Tabletă de sănătate

„…El a fost făcut de Dumnezeu pentru noi înţelepciune, neprihănire, sfinţire şi răscumpărare.” (1 Cor. 1:30)

Versetul de mai sus este „o tabletă” pentru sănătatea noastră spirituală. Aceste tablete au efect sigur, pentru că toate sunt cumpărate din „Farmacia Domnului”.

Versetul acesta ne spune ce a fost făcut de către Dumnezeu şi ce a devenit Domnul Isus pentru noi, nu ce era în existenţa Lui pre-umană. Apostolul zice: „Prin El, adică prin Dumnezeu,suntem în Isus Cristos. Înainte de moartea Lui, noi nu puteam fi în Isus Cristos.

„Cât timp grăuntele de grâu nu moare , rămâne singur.”

Legătura vie s-a putut face numai printr-un Cristos mort şi înviat.

Este adevărat că Domnul nostru, în sensul textului din Proverbe cap.8, este Înţelepciunea lui Dumnezeu, dar pentru noi El este înţelepciune numai după moartea Lui.

În El avem îndreptăţirea, sfinţirea şi răscumpărarea.

Ca să putem ajunge la această moştenire, Dumnezeu a făcut pe Isus păcat pentru noi, ca să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El.

Tatăl ne-a izbăvit de păcat şi ne-a scos de sub puterea întunericului,  numai pe baza jertfei Domnului nostru, pe temeiul sângelui scump a Mielului fără cusur şi fără prihană.

                        „Căci El a înţeles să se jertfească

                        Şi-n calitate de Mântuitor,

                        El toată bogăţia pământească

                        A dat-o în folosul tuturor.” 

Slăvit să-i fie Numele!

                 Răzbunarea

Răzbunarea este răsplata răului pentru răul suferit.

Ap. Pavel a avertizat pe romani prin epistolă: „Nu întoarceţi nimănui rău pentru rău. Urmăriţi ce este bine înaintea tuturor oamenilor.”(Rom. 12 17). Dacă luăm „băţul” pentru a ne răzbuna, lucrăm cu nechibzuinţă. Mai degrabă să fim înţelepţi şi să iertăm.

„Înţelepciunea face pe om răbdător şi este o cinste pentru el să uite greşelele.”(Prov. 19:11). Dacă ne răzbunăm semănăm cu duşmanul nostru, dar dacă îl iertăm ne ridicăm mai presus decât el. Gândul că cineva m-a rănit mă obsedează mereu până când iert. Atunci am eliberat un prizonier şi constat că prizonierul acela sunt eu.

Iertarea trebuie făcută din inimă, nu ca un act ostentativ pentru a demonstra altora că eu sunt mai bun. Dacă nu iertăm din inimă nici Tatăl ceresc nu ne iartă.

În Sfintele Scripturi avem multe exemple de oameni care şi-au păstrat cumpătul şi au fost nerăzbunători.

Despre Iosif, Fiul lui Iacov, pe care fraţii lui l-au vândut în Egipt, citim că: „I-a îmbrăţişat pe toţi fraţii lui, plângând.”(Gen. 45:15).

Moise nu s-a răzbunat pe Maria, ci a strigat către Domnul şi a zis: „Dumnezeule, te rog videcă-o.”(Num. 12:13).

David nu s-a răzbunat pe Saul.

Isus nu s-a răzbunat pe duşmani, ci s-a rugat pentru ei.

Ştefan a refuzat să se răzbune pe cei din sobor care au pus la cale să fie omorât cu pietre. Mai degrabă s-a rugat: „Doamne, nu le ţinea în seamă păcatul acesta.”(F.A 7:60).

Nerăzbunarea este termometrul care arată gradul iubiri şi răbdării noastre.

Ap. Petru spune despre Isus: „ Când era badjocorit nu răspundea cu badjocuri; şi când era chinuit nu ameninţa , ci se supunea Dreptului Judecător.”(1Petru 2:23). La fel ap. Pavel le scrie corintenilor: „Când suntem ocărâţi binecuvântăm, când suntem prigoniţi răbdăm; când suntem vorbiţi de rău, ne rugăm.(1Cor. 4:12,13).

Să învăţăm şi noi de la Isus şi de la toţi urmaşii Săi adevăraţi, nerăzbunarea!

Domnul să ne ajute!

   Furtuni şi valuri

„S-a stârnit o mare furtună de vânt, care arunca valurile în corabie…Isus dormea la cârmă. Ucenicii l-au deşteptat şi i-au zis: Învăţătorule, nu-ţi pasă că pierim? El s-a sculat, a certat vântul şi a zis mării: „Taci! Fără gură! Vântul a stat şi s-a făcut o linişte mare.” (Marcu 4:37-39)

Multe furtuni au fost îngăduite de Domnul să vină peste mica ceată a urmaşilor Săi în toate veacurile. Unii s-au întrebat şi poate se mai întreabă: De ce? De ce spre Împărăţia lui Dumnezeu trebuie să trecem prin multe necazuri – cum ne spune ap. Pavel? Poate că cei mai mulţi dintre noi am putea spune că, cea mai mare parte a călătorie vieţii a fost o „mare furtunoasă”.

„Dumnezeu pedepseşte pe cine iubeşte” – ne spune apostolul. Dar de ce-l pedepseşte? Este plăcerea lui Dumnezeu? NU! Profetul ne spune: „El nu necăjeşte cu plăcere şi nu mâhneşte bucuros pe fii oamenilor”.(Plâgerile lui Ieremia cap.3v33). Dumnezeu pedepseşte pe cel ce se abate de la calea dreptăţii şi-l bate cu nuiaua pentru că îl iubeşte.

„Suferiţi pedeapsa” – ne mai spune apostolul – „Dumnezeu se poartă cu noi ca şi cu nişte fii”.

În toate aceste experienţe, intenţia lui Dumnezeu este să ne apropie tot mai mult de El, să ne facă să simţim tot mai mult dependenţa noastră faţă de El.

Toate aceste furtuni sunt aducătoare de binecuvântări!

Este adevărat – citim în Evrei cap. 12v11 – „că orice pedeapsă, deocamdată pare o pricină de întristare şi nu de bucurie, dar mai pe urmă aduce celor ce au trecut prin şcoala ei, roada dătătoare de pace a neprihănrii”.

Deocamdată suntem pe mare şi…marea-i furtunoasă.

Binecuvântată fie furtuna care ne duce mai aproape de casă!!!

     Omul durerii

Te văd în Betleem, Isus,

Ca prunc într-o iesle culcat,

În scutece înfăşurat,

Aşa păstorii te-au aflat

Când îngerul venit de sus

Le-a spus că eşti un Împărat.

Te văd la doisprezece ani

La Praznic, în Ierusalim,

Când erai doar un anonim,

Până şi astăzi ne uimim

Cum ai sfidat pe cărturari

Şi le-ai răspuns în mod sublim.

Te văd şi când Te-ai botezat

Şi ai îndeplinit cu zel

Voinţa Tatălui, iar El

Văzându-te ca pe un Miel,

Prin Duhul Sfânt Te-a confirmat,

Venit în chip de porumbel.

Te văd cum potoleai furtuni

Şi mulţi bolnavi ai vindecat,

Cum ai scos draci cu-adevărat,

Iar pe popor l-ai adorat,

Plângând ai vrut să îl aduni;

Din mersul său debusolat.

Te văd apoi în Ghetsimani,

Pe Iuda cum te-a sărutat,

Cum ai fost prins şi-ai fost legat,

De toţi ai fost abandonat;

Tu singur Te-ai dat la duşmani

Şi nimeni nu Te-a consolat.

Te văd pe la Caiafa dus,

Pe la Sinedriu, la palat,

Cum Te-au bătut şi Te-au scuipat,

Deşi erai nevinovat;

Tu erai Regele Isus,

Mesia Sfânt Cel aşteptat.

Te văd în faţa lui Pilat

Cu claritate dând răspuns:

Puterea ta nu-i de ajuns

De n-ai avea puteri de sus.

El prea puţin a realizat

Că stă în faţa lui Isus.

Te văd urcând cu crucea - n spate

Drumul sinistrului Calvar,

Poporul Tău în mod bizar

Ţi-a oferit acest pahar,

Dar Tu ai fost cu demnitate

Jertfindu-ţi viaţa pe altar.

Te văd pe cruce răstignit.

Cu sânge ne-ai plătit salvarea

Şi ne-ai adus la toţi iertarea,

Iar azi când avem împăcarea,

Îţi aud glasul: „S-a sfârşit!”

Pecetluind RĂSCUMPĂRAREA.

     Pesah, Paştele evreilor – Prototipul Paştelor creştine

Cele şapte sărbători ale lui Israel au început în Egipt cu Pesah, numită şi sărbătoarea libertăţii. Această sărbătoare  a  avut loc în prima lună a anului religios, luna Nisan, şi a reprezentat timpul când evreii au păşit de la sclavie la libertate.

Pesah a fost un eveniment strict al sfârşitului zilei de 14 Nisan, când se junghia mielul, şi al nopţii de 15 Nisan când era mâncat.

De această sărbătoare era legată intim sărbătoarea azimilor ce era sărbătorită şapte zile. Sărbătoarea azimilor nu a fost sărbătorită numai după ce Israel a luat în stăpânire Ţara Făgăduinţei.

Sărbătorile noastre în slujba lui Dumnezeu au început tot la Pesah – Paşte; Sărbătoarea eliberării noastre din felul deşert de vieţuire şi trecerea de la sclavie la libertate. Întocmai ca Pesahul evreilor, care reprezintă pentru noi un tip, şi Paştele noastre se continuă cu sărbătoarea azimilor timp de şapte zile, adică întreaga noastră existenţă de copii ai lui Dumnezeu,(numărul şapte este un număr desăvârşit din punct de vedere al lui Dumnezeu).

La ambele sărbători, atât ale evreilor cât şi ale creştinilor, partea cea mai însemnată era „mielul”. Mielul sacrificat în Egipt era tipul „Mielului lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii”.

În Egipt evreii au cumpărat mielul, iar în cazul nostru Dumnezeu a dat Mielul. Un Miel fără cusur şi fără prihană. Dar un miel fără cusur şi fără prihană nu putea salva, căci numai sângele a putut face acest lucru. „…Eu voi vedea sângele şi voi trece pe lângă voi…”(Exod 12:13).

Sângele mielului sacrificat în Egipt a avut o mare importanţă pentru scăparea de la moarte a întâilor născuţi şi salvarea întregului poporului evreu, dar acel sânge nu a avut capacitatea să înlăture şi păcatele. De aceea Dumnezeu l-a dat pe Fiul Său să fie sacrificat pe Golgota şi prin sângele Său să fim iertaţi şi eliberaţi. Apostolul Petru ne spune: „Aţi fost răscumpăraţi cu sângele scump a lui Cristos, Mielul fără cusur şi fără prihană”.

Dumnezeu a făcut pentru mine şi pentru tine ce era mai important, a dat Mielui. Din moment ce am fost primit în legământul Său, eu sunt sub protecţia sângelui. Isus a zis: „Cine mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică; şi Eu îl voi învia în ziua de apoi”.(Ioan 6:54). Dar dacă eu nu mănânc în fiecare zi din acest Miel cu „azimi şi ierburi amare” nu voi avea viaţă, nu voi ajunge la mântuire.

Evreii oricâte azimi ar fi mâncat nu puteau fi salvaţi. Salvarea s-a datorat sângelui mielului uns pe urşiorii uşii şi pe pragul de sus.

Noi chiar dacă am face tot ce ni s-a poruncit, să zicem: „Suntem nişte robi netrebnici; am făcut ce eram datori să facem”.(Luca 17:10).

Mântuirea noastră nu este prin sfinţirea vieţii, ci prin sângele lui Isus. Prin aceasta nu vreau să afirm că sfinţirea noastră nu are rolul său. Voia lui Dumnezeu este tocmai sfinţirea noastră.

Prin sfinţire lucrăm la mântuire. Dar nu acest lucru este temeiul iertării, ci sângele care a curs pe Golgota. Acest sânge ne-a adus libertatea. Să preţuim acest dar pe care ni l-a făcut harul lui Dumnezeu.

Amin.

               Împăcarea

„Şi nu numai atât, dar ne şi bucurăm în Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Cristos, prin care am căpătat împăcarea.”(Rom. 5:11).

Faptul că am fost împăcaţi – presupune că am fost în duşmănie cu cineva. Da. Noi am fost în duşmănie cu Dumnezeu şi peste păcatele noastre se aşeza-se blestemul. Urmarea inevitabilă era moartea.

Pentru ca cineva să poată oferi împăcarea, ţinând seama de dreptatea lui Dumnezeu, trebuia să plătească preţul păcatului. Şi plata păcatului era moartea.

Atunci când NT vorbeşte despre împăcare, vorbeşte de fiecare dată despre moartea Domnului Isus în trupul Său. Următoarele versete confirmă acest lucru: „Căci, dacă atunci când eram vrăşmaşi, am fost împăcaţi cu Dumnezeu prin moartea Fiului Său, cu mult mai mult acum, când suntem împăcaţi cu El, vom fi mântuiţi prin viaţa Lui.”(Rom. 5:10) ; „Şi pe voi care odinioară eraţi străini şi vrăşmaşi prin gândurile şi prin faptele voastre rele, El v-a împăcat acum prin trupul Lui de carne, prin moarte, ca să vă facă să vă înfăţişaţi înaintea Lui sfinţi, fără prihană şi fără vină.”(Col. 1:21,22) ; „Şi toate lucrurile acestea sunt de la Dumnezeu care ne-a împăcat cu El prin Isus Cristos şi ne-a încredinţat slujba împăcării; că adică, Dumnezeu era în Cristos, împăcând lumea cu Sine, neţinându-le în socoteală păcatele lor şi ne-a încredinţat nouă propovăduirea acestei împăcări.”(2Cor. 5:18,19).

Apostolul Petru aminteşte în prima lui epistolă, cap. 2v24: „El a purtat păcatele noastre în trupul Lui, pe lemn…….”deci a fost făcut păcat pentru noi, pentru ca noi prin mortea Lui să primim împăcarea.

Ce HAR minunat!!! Dumnezeu nu numai că nu ţine seama de vremile ignoranţei şi vrăşmăşiei noastre cu El, ci ne-a dat chiar şi Duhul Său, ne-a descoperit Taina voiei Sale – „Cristos în noi nădejdea slavei.”

Să nu iubim şi să nu slujim pe Tatăl care ne-a proiectat împăcarea?

Să nu iubim şi să nu slujim pe Fiul care prin moartea Lui ne-a adus împăcarea?

Întrebări care nu necesită răspuns. Îl avem fiecare în adâncul fiinţei noastre. Să ne ajute Dumnezeu ca până la „al vieţii înserat” să rămânem loiali adevărului şi sângelui prin care am fost împăcaţi.

AMIN.

                  ADU-ŢI AMINTE

O, om! Priveşte-ţi Creatorul

Şi vezi divina Lui ştiinţă

Cum te-a gândit în planul Său,

Pe când erai în nefiinţă.

În vremuri imemoriale

Erai doar pulbere-n pustiu,

Iar El te-a plămădit din lut

Şi te-a făcut un suflet viu.

Făptură cu chip drăgălaş

Te-a modelat, să ai valoare,

Erai în vastul Univers

Un strop de humă vorbitoare.

Coroana Creaţiei Sale,

Ţesută într-un chip ciudat;

Ţi-a dat şi gândul veşniciei,

Aveai şi rang de împărat.

Dar într-o zi un heruvim,

Un egoist şi un ingrat

A înşelat pe mama Eva,

Iar tu ai săvârşit păcat.

Adu-ţi aminte cum ai fost

Scos din grădina ta frumoasă,

Dar Tatăl tău nu te-a uitat,

Deşi te-ai depărtat de casă.

Căzut în drum spre Ierihon

Aproape mort şi-abandonat

Te-a întâlnit Samarineanul,

Cu viaţa Lui El te-a salvat.

O, Om! Ce mari răspunderi ai

Acum în vremile de har,

Eşti responsabil de prezent

Şi de viaţa dată-n dar.

Să-ţi aminteşti de toate-acestea

Cât eşti vremelnic pe pământ,

Că nu-i avere mai frumoasă

Decât credinţa în Cel Sfânt.

Ridică-ţi ochii spre Golgota,

Priveşte preţul ce s-a pus

Şi las-o lacrimă să-ţi cadă

Peste iubirea lui ISUS.

                    Legămintele lui Dumnezeu

„Când a fost Avram în Vârstă de nouzeci şi nouă de ani, Domnul i s-a arătat şi i-a zis: „Voi face un legământ între Mine şi tine şi te vei înmulţi nespus de mult.” (Geneza 17:2,3).

Legămintele pe care le-a făcut Dumnezeu cu omul, ne arată restabilirea păcii între El şi omenirea căzută. Cine va putea gusta valoarea acestui lucru se va convinge că, într-adevăr „ Dumnezeu este Iubire”.

În Biblie se vorbeşte de mai multe legăminte din care se desprind două mari.

1)     Legământul cu Avraam, care cuprinde şi legământul Legii,

2)     Legământul Nou, care cuprinde şi legământul de Jertfă.

În multe locuri din Scriptură, Dumnezeu foloseşte expresia: „legământul Meu”. Este foarte adevărat, pentru că în toate situaţiile Dumnezeu provoacă legământul. Ar fi prea mare îndrăzneală, dacă nu mai mult, ca creatura să propună Creatorului un legământ. Dumnezeu singur poate propune condiţiile unui legământ pe care,din partea Lui îl va împlini.

Lucrul primordial într-un legământ este credinţa. Ca să fii plăcut lui Dumnezeu şi să facă un legământ cu tine, trebuie să crezi că el este credincios şi că resplăteşte pe cei ce-L caută.

Dumnezeu, însă, poate face un legământ şi indirect cu cineva, dacă persoana respectivă este în relaţie cu Dumnezeu şi se pune mijlocitor între Dumnezeu şi om.

Dumnezeu ţine legămintele Sale şi niciodată nu le-a călcat, nu le calcă şi nu le va călca.

În Deutoronom cap.7v9, sunt redate cuvintele admirabile ale lui Moise: „Să ştii dar că Domnul, Dumnezeul tău, este singurul Dumnezeu. El este un Dumnezeu credincios şi Îşi ţine legământul şi îndurarea până la al miilea neam de oameni faţă de cei ce-L iubesc şi păzesc poruncile Lui.” Moise a ştiut cum Dumnezeu şi-a ţinut legământul faţă de Avraam, cum i-a înmulţit sămânţa. De asemenea, Solomon mărturiseşte despre credincioşia lui Dumnezeu. În 1Împ. Cap.8v23, citim: „Doamne, Dumnezeul lui Israel! Nu este Dumnezeu ca Tine, nici sus în ceruri, nici jos pe pământ: Tu ţii legământul şi îndurarea faţă de robii tăi, care umblă înaintea Ta din toată inima lor”. Din partea copiilor Săi, Dumnezeu pretinde credinţă din inimă faţă de El şi legământul Său.

Cine vrea să intre în legământ cu Dumnezeu, nu trebuie să facă acest lucru privind doar la răsplată, ci mai degrabă să privească la condiţiile ce se cer pentru a putea ajunge acolo. Să fie credincios „Comandantului” care l-a chemat în oastea Sa şi să-şi ducă la îndeplinire juruinţele pe care le face.

Domnul nostru a spus: „Iată-mă că vin! – în sulul cărţii este scris despre Mine – vreau să fac voia Ta , Dumnezeule! Şi Legea Ta este în fundul inimii mele”. Acest lucru să ne însufleţească şi pe noi.

Dumnezeu se obligă să onoreze orice legământ pe care-L face. Prin proorocul Isaia, Domnul zice:”Eu am spus şi Eu voi împlini, Eu am plănuit şi Eu voi înfăptui”. El face acest lucru nu pentru folosul Său, ci pentru folosul creaturilor Sale.

Să ne amintim cum a procedat cu Avram, devenit mai târziu Avraam. Avem o primă informaţie în Geneza cap.12v1-3. „Domnul zisese lui Avram: „Ieşi din ţara ta, din rudenia ta şi din casa tatălui tău şi vino în ţara pe care ţi-o voi arăta. Voi face din tine un neam mare şi te voi binecuvânta; îţi voi face un nume mare şi vei fi o binecuvântare.Voi binecuvânta pe cei ce te vor binecuvânta şi voi blestema pe cei ce te vor blestema; şi toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine”.

Dumnezeu i-a făcut o promisiune lui Avram, fără nicio condiţie. Am putea spune că a fost un legământ unilateral. Doar Dumnezeu se obliga. Avram a pornit împreună cu tată său, din Ur, din Caldea şi au ajuns în Haran unde tatăl său Terah a murit, iar el şi-a continuat călătoria până în Canaan unde a trăit ca străin şi călător.

Mai târiu cu 430 ani, urmaşii lui se aflau în Egipt unde au serbat primul Pesah. Înfiinţarea Paştelor a fost începutul Legii. Legea a venit după 430 ani de la promisiunea făcută lui Avram. (Galateni 3:17)

Dar Dumnezeu nu-i face lui Avram doar o promisiune, ci încheie cu el un legământ. Acest legământ vine la 24 ani după promisiune. De unde ştim acest lucru? Semnul legământului a fost tăierea împrejur. (Geneza 17:11). Avraam a fost tăiat împrejur la 99 ani, iar în momentul când Dumnezeu i-a făcut promisiunea avea 75 ani.

La un an după legământ se naşte Isaac, cel care preumbrea pe Cristos –„ sămânţa” prin care se vor binecuvânta toate naţiunile.

Când Dumnezeu a văzut credinţa puternică a lui Avraam, şi faptul că n-a cruţat pe fiul său Isaac, aducându-l de jertfă, îi vorbeşte prin înger: „Pe mine însumi jur: pentru că ai făcut lucrul acesta, şi n-ai cruţat pe fiul tău, pe singurul tău fiu, te voi binecuvânta foarte mult şi-ţi voi înmulţi foarte mult sămânţa, şi anume: ca stelele cerului şi ca nisipul de pe ţărmul mării; şi sămânţa ta va stăpâni cetăţile vrăşmaşilor ei”.(Geneza 22:16-18).

Prin acest jurământ, ne spune ap. Pavel, Dumnezeu a voit să dovedească, atât lui Avraam cât şi moştenitorilor, nestrămutarea hotărârii Lui. (Evrei 6:17,18).

Pentru ca cineva să facă parte din sămânţa promisă nu trebuie, necondiţionat, să fie urmaşul natural al lui Avraam. Afirmaţia lui Ioan Botezătorul este destul de elocventă: „Să nu credeţi că puteţi zice în voi înşivă: „Avem ca tată pe Avraam! Căci vă spun că Dumnezeu din pietrele acestea poate să ridice fii lui Avraam”.(Mat. 3:9). Iar mai târziu ap. Pavel scrie Galatenilor: „Înţelegeţi şi voi dar, că fii ai lui Avraam sunt cei ce au credinţă”.(Gal. 3:9).

Faptul că Isus a fost născut din Maria – o fiică a lui Avraam – nu l-a făcut „sămânţa promisiunii”. Sămânţa lui Avraam conform promisiunii a devenit la botezul Său. Isus trebuia să se nască din neamul Patriarhului Avraam, fiindcă aşa a prezis Dumnezeu şi în Scripturi era scris acest lucru. Dar nu descendenţa umană l-a făcut „sămânţa”, ci purtarea Sa faţă de voinţa Divină.

Când Cristos alege pe moştenitorii promisiunii, îi alege pe cei care au credinţa lui Avraam. Pe aceştea îi face, prin El, fii ai lui Dumnezeu.

Faptul că Isus a împlinit Legea, o lege dreaptă şi perfectă care până la El n-a putut fi ţinută, dovedeşte că Isus n-a fost fiul Agarei, ci prin legământul făcut cu Avraam a venit „sămânţa”– adică Cristos.

Scopul final al legământului avraamic este binecuvântarea tuturor naţiunilor de pe pământ. Binecuvântările întregii rase vor veni de la Dumnezeu prin Cristos. Ele vor fi date pe baza credinţei în sângele ce a curs pentru noi toţi pe Golgota, sângele Noului Legământ, dându-ne tuturora posibilitatea împăcării cu Dumnezeu. Toţi acei care vor dori împăcarea lor cu Dumnezeu vor avea şansa să facă acest lucru prin Isus Cristos. „În nimeni altul nu este mântuire: căci nu este sub cer nici un alt Nume dat oamenilor, în care să fim mântuiţi”.(FA 4:12); „Căci este un singur Dumnezeu, şi este un singur mijlocitor între Dumnezeu şi oameni: Omul Isus Cristos, care S-a dat pe Sine însuşi, ca preţ de răscumpărare pentru toţi: Faptul acesta trebuia adeverit la vremea cuvenită”.(1Tim. 2:5,6).

În Psalmul 111, psalmistul ne spune că Dumnezeu îşi aduce pururi aminte de legământul Său. Această informaţie este o încredinţare că Avraam se va întoarce din mormânt şi va beneficia de binecuvântările promise prin legământ. Dumnezeu nu va uita legământul făcut cu Avraam. Din faptul că legământul îi asigură lui Avraam că va trăi din nou, înţelegem de ce Dumnezeu s-a numit Dumnezeul lui Avraam.

Condiţiile depline ale legământului avraamic se vor vedea pe deplin în timpul miei de ani, când Cristos va aduce în armonie cu Sine pe toţi cei care vor dori şi i se vor supune.

Cei care au gustat „ce bun este Domnul” în veacul evanghelic şi au rămas credincioşi până la moarte, vor colabora şi ei la distribuirea binecuvântărilor.

Cei dintâi dintre aceştia au fost evrei. Ei au avut un privilegiu special de a fi contemporani cu Domnul. Apoi – ne spune presbiterul Iacov – „Dumnezeu Şi-a aruncat privirea peste neamuri să-şi aleagă dim mijlocul lor un popor care să-i poarte Numele”.

Dumnezeu a ascuns aceste lucruri de cei care s-au considerat înţelepţi şi pricepuţi şi a descoperit Planul Său celor mai neînsemnaţi oameni pe care i-a făcut copii ai săi. Noi care odinioară, cum ne spune ap. Pavel, eram străini de legămintele făgăduinţei şi fără drept de cetăţenie în poporulSău, astăzi avem făgăduinţa moştenirii sfinţilor în lumină.

Acest fapt este ilustrat şi în pilda boatului nemilostiv, unde citim: „Cu vremea săracul a murit şi a fost dus în sânul lui Avraam. A murit şi bogatul şi l-au îngropat”. Aceasta înseamnă că păgânii care odinioară erau departe de Dumnezeu, au ajuns în harul Său, întruchipat prin „sânul lui Avraam”.

Lăudat să fie Domnul Dumnezeul nostru căruia îi servim „căci a binevoit să ne descopere taina voiei Sale după planul pe care-l alcătuise în Sine însuşi”.

AMIN.

. 

                                     Cântarea lui Moise

-         la Marea Roşie –

Cântarea pe care Moise a cântat-o la Marea Roşie a fost inspirată de bucuria pe care a avut-o văzând cum Dumnezeu a izbăvit pe Israel.

Nicio picătură nu s-a desprins din zidul de ape ce se forma-se la stânga şi la dreapta, până când cel din urmă Israelit n-a pus piciorul pe malul celălalt. Apoi, ne relatează Scriptura, Moise şi-a întins mâna spre mare şi apele au revenit la locul lor acoperind carăle, călăreţii şi toată oastea lui Faraon.

În cântarea de laudă adusă lui Dumnezeu, Moise zice: „Prin îndurarea Ta, Tu ai călăuzit şi ai izbăvit pe poporul acesta; iar prin puterea Ta îl îndrepţi spre locaşul sfiinţeniei Tale.”

Ce bine se potriveşte această afirmaţie şi pentru noi! Putem spune împreună cu Moise: Prin îndurarea Ta, Doamne, ne-ai călăuzit până în momentul acesta; iar prin puterea Ta ne îndrepţi spre „munţii cei sfinţi”, spre idealurile măreţe ale Împărăţiei Tale!

Toţi aceia pe care Dumnezeu i-a ales, pe care Cristos i-a răscumpărat şi care se încred cu toată puterea în Căpetenia mântuirii lor, vor trece în siguranţă marea roşie, marea de sticlă şi foc prin care au trecut toţi copiii lui Dumnezeu, şi vor ajunge la ţărmul celălalt, la malul Râului Vieţii. Când toţi vor fi acolo şi nici unul nu va lipsi se va cânta, nu cântarea pe care a cânt-o Moise la Marea Roşie, ci cântarea lui Moise şi a Mielului: „Mari şi minunate sunt lucrările Tale, Doamne, Dumnezeule Atotputernice! Drepte şi adevărate sunt căile Tale, Împărate al neamurilor! Cine nu se va teme, Doamne, şi cine nu va slăvi Numele Tău? (Apoc. 15:3,4)

Atunci,la Marea Roşie, Moise a cântat:

Voi cânta Domnului că şi-a arătat slava,

A năpustit în Mare pe cal şi călăreţ;

Întreaga naţiune să-i admire isprava

Că-n ochii Lui, Israel este de mare preţ.

Domnul este puternic, tăria Lui vestită;

Cu El am trecut Marea aşa ca pe uscat,

Iar carăle lui Faraon şi oastea de elită

Când au păşit în Mare cu toţi s-au înnecat.

În măreţia slavei El s-a dezlănţuit,

Pe toţi vitejii lor urmaţi de pedestrime

Talazurile Mării i-au prins şi înghiţit,

Cu Faraon în frunte s-au dus în adâncime.

Cine-i aşa ca Tine, drept şi adevărat?

Bogat în fapte bune, Făcător de minuni?

Cine, aşa ca Tine, poporul şi-a salvat

Şi l-a făcut să fie primu-ntre naţiuni?

Când vor afla popoarele se vor înspăimânta,

Edom şi Filistenii, triburi de Canaaniţi,

Războinicii Moabului se vor cutremura,

Căci Domnul îi conduce pe Israeliţi.

Poporul Tău Israel ce l-ai răscumpărat,

Va primi moştenire Muntele Tău cel Sfânt;

Acolo este locul cel binecuvântat,

Acolo e Canaanul promis prin legământ.

Arcul făgăduinţelor

Toate făgăduinţele lui Dumnezeu sunt „da” şi „amin”! Ele sunt ca nişte tablete prescrise de Medicul Bun pentru sănătatea noastră spirituală. Dumnezeu s-a îngrijit să ne dea făgăduinţele Lui „nespus de mari şi scumpe”, prin care ne asigură că, nici decum nu ne va lăsa şi cu niciun chip nu ne va părăsi. O astfel de promisiune găsim în profeţia lui Isaia cap. 46v4: „…până la bătrâneţele voastre Eu voi fi Acelaşi, până la cărunteţele voastre vă voi sprijini. V-am purtat şi tot vreau să vă mai port, să vă sprijinesc şi să vă mântuiesc.”

Acestă făgăduinţă se îndreaptă către toţi copiii lui Dumnezeu, chiar dacă atunci Isaia s-a adresat doar Israelului nominal. Ea cuprinde şi Israelul spiritual, pentru că Dumnezeu este „Acelaşi.” Cuvintele Sale consemnate de profetul Maleahi spun: „Eu sunt Domnul, Eu nu mă schimb.”

Noi îmbătrânim, dar Domnul care se numeşte „Eu sunt” rămâne acelaşi. Perii albi arată că noi mergem spre slăbire fizică, dar El nu slăbeşte niciodată. Când un copil al Său nu mai poate duce nicio greutate s-au simte o greutate să se poarte pe el însuşi, atunci Domnul este Cel ce poartă greutăţile.

În primele zile ale vieţii nostre creştineşti, El ne-a purtat pe braţele sale şi avem făgăduinţa că dacă vom fi credincioşi Lui până la sfârşitul vieţii noastre, El va avea grijă de noi.

Dacă s-ar întâmpla să ajungem o povară pentru prietenii noştri ori poate pentru familia noastră sau chiar pentru noi înşine, El rămâne singurul sprijin.

Dacă ne-am ostenit în slujba Stăpânului, El ne va spune să ne odihnim puţin în aştepterea odihnei veşnice.

O altă făgăduinţă plină de mângâiere o găsim în Ps. 121v8. „Domnul te va păzi la plecare şi la venire, de acum şi până în veac.”Ce făgăduinţă scumpă! El ne protejează paşii noştri la plecare şi la venire. El ştie când stăm jos şi când ne sculăm şi de departe ne pătrunde gândurile.

Dar pentru a beneficia de această purtare de grijă a Domnului nostru trebuie să rămânem în El şi să trăim ca El.

Despre cămilă se spune că, răsăritul soarelui o găseşte în genunchi şi aşteaptă ca stăpânul să-i pună pe spate povara pe care să o poarte în aceea zi. La sfârşitul zilei o găsim din nou îngenuncheată în faţa stăpânului ca să-i ridice povara. Stăpânul ştie câtă greutate poate purta fiecare cămilă pentru a nu se prăbuşi sub sarcină şi a ajunge în suguranţă seara.

Aşa este şi cu noi.Dumnezeu ştie cât putem noi duce. Când uneori se întâmplă să n-o mai putem purta, vine Isus şi i-a povara de pe umerii noştri şi o pune pe umerii Lui. Slăvit să-i fie Numele!

Avem o făgăduinţă pe care o amintim mereu. Este rostită de Domnul şi o găsim în ev. după Matei ca. 18v20. „Căci acolo unde sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu sunt şi Eu în mijlocul lor.” Din aceasta ne dăm seama de dragostea şi preocuparea Domnului pentru copiii Săi. El vine în mijlocul nostru, ne strânge în jurul persoanei Sale. Deşi nu este în chip văzut, ca după înviere, El este prezent în mijlocul poporului  Său prin Adevăr, prin Duhul Său care ne desleagă tainele Sf. Scripturi. Deosebirea este că atunci putea fi pipăit, pe când astăzi îl vedem doar prin ochii credinţei. El Însuşi a spus: „Ferice de cei ce nu văd şi cred.”

Să ne însuşim tot mai mult făgăduinţele lui Dumnezeu pentru că ele sunt o hrană plină de substanţă şi conţin toate vitaminele necesare ca să susţină în viaţă fiinţa noastră spirituală.

Să rămânem ancoraţi mereu în aceste făgăduinţe!

Amin.

Curcubeul promisiunilor

„Iată Eu fac un legământ cu voi şi cu sămânţa voastră care va veni după voi; cu toate vieţuitoarele care sunt cu voi, atât păsările cât şi vitele, şi toate fiarele de pământ care sunt cu voi (…)” Când voi strânge norii deasupra pământului, curcubeul se va arăta în nor; curcubeul va fi în nor, şi Eu mă voi uita la el ca să-mi aduc aminte de legământul cel veşnic dintre Dumnezeu şi toate vieţuitoarele de orice trup de pe pământ.”(Gen. 8,9-14-16).

Cât de grandios şi demn de respect este Numele lui Dumnezeu. Cât de multe şi cât de minunate sunt lucrările Lui. Dacă am vrea să le cuprindem pe toate nu putem, căci numărul lor întrece capacitatea minţii noastre şi adeseori ne pierdem prin labirintul înţelepciunii Sale nespus de felurită. Mulţumiri să-i aducem în orice vreme, pentru că El ni s-a descoperit că este Suveranul Universului şi Creator suprem. Ni s-a descoperit că este un Dumnezeu Viu şi Adevărat, iar ochii Lui sunt prea curaţi ca să vadă răul.

Privind prin ochii credinţei la caracterul Său, vedem o armonie perfectă în exercitarea însuşirilor  de Iubire, Dreptate, Înţelepciune şi Putere.

Apostolul Pavel fiind fascinat de măreţia lui Dumnezeu, a scris romanilor: „O adâncul bogăţiei şi ştiinţei lui Dumnezeu. Câu de nepătrunse sunt judecăţile lui şi cât de neînţelese sunt căile lui!” (Rom. 11:33).

Am auzit cu toţii despre legământul pe care Dumnezeu l-a făcut cu Noe, cu toţi cei care au fost în corabie cu el, precum şi cu toate vieţuitoarele de pe pământ. În anii care au urmat potopului, când cerul se acoperea de nori apărea curcubeul. Noe privind curcubeul trebuie să fi simţit o extraordinară bucurie şi o încredere în Dumnezeu văzând că îşi ţine legământul şi nu va mai nimici totul de pe pământ. Chiar şi în zilele noastre apariţia curcubeului ne aduce aminte de făgăduinţa lui Dumnezeu. Curcubeul a fost semnul legământului făcut de Dumnezeu cu Noe.

Pentru credincioşi, Dumnezeu a pregătit un altfel de curcubeu. Acesta nu se vede, dar există. Este curcubeul promisiunilor Sale. Cât de minunat luminează acest curcubeu cerul existenţei noastre, plin de nori şi suferinţe.

Când patriarhului Iacov i-a murit soţia lui iubită, Rahela, atunci s-a lăsat peste el un nor gros. Apoi, parcă nefiind destul, Dumnezeu a continuat să-i întunece cerul existenţei. Iosif, fiul său drag este vândut, iar el credea că-i mort. Foametea a început să bântuie în Canaan. Simţea cum se apropie de el moartea. Atunci curcubeul era în nori, însă Iacov nu-l vedea.

Ştim istoria fiilor săi plecaţi după bucate în Egipt. Cei mai întunecaţi nori au fost atunci când a trebuit să-l ducă şi pe Beniamin cu ei în Egipt. Ochii lui Iacov erau tulburaţi de lacrimi şi cu durere a zis: „Voi mă lipsiţi de copii. Iosif nu mai este, Simion nu mai este şi vreţi să mi-l luaţi şi pe Beniamin. Toate acestea pe mine mă lovesc.”(Gen. 42:36).

Dar când norii erau cei mai întunecoşi, deodată a apărut soarele şi s-a văzut curcubeul.

Acesta a fost: „Iosif trăieşte!” Lăudat să fie Dumnezeu.

Şi noi trecem prin astfel de experienţe. Când norii de pe cerul existenţei noastre se întunecă adeseori, iar noi nu privim la nori să vedem în ei curcubeul, ci privim mai mult la necazurile noastre, atunci Dumnezeu ne dă lecţii cum i-a dat lui Iacov. El îşi ascunde uneori faţa de noi – acesta este norul, dar în bunătatea lui eternă se îndură de noi – acesta este curcubeul.

Să nu uităm că în fiecare experienţă amară a vieţii noastre, stindardul iubirii Sale flutură peste noi. În orice nori se ascunde curcubeul. El ne va spune că Tatăl nostru îşi aduce aminte de legământul Său şi nicidecum nu are să ne lase, cu nici un chip nu ne va părăsi. Această promisiune aste siguranţa credinţei noastre.

Tatăl ceresc să fie slavit în veci de veci împreună cu Fiul Său!

Amin.

Bătăliile din suflet

În sufletul oricărui creştin serios, în fiecare zi, există o luptă continuă cu „fiinţele nopţii.” Apostolul Pavel scria despre acest lucru în ep. către Romani: „Din pricina Ta suntem daţi morţii toată ziua; suntem socotiţi ca nişte oi de tăiat.” (Rom.8:36). El a văzut o luptă continuă între două forţe opuse pe care le-a denumit: carnea şi duhul. „Căci firea pământească pofteşte împotriva Duhului şi Duhul împotriva firii pământeşti: sunt lucruri potrivnice unele altora…”(Gal.5:17). Chiar înainte de Pavel, evreii au văzut în om două naturi. Una rea şi una bună. Mai târziu, gândirea ebraică a fost împărtăşită şi de greci. Seneca, un filozof grec a spus: „Oamenii îşi iubesc şi îşi urăsc viciile în acelaşi timp.” Care este raţiunea luptei?

De la căderea omului în păcat, forţa distructivă a răului locuieşte în trupul omului. În gândirea greacă răul din trup a devenit o idee dominantă (cuvântul idee este de origine greacă şi înseamnă un concept al minţii). Filozofii lor spuneau că numai prin moarte, care scapă pe oameni de trup, poate cineva intra în domeniile cunoaşterii şi realităţii. Cu alte cuvinte, doar dezbrăcarea de omul vechi cu patimele şi poftele lui, face posibil triumful factorului bun. Dar şi aşa lupta va continua până vom depune muritorul acesta în ţărâna pământului.

Conform cu 1Tes. cap. 5v23, orice fiinţă inteligentă este formată din trup, suflet şi spirit, în limba greacă soma, pshuche şi pneuma. Trupul(soma) este partea exterioară, care se vede, se poate pipăi; sufletul(psuche) este principiul vieţii fizice, fiinţa vie, personalitatea. În ep. către Romani cap. 2v9 citim: „Necaz şi strâmtorare va veni peste orice suflet omenesc care face răul.” Aici traducerile VSR(versiunea standard revizuită), cât şi NBE)noua biblie egleză) redau în loc de suflet omenesc – fiinţă omenească. Spiritul(pneuma) este partea conducătoare a omului. Spiritul este cel care controlează gândurile şi emoţiile, activităţile şi pasiunile. Posedarea acestui spirit îl face pe om diferit de animal. Omul împărtăşeşte psuche – principiul vieţii – cu animalele, dar omul singur posedă pneuma. Spiritul este legătura dintre Dumnezeu şi om; este partea prin care Dumnezeu vorbeşte oamenilor.

Unii creştini afirmă că omul nu este trup, suflet şi spirit pentru că, spiritul se dă numai celor credincioşi. Dar spre deosebire de Spiritul Sfânt care se dă  celor credincioşi, fiecare om are spiritul său. Cuvintele ap. Pavel sunt concludente în acest sens. El face urări la sfârşitul ep. către Galateni: „Fraţilor, harul Domnului nostru Isus Cristos să fie cu duhul vostru! Amin.”Pentru Spiritul Sfânt a lui Dumnezeu, Pavel foloseşte un alt cuvânt „arrabon” Arrabon era plata unei părţi a unei sume, prin care se garanta că la timpul stabilit va fi achitată toată suma. Arvuna Duhului Sfânt este garanţia că un om aparţine lui Dumnezeu. Posesiunea acestei arvune este marca lui Dumnezeu imprimată asupra credinciosului.

Despre trup, Pavel vorbeşte în mai multe moduri. Într-un mod se referă la corpul fizic pe care îl posedă orice om. Vorbeşte despre trupul îmbătrânit a lui Avraam (Rom. 4:19), despre semnele pe care el însuşi le purta în trupul său (Gal.6:17). În aceste locuri trupul este întrebuinţat cu sensul de corp fizic. Într-un alt mod, Pavel vorbeşte despre trup ca despre ceva imperfect şi foarte periculos. În ep. către Romani cap.6v6, el spune că acest trup este păcătos şi din cauza aceasta este supus morţii. Din aceste afirmaţii ale apostolului, înţelegem că trupul unui om păcătos trebuie să moară, fiind responsabil de păcat.

Cu toate cele spuse, Pavel nu lasă să se înţeleagă că trupul nu este bun la nimic, fie că este recuperat şi transformat, fie că nu. În ep. către Romani cap. 12v1, citim: „Vă îndemn dar fraţilor, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu…”. Astfel că Tatăl ceresc poate fi proslăvit şi în trupul şi în duhul nostru (1Cor. 6:20). Mai citim un argument din ep. către Filipeni cap.1v20, „ Nădăjduiesc cu tărie (…) că acum ca totdeauna Cristos va fi proslăvit cu îndrăsneală în trupul meu…”

Mai trebuie să amintim încă o afirmaţie a apostolului, anume: că trupul celui credincios este Templul Duhului Sfânt; este locuinţa vremelnică a fiinţei noi ce se dezvoltă în simţurile noastre. Înţelegem că pentru Pavel, trupul nostru nu este în esenţă rău. Sigur că acest trup va muri cândva – datorită naturii sale – „ţărână eşti şi în ţărână te vei întoarce.” Dar trupul are potenţial pentru a face bine sau rău. Depinde la ce stăpân slujeşte.

Un cuvânt care apare mereru în epistolele lui Pavel, şi care este destul de dificil, nefiind bine înţeles şi definit, este cuvântul de origine greacă, sarx, care înseamnă carne. Oriunde în epistolele sale Pavel când vorbeşte despre firea pământească, foloseşte cuvântul sarx. Carnea sau sarx este mai mult ca trupul. Este duşmanul de moarte al spiritului. Între aceste două forţe, firea pământească şi spirit se dă lupta; între sarx şi pneuma.

În gândirea lui Pavel păcatele cărnii cuprind mult mai mult decât păcatele trupeşti. Când Pavel enumeră faptele cărnii începe cu imoralitatea, impuritatea, destrăbălarea, dar continuă cu duşmănia, cearta, invidia, mânia, spiritul de desbinare etc.

A fi dominat de carne înseamnă a fi rob păcatului. Pentru că nimic bun nu locuieşte în sarx, în firea noastră pământească (Rom. 7:18).

Închei cele zise mai sus printr-un salut, tot de la iubitul nostru frate Pavel:

„Aşa dar, fraţilor, noi nu mai datorăm nimic firii pământeşti ca să trăim după îndemnurile ei. Dacă trăiţi după îndemnurile ei veţi muri; dar dacă, prin Duhul, faceţi să moară faptele trupului, veţi trăi.”(Rom. 8:12,13).

Binevoiască Domnul să ne ţină sub scutul Său!

Amin.

     Soarele neprihănirii

Ca să dea lumină ziua, Iscusitul Creator

A fixat în Univers un astru luminător.

Soarele ca un viteaz răsare de dimineaţă,

Iar planeta noastră-ntreagă se trezeşte la viaţă.

O imagine superbă o vedem la asfinţit,

Când soarele parcă moare şi-nviază-n răsărit.

Dar dacă eternul soare într-o zi nu s-ar ivi

Toată suflarea planetei s-ar stinge şi n-ar mai fi.

Ar fi o veşnică noapte şi un crater îngheţat,

Un pustiu fără viaţă, rece şi întunecat.

Dar slăvit să fie Domnul că totul e controlat,

Înţelepciunea divină totul a planificat.

Mai de preţ ca astrul zilei este Soarele Dreptăţii

Ce va trezi omenirea din groapa singurătăţii.

Va-nsănătoşi pământul şi-i va da un nou statut,

După dezastrul pe care prinţul nopţii l-a făcut.

Isus a biruit moartea şi-a câştigat în instanţă,

Dând speranţa învierii unei lumi în ignoranţă.

Adă Doamne răsăritul Soarelui Neprihănirii,

Că ni-e dor s-avem odihnă într-o ţară a iubirii!

Învierea lui Cristos reprezintă pentru noi

Ancora promisiunii învierii de apoi!

         Cina de amintire

„Ziua praznicului Azimilor în care trebuiau jertfite Paştele, a venit.” Luca (22:7).

Isus a chemat pe Petru şi pe Ioan şi le-a zis: „Duceţi-vă de pregătiţi-ne Paştele ca să mâncăm.” „Unde voieşti să pregătim? Isus i-a trimis în cetate şi le-a dat toate detaliile, spunându-le că vor întâlni pe drum un om ducând un ulcior cu apă, „…mergeţi după el până în casa în care va intra şi spuneţi stăpânului casei: „Învăţătorul îţi zice: „Unde este odaia de oaspeţi în care să mănânc Paştele cu ucenicii Mei?” Ucenicii au găsit aşa cum le-a spus Isus şi au pregătit Paştele.

„Când a sosit ceasul, Isus a şezut la masă cu cei doisprezece apostoli.” Obişnuinţa de a mânca în picioare – pentru a nu uita aspra robie a Egiptului – nu se mai practica. Şederea culcat şi întins sprijinindu-se fiecare pe cotul stâng, în vreme ce cu dreapta se servea, era socotită o poziţie de libertate.

Isus le-a zis: „Am dorit  mult să mănânc Paştele acestea cu voi înainte de patima Mea.”(Luca 22:16).

Evreii mai aveau un obicei: spălarea picioarelor, care se făcea de către slujitorii casei şi făcea parte din ceremonialul ospitalităţii iudaice. Călătorind pe jos, prin praf, de la Betania la Ierusalim, picioarele apostolilor erau murdare. Isus a îndeplinit  şi acest obicei. A fost ocazia Lui de a le da o învăţătură nouă. Dar apostolii prea puţin au înţeles la acel timp lecţia Domnului. Nu au înţeles că Paştele din acel an nu va fi o masă de bucurie, ci un prilej de despărţire.                                                  

„Isus, ca Cel care ştia că i-a sosit ceasul să plece din lumea aceasta la Tatăl şi fiindcă iubea pe ai Săi, care erau în lume, i-a iubit până la capăt.”(…) „S-a sculat de la masă, S-a desbrăcat de hainele Lui, a luat un ştergar şi s-a încins cu el.” A început să spele picioarele fiecăruia. Petru n-a înţeles nimic din măreţia semnificaţiei momentului şi a refuzat oferta lui Isus. Atunci Isus i-a zis: „Dacă nu te spăl Eu, nu vei avea parte deloc cu Mine.” „Doamne”, i-a răspuns Petru,”nu numai picioarele, dar şi mâinile, şi capul.” Răspunsul Domnului a fost: „Cine s-a scăldat n-are trebuinţă să-şi spele decât picioarele ca să fie curat de tot; şi voi sunteţi curaţi, dar nu toţi, căci ştia pe cel ce avea să-L vândă.”

La urmă Isus i-a întrebat dacă au înţeles pilda. Cu alte cuvinte: veţi putea voi să vă umiliţi aşa cum m-am umilit Eu? „Dacă Eu Domnul şi Învăţătorul vostru v-am spălat picioarele şi voi sunteţi datori să vă spălaţi picioarele unii altora.” Adevărat, adevărat vă spun, că robul nu este mai mare decât domnul său, nici apostolul mai mare decât Cel ce l-a trimis.”

Pe când serveau Cina, Isus le-a zis: „Adevărat, adevărat vă spun că unul din voi Mă va vinde.” Ucenicii s-au întristat şi întrebau unul după altul: „Nu cumva sunt eu, Doamne?” Domnul le-a zis: „Cel ce a întins cu Mine mâna în blid, acela este.” Trădătorul a fost dat pe faţă, dar inima lui a rămas aceeaşi, o inimă de piatră. „Negreşit, Fiul omului se duce după cum este scris despre El, dar vai de omul acela prin care este vândut Fiul omului! Mai bine ar fi fost pentru el să nu se fi născut!” Isus i-a zis lui Iuda pe faţă: „Ce ai să faci, fă repede.” Iuda fără să spună un cuvânt a ieşit afară. Era noapte. Sosise vremea conspiraţiei şi era aşteptat de oamenii lui Caiafa.             

Isus ştia ce se va întâmpla în noaptea aceea cu El, dar ştia şi ce se va întâmpla cu prietenii Lui. Ştia că toţi se vor poticni, că unii vor dormi, Petru ÎL va tăgădui…iar când Păstorul va fi bătut toţi vor fugi. Având aceste gânduri, Isus „ a luat o pâine şi după ce a mulţumit lui Dumnezeu a frânt-o şi le-a dat-o zicând: „Acesta este trupul Meu, care se dă pentru voi; să faceţi lucrul acesta spre pomenirea Mea. Tot astfel, după ce au mâncat a luat paharul şi li l-a dat zicând: „Acest pahar este legământul cel nou, făcut în sângele Meu, care se varsă pentru voi.” Jertfa a fost gata. Mielul lui Dumnezeu, Cristos Paştele noastre a fost jertfit. Să prăznuim, dar, această aducere aminte în fiecare an, „…nu cu un aluat de răutate şi viclenie, ci cu azimile curăţiei şi adevărului.”   

AMIN!                           

O, Iartă-mă!

Nu mă lăsa la marginea pustiei!

Mai ţine-mă sub scutul îndurării,

Până ajung hotarul înserării;

Şi iartă-mă, Stăpân al veşniciei!

În bătălia din această “vale”,

Arareori m-am dovedit erou;

Neîmplinirile revin ca un ecou;

O, iartă-mă şi ţine-mă pe cale!

“Războiul” a fost dur şi prea fierbinte,

Adeseori înfrânt şi cu sabia ruptă

Am părăsit rănit câmpul de luptă;

O, iartă-mă, cerescule Părinte!

Mai lasă peste mine îndurare,

Pe cap mai toarnă-mi untdelemn;

Pe baza jertfei de răscumpărare

O, iartă-mă, mai dă-mi un semn!

Mai stai în barca mea, mai stai cu mine,

În siguranţă să ajung la mal,

Când mă scufund ridică-mă din val

Şi iartă-mă, te rog printre suspine!

Nu-s vrednic de o binecuvântare,

Căci n-am ţinut mereu stindardul sus,

Nici n-am urmat în toate pe Isus;

Nu-Ţi cer nimic să-mi dai,…decât iertare!

Iertarea Ta e binecuvântare!