Un sindrom al păcatului- BÂRFA!
Despre bârfă se vorbeşte puţin. Probabil
pentru că majoritatea oamenilor bârfesc. Unora atât de mult le place, încât au
făcut din asta domeniul lor favorit. Bârfesc oriunde şi despre oricine.
Bârfa este o vorbire de rău,
o denigrare şi hulă, care asasinează numele bun al aproapelui. De fapt, bârfa este răutatea din noi, un aluat al reavoinţei şi al invidiei.
Dorinţa de a înnegri cu un
cărbune pe toţi care trăiesc în linişte, dorinţa de a strica relaţii, de a
ataca prin vorbe mârşave pe cei care nu sunt de faţă, cu scopul de a le jefui
personalitatea, este o atitudine reprobabilă, abjectă şi ticăloasă.
Mult rău face bârfa în toate
păturile sociale. Chiar şi între creştini există o manifestare a bârfei, care
se ascunde sub haina spirituală. Cine ascultă o vorbire de rău a unui frate,
poate fi sigur că, mai degrabă sau mai târziu, va fi şi el bârfit de către
acela pe care l-a ascultat.
Bârfa este un păcat,
împotriva căruia suntem prea puţin vigilenţi.
Un exemplu de bârfă ne este
redat în Cartea Numeri cap.12. Acolo ni se spune că Maria şi Aaron au bârfit
împotriva lui Moise, fratele lor. Domnul a auzit. I-a chemat pe toţi trei la
cortul întâlnirii şi dintr-un stâlp de nor le-a zis: “Cum de nu v-aţi temut să vorbiţi împotriva robului Meu, împotriva lui
Moise?” Iar Maria s-a umplut de lepră.
Cineva propunea o zi a
bârfei. Apoi 364 zile să nu mai bârfească. Această idee este bună doar pentru
oamenii fără Dumnezeu. Cei născuţi din nou nu trebuie să bârfească în niciuna
din cele 365 zile ale anului. Ei trbuie, aşa cum spune apostolul: “Dar acum lăsaţi-vă de toate aceste lucruri:
de mânie, de vrăşmăşie, de răutate , de clevetire, de vorbele ruşinoase care
v-ar putea ieşi din gură.”(Col. 3:8).
Se spune că filozoful Diogene
a fost întrebat odată, care animal sălbatic are muşcătura cea mai veninoasă?
Diogene a răspuns: “Dintre animalele sălbatice – bârfitorul; dintre cele
domestice – linguşitorul.”
De multe ori bârfa vine din
invidie. Nu poţi accepta succesul semenului tău (fratelui tău), şi îl dărâmi pe
la spate.
Instrumentul prin care se
face acest lucru este limba. Iacov ne spune că: “…limba este un mic mădular şi se făleşte cu lucruri mari…este şi ea un
foc, este o lume de nelegiuiri…întinează tot trupul. Este un rău care nu se
poate înfrâna, este plină de o otravă de moarte.”(Iac. Cap.3).
Cuvintele bârfitorului sunt
asemănate cu nişte prăjituri, care ajung până în adâncul măruntaielor. Dar ele
nu numai că ucid cinstea altora, ci duce şi pe bârfitor la moarte.
“Moartea şi viaţa sunt în puterea limbii; oricine o iubeşte, îi va mânca
roadele.”(Prov. 18:21).
De către foarte mulţi
creştini, bârfa nu este considerată printre păcatele mari. Dovadă că este prea
puţin însemnată “cu fierul roşu”în discursuri. Dar ea face dezastre, strică relaţii,
omoară integrităţile altora.
Închei succintele mele
gânduri despre bârfă printr-un verset pe care îl amintesc cu toată dragostea: “Orice amărăciune, orice iuţime, orice mânie,
orice strigare, orice clevetire şi
orice fel de răutate să piară din
mijlocul vostru.”(Efe. 4:31).
AMIN!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu