, ca să ne scoată de sub puterea întunericului şi să ne strămute în Împărăţia de dragoste a Fiului Său. „În nimeni altul nu este mântuire; căci nu este sub cer nici un alt Nume dat oamenilor în care să fim mântuiţi.”F.A 4:12).

„Să ne aducem aminte de Făcătorul nostru până nu vin zile mai rele, până nu se întunecă soarele şi până nu se întoarce ţărâna în pământ, cum a fost şi până nu se întoarce duhul la Dumnezeu care l-a dat!”(Ecl. Cap.12).

Amin.

              Tabletă de sănătate VIII

„În nimeni altul nu este mântuire: căci nu este sub cer nici un alt Nume dat oamenilor, în care să fim mântuiţi.”(FA. 4:12).

Mai există şi astăzi părţi ale lumii în care oamenii sunt puşi să aleagă între învăţăturile lui Marx şi cele ale lui Cristos. Cu alte cuvinte, alegerea între a lua de conducător pe Marx, care a respins pe Dumnezeu şi Biblia, s-au al primi pe Cristos ca mântuitor.

Comparând pe cei doi, observăm că Marx care a scris biblia comunismului nu a posedat puterea de a mântui omenirea din păcat. Chiar cei care l-au simpatizat pe Marx, când îi fac biografia îl numesc izolat şi ostil, iritabil şi insensibil, gelos şi suspicios.

În toată gândirea şi opera lui Marx nu găsim concepte ca: Dumnezeu – iubire – puritate – bunătate – blândeţe.

În schimb Isus a fost bun chiar şi cu acei oameni care erau demni de dispreţ, cum erau femeile stricate şi vameşii.

A luat copilaşii în braţe, s-a atins de bolnavi şi i-a vindecat, a înviat morţi, s-a rugat pentru duşmanii Lui etc. A iubit atât de mult pe mama Sa (deşi niciodată nu i-a spus mamă), încât atunci când a fost pe cruce a încredinţat-o lui Ioan. Mai mult decât atât, deşi ştia că majoritatea oamenilor pentru care El moare, tot sluji netrbnice vor rămâne, totuşi au constituit obiectul iubirii Sale. Ce altruism!

El a adus iertarea păcatului original pentru toţi oamenii şi asigurarea mântuirii pentru toţi cei ce vor crede în jertfa Sa.

„În nimeni altul nu este mântuire…” Nimeni altul nu trebuie să fie exemplul nostru.

Să-L urmăm, dar, pe Isus cu drag, orice sacrificii ni s-ar cere!

Amin.

           Omenirea

Se-nvălmăşesc pe drumul necredinţei

Popoare-ntregi cu mersul cadenţat,

Plutind naivi prin lumea neputinţei,

Lipsiţi de simţământul conştiinţei,

Se pierd în întuneric şi păcat.

Dacă încerci să le vorbeşti de starea

În care sunt ţinuţi de un rebel,

Oricât de altruistă-i abordarea

Rămân imuni, continuându-şi calea

Spre-aceaşi ţintă şi acelaşi ţel.

De şi-ar da seama omenirea,

Că existenţa sa pe-acest pământ

Are un nobil scop, şi că iubirea

Unui ceresc Părinte, e gândirea

Ce şi-a descoperit-o prin Cuvânt.

De-ar fi mai circumspecţi ar înţelege

Cum din pământ omul a fost făcut

Un chip frumos, primind rangul de rege,

Şi ascultarea i-a fost sfântă lege,

Iar Dumnezeu i-a fost pază şi scut.

A fost numit Adam, un nume hărăzit,

Căci din ţărână a fost modelat;

Din coasta lui femeie i-a-ntocmit,

Ea a fost ajutorul potrivit,

Şi într-un Paradis i-a aşezat.

Apoi le-a încercat integritatea

Spunându-le porunca s-o respecte,

Dar diavolul urând Divinitatea,

Minţindu-i le-a distrus tenacitatea

Şi i-a-ndrumat pe căile suspecte.

Aşa Adam a fost neascultător,

Căzând într-un păcat universal

Şi suportând blestemul zdrobitor

A fost un biet străin şi călător,

Prin moarte a primit verdictul său final.

Sărmanul om, lipsit de raţiune,

Cum a ajuns din rege un falit!

În Gan Eden avea o misiune,

Să se păzească de rebeliune,

Dar fostul heruvim l-a biruit.

În moarte s-ar fi dus pe veşnicie

De n-ar fi fost iubit de Dumnezeu

Care l-a scos din moarte şi robie,

Şi prin Isus i-a deschis calea vie

Spre orizonturi noi, din Universul Său.

Isus venind în lumea păcătoasă

Ca să răscumpere pe-Adam,

El a plătit pentru întreaga rasă,

Să fie ispăşită şi atrasă

La binecuvântările lui Avraam.

Dar omenirea, încă, este rece

Şi agitată între ţărmuri ca şi marea;

Insistă în desfrâu să se înnece

În lumea rea în care azi petrece,

Dispreţuindu-şi vremea şi chemarea!

            Tabletă de sănătate VII

„Cine îşi cunoaşte greşelile făcute din neştiinţă? Iartă-mi greşelile pe care nu le cunosc!”(Ps. 19:12).

Datorită imperfecţiunii, în inimile noastre sunt fisuri ascunse – greşeli făcute din neştiinţă – despre care psalmistul ne atenţionează că sunt un pericol spiritual.

Când văd că alţii sunt folosiţi mereu în serviciul de predicare, iar eu mereu „uitat”, în inima mea se poate naşte o fisură – invidia – care rămâne ascunsă de cei din jurul meu. Poate nu ne dăm seama şi tratăm ca având mică importanţă acest lucru, dar această boală roade mereu în interior.

Nu totdeauna acceptăm faptul că şi alţii sunt utili, poate mai utili decât noi.

Chiar dacă eu mă simt lăsat în umbră, singura mea şansă pe care o am, ca să rămân plăcut înaintea lui Dumnezeu este să mă smeresc sub mâna Lui puternică şi să mă bucur de cei pe care El îi vede potriviţi pentru a fi folosiţi în serviciul Său.

Dă-mi, Doamne, harul acesta!

Niciunul dintre noi nu suntem scutiţi de păcate pe care le săvârşim în inimă. Să-l rugăm pe Dumnezeu să ne descopere fisurile ascunse şi să luptăm împotriva lor.

Dă-ne, Doamne, tuturor harul acesta!

Amin.

              Tabletă de sănătate VI

„Duceţi-vă şi voi în via Mea”, le-a zis El „şi vă voi da ce va fi cu dreptul.” Şi s-au dus.”(Mat. 20:4).

În via Domnului este mereu de lucru. Nu numai pentru cei puternici care suportă  uşor zăduful zilei, ci şi pentru cei slăbuţi ori mai în vârstă.

Chiar dacă cineva a ajuns la ceasul al unsprezecelea, Dumnezeu îl primeşte şi îi dă un loc de muncă.

Nu aşa se întâmplă în societatea umană. Când oamenii sunt înaintaţi în vârstă, nu-i mai ia nimeni în seamă. Patronii dau din cap când văd peri albi căutând de lucru.

La Dumnezeu nu se întâmplă aşa. El primeşte pe bătrâni, chiar pe cei neputincioşi şi spune că le va da ce va fi cu dreptul. Câtă bunătate!!!

Este un Har nemeritat ca, aici să primim ajutor şi mângâiere, iar dincolo odihnă veşnică.

Toate aceste binecuvântări le dă Dumnezeu atât celui care intră de tânăr în slujba Sa, cât şi celui care vine la bîtrâneţe.

În poporul Domnului este loc pentru toţi.

Atât caractere ca „Marta”, care se îngrijesc de oaspeţi, cât şi caractere ca „Maria”, care uită de toate şi stă aproape de Domnul. Dar în poporul Domnului au loc şi caractere „Lazar”, care pun o frumoasă mărturie despre Isus şi minunile Sale.

Să mărturisim orişicui despre liniştea, armonia şi pacea care domnesc în via Domnului – locul nostru de muncă.

Amin.

                 Izbăvirea

Izbăvire înseamnă scăpare dintr-un necaz, salvare, iar în cazul creştinului înseamnă şi mântuire.

În cartea lui Iov cap.5v19 citim: „De şase ori te va izbăvi din necaz şi de şapte ori nu te va atinge răul.”

Elifaz, prietenul lui Iov care a afirmat acest lucru, a spus adevărul lui Dumnezeu.

Noi putem avea într-o zi tot atâtea necazuri câte zile sunt într-o săptămână, dar Dumnezeu care ne izbăveşte din toate ne va izbăvi până când biruinţa noastră va fi deplină.

Când necazurile vin repede, multe şi grele, atunci avem cele mai aspre încercări ale credinţei. Abia ne ridicăm dintr-un necaz că vine altul şi altul până când adesea ne clătinăm. „Ce este născut din carne tot carne este…”spune Isus lui Nicodim. Dar şi izbăvirile, dacă suntem atenţi, vin unele după altele, tot atât de repede ca şi necazurile. Acestea, izbăvirile, sunt pricini de bucurie.

Cineva s-a exprimat metaforic: „Sunetul de nicovală sub loviturile de ciocan ale întristării se transformă până la urmă într-o dulce melodie a izbăvirii.”

Să avem încredere în Dumnezeul nostru. Dacă în omniştiinţa Lui a văzut că omenirea va avea nevoie de „şase încercări” în şase mii de ani, atunci aşa va fi. Dar nici în a şaptea încercare omenirea nu va fi biruită de rău, ci va fi izbăvită pentru totdeauna de sub puterea întunericului.

Astăzi, unii dintre copiii Lui s-ar putea să nu aibă niciun răgaz şi şapte necazuri să apese peste ei în fiecare zi, dar versetul ne spune: „…de şapte ori nu te va atinge…”

Este adevărat că necazul ne dă târcoale în fiecare zi şi răsuflarea celui rău ne apasă respiraţia, dar izbăvirea noastră este Dumnezeu.

„El ne-a izbăvit de sub puterea întunericului şi ne-a strămutat în Împărăţia Fiului dragostei Lui…”(Col. 1:13).

Acesta este Dumnezeul nostru. Lui şi Fiului Său să-i dăm slavă şi cinste!

Amin.

                     Tabletă de sănătate V

„…Avraam a venit  să jelească pe Sara şi s-o plângă.”(Gen. 23:2).

Întristările nu sunt motive de bucurie, mai ales la moartea celor dragi ori la alte pierderi şi dezamăgiri. Dar întristările sunt sănătoase atunci când sunt după voia lui Dumnezeu.

Când a murit Sara, Avraam a jelit-o, ca pe o pierdere a fiinţei iubite. A cumpărat un loc de înmormântare la Hebron şi a aşezat acolo corpul neânsufleţit al Sarei. Apoi, printr-un act de credinţă în promisiunile lui Dumnezeu s-a întors la responsabilităţile sale.

Deşi unele întristări sunt permise de către Dumnezeu, nu întotdeauna privim partea lor luminoasă.

Cu toată credinţa pe care o avem în Dumnezeu şi în promisiunile Sale, chiar şi după mai mult timp de când am fost întristaţi, simţim în continuare foarte acut pierderea noastră. Şi ne întristăm! Totuşi în calitate de copii ai lui Dumnezeu trebuie să ne păstrăm întristările sub control.

Dureroasele amintiri se vor întoarce din când în când şi poate ne vor îndemna să ne retragem din activitate, de la nevoile vieţii şi deprimarea ne va cuprinde.

În astfel de momente să ne aducem aminte că Dumnezeu ne-a adus în existenţă şi ne-a descoperit Taina ascunsă de veacuri şi vremuri – pe Cristos nădejdea slavei – cu scopul de a duce vestea bună a Evangheliei, a mărturisi că Dumnezeu atât de mult a iubit lumea, încât a dat la moarte pe sigurul Său Fiu, petru ca oricine crede în El să aibă viaţă veşnică.

„Lucrarea pe care o cere Dumnezeu de la noi este aceasta: să credem în Acela pe care la trimis El” (Ioan 6:29).

Dacă ne-am înţeles chemarea şi misiunea pe care o avem, întristările noastre sunt întristări după voia lui Dumnezeu, chiar dacă vărsăm multe lacrimi în durerile noastre ascunse.

Domnul să ne binecuvinteze.

Amin.

             Tabletă de sănătate lV

„O inimă veselă este un bun leac, dar un duh mâhnit usucă oasele.”(Prov.17:22).

Bolile inimii au o mare legătură cu stresul. Stresul contribuie la depunerea unor substanţe pe pereţii arterelor şi blochează circulaţia. Uneori produc dureri, crize, sau chiar atacuri de inimă.

Stresul este o reacţie anormală a organismului produsă de factori externi.

S-a descoperit că nişte substanţe chimice din creer, asemănătoare narcoticelor, joacă un rol esenţial. Narcoticele sunt substanţe care produc odihna sau inactivitatea. Aceste narcotice fac legătura între stres şi inimă.

Când Solomon a scris că „o inimă veselă este un bun leac”, nu avea cunoştinţele şi informaţiile pe care le avem noi azi.

Solomon ştia, din experienţă, că un om fără stres şi îngrijorări nu are probleme fizice ca un deprimat. Acest lucru s-a confirmat în zilele noastre.

Cât de important este pentru copilul lui Dumnezeu să nu se streseze în nicio împrejurare.

„Nu te teme că Eu sunt cu tine; nu te uita cu îngrijorare, căci Eu sunt Dumnezeul tău; Eu te

întăresc, tot Eu îţi vin în ajutor”,i-a spus Dumnezeu poporului Său Israel. Iar Isus le-a spus ucenicilor: „…iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului.”

O inimă veselă va bate toată ziua normal, dar o inimă tristă va obosi repede!

Să fim încredinţaţi în Dumnezeu cu toate lucrurile!

Amin.

           Prinos

La Tronul îndurării sfinte

Cu mult respect şi dăruire

Aduc prinosul meu, Părinte,

De laudă şi mulţumire.

Mă-nchin cu toată bucuria

Şi cu întregul meu avut,

Aceasta-mi este bogăţia

Ce o păstrez în vas de lut.

Ştiu că nu este o valoare,

De-aceea mă smeresc supus,

Căci rugăciunea mea stăruitoare

Are valoare numai prin Isus.

Şi îndrăznesc prin meritele Sale

Să apelez la Tronul Tău de har;

El mi-a deschis această nouă cale

Când a urcat cu crucea pe Calvar.

Îţi mulţumesc, Părinte-al vaşniciei,

Căci ai iubit atât de mult un păcătos

Încât ai surpat zidul vrăşmăşiei

Când pe Golgota a murit Cristos.

Primeşte-mă aşa cum sunt la Tine!

Deşi mai şchiopătez, eu te iubesc nespus,

Prinosul meu de lacrimi şi suspine

Nevrednic îl aduc prin Vrednicul Isus.

         Tabletă de sănătate III 

„… veniţi să ne închinăm şi să ne smerim, să ne plecăm genunchiul înaintea Domnului,Făcătorului nostru!”8Ps. 95v6).

Adeseori se spune că, rugăciunea este respiraţia omului nou ce se dezvoltă în simţurile noastre. Aşa după cum trupul fizic are nevoie de aer ca să poată persista, tot aşa fiinţa spirituală are nevoie de rugăciune, chiar de îngenunchere în rugăciune. Credincioşii VT, cât şi a NT, aşa au făcut.

Moise, Iosua, David, Solomon, Ezechiel, Daniel, Ezra, Neemia se aruncau cu faţa la pământ şi aşa proslăveau pe Dumnezeu.

Daniel auzind de uneltirile pe care căpeteniile şi dregătorii lui Dariu, Medul, le făceau, adică „să se dea o poruncă împărătească, însoţită de o aspră oprire, care să spună că oricine va înălţa în timp de treizeci de zile rugăciuni către vreun dumnezeu sau către vreun om, afară de tine, împărate, va fi aruncat în groapa cu lei,” Daniel a intrat în odaia lui unde ferestrele erau deschise spre Ierusalim şi de trei ori pe zi îngenunchea se ruga şi lăuda pe Dumnezeu lui.

Adeseori Isus a căzut cu faţa la pământ şi s-a rugat. În Ghetsimani, depărtat de cei mai intimi ucenici ai Săi, de trei ori a îngenunchet şi s-a rugat Tatălui.

Apostolui Pavel scrie: „Eu îmi plec genunchii înaintea Domnului nostru Isus Cristos…” Când şi-a luat rămas bun de la presbiterii efesenilor, scriptura ne spune că au îngenuncheat cu toţii.

Diaconul Ştefan, plin de har şi de putere, atunci când iudeii îl omorau cu pietre, a îngenuncheat şi pironind-şi ochii spre cer a strigat cu glas tare: „Doamne nu le ţinea în seamă păcatul acesta!”

De asemenea, ap. Petru a îngenuncheat şi s-a rugat la căpătâiul Tabitei ce murise, iar Tabita a înviat.

Deşi credem că Dumnezeu se uită la inimă şi nu ia seama la manifestările noastre exterioare, totuşi credem că El are plăcere văzând cum copilul Său se pleacă în faţa Lui cu reverenţă şi smerit. Dacă comportarea noastră interioară este în supunere, atunci ea se va manifesta şi afară.

Când ne rugăm stăm de vorbă cu Dumnezeu. El este Sfânt. Să nu mergem la El în audienţă oricum, ci plini de respect şi teamă sfântă!

Să privim la înaintaşii noştri şi să le urmăm comportamentul şi credinţa!

Amin.

                    Tabletă de sănătate II

  „Ferice de cei blânzi, căci ei vor moşneti pământul!”(Matei 5:5)

Cuvântul blândeţă este greu de definit. Blândeţea implică bunătate, altruism, purtare liniştită. Astăzi blândeţea este o plantă rară şi este privită, de către mulţi, ca o neghină care ar trebui distrusă. Cei blânzi sunt consideraţi slăbănogi, delăsaţi, oameni fără demnitate. Dar Dumnezeu spune, în a treia fericire, că ei vor moşteni pământul.

Astăzi oamenii numesc fericiţi pe cei care, fără să ţină seama de nimic, care fără nici o jenă şi bun simţ, îşi realizează scopurile în detrimentul altora. Însă Domnul Isus judecă altfel. Dacă El spune că: „cei blânzi vor moşteni pământul”, atunci aşa va fi.

Cei blânzi urmează pe Acela care este izvorul blândeţii. Aduceţi-vă aminte ce spune ap. Petru despre Domnul! „Când era batjocorit, nu răspundea cu batjocuri; şi când era chinuit, nu ameninţa, ci se supunea dreptului Judecător.”(1Petru 2:23).

Firea noastră naturală nu iubeşte blândeţea. Noi nu suntem exemple de blândeţă. Doar Modelul nostru, Domnul Isus afost „blând şi smerit cu inima.” Noi fiind născuţi în păcat şi trăind sub domnia răului, adeseori, ne ridicăm să ne apărăm drepturile. În Împărăţia lui Cristos nu va mai fi aşa.

Dacă astăzi în unele adunări ale creştinilor apare uneori neliniştea sau chiar mai mult decât atât, acest lucru se datorează faptului că fructul blândeţii este prea puţin cultivat şi dezvoltat.

Ne preţuim pe noi şi interesele personale mai mult ca pe ale altora. Considerăm cunoştinţele noastre mai superioare ca ale altora (chiar dacă ar putea să fie), şi atunci apare mândria spirituală.

Adversarul se foloseşte de toate imperfecţiunile noastre. Să fim vigilenţi!

Să ne aducem aminte mereu de cuvintele Domnului: „Învăţaţi de la Mine că Eu sunt blând şi smerit cu inima!”

Domnul să ne ajute!

Amin.

                 Tabletă de sănătate

„…El a fost făcut de Dumnezeu pentru noi înţelepciune, neprihănire, sfinţire şi răscumpărare.” (1 Cor. 1:30)

Versetul de mai sus este „o tabletă” pentru sănătatea noastră spirituală. Aceste tablete au efect sigur, pentru că toate sunt cumpărate din „Farmacia Domnului”.

Versetul acesta ne spune ce a fost făcut de către Dumnezeu şi ce a devenit Domnul Isus pentru noi, nu ce era în existenţa Lui pre-umană. Apostolul zice: „Prin El, adică prin Dumnezeu,suntem în Isus Cristos. Înainte de moartea Lui, noi nu puteam fi în Isus Cristos.

„Cât timp grăuntele de grâu nu moare , rămâne singur.”

Legătura vie s-a putut face numai printr-un Cristos mort şi înviat.

Este adevărat că Domnul nostru, în sensul textului din Proverbe cap.8, este Înţelepciunea lui Dumnezeu, dar pentru noi El este înţelepciune numai după moartea Lui.

În El avem îndreptăţirea, sfinţirea şi răscumpărarea.

Ca să putem ajunge la această moştenire, Dumnezeu a făcut pe Isus păcat pentru noi, ca să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El.

Tatăl ne-a izbăvit de păcat şi ne-a scos de sub puterea întunericului,  numai pe baza jertfei Domnului nostru, pe temeiul sângelui scump a Mielului fără cusur şi fără prihană.

                        „Căci El a înţeles să se jertfească

                        Şi-n calitate de Mântuitor,

                        El toată bogăţia pământească

                        A dat-o în folosul tuturor.” 

Slăvit să-i fie Numele!

                 Răzbunarea

Răzbunarea este răsplata răului pentru răul suferit.

Ap. Pavel a avertizat pe romani prin epistolă: „Nu întoarceţi nimănui rău pentru rău. Urmăriţi ce este bine înaintea tuturor oamenilor.”(Rom. 12 17). Dacă luăm „băţul” pentru a ne răzbuna, lucrăm cu nechibzuinţă. Mai degrabă să fim înţelepţi şi să iertăm.

„Înţelepciunea face pe om răbdător şi este o cinste pentru el să uite greşelele.”(Prov. 19:11). Dacă ne răzbunăm semănăm cu duşmanul nostru, dar dacă îl iertăm ne ridicăm mai presus decât el. Gândul că cineva m-a rănit mă obsedează mereu până când iert. Atunci am eliberat un prizonier şi constat că prizonierul acela sunt eu.

Iertarea trebuie făcută din inimă, nu ca un act ostentativ pentru a demonstra altora că eu sunt mai bun. Dacă nu iertăm din inimă nici Tatăl ceresc nu ne iartă.

În Sfintele Scripturi avem multe exemple de oameni care şi-au păstrat cumpătul şi au fost nerăzbunători.

Despre Iosif, Fiul lui Iacov, pe care fraţii lui l-au vândut în Egipt, citim că: „I-a îmbrăţişat pe toţi fraţii lui, plângând.”(Gen. 45:15).

Moise nu s-a răzbunat pe Maria, ci a strigat către Domnul şi a zis: „Dumnezeule, te rog videcă-o.”(Num. 12:13).

David nu s-a răzbunat pe Saul.

Isus nu s-a răzbunat pe duşmani, ci s-a rugat pentru ei.

Ştefan a refuzat să se răzbune pe cei din sobor care au pus la cale să fie omorât cu pietre. Mai degrabă s-a rugat: „Doamne, nu le ţinea în seamă păcatul acesta.”(F.A 7:60).

Nerăzbunarea este termometrul care arată gradul iubiri şi răbdării noastre.

Ap. Petru spune despre Isus: „ Când era badjocorit nu răspundea cu badjocuri; şi când era chinuit nu ameninţa , ci se supunea Dreptului Judecător.”(1Petru 2:23). La fel ap. Pavel le scrie corintenilor: „Când suntem ocărâţi binecuvântăm, când suntem prigoniţi răbdăm; când suntem vorbiţi de rău, ne rugăm.(1Cor. 4:12,13).

Să învăţăm şi noi de la Isus şi de la toţi urmaşii Săi adevăraţi, nerăzbunarea!

Domnul să ne ajute!

   Furtuni şi valuri

„S-a stârnit o mare furtună de vânt, care arunca valurile în corabie…Isus dormea la cârmă. Ucenicii l-au deşteptat şi i-au zis: Învăţătorule, nu-ţi pasă că pierim? El s-a sculat, a certat vântul şi a zis mării: „Taci! Fără gură! Vântul a stat şi s-a făcut o linişte mare.” (Marcu 4:37-39)

Multe furtuni au fost îngăduite de Domnul să vină peste mica ceată a urmaşilor Săi în toate veacurile. Unii s-au întrebat şi poate se mai întreabă: De ce? De ce spre Împărăţia lui Dumnezeu trebuie să trecem prin multe necazuri – cum ne spune ap. Pavel? Poate că cei mai mulţi dintre noi am putea spune că, cea mai mare parte a călătorie vieţii a fost o „mare furtunoasă”.

„Dumnezeu pedepseşte pe cine iubeşte” – ne spune apostolul. Dar de ce-l pedepseşte? Este plăcerea lui Dumnezeu? NU! Profetul ne spune: „El nu necăjeşte cu plăcere şi nu mâhneşte bucuros pe fii oamenilor”.(Plâgerile lui Ieremia cap.3v33). Dumnezeu pedepseşte pe cel ce se abate de la calea dreptăţii şi-l bate cu nuiaua pentru că îl iubeşte.

„Suferiţi pedeapsa” – ne mai spune apostolul – „Dumnezeu se poartă cu noi ca şi cu nişte fii”.

În toate aceste experienţe, intenţia lui Dumnezeu este să ne apropie tot mai mult de El, să ne facă să simţim tot mai mult dependenţa noastră faţă de El.

Toate aceste furtuni sunt aducătoare de binecuvântări!

Este adevărat – citim în Evrei cap. 12v11 – „că orice pedeapsă, deocamdată pare o pricină de întristare şi nu de bucurie, dar mai pe urmă aduce celor ce au trecut prin şcoala ei, roada dătătoare de pace a neprihănrii”.

Deocamdată suntem pe mare şi…marea-i furtunoasă.

Binecuvântată fie furtuna care ne duce mai aproape de casă!!!

     Omul durerii

Te văd în Betleem, Isus,

Ca prunc într-o iesle culcat,

În scutece înfăşurat,

Aşa păstorii te-au aflat

Când îngerul venit de sus

Le-a spus că eşti un Împărat.

Te văd la doisprezece ani

La Praznic, în Ierusalim,

Când erai doar un anonim,

Până şi astăzi ne uimim

Cum ai sfidat pe cărturari

Şi le-ai răspuns în mod sublim.

Te văd şi când Te-ai botezat

Şi ai îndeplinit cu zel

Voinţa Tatălui, iar El

Văzându-te ca pe un Miel,

Prin Duhul Sfânt Te-a confirmat,

Venit în chip de porumbel.

Te văd cum potoleai furtuni

Şi mulţi bolnavi ai vindecat,

Cum ai scos draci cu-adevărat,

Iar pe popor l-ai adorat,

Plângând ai vrut să îl aduni;

Din mersul său debusolat.

Te văd apoi în Ghetsimani,

Pe Iuda cum te-a sărutat,

Cum ai fost prins şi-ai fost legat,

De toţi ai fost abandonat;

Tu singur Te-ai dat la duşmani

Şi nimeni nu Te-a consolat.

Te văd pe la Caiafa dus,

Pe la Sinedriu, la palat,

Cum Te-au bătut şi Te-au scuipat,

Deşi erai nevinovat;

Tu erai Regele Isus,

Mesia Sfânt Cel aşteptat.

Te văd în faţa lui Pilat

Cu claritate dând răspuns:

Puterea ta nu-i de ajuns

De n-ai avea puteri de sus.

El prea puţin a realizat

Că stă în faţa lui Isus.

Te văd urcând cu crucea - n spate

Drumul sinistrului Calvar,

Poporul Tău în mod bizar

Ţi-a oferit acest pahar,

Dar Tu ai fost cu demnitate

Jertfindu-ţi viaţa pe altar.

Te văd pe cruce răstignit.

Cu sânge ne-ai plătit salvarea

Şi ne-ai adus la toţi iertarea,

Iar azi când avem împăcarea,

Îţi aud glasul: „S-a sfârşit!”

Pecetluind RĂSCUMPĂRAREA.

     Pesah, Paştele evreilor – Prototipul Paştelor creştine

Cele şapte sărbători ale lui Israel au început în Egipt cu Pesah, numită şi sărbătoarea libertăţii. Această sărbătoare  a  avut loc în prima lună a anului religios, luna Nisan, şi a reprezentat timpul când evreii au păşit de la sclavie la libertate.

Pesah a fost un eveniment strict al sfârşitului zilei de 14 Nisan, când se junghia mielul, şi al nopţii de 15 Nisan când era mâncat.

De această sărbătoare era legată intim sărbătoarea azimilor ce era sărbătorită şapte zile. Sărbătoarea azimilor nu a fost sărbătorită numai după ce Israel a luat în stăpânire Ţara Făgăduinţei.

Sărbătorile noastre în slujba lui Dumnezeu au început tot la Pesah – Paşte; Sărbătoarea eliberării noastre din felul deşert de vieţuire şi trecerea de la sclavie la libertate. Întocmai ca Pesahul evreilor, care reprezintă pentru noi un tip, şi Paştele noastre se continuă cu sărbătoarea azimilor timp de şapte zile, adică întreaga noastră existenţă de copii ai lui Dumnezeu,(numărul şapte este un număr desăvârşit din punct de vedere al lui Dumnezeu).

La ambele sărbători, atât ale evreilor cât şi ale creştinilor, partea cea mai însemnată era „mielul”. Mielul sacrificat în Egipt era tipul „Mielului lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii”.

În Egipt evreii au cumpărat mielul, iar în cazul nostru Dumnezeu a dat Mielul. Un Miel fără cusur şi fără prihană. Dar un miel fără cusur şi fără prihană nu putea salva, căci numai sângele a putut face acest lucru. „…Eu voi vedea sângele şi voi trece pe lângă voi…”(Exod 12:13).

Sângele mielului sacrificat în Egipt a avut o mare importanţă pentru scăparea de la moarte a întâilor născuţi şi salvarea întregului poporului evreu, dar acel sânge nu a avut capacitatea să înlăture şi păcatele. De aceea Dumnezeu l-a dat pe Fiul Său să fie sacrificat pe Golgota şi prin sângele Său să fim iertaţi şi eliberaţi. Apostolul Petru ne spune: „Aţi fost răscumpăraţi cu sângele scump a lui Cristos, Mielul fără cusur şi fără prihană”.

Dumnezeu a făcut pentru mine şi pentru tine ce era mai important, a dat Mielui. Din moment ce am fost primit în legământul Său, eu sunt sub protecţia sângelui. Isus a zis: „Cine mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică; şi Eu îl voi învia în ziua de apoi”.(Ioan 6:54). Dar dacă eu nu mănânc în fiecare zi din acest Miel cu „azimi şi ierburi amare” nu voi avea viaţă, nu voi ajunge la mântuire.

Evreii oricâte azimi ar fi mâncat nu puteau fi salvaţi. Salvarea s-a datorat sângelui mielului uns pe urşiorii uşii şi pe pragul de sus.

Noi chiar dacă am face tot ce ni s-a poruncit, să zicem: „Suntem nişte robi netrebnici; am făcut ce eram datori să facem”.(Luca 17:10).

Mântuirea noastră nu este prin sfinţirea vieţii, ci prin sângele lui Isus. Prin aceasta nu vreau să afirm că sfinţirea noastră nu are rolul său. Voia lui Dumnezeu este tocmai sfinţirea noastră.

Prin sfinţire lucrăm la mântuire. Dar nu acest lucru este temeiul iertării, ci sângele care a curs pe Golgota. Acest sânge ne-a adus libertatea. Să preţuim acest dar pe care ni l-a făcut harul lui Dumnezeu.

Amin.