Aşteptăm lumea mai dreaptă şi mai bună


De la căderea omului în păcat, durerile care au năvălit peste el nu pot fi spuse pe deplin. Omul a fost înfrânt şi este, pe toate fronturile luptei sale pentru existenţă. Născut din femeie, cum afirmă dreptul Iov, având o viaţă scurtă şi plină de necazuri, mâncând în toate zilele vieţii sale pământeşti o pâine câştigată cu lacrimi şi sudoare, omul moşteneşte la sfârşitul drumului său pământesc doar un loc într-un vast cimitir alături de semenii lui care au suferit aceleaşi terori ca şi el.Răul care a fost introdus în lume de către marele adversar al lui Dumnezeu şi al oamenilor, numit satan, prin viclenie şi minciună a semănat în mintea şi inima agenţilor săi mândria şi dorul de a stăpâni peste semenii lor. “Este o vreme când un om stăpâneşte peste alt om ca să-l facă nenorocit.”(Ecl 8:9).Printre lucrurile care covârşesc astăzi omenirea putem aminti: ignoranţa, superstiţia, fanatismul etc. Din cauza neştiinţei şi a situaţiei dezastruoase în care a ajuns omul, “tâlhari de drumul mare” îl jefuiesc în toate felurile. Judecători nedrepţi fac negoţ cu drepturile lui. Împart dreptatea după interese, distrug vieţi şi pecetluiesc soarta a milioane de semeni ai lor.O altă nenorocire căzută pe capul sărmanului om sunt politicienii de profesie care, pretind că apără interesele poporului, dar de fapt urmăresc interesele lor.Acestora se adaugă predicatorul necredincios care, prin predicatorismul său oratoric pretinde că reprezintă pe Domnul, dar de fapt şi-a dat mâna cu ceilalţi asupritori, şi toţi exploatează; fie politic, fie religios, fie comercial, naivitatea “prostitului” popor.Aceşti factori de decizie, conducători ai lumii, sunt sămânţa şi uneltele despotului satan.La acestea se mai adaugă sărăcia, foametea, deznădejdea, pe alocuri războaie, boală şi, în sfârşit moarte. Toate acestea sunt consecinţele păcatului.Secole în rând, omenirea şi-a mâncat pâinea cu durere şi multe, multe lacrimi.Popoarele au gemut şi mai gem încă sub greutatea sarcinilor ce li se impun, aşteptând unii mântuirea, iar alţii descoperirea Fiilor lui Dumnezeu.Întreagă omenire se găseşte într-o închisoare a durerii şi morţii aşteaptând eliberarea.Această eliberare va veni. Domnul nostru Isus Cristos va pune capăt haosului ce există astăzi în lume. “El nu va slăbi, nici nu se va lăsa până va aşeza dreptatea pe pământ;”(Isaia 42:4).Aceasta este ancora nădejdii noastre, este mângăierea noastră prin care mângâiem şi pe alţii.Împărăţia lui Dumnezeu este singurul remediu pentru însănătoşirea pământului.Aceasta este “Vestea Bună”, Evanghelia pe care soldaţii crucii o spun tuturora, dar mai ales celor care se simt apăsaţi de greutatea păcatelor.Noul răsărit de Soare al dreptăţii  va aduce vindecare pentru toată planeta infectată de păcat.Cât de fericit va fi omul, ştiind că nu va trebui niciodată să sufere nenorocirile la care l-a expus marele apăsător –satan, deavolul. “Fiecare va locui sub viţa lui şi sub smochinul lui”, va avea fiecare casa lui, fără să se teamă de un eventual proprietar nemilos care să-l dea afară, în gerul iernii.Aşteptăm cu drag un Împărat drept, o stăpânire desăvârşită, un cămin fericit, o viaţă veşnică în bucurii.
AMIN!x

              “. . . o făptură aşa de minunată.”

“Tu mi-ai întocmit rărunchii, Tu m-ai ţesut în pântecele mamei mele: Te laud că sunt o făptură aşa de minunată. Minunate sunt lucrările Tale, şi ce bine vede sufletul meu lucrul acesta! Trupul meu nu era ascuns de Tine, când am fost făcut într-un loc tainic, ţesut în chip ciudat, ca în adâncimile pământului. Când nu eram decât un plod fără chip, ochii Tăi mă vedau; şi în cartea Ta erau scrise toate zilele care-mi erau rânduite, mai înainte ca să fi fost vreuna din ele.” (Ps. 139:13-16).

Toate organismele (vegetale, animale, umane), se compun din aceleaşi elemente chimice, care formează “ţărâna pământului.” Apariţia lor pe Pământul “pustiu şi gol”, care exista la începutul creaţiei, are o cauză primordială. La baza acestei cauze se află inteligenţa unui Creator Suprem.

Reproducerea vieţii este un proces biochimic, a cărui secret este păstrat de către Creator.

Reproducerea şi creşterea embrionară nu este înţeleasă pe deplin, cu toate eforturile care se fac astăzi de către ştiinţă. Lucrul sigur care se cunoaşte este că: acest proces se învârte în jurul moleculei de ADN şi a informaţiei genetice programată în ea.

Psalmistul David cu câteva mii de ani mai înainte a descris într-un mod superb acest proces de reproducere a fiinţei umane. David ca om nu putea face acest lucru, dar Duhul lui Cristos i-a insuflat lui David această descriere poetică a felului “ciudat” în care vine în existenţă omul.

În versetul 13 din textul de mai sus, cuvântul “întocmit”, în ebraică “qanah”, are înţelesul de “clădit”. Domnl a “clădit “trupul omenesc.

Cuvântul “ţesut”, în ebraică “sakak” , înseamnă a împleti în jur o protecţie. Domnul nu numai că protejează fătul fragil, ci îi asigură şi îi urmăreşte dezvoltarea.

Cuvintele “făptură minunată, în ebraică un singur cuvânt,” palah”, făcut unic.

“Trupul meu”, din versetul 15, vine din ebraicul “ostem”, cu înţeles de substanţă corporală.

Lucrul cel mai fascinant în acest proces este acţiunea genelor care adună toţi atomii necesari pentru a da o formă de creştere. Astfel i-a naştere un model frumos brodat în care este aşezată informaţia ADN transmisă din generaţie în gneraţie.

Dumnezeul nostru omniscient vede dezvoltarea embrionului chiar înainte de concepere.

Cuvintele din versetul 16, “când nu eram decât un plod fără chip”, în ebraica originală sunt cuprinse într-un singur cuvânt “golem”, care înseamnă o masă informă.

Deşi eram fără formă, totuşi zilele ne-au fost rânduite înainte să fi fost vreuna din ele.

Ceasul biologic codificat din interiorul sistemului genetic spune acest lucru.

Aşa a făcut Dumnezeu primul om, pe Adam, şi a pus în el un sistem de reproducere în vederea înmulţirii rasei umane.

Această operă nu este un fantastic fenomen de inginerie genetică, cum ar crede unii, ci este cea mai minunată şi indubitabilă dovadă a Înţelepciunii şi Puterii Tatălui nostru ceresc, “din care îşi trage numele orice familie în ceruri şi pe pământ.”(Efes. 3:15). Lăudat să-I fie Numele!

AMIN!

              REMEMBER

“Aduceţi-vă aminte de mai marii voştri, care v-au vestit Cuvântul lui Dumnezeu; uitaţi-vă cu băgare de seamă la sfârşitul felului lor de vieţuire şi urmaţi-le credinţa!”(Evrei13:7).

“Apostolul Pavel a fost un om care nu spera şi nu-şi dorea nici un bun pământesc. Nu se considera ca aparţinând unui rang social deosebit. El era un om mânat de un singur gând: Evanghelia lui Cristos.(Rom. 1:15)(1Cor. 9:16). Avea un singur scop, o singură ţintă: Să-l cunoască pe Cristos, puterea învierii Lui, părtăşia suferinţelor Lui, şi să se facă asemenea cu moartea Lui. Era numit un “nebun pentru Cristos” şi a fost fericit că era socotit aşa.

Unii îl numeau vorbăreţ, fanatic sau în orice alt fel ciudat în care i-ar place lumii să-l descrie. Dar el era mai presus de toate acestea, şi nici unul din portrete nu i se potriveau. Alţii îl numeau negustor, cetăţean de valoare, om de societate, învăţat etc. Dar el a fost unic. Era mânat neîncetat de râvna de-a mărturisi puterile Celui care i s-a arătat pe drumul Damascului. Nu şi-a îngăduit odihnă, nici zi, nici noapte, ci străbătea neîncetat pământ şi mare, străbătea munţi şi dealuri, striga şi nu tăcea. Nimic şi nimeni nu-l putea opri.

În celula închisorilor i se auzea glasul şi nici în mijlocul oceanului, în furtună nu tăcea.

Târât în faţa Sinedriului sau în faţa Tronurilor Împărăteşti, el una făcea: Mărturisea mereu despre adevăr. Nimic nu i-a putut înăbuşi glasul, decât moartea. Şi chiar în faţa morţii, înainte ca tăişul securii să-i despartă capul de trup (autor necunoscut), el vorbea, se ruga, mărturisea, îmbărbăta, şi în cele din umă binecuvânta pe călăii săi.

Să ne aducem aminte, fraţilor şi să-i urmăm credinţa şi râvna!

Învăţătorul şi Capul nostru – Unul singur, Cristos.   

Orice creştere şi orice progres în lucrurile spirituale, are la bază recunoaşterea autorităţii Domnului Isus Cristos. Acest lucru trebuie să fie adevărat atât în particular cât şi în Eclesie.

Eclesia nu este a niciunui om, nu este proprietatea cuiva de pe pământ, ci “este Biserica Dumnezeului Celui viu, stâlpul şi temelia adevărului.”(1Tim. 3:15).

Eclesia este şi “Biserica Domnului, pe care a câştigat-o cu însuşi sângele Său.”(F.A 20:28).

Lipsa de progres şi somnolenţa spirituală în viaţa unui credincios, se datorează lipsei de progres faţă de Capul său, care este Cristos.

În ep. către Coloseni, cap.2v18,19 avem o învăţătură demnă de luat în seamă. Ap. Pavel atrage atenţia asupra unui pericol care a avut loc atunci pe vremea lui, şi mereu de atunci încoace, în toate adunările, fie mici, fie mari. Pericolul de a privi mai mult la fraţii proeminenţi şi mai puţin la Domnul. Iar unii din ei, fie conştienţi, fie din neatenţie, îşi asumă această poziţie la care numai Domnul are dreptul.

Apostolul vorbeşte şi de cei care au o poziţie mai puţin însemnată în eclesie, dar care aprobă un lucru sau altul fără să cerceteze dacă Scriptura îl aprobă sau nu. Ei spun:”Dacă un frate capabil zice aşa, eu mă încred în el, şi pun toată responsabilitatea pe aceşti fraţi proeminenţi. Aceasta înseamnă neloialitate faţă de Domnul, capul nostru.

Amândouă clasele sunt mustrate de către Domnul. Atât cei care îşi părăsesc condiţia în care au fost puşi, încercând să forţeze lucrurile pentru a se pune peste moştenirea lui Dumnezeu, cât şi cei care sunt “sclavii” celor dintâi.

Cristos este cea mai înaltă autoritate în Biserică. Nici o învăţătură nu trebuie primită dacă nu este în armonie cu cuvântul lui Dumnezeu. Este adevărat că în Biserica timpurie au existat fraţi care au ocupat locul de învăţători. Apostolul a scris Evreilor, cap. 13v17 următoarele: “Ascultaţi de mai marii voştri şi fiţi-le supuşi, căci ei priveghează asupra sufletelor voastre, ca unii care au să dea socoteală de ele; pentru ca să poată face lucrul acesta cu bucurie . . .”

Oriunde Cristos a dat un dar spiritual, fie darul de păstor, fie darul de învăţător etc, acesta este numai un favor dat credinciosului în vederea zidirii eclesiei. El nu trebuie să se laude, ca şi cum acest lucru i s-ar cuveni personal, pentru că este mai înţelept ca fraţii săi.

În faţa lui Dumnezeu nu primează predicatorismul nostru oratoric, ci cât de mult iubim pe Domnul şi pe fraţii, cât de mult seamănă caracterul nostru cu cel al lui Isus.

Dacă cineva are un dar de la Domnul, el este un serv adevărat al lui Cristos. Acest lucru se vede uşor. Dacă el nu are darul de la Domnul, atunci nici o autoritate şi nici o adunare nu-l pot face servitorul adunării. Orice serviciu adevărat se bazează pe autoritatea Domnului.

Oridecâteori vrem să ştim cine este autorizat să pună în adunări slujitori – dacă suntem sinceri şi nu suntem influenţaţi de metode, idei şi obiceiuri ale oamenilor, atunci vom reveni de fiecare dată la cuvintele apostolului că, Domnul a rânduit şi rânduieşte într-o adunare pe toţi aceştia.

Niciunul să nu credem că noi suntem ceva şi că dacă nu am fi noi edificiul adunării s-ar prăbuşi. Domnul nostru a spus: “Fără mine nu puteţi face nimic”. Nu fără fratele cutare sau cutare. Fără Domnul – noi nu putem face nimic. Favorul binecuvântat de a fi acceptaţi în rândurile slujitorilor Săi, este doar o îndurare din partea Domnului, însă El îşi poate conduce poporul fie că eu mă pun la dispoziţia Sa, fie că nu.

Adevăraţii slujitori niciodată nu se vor lăuda cu slujba lor, cu raţiunea lor, cu autoritatea lor, ci totdeauna vor aprecia cu umilinţă dragostea pe care Domnul a manifestat-o faţă de ei, folosindu-i în serviciul Său.

Să putem spune şi noi ca ap. Pavel: “Nu vorbirea noastră, ci puterea lui Dumnezeu va condus la pocăinţă.” Nu isteţimea de oratori va înclina balanţa în favoarea noastră. Nu cuvinte de laudă la sfârşitul unui discurs, rostite de către cineva cu o uşoară batere pe umăr, ne vor duce în bucuria Stăpânului. Dacă nu avem scrise în inimi trăsăturile de caracter ale Mântuitorului, nu suntem nimic.

Scopul tuturor celor ce servesc de la o masă, este acela de a conduce pe cei care îi servesc pe adevărata cale a supunerii faţă de Cuvântul Adevărului şi a le îndrepta privirile spre singurul Cap care a fost uns ca Rege şi Domn peste moştenirea lui Dumnezeu.

Moise, excelentul serv a lui Dumnezeu şi-a folosit toată energia pentru a întipări în mintea adunării lui Israel trebuinţa urgentă de supunere faţă de legea care i-a fost dată. El niciodată nu s-a luptat pentru o poziţie de autoritate. Niciodată nu şi-a însuşit rolul de domn peste Israel, ci a dovedit în toate lucrurile umilinţă şi blândeţe. Nu întâmplător, Biblia declară că Moise a fost cel mai blând om de pe pământ. Toate îndemnurile sale au fost la supunere, dar nu faţă de sine, ci faţă de Dumnezeu.

Toţi cei care se silesc să dovedească faptul că ei fac parte din poporul Domnului, fie că ocupă o poziţie mai joasă, fie mai înaltă, cu toţi trebuie să-şi dea seama că înălţarea la care aspiră – nu vine după înălţare – ci după înjosire. Acest itinerar l-a parcurs şi Domnul. Cât de frumoase sunt afirmaţiile lui Pavel: “Deci supuneţi-vă sub mâna cea tare a lui Dumnezeu ca să vă înalţe la timpul cuvenit.” Timpul prezent nu este timpul cuvenit pentru înălţare. A ne înălţa astăzi pe noi ori a înălţa noi pe alţii – înseamnă a ne expune căderii.

Să fim plini de credinţă. Va veni, desigur, şi timpul înălţării. Dar acest lucru nu este partea noastră. Este partea lui Dumnezeu. Să ne amintim mereu că orice lucru pe care îl avem de făcut, este lucru Domnului pe care ni l-a încredinţat nouă.

Să avem totdeauna în inimă şi minte deviza: Unul singur este Învăţătorul nostru, unul singur este Capul nostru, iar noi toţi suntem fraţi.

Dumnezeu să vă binecuvânteze!

AMIN!

La margini de ani

Încă un an s-a scurs şi ni s-a dus,

Din ghemul vieţii s-a mai depănat,

În luptele spre orizontul de apus

Mai sunt redute mari de câştigat.

Dar mulţumiri aducem Creatorului

Că mai tăim prin Fiul Său iubit,

El ne mai ţine-n ţesătura Lui

Iar de căderi nefericite ne-a ferit.

Astăzi păşind pe ţărm necunoscut

Suntem pătrunşi de idealuri sfinte,

Vrem să mai strângem spice ca şi Rut,

Să fim mai silitori ca înainte.

Cu râvna sfântă care El ne-a dat,

Din zori de zi la muncă să pornim,

Să mergem pe ogor la semănat,

Voinţa sfântă să o împlinim.

Şi să fim blânzi, să fim mai iertători,

Să iubim mila, să fim înţelepţi,

Îm orice ipostaze să fim mulţumitori;

În anul ce întrăm să fim mai drepţi!

Şi bucuroşi să purtăm crucea Lui,

În moartea “eului” să progresăm,

Să spunem vestea bună orişicui

Şi în dreptate sfântă să umblăm.

Iar dacă Dumnezeu va fi cu noi

Vom apăra cu zel ce El ne-a dat,

Vom duce şi în acest an “război,”

Luptând lupta credinţei neîncetat.

Noi încă n-am învins ca şi Isus,

De aceea să fim vigilenţi mereu

Căci multe lupte mai avem de dus,

Să nu cedăm, oricât ar fi de greu!

Isus ne este nobilul Model,

Luptând ca El vom fi de neînvins,

Pe steagul nostru-i scris “Emanuel”

Credinţa-n jertfa Lui e foc nestins.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Acum când stăm la margine de ani

Un singur dor avem, dulce Isus:

La rodul mic adus dintre duşmani,

Să completezi ce noi nu am adus.

Betleem

O,Betleem,

Casă a pâinii,

Cetate neînsemnată ‘n Israel,

În tine a venit Mesia

Şi ieslea ta i-a fost Betel.

La tine a sosit

Mesajul:

“Astăzi vi s-a născut Mântuitorul

Ce va aduce binecuvântare

Şi bucurie pentru tot poporul.”

De-atunci ne amintim,

În fiecare an,

De Mesia şi de naşterea Lui,

Şi ne-nchinăm la Împăratul slavei

Născut în ieslea Betleemului.

Cântarea Mariei

Bucurăte fecioară Maria,

Dumnezeu ţi-a făcut mare har,

Tu vei naşte un fiu, pe Mesia,

El va da lumii iertare în dar.”

……………………………..

Sufletul meu măreşte pe Domnul!

Bucuria mea toată-I la El,

Căci a privit la roaba smerită

Şi s-a îndurat de Israel.

Lucruri mari a făcut Cel Puternic,

Toţi cei mândri au fost umiliţi,

La flămânzi Domnul le-a dat o pâine,

Iar cei bogaţi au fost ocoliţi.

Domnul şi-a arătat îndurarea

Faţă de cei căzuţi în păcat;

A trimis Fiul dragostei Sale

Şi prin El mântuire ne-a dat.

A răsturnat tronuri de domnie,

Pe toţi cei smeriţi i-a înălţat,

Cu Avraam şi-a înoit legământul

Şi în Isus ne-a binecuvântat.

Sufletul meu măreşte pe Domnul!

Bucuria mea toată-I la El,

Căci a privit la roaba smerită

Şi s-a îndurat de Israel.

Robul Meu

Sute de ani mai devreme, prevestind venirea Sa,

Isaia în profeţie vorbeşte de Mesia;

Un Vlăstar dintr-o Odraslă se va naşte pe Pământ,

Peste care Dumnezeu va turna Spiritul Sfânt.

„Robul Meu va propăşi”, în toate va triumfa,

Când El va deschide gura împăraţii vor tăcea.

Prin cunoştinţa Lui mare „Robul Meu” mărinimos

Va regenera pământul şi-l va face glorios.

Cine a crezut aceasta? Dar Copilul s-a născut,

N-avea nici o frumuseţe şi n-avea nimic plăcut.

Omenirea era toată o turmă fără păstor,

Iar El a purtat păcatul şi osânda tuturor.

Dispreţuit, părăsit a trăit o mare dramă,

Era un Om al durerii, trist şi nebăgat în seamă;

Coroană de spini pe cap, aşa L-au batjocorit,

Noi credeam că Dumnezeu l-a lovit şi pedepsit.

Însă El a fost străpuns pentru a noastre păcate,

Rănile ce L-au distrus ne dau nouă libertate.

Fără să deschidă gura, ca un miel răbdând discret,

A ţinut pe altar jertfa să se mistuie complet.

Groapa Lui era săpată şi-n mormânt a fost culcat,

La un loc cu cei bogaţi, deşi nu avea păcat;

Dumnezeul nostru Sfânt l-a zdrobit prin încercare

Dându-ne la toţi o şansă pentru viaţa viitoare.

O, Părinte-al îndurării, necuprins şi infinit,

Înţelegem astăzi rostul morţii Fiului iubit;

Mulţumim de bunătatea ce ne-a oferit iertarea

Şi-adorăm pe Domnul Isus ce ne-a adus împăcarea!

Domnitorul născut în Betleem

“Căci un Copil ni s-a născut, un Fiu ni s-a dat, şi domnia va fi pusă pe umerii Lui;”(Isaia9:6).

Aşa a profeţit Isaia cu 700 ani mai devreme naşterea lui Isus, Cel care a fost chemat Fiul Celui Prea Înalt.

În Planul pe care Dumnezeu l-a făcut în Sine era prevăzut că, la un timp hotărât se va naşte din sânul poporului evreu un Eliberator, care va mântui pe poporul Israel de păcatele sale şi va fi o jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre şi nu numai pentru ale noastre, ci pentru ale lumii întregi.

Avraam, părintele credincioşilor, a primit această informaţie la vremea când Dumnezeu îi face o făgăduinţă, transformată apoi în legământ, spunând: “Te voi binecuvânta foarte mult şi-ţi voi înmulţi foarte mult sămânţa, şi anume: ca stelele cerului şi ca nisipul de pe fundul mării; Toate neamurile pământului vor fi binecuvântate în sămânţa ta, pentru că ai ascultat porunca Mea;” (Gen.22:17,18). Iar ap. Pavel ne spune că sămânţa este Cristos. Avraam a avut un singur fiu, pe Isaac. Isaac a fost un tip al lui Cristos. Avraam a reprezentat pe Dumnezeu, atunci când l-a dus pe Isaac de jrtfă, aşa cum Dumnezeu şi-a adus Fiul Său de jertfă pe Golgota.

Mai târziu patriarhul Iacov când a binecuvântat pe fiii săi, a zis despre Iuda: “Toiagul de domnie nu se va depărta din Iuda, nici toiagul de cârmuire dintre picioarele lui, până va veni Şilo”, adică Mesia.(Gen. 49:109.

Despre proorocul pe care Dumnezeu îl va ridica din mijlocul evreilor a vorbit şi Moise: “Domnul, Dumnezeul tău, îţi va ridica din mijlocul tău, dintre fraţii tăi, un prooroc ca mine: să aculţi de el!”(Deut. 18:15) Balaam îşi rosteşte şi el profeţia despre “steaua lui Iacov”într-un mod încântător. “Îl văd, dar nu acum, Îl privesc, dar nu de aproape. O stea răsare din Iacov; un toiag de cârmuire se ridică din Israel.”(Num. 24:17).

Despre venirea unui Răscumpărător găsim informaţii şi în Psalmi, şi în profeţi.

Astfel că, după atâtea promisiuni rostite de către Dumnezeu, toţi evreii erau în aşteptare. Cu toate acestea, când Isus vine la ai Săi, ai Săi nu l-au primit, ci l-au atârnat pe lemn. Doar Simeon, un om ce ducea o viaţă sfântă şi care aştepta mângăierea lui Israel, când părinţii a adus pe Isus la Templu în ziua a 8 a, după cum cerea legea, l-a luat în braţe şi plin de Duhul Sfânt a zis: “Acum, slobozeşte în pace pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău.”(Luca 2:29). “Mai era acolo şi o proorociţă, Ana, fata lui Fanuel, din seminţăa lui Aşer. . . A venit şi ea în acelaşi ceas şi a început să laude pe Dumnezeu şi să vorbească despre Isus tuturor celor ce aşteptau mântuirea Ierusalimului.”(Luca 2:36,38).

Noi acum, la aproape două mii ani, îl privim pe Isus de la copilul născut în ieslea Betleemului până la Golgota.  Îi vedem faţa brăzdată de sânge cum l-au lovit soldaţii romani si i-au pus o cunună de spini pe fruntea Lui nevinovată.

Să ne aducem aminte de tot ce a îndurat ca să fie Mântuitorul nostru!

Cel mai mare dar pe care Dumnezeu l-a făcut omenirii este Domnul nostru Isus Cristos. El este cel mai mare om ce s-a născut pe Pământul nostru şi care a împodobit civilizaţia umană ca nimeni altul.

Naşterea lui Mesia ne-a adus pe Dumnezeu în vieţile noastre, iar pentru aceasta a fost nevoie de crucea Lui.

Să medităm mereu la mesajul pe care Isus la naşterea Sa l-a adus omenirii: “Slavă lui Dumnezeu în locurile pre înalte şi pace pe pământ între oamenii plăcuţi Lui.”(Luca 2:14). Să nu uităm de promisiunea Cuvântului, care ne spune că El nu va slăbi, nici nu se va lăsa, până va aşeza dreptatea pe Pământ.

Să ne bucurăm de naşterea Mântuitorului, chiar dacă data de 25 Dec. nu este data reală a naşterii Sale, ci este, probabil, data aniversară când îngerul Gavril a adus vestea Mariei despre conceperea lui Isus în sânul ei.

Dar, Cel pe care îl iubim atât de mult, în serviciul căruia ne-am angajat până la moarte, a cărui naştere, moarte şi înviere înseamnă atât de mult pentru familia umană, merită să fie sărbătorit nu numai într-o zi, ci în fiecare zi de către toţi aceia care apreciază ce a făcut El pentru rasa noastră.

“Căci harul lui Dumnezeu, care aduce mântuire pentru toţi oamenii a fost arătat, şi ne învaţă s-o rupem cu păgânătatea şi cu poftele lumeşti, şi să trăim în veacul de acum cu cumpătare, dreptate şi evlavie, aşteptând fericita noastră nădejde şi arătarea slavei marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor Isus Cristos.”(Tit 2:11,12,13).

AMIN!

Miracolul naşterii din fecioară

Când într-o cetate din Galilea, numită Nazaret, îngerul Gavril i-a zis unei fecioare: “. . . iată că vei rămânea însărcinată şi vei naşte un fiu, căruia îi vei pune numele Isus, Maria a zis îngerului: “Cum se va face lucrul acesta, fiindcă eu nu ştiu de bărbat?” Îngerul i-a replicat: “Duhul Sfânt se va pogorî şi puterea Celui Prea Înalt te va umbri. De aceea Sfântul care se va naşte din tine, va fi chemat Fiul lui Dumnezeu. . . Căci niciun cuvânt de la Dumnezeu nu este lipsit de putere.”(Luca cap 1).

Cea mai măreaţă dintre naşteri- naşterea lui Isus Cristos – nu s-a săvârşit în mod firesc, ci a fost un miracol măreţ. De fapt, naşterea lui Isus a fost o naştere normală. Miracolul stă în faptul zămislirii “pruncului” în sânul feceoarei. Unii sceptici, care contestă Biblia, spun că un asemenea fenomen este imposibil din punct de vedere biologic. Alţii spun că Isus a fost fiul lui Dumnezeu aşa cum toţi oamenii sunt fii Săi. Diferite alte ipoteze sunt enunţate de către mulţi. Dar aceste sugestii nu sunt decât echivocuri, care tăgăduiesc realitate relatată de scripturi cu privire la acest subiect.

Împăcarea omului cu Dumnezeu pe care a plănuit-o Tatăl în înţelepciunea Sa şi care a fost înfăptuită de către unicul Său Fiu, este cea mai mare şi mai măreaţă operă de mântuire. Cât despre întruparea Sa miraculoasă şi supranaturală este inutil să încercăm a o explicăm în mod natural.

Când Isus venit în lume a zis: “Tu n-ai voit nici jertfă nici prinos, ci mi-ai pregătit un trup.” Trupul acesta a îndeplinit două condiţii:

1) a fost fără cusur şi fără prihană (1Petru 1:19). Tatăl şi mama să nu aibă defecte.

2) din punc de vedere spiritual, el trebuia să fie sfânt, nevinovat, fără pată, despărţit de păcătoşi. (Evrei 7:26). Aceste condiţii nu puteau fi îndeplinite numai de către cineva care a fost conceput în mod miraculos. Dacă părinţii Săi naturali, care se aflau sub blestem, ar fi contribuit cu material genetic la formarea Sa, El nu ar fi fost fără de păcat. De aceea Dumnezeu a trebuit să se implice la naşterea lui Isus. Îngerul i-a spus Mariei: (Luca 1:35). Cu toate acestea “. . .El a trebuit să se asemene fraţilor Săi în toate lucrurile, ca să poată fi, în ce priveşte lucrurile cu Dumnezeu, un mare preot milos şi vrednic de încredere, ca să facă ispăşire pentru păcatele norodului.”(Evrei 2:17).  

Observăm că un fenomen imposibil ştinţific, este posibil la Dumnezeu. Cine se îndoieşte că Dumnezeu ar fi putut face aşa ceva, îi subapreciază capacităţile, omnipotenţa Sa.

Ioan Botezătorul a zis: “Vă spun că Dumnezeu din pietrele acestea poate să ridice fii lui Avraam.”(Luca 3:8).

Trupul lui Isus a fost în întregime uman. Trupul Său a fost făcut în mod special de către Dumnezeu, aşa cum trupul lui Adam a fost făcut în mod special, fără să aibă părinţi naturali.

Se spune despre Isus că “este din familia lui David” chiar dacă nu are o moştenire genetică de la Maria. Nu trebuie să ne întrebăm: Cum s-a făcut acest lucru? Ce la noi este cu neputinţă, este cu putinţă la Dumnezeu. Natura umană este un impediment serios în cunoaşterea unor lucruri pe care Dumnezeu le are în stăpânirea Sa.

Noi să fim plini de înţelepciune pentru a aprecia, a mărturisi şi a adora pe Cel care “. . . atât de mult a iubit lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.”(Ioan 3:16).

Dumnezeu să ne binecuvânteze pe toţi cu mai multă înţelepciune, pentru a putea vesti mereu virtuţile Celui ce ne-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată!

AMIN!

Cunoştinţa

Iubitorul nostru Tată

Ne-a lăsat pe-acest Pământ,

O valoare intrinsecă

Prin divinul Său Cuvânt.

Dacă vrea cineva astăzi

Să posede CUNOŞTINŢĂ,

Să îşi umple intelectul

Cu divina Lui Ştiinţă.

Nu-i vorba de CUNOŞTINŢA

De care lumea e plină,

Ci de CUNOŞTINŢA sacră

Despre ştiinţa divină.

Tatăl doreşte ca omul

Să ştie a Lui voinţă,

Cele mai plăcute jertfe

Au la bază CUNOŞTINŢĂ.

Nu trata cu neglijenţă

Tainele învăţăturii,

Lipsa CUNOŞTINŢEI este

Necunoaşterea Scripturii.

Să cunoaştem cum să ştim,

Să predăm învăţătură,

Nu părerile contează,

Ci Cuvântul din Scriptură.

Să-l cunoşti pe Dumnezeu

Şi pe Isus, Apa Vie,

E condiţia cerută

Ca să intri-n veşnicie

Dacă neglijezi Cuvântul,

Nu poţi avea CUNOŞTINŢĂ,

Şi dacă eşti indolent,

Nici nu poţi avea ştiinţă.

Domnul a dat multe daruri,

Ele ne-ntăresc credinţa;

Dacă studiem Cuvântul

Ne creşte şi CUNOŞTINŢA.

Doamne, dă-ne-nţelepciune,

Dă-ne Doamne şi voinţă,

Nu ne lăsa ignoranţi

Şi lipsiţi de CUNOŞTINŢĂ!

Foc din cer

Porunca dată de către Dumnezeu părinţilor noştri Adam şi Eva: “Creşteţi, înmulţiţi-vă, umpleţi pământul şi supuneţi-l”, a fost aplicată numai după ce Adam şi Eva au fost izgoniţi din grădina Edenului.

În aceste condiţii, lucrând cu multă trudă pământul, şi în sudoarea feţei mâncându-şi pâinea, în sânul primei familii a venit în existenţă cel dintâi fiu al lor, Cain.

Atunci mama Eva a execlamat:”Am căpătat un om cu ajutorul Domnului.”

Mai târziu s-a născut Abel.

Nu avem niciun indiciu despre modul cum au crescut copiii, dar la maturitate îi vedem apucând drumuri diferite. Unul şi-a ales păstoritul, iar celălalt lucrător de pământ.

Nu ştim dacă Adam şi-a educat copiii în spiritul reverenţei faţă de Dumnezu şi aducerii de jertfe ca mulţumire. Dar după o bună bucată de vreme îi vedem pe cei doi aducând fiecare câte o jertfă Domnului.

Cain a adus prinosul său din roadele pământului, iar Abel din oile întâi născute ale turmei sale.

Nu ni se dau toate amănuntele, dar din istorisirea faptelor reiese că Dumnezeu a privit cu plăcere spre Abel şi jertfa lui, iar spre Cain şi jertfa sa nu a privit cu plăcere.

Întrebarea pentru studentul serios şi preocupat de înţelegerea Planului lui Dumnezeu este: Prin ce au cunoscut cei doi fraţi că Domnul a privit cu plăcere doar spre jertfa lui Abel?

“Lucrurile ascunse sunt ale Domnului Dumnezeului nostru, iar lucrurile descoperite sunt ale noastre şi ale copiilor nostri. . .”(Deuteronom 29:29). Domnul nu lasă în ignoranţă pe slujitorii Lui. El are plăcere să ne descopere lucrurile Sale. Chiar şi referitor la subiectul nostru El ne dă indicii ca să putem pricepe, (priceperea este ştiinţa sfinţilor) Prov. 9:10).

În paginile Sfintelor Scripturi găsim exemple de modul în care Dumnezeu a răspuns jertfelor primite de către El. Amintesc câteva în acest sens.

1)Când Dumnezeu i-a promis lui Avram ţara Canaan, deşi a crezut acest lucru şi Dumnezeu i-a socotit aceasta ca neprihănire, totuşi Avram a întrebat: “Doamne, Dumnezeule prin ce voi cunoaşte că o voi stăpâni?”(Gen. cap. 15). Domnul îl invită să-I aducă o jertfă. Avram a stat lângă jertfa sa, care nu se mistuia, până când “După ce a asfinţit soarele, s-a făcut un întuneric adânc; şi iată că a ieşit un fum ca dintr-un cuptor, şi nişte flăcări au trecut printre dobitoacele despicate.”(Vers. 17).

2)Când Aron şi fiii lui au fost sfinţiţi pentru slujba preoţiei, după ce au adua jertfe de mulţumire, “Un foc a ieşit dinaintea Domnului, şi a mistuit pe altar arderea de tot şi grăsimile.”(Lev. 9:24).

3)Când un înger al domnului I s-a arătat lui Ghedeon şi i-a zis: “Domnul este cu tine viteazule,” Ghedeon îi cere un semn. L-a primit atunci când a adus ca jertfă un ied cu azimi. Îngerul lui Dumnezeu i-a zis: “I-a carnea şi azimile, pune-le pe stânca aceasta şi varsă zeama. Îngerul Domnului a întins vârful toiagului pe care-l avea în mână, şi a atins carnea şi azimile. Atunci s-a ridicat din stâncă un foc care a mistuit carnea şi azimile.”(Jud. 6:20,21).

4)Când proorocul Ilie era în conflict cu Ahab şi Izabela, îi provoacă pe preoţii lui baal să aducă o jertfă fiecare dumnezeului său. “Dumnezeul care va răspunde prin foc, acela să fie adevăratul Dumnezeu.”(1Împ. 18:24). Proorocii lui baal au strigat de dimineaţă până seara, chemând pe dumnezeul lor până au aiurit, dar nu s-a întâmplat nimic.

Apoi s-a rugat Ilie:”Ascultă-mă Doamne, ascultă-mă pentru ca să cunoască poporul acesta că Tu, Doamne, eştiadevăratul Dumnezeu. Atunci a căzut foc de la Domnul şi a mistuit arderea de tot…”(1Împ. 18:37,38).

5)Când David a fost pedepsit pentru numărătoarea poporului şi a venit o ciumă peste Israel omorând şaptezeci de mii de oameni, Dumnezeu a zis îngerului Său să-i spună lui Gat, pentru ca acesta să-l înştiinţeze pe David, să-I ridice un altar în aria lui Ornan, Iebusitul şi să-I aducă o jertfă. David s-a conformat şi a cumpărat de la Ornan aria cu şase sute sicli de aur. “David a zidit acolo un altar Domnului şi a adus arderi de tot şi jertfe de mulţumire. A chemat pe Domnul şi Domnul i-a răspuns prin foc, care s-a coborât din cer pe altarul arderii de tot.”(1Cron. 21:26).

6)Când Solomon a terminat construcţia Templului de la Ierusalim, s-a rugat lui Dumnezeu.  “Când şi-a isprăvit Solomon rugăciunea, s-a pogorât foc din cer şi a mistuit arderea de tot şi jrtfele…”(2Cron. 7:1)

Concluzie: Toate jertfele plăcute lui Dumnezeu, aduse de către oamenii VT , au fost aprinse de cître Dumnezeu în mod miraculos. Astăzi Dumnezeu procedează într-un alt mod. Micile noastre jertfe, pornind de la rodul buzelor care mărturisesc pe Dumnezeu, se contopesc în jertfa necurmată a Domnului, şi astfel în faţa lui Dumnezeu sunt un miros bine plăcut.

Doamne Dumnezeul nostru, ajută-ne să-ţi aducem totdeauna jertfe neprihănite la care Tu să priveşti cu plăcere.

AMIN! 

Credinţă şi fapte

“Credinţa, dacă n-are fapte este moartă în ea însăşi.”(Iacov 2:17).

Despre credinţă s-au scris multe pagini şi a fost unul dintre cele mai abordate subiecte în discursurile creştinilor în toată epoca evanghelică. Aşa încât, a continua să scrii despre credinţă, poate fi considerat un lucru începător. Eu, însă, îmi asum acest risc. “Credinţa este darul lui Dumnezeu.”(Efes. 2:8). “Fraţii mei, ce-I foloseşte cuiva să spună că are credinţă, dacă n-are fapte? Poate oare credinţa aceasta să-l mântuiască?(Iacov 2:14).

Informaţiile pe care le avem din scrisoarea lui Pavel către Evrei, cap. 11, ne spun despre credinţă că este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd. O altă traducere spune în felul următor: “Credinţa este substanţa celor nădăjduite; convingerea despre cele ce nu se văd.” Credinţa este, de fapt, înţelegerea şi aprecierea intelectuală a Cuvântului lui Dumnezeu, care se bazează pe o deplină încredere în acest Cuvânt.

Credinţa unui creştin se bazează pe făgăduinţele lui Dumnezeu. El trebuie să-şi dovedească credinţa prin înfăptuirea datoriei pe care o are faţă de Domnul.

Când timpul despărţirii a sosit, Domnul Isus a spus discipolilor Săi, că va ruga pe Tatăl să le trimită un alt Mângâitor, adică Spiritul Sfânt. După ce Domnul s-a înălţat, apostolii au aşteptat împlinirea făgăduinţei, crezând cu toată puterea în aceasta. Întorşi la Ierusalim, în camera de sus, ei stăruiau cu toţii în rugăciuni şi cereri.

Credinţă nu înseamnă să ai doar o concepţie intelectuală despre un lucru, ci convingerea că acel lucru, deşi nevăzut, există în realitate.

Nu fiecare credincios posedă aceeaşi măsură s-au grad de credinţă. Unii au multă cunoştinţă, dar le lipseşte credinţa. Alţii, dimpotrivă, au multă credinţă, dar le lipseşte cunoştinţa. Şi, cunoştinţă puţină amestecată cu râvnă peste măsură, duce la catastrofe pe tărâm religios. Ce-i de făcut? Să ne însuşim bine ce ne spune ap. Pavel în Romani cap. 12 v 3.

Dumnezeu a înzestrat Eclesia timpurie cu diferite daruri ale Spiritului Sfânt, adică: înţelepciune, cunoştinţă, credinţă, darul tămăduirilor, puterea să facă minuni, felurite limbi etc. Toate acestea le găsim descrise în 1Cor. Cap. 12, îcepând cu versetul 8. Mai târziu unele din aceste daruri n-au mai fost întrebuinţate de apostoli, dar credinţa a rămas, pentru că: “…fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui.”(Evrei 11:6). Este esenţial pentru creştin să-i crească credinţa.”Cel neprihănit va trăi prin credinţă.”(Evrei 10:38).

Dumnezeu a văzut de bine ca, istoria viţii oamenilor credincioşi să fie consemnată în Cuvântul Său. Ap.Pavel a scris în ep. către Romani: “Şi tot ce a fost scris mai înainte, a fost scris pentru învăţătura noastră, pentru ca, prin răbdarea şi mângâiera pe care o dau Scripturile, să avem nădejde.”(Rom. 15:4).

Despre Avraam se pomeneşte adesea că este tatăl credincioşilor. Dar au fost mulţi alţii înaintea lui Avraam care au manifestat credinţă. În capul listei din Evrei cap. 11, îl găsim pe Abel. Despre Abel citim că: “Prin credinţă a adus lui Dumnezeu o jertfă mai bună decât Cain. Un alt exemplu este Enoh, despre care Pavel ne spune că prin credinţă a fost mutat de pe pământ ca să nu vadă moartea.

Un alt credincios a fost Noe. Deşi, până la el nu căzuse ploaie pe pământ şi el niciodată nu văzuse o furtună, totuşi când Dumnezeu i-a spus să facă o corabie că va aduce un potop, el nu s-a îndoit ci, a crezut şi plin de respect faţă de Dumnezeu a făcut o corabie pentru a salva pe membrii familiei sale. Apostolul încheie frumos versetul 7: “. . . şi a ajuns moştenitor al neprihănirii care se capătă prin credinţă.” Ce frumos!

Mai târziu apare pe scena lumii Avraam, faţă de care Dumnezeu a întins coarda încercării până aproape de limita credinţei, pentru a zugrăvi cât mai frumos marele sacrificiu ispăşitor de pe Golgota.

Suprema încercare a lui Avraam a fost atunci când Dumnezeu a cerut să jertfească pe unicul lui fiu, pe Isaac. Avraam n-a ezitat şi nici nu a dezvăluit nimănui acest secret ci, l-a păstrat în inimă şi a plecat la îndeplinirea lui, crezând, cum zice Pavel în Evrei,  “. . .se gândea că Dumnezeu poate să învieze chiar şi din morţi: şi, drept vorbind, ca înviat din morţi l-a primit înapoi.”(Evrei 11:19). Avraam este un erou al credinţei ca nimeni altul. Pe drept i s-a dat numele de tatăl credincioşilor.

Sfintele Scripturi vorbesc despre mulţi eroi ai credinţei. Nu-i putem aminti pe toţi acum. Vreau doar să remarc fatul că, toţi aceştea şi-au dovedit credinţa prin fapte.

Domnul doreşte ca poporul Său să ştie acest lucru şi să-şi dovedească credinţa prin fapte.

Dovada credinţei noastre ne dă perspectiva de a fi credibili în slujirea noastră. Slujbă înseamnă totdeauna sacrificiu şi încercare.

Fidelitatea şi credincioşia celor din Filipi l-au bucurat mult pe Pavel. În scrisoarea pe care le-o trimite, atinge într-un verset cuvinte de o rară şi profundă valoare. “Şi chiar dacă ar trebui să fiu turnat ca o jertfă de băutură peste jertfa şi slujba credinţei voastre, eu mă bucur şi mă bucur cu voi toţi.”(Filip. 2:17).

Grija pentru toate bisericile, care îl apăsa în fiecare zi, l-a făcut pe apostol să se intereseze de credinţa lor. Celor din Tesalonic le scrie: “V-am trimis pe Timotei, fratele nostru şi slujitorul lui Dumnezeu în Evanghelia lui Cristos, ca să vă întărească şi să vă îmbărbăteze în credinţa voastră. Astfel, în nerăbdarea mea, am trimis să-mi aducă ştiri despre credinţa voastră, de teamă ca nu cumva să vă fi ispitit Ispititorul, şi osteneala noastră să fi fost degeaba.”(!Tes. 3:2,5).

Încercările care vin peste noi ne dezvoltă puterea credinţei. Chiar dacă încercările nu sunt o pricină de bucurie, iar omul nostru de afară se trece, totuşi omul nostru din interior se înoieşte din zi în zi.

Ap. Pavel numeşte incercările noastre ca pe nişte intristări uşoare, de o clipă, dar care lucrează pentru noi o greutate veşnică de slavă. Dacă credinţa noastră este fermă, ea este mereu ameninţată să fie distrusă. Cel mai înverşunat duşman, care este interesat în distrugerea credinţei noastre este satan. Dacă i-ar fi îngăduit, ar distruge tot. El are diferite agenţii prin care dă atacuri. Bătălia se dă pe toate fronturile. Este nevoie de o credinţă puternică pentru a rezista atacurilor sale.

Îndemnurile ap. Petru sunt foarte potrivite. “Fiţi treji şi vegheaţi! Pentru că potrivnicul vostru, deavolul, dă târcoale ca un leu care răcneşte şi caută pe cine să înghită. Împotriviţi-vă lui tari în credinţă, ştiind că şi fraţii voştri în lume trec prin aceleaşi suferinţe ca voi.”(1Petru 5:8,9).

Când ap. Pavel recomandă armele care sunt necesare creştinului pentru a lupta o luptă bună, (Efeseni cap. 6), zice în v 16: “Pe deasupra tuturor acestora, luaţi scutul credinţei, cu care veţi putea stinge toate săgeţile arzătoare ale celui rău.”

În scrisoarea către Romani cap. 3v28 citim: “Pentru că noi credem că omul este socotit neprihănit prin credinţă, fără faptele legii.” Accentul se pune pe: “fără faptele legii.”Adeseori de la amvoane, acest verset este enunţat incorect. Şi anume: Omul este socotit neprihănit prin credinţă, fără fapte. Se omite a se adăuga “fără faptele legii.”

Tocmai acest lucru voia Pavel să-l transmită neamurilor. Faptul de a fi socotit neprihănit în ochii lui Dumnezeu nu are nicio legătură cu ceremoniile şi sacrificiile legii lui Israel, ci doar daorită  credinţei un om poate fi socotit drept.

Domnul să ne ajute să ne păstrăm credinţa şi un cuget curat pe care unii pierzându-l au căzut de la credinţă.

“Fie Numele Domnului binecuvântat de acum şi până în veac! De la răsăritul soarelui şi până la apusul lui, fie Numele Domnului lăudat.”(Ps. 113:2,3).

AMIN!

  

Zacheu

Când Domnul

Propovăduia mereu

Şi străbătea cetăţile de seamă,

Trăia în Ierihon un şef de vamă,

Era chemat

Cu  numele Zacheu.

Nu semăna cu fariseul

Din Scriptură,

Şi când Isus prin Ierihon trecea

A vrut să-l vadă, însă nu putea,

Avea un handicap,

Era mic de statură.

Şi ca să-L vadă

Pe Isus,

În drumul ce venea a alergat

Şi într-un dud vameşul s-a urcat,

Iar Domnul

Ridicându-şi ochi-n sus,

A spus:

„Zachee dă-te jos degrabă,”

Vreau să rămân în casa ta

Şi să-ţi dau mântuirea Mea;

Zacheu

S-a conformat în grabă.

Şi l-a primit

Cu bucurie-n casă,

Apreciind că Domnul l-a iubit,

Din prima clipă el s-a convertit,

Apoi,

L-a invitat să stea la masă.

În faţa Domnului

S-a oferit,

Din bogăţii şi bunuri adunate,

Să dea săracilor pe jumătate,

Şi de-a năpăstuit

Să dea-mpătrit.

Domnul i-a spus

Cuvinte de iubire,

Care pentru Zacheu au fost balsam,

A înţeles că este fiul lui Avraam

Şi Domnul i-a oferit

Mântuire.

Şi noi am fost cândva,

Urcaţi în „pomii de mândrie”,

Ne-am coborât, suntem noi umiliţi?

Domnul ne vrea Zachei Israeliţi,

Să locuim cu El

O veşnicie!

Haina smereniei

“Aşadar, ca nişte copii aleşi ai lui Dumnezeu, sfinţi şi prea iubiţi, îmbrăcaţi-vă cu o inimă plină de îndurare, cu bunătate, cu smerenie, cu blândeţe, cu îndelungă răbdare.” (Col. 3:12).

Nu am pretenţia că, amintind câteva lucruri despre smerenie, voi spune ceva nou. “. . . nimic nu-i nou sub soare, ne spune Eclesiastul. “Dacă este vreun lucru despre care s-ar putea spune: “Iată ceva nou!” demult lucrul acela era şi în veacurile trecute.”(Ecl. 1:10).

Pentru mine, smerenia este asemenea unui munte înalt, pe care oricât doresc să-l urc, oricâte progrese încerc să fac, nu-l pot cuceri.

Profetul David zice în ps. 61: “Du-mă pe stânca pe care n-o pot ajunge , căci este prea înaltă pentru mine.”

Singurul om care a trăit vreodată pe pământ şi care a atins standardul smereniei, a fost Isus din Nazaret. Despre El citim că: “a fost blând şi smerit cu inima.”

Smerenia este cea mai elegantă şi fastuoasă haină ce se potriveşte unui creştin. Dacă vrem să experimentăm  plinătatea lui Cristos, trebuie să înţelegem profunda noastră nevoie de smerenie. “Nu faceţi nimic din duh de ceartă sau din slavă deşartă; ci în smerenie fiecare să privească pe altul mai pe sus de el însuş. . .El măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuşi n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci s-a dezbrăcat pe Sine însiş, a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor.”(Filip. 2:3,6,7).

În cuvintele descrise, ap. Pavel ne dă o lecţie remarcabilă tuturor credincioşilor, aşezând în faţa noastră un model desăvârşit de smerenie, pe domnul nostru Isus Cristos. El reprezintă măsura smereniei.

Ap. Pavel pentru a imprima cât mai pregnant în cugetele noastre profunzimea înţelesului acestei calităţi, zice despre Domnul: “S-a dezbrăcat de Sine însuş.”Ce profund gândeşte aici Pavel! El foloseşte expresia cea mai potrivită ca să poată defini smerenia. Domnul nostru s-a smerit, s-a făcut ascultător până la moarte şi încă moarte de cruce. Cu alte cuvinte, “s-a dezbrăcat de sine însuş.”

Prea puţine glasuri se aud astăzi chemând la smerenie. Trebuie să fim sinceri şi să recunoaştem acest lucru. Atunci când vom înţelege smerenia lui Isus, o vom putea admira, vom fi zdrobiţi de sentimentul eului, iar Isus ne va face parte de harul smereniei.

Smerenia lui Isus este rădăcina nevăzută a răscumpărării noastre.

Este scris: “El s-a smerit, de aceea Dumnezeu l-a înălţat nespus de mult.”

A recunoscut în toate că Tatăl este mai mare decât El.

În Evanghelia după Ioan ne sunt redate cuvintele lui Isus:

-“Fiul nu pate face nimic de la sine.”

-“Eu nu pot face nimic de la Mine însumi.”

-“Eu nu umblu după slava care vine de la oameni.”

-“M-am coborât din cer ca să fac, nu voia Mea, ci voia Celui ce m-a trimis.”

-“Cuvântul pe care-l auziţi nu este a Meu etc.”

Înainte de Cincizecime, în grupul celor 12, nu găsim multă smerenie. Vreme de trei ani au umblat cu Domnul, iar El le-a predat lecţia cea mai însemnată: “Învăţaţi de la Mine.”

Smerenia este opusul mândriei. Aşa cum mândria este în viaţa noastră pământească, tot aşa smerenia trebuie să fie în viaţa noastră spirituală.

Prin radicala schimbare de la Cincizecime, Duhul lui Isus, cel blând şi smerit. a pus stăpânire pe apostoli.

În psalmul 93 citim: “. . . sfinţenia este podoaba casei Tale, Doamne, pentru tot timpul cât vor ţinea vremurile.”,tot aşa putem spune că smerenia este podoaba sfinţeniei.

Dragostea noastră faţă de Domnul ne este măsurată după dragostea pe care o arătăm faţă de fraţi şi faţă de aproapele nostru. Tot aşa este şi cu smerenia. Noi ne smerim înaintea Domnului, dar dovada că este aşa, este smerenia pe care o practicăm în fiecare zi, faţă de toţi oamenii. Sfântul Pavel îndruma pe Romani: “În cinste fiecare să dea întâietatea altuia . . .”, “Nu umblaţi după lucrurile înalte, ci rămâneţi la cele smerite.”

După aceste reguli trebuie să trăim şi noi. Fiecare să privim pe altul mai presus decât pe noi înşine.

După ce am zdrobit eul vom descoperi, că primejdia mare nu este fariseul de lângă noi, care ne hărţuieşte mereu, ci fariseul dinăuntru, un pic de mândrie, un pic de egoism ascuns în cutele inimii noastre.

Când Domnul îşi va lua în noi locul care I se cuvine, El ne va înălţa. Dacă îL avem pe El, ne pierdem pe noi, dar existăm în El. Dacă ne avem pe noi, încrezându-ne în sfinţenia noastră, în înţelepciunea noastră, fiind mândri de talentele noastre proprii şi de avansul pe care îl avem faţă de alţii în cunoştinţe, îl pirdem pe El.

Să umblăm smeriţi pentru a fi feriţi de aceste lucruri!

Amin.

                                  Doamne,

Fă-mă un instrument al păcii Tale:

Acolo unde-i ură, îngăduie-mi să seamăn iubire;

Acolo unde-i rănire, iertare;

Acolo unde-i îndoială, credinţă;

Acolo unde-i disperare, speranţă;

Acolo unde-i întuneric, lumină şi,

Acolo unde-i întristare, bucurie.

Dumnezeiesc Stăpân:

Dă-mi putere

Să nu caut întâi consolarea-mi , cât să-i consolez pe alţii;

Să nu caut să fiu înţeles, cât să-i înţeleg pe alţii;

Să nu caut întâi a fi iubit, cât să-i iubesc pe alţii,

Căci doar prin dăruire primim,

Numai iertând suntem iertaţi

Şi doar murind ne naştem pentru o viaţă veşnică!

Francesco d’Assisi