Tabletă de sănătate V

„…Avraam a venit  să jelească pe Sara şi s-o plângă.”(Gen. 23:2).

Întristările nu sunt motive de bucurie, mai ales la moartea celor dragi ori la alte pierderi şi dezamăgiri. Dar întristările sunt sănătoase atunci când sunt după voia lui Dumnezeu.

Când a murit Sara, Avraam a jelit-o, ca pe o pierdere a fiinţei iubite. A cumpărat un loc de înmormântare la Hebron şi a aşezat acolo corpul neânsufleţit al Sarei. Apoi, printr-un act de credinţă în promisiunile lui Dumnezeu s-a întors la responsabilităţile sale.

Deşi unele întristări sunt permise de către Dumnezeu, nu întotdeauna privim partea lor luminoasă.

Cu toată credinţa pe care o avem în Dumnezeu şi în promisiunile Sale, chiar şi după mai mult timp de când am fost întristaţi, simţim în continuare foarte acut pierderea noastră. Şi ne întristăm! Totuşi în calitate de copii ai lui Dumnezeu trebuie să ne păstrăm întristările sub control.

Dureroasele amintiri se vor întoarce din când în când şi poate ne vor îndemna să ne retragem din activitate, de la nevoile vieţii şi deprimarea ne va cuprinde.

În astfel de momente să ne aducem aminte că Dumnezeu ne-a adus în existenţă şi ne-a descoperit Taina ascunsă de veacuri şi vremuri – pe Cristos nădejdea slavei – cu scopul de a duce vestea bună a Evangheliei, a mărturisi că Dumnezeu atât de mult a iubit lumea, încât a dat la moarte pe sigurul Său Fiu, petru ca oricine crede în El să aibă viaţă veşnică.

„Lucrarea pe care o cere Dumnezeu de la noi este aceasta: să credem în Acela pe care la trimis El” (Ioan 6:29).

Dacă ne-am înţeles chemarea şi misiunea pe care o avem, întristările noastre sunt întristări după voia lui Dumnezeu, chiar dacă vărsăm multe lacrimi în durerile noastre ascunse.

Domnul să ne binecuvinteze.

Amin.

             Tabletă de sănătate lV

„O inimă veselă este un bun leac, dar un duh mâhnit usucă oasele.”(Prov.17:22).

Bolile inimii au o mare legătură cu stresul. Stresul contribuie la depunerea unor substanţe pe pereţii arterelor şi blochează circulaţia. Uneori produc dureri, crize, sau chiar atacuri de inimă.

Stresul este o reacţie anormală a organismului produsă de factori externi.

S-a descoperit că nişte substanţe chimice din creer, asemănătoare narcoticelor, joacă un rol esenţial. Narcoticele sunt substanţe care produc odihna sau inactivitatea. Aceste narcotice fac legătura între stres şi inimă.

Când Solomon a scris că „o inimă veselă este un bun leac”, nu avea cunoştinţele şi informaţiile pe care le avem noi azi.

Solomon ştia, din experienţă, că un om fără stres şi îngrijorări nu are probleme fizice ca un deprimat. Acest lucru s-a confirmat în zilele noastre.

Cât de important este pentru copilul lui Dumnezeu să nu se streseze în nicio împrejurare.

„Nu te teme că Eu sunt cu tine; nu te uita cu îngrijorare, căci Eu sunt Dumnezeul tău; Eu te

întăresc, tot Eu îţi vin în ajutor”,i-a spus Dumnezeu poporului Său Israel. Iar Isus le-a spus ucenicilor: „…iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului.”

O inimă veselă va bate toată ziua normal, dar o inimă tristă va obosi repede!

Să fim încredinţaţi în Dumnezeu cu toate lucrurile!

Amin.

           Prinos

La Tronul îndurării sfinte

Cu mult respect şi dăruire

Aduc prinosul meu, Părinte,

De laudă şi mulţumire.

Mă-nchin cu toată bucuria

Şi cu întregul meu avut,

Aceasta-mi este bogăţia

Ce o păstrez în vas de lut.

Ştiu că nu este o valoare,

De-aceea mă smeresc supus,

Căci rugăciunea mea stăruitoare

Are valoare numai prin Isus.

Şi îndrăznesc prin meritele Sale

Să apelez la Tronul Tău de har;

El mi-a deschis această nouă cale

Când a urcat cu crucea pe Calvar.

Îţi mulţumesc, Părinte-al vaşniciei,

Căci ai iubit atât de mult un păcătos

Încât ai surpat zidul vrăşmăşiei

Când pe Golgota a murit Cristos.

Primeşte-mă aşa cum sunt la Tine!

Deşi mai şchiopătez, eu te iubesc nespus,

Prinosul meu de lacrimi şi suspine

Nevrednic îl aduc prin Vrednicul Isus.

         Tabletă de sănătate III 

„… veniţi să ne închinăm şi să ne smerim, să ne plecăm genunchiul înaintea Domnului,Făcătorului nostru!”8Ps. 95v6).

Adeseori se spune că, rugăciunea este respiraţia omului nou ce se dezvoltă în simţurile noastre. Aşa după cum trupul fizic are nevoie de aer ca să poată persista, tot aşa fiinţa spirituală are nevoie de rugăciune, chiar de îngenunchere în rugăciune. Credincioşii VT, cât şi a NT, aşa au făcut.

Moise, Iosua, David, Solomon, Ezechiel, Daniel, Ezra, Neemia se aruncau cu faţa la pământ şi aşa proslăveau pe Dumnezeu.

Daniel auzind de uneltirile pe care căpeteniile şi dregătorii lui Dariu, Medul, le făceau, adică „să se dea o poruncă împărătească, însoţită de o aspră oprire, care să spună că oricine va înălţa în timp de treizeci de zile rugăciuni către vreun dumnezeu sau către vreun om, afară de tine, împărate, va fi aruncat în groapa cu lei,” Daniel a intrat în odaia lui unde ferestrele erau deschise spre Ierusalim şi de trei ori pe zi îngenunchea se ruga şi lăuda pe Dumnezeu lui.

Adeseori Isus a căzut cu faţa la pământ şi s-a rugat. În Ghetsimani, depărtat de cei mai intimi ucenici ai Săi, de trei ori a îngenunchet şi s-a rugat Tatălui.

Apostolui Pavel scrie: „Eu îmi plec genunchii înaintea Domnului nostru Isus Cristos…” Când şi-a luat rămas bun de la presbiterii efesenilor, scriptura ne spune că au îngenuncheat cu toţii.

Diaconul Ştefan, plin de har şi de putere, atunci când iudeii îl omorau cu pietre, a îngenuncheat şi pironind-şi ochii spre cer a strigat cu glas tare: „Doamne nu le ţinea în seamă păcatul acesta!”

De asemenea, ap. Petru a îngenuncheat şi s-a rugat la căpătâiul Tabitei ce murise, iar Tabita a înviat.

Deşi credem că Dumnezeu se uită la inimă şi nu ia seama la manifestările noastre exterioare, totuşi credem că El are plăcere văzând cum copilul Său se pleacă în faţa Lui cu reverenţă şi smerit. Dacă comportarea noastră interioară este în supunere, atunci ea se va manifesta şi afară.

Când ne rugăm stăm de vorbă cu Dumnezeu. El este Sfânt. Să nu mergem la El în audienţă oricum, ci plini de respect şi teamă sfântă!

Să privim la înaintaşii noştri şi să le urmăm comportamentul şi credinţa!

Amin.

                    Tabletă de sănătate II

  „Ferice de cei blânzi, căci ei vor moşneti pământul!”(Matei 5:5)

Cuvântul blândeţă este greu de definit. Blândeţea implică bunătate, altruism, purtare liniştită. Astăzi blândeţea este o plantă rară şi este privită, de către mulţi, ca o neghină care ar trebui distrusă. Cei blânzi sunt consideraţi slăbănogi, delăsaţi, oameni fără demnitate. Dar Dumnezeu spune, în a treia fericire, că ei vor moşteni pământul.

Astăzi oamenii numesc fericiţi pe cei care, fără să ţină seama de nimic, care fără nici o jenă şi bun simţ, îşi realizează scopurile în detrimentul altora. Însă Domnul Isus judecă altfel. Dacă El spune că: „cei blânzi vor moşteni pământul”, atunci aşa va fi.

Cei blânzi urmează pe Acela care este izvorul blândeţii. Aduceţi-vă aminte ce spune ap. Petru despre Domnul! „Când era batjocorit, nu răspundea cu batjocuri; şi când era chinuit, nu ameninţa, ci se supunea dreptului Judecător.”(1Petru 2:23).

Firea noastră naturală nu iubeşte blândeţea. Noi nu suntem exemple de blândeţă. Doar Modelul nostru, Domnul Isus afost „blând şi smerit cu inima.” Noi fiind născuţi în păcat şi trăind sub domnia răului, adeseori, ne ridicăm să ne apărăm drepturile. În Împărăţia lui Cristos nu va mai fi aşa.

Dacă astăzi în unele adunări ale creştinilor apare uneori neliniştea sau chiar mai mult decât atât, acest lucru se datorează faptului că fructul blândeţii este prea puţin cultivat şi dezvoltat.

Ne preţuim pe noi şi interesele personale mai mult ca pe ale altora. Considerăm cunoştinţele noastre mai superioare ca ale altora (chiar dacă ar putea să fie), şi atunci apare mândria spirituală.

Adversarul se foloseşte de toate imperfecţiunile noastre. Să fim vigilenţi!

Să ne aducem aminte mereu de cuvintele Domnului: „Învăţaţi de la Mine că Eu sunt blând şi smerit cu inima!”

Domnul să ne ajute!

Amin.

                 Tabletă de sănătate

„…El a fost făcut de Dumnezeu pentru noi înţelepciune, neprihănire, sfinţire şi răscumpărare.” (1 Cor. 1:30)

Versetul de mai sus este „o tabletă” pentru sănătatea noastră spirituală. Aceste tablete au efect sigur, pentru că toate sunt cumpărate din „Farmacia Domnului”.

Versetul acesta ne spune ce a fost făcut de către Dumnezeu şi ce a devenit Domnul Isus pentru noi, nu ce era în existenţa Lui pre-umană. Apostolul zice: „Prin El, adică prin Dumnezeu,suntem în Isus Cristos. Înainte de moartea Lui, noi nu puteam fi în Isus Cristos.

„Cât timp grăuntele de grâu nu moare , rămâne singur.”

Legătura vie s-a putut face numai printr-un Cristos mort şi înviat.

Este adevărat că Domnul nostru, în sensul textului din Proverbe cap.8, este Înţelepciunea lui Dumnezeu, dar pentru noi El este înţelepciune numai după moartea Lui.

În El avem îndreptăţirea, sfinţirea şi răscumpărarea.

Ca să putem ajunge la această moştenire, Dumnezeu a făcut pe Isus păcat pentru noi, ca să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El.

Tatăl ne-a izbăvit de păcat şi ne-a scos de sub puterea întunericului,  numai pe baza jertfei Domnului nostru, pe temeiul sângelui scump a Mielului fără cusur şi fără prihană.

                        „Căci El a înţeles să se jertfească

                        Şi-n calitate de Mântuitor,

                        El toată bogăţia pământească

                        A dat-o în folosul tuturor.” 

Slăvit să-i fie Numele!

                 Răzbunarea

Răzbunarea este răsplata răului pentru răul suferit.

Ap. Pavel a avertizat pe romani prin epistolă: „Nu întoarceţi nimănui rău pentru rău. Urmăriţi ce este bine înaintea tuturor oamenilor.”(Rom. 12 17). Dacă luăm „băţul” pentru a ne răzbuna, lucrăm cu nechibzuinţă. Mai degrabă să fim înţelepţi şi să iertăm.

„Înţelepciunea face pe om răbdător şi este o cinste pentru el să uite greşelele.”(Prov. 19:11). Dacă ne răzbunăm semănăm cu duşmanul nostru, dar dacă îl iertăm ne ridicăm mai presus decât el. Gândul că cineva m-a rănit mă obsedează mereu până când iert. Atunci am eliberat un prizonier şi constat că prizonierul acela sunt eu.

Iertarea trebuie făcută din inimă, nu ca un act ostentativ pentru a demonstra altora că eu sunt mai bun. Dacă nu iertăm din inimă nici Tatăl ceresc nu ne iartă.

În Sfintele Scripturi avem multe exemple de oameni care şi-au păstrat cumpătul şi au fost nerăzbunători.

Despre Iosif, Fiul lui Iacov, pe care fraţii lui l-au vândut în Egipt, citim că: „I-a îmbrăţişat pe toţi fraţii lui, plângând.”(Gen. 45:15).

Moise nu s-a răzbunat pe Maria, ci a strigat către Domnul şi a zis: „Dumnezeule, te rog videcă-o.”(Num. 12:13).

David nu s-a răzbunat pe Saul.

Isus nu s-a răzbunat pe duşmani, ci s-a rugat pentru ei.

Ştefan a refuzat să se răzbune pe cei din sobor care au pus la cale să fie omorât cu pietre. Mai degrabă s-a rugat: „Doamne, nu le ţinea în seamă păcatul acesta.”(F.A 7:60).

Nerăzbunarea este termometrul care arată gradul iubiri şi răbdării noastre.

Ap. Petru spune despre Isus: „ Când era badjocorit nu răspundea cu badjocuri; şi când era chinuit nu ameninţa , ci se supunea Dreptului Judecător.”(1Petru 2:23). La fel ap. Pavel le scrie corintenilor: „Când suntem ocărâţi binecuvântăm, când suntem prigoniţi răbdăm; când suntem vorbiţi de rău, ne rugăm.(1Cor. 4:12,13).

Să învăţăm şi noi de la Isus şi de la toţi urmaşii Săi adevăraţi, nerăzbunarea!

Domnul să ne ajute!

   Furtuni şi valuri

„S-a stârnit o mare furtună de vânt, care arunca valurile în corabie…Isus dormea la cârmă. Ucenicii l-au deşteptat şi i-au zis: Învăţătorule, nu-ţi pasă că pierim? El s-a sculat, a certat vântul şi a zis mării: „Taci! Fără gură! Vântul a stat şi s-a făcut o linişte mare.” (Marcu 4:37-39)

Multe furtuni au fost îngăduite de Domnul să vină peste mica ceată a urmaşilor Săi în toate veacurile. Unii s-au întrebat şi poate se mai întreabă: De ce? De ce spre Împărăţia lui Dumnezeu trebuie să trecem prin multe necazuri – cum ne spune ap. Pavel? Poate că cei mai mulţi dintre noi am putea spune că, cea mai mare parte a călătorie vieţii a fost o „mare furtunoasă”.

„Dumnezeu pedepseşte pe cine iubeşte” – ne spune apostolul. Dar de ce-l pedepseşte? Este plăcerea lui Dumnezeu? NU! Profetul ne spune: „El nu necăjeşte cu plăcere şi nu mâhneşte bucuros pe fii oamenilor”.(Plâgerile lui Ieremia cap.3v33). Dumnezeu pedepseşte pe cel ce se abate de la calea dreptăţii şi-l bate cu nuiaua pentru că îl iubeşte.

„Suferiţi pedeapsa” – ne mai spune apostolul – „Dumnezeu se poartă cu noi ca şi cu nişte fii”.

În toate aceste experienţe, intenţia lui Dumnezeu este să ne apropie tot mai mult de El, să ne facă să simţim tot mai mult dependenţa noastră faţă de El.

Toate aceste furtuni sunt aducătoare de binecuvântări!

Este adevărat – citim în Evrei cap. 12v11 – „că orice pedeapsă, deocamdată pare o pricină de întristare şi nu de bucurie, dar mai pe urmă aduce celor ce au trecut prin şcoala ei, roada dătătoare de pace a neprihănrii”.

Deocamdată suntem pe mare şi…marea-i furtunoasă.

Binecuvântată fie furtuna care ne duce mai aproape de casă!!!

     Omul durerii

Te văd în Betleem, Isus,

Ca prunc într-o iesle culcat,

În scutece înfăşurat,

Aşa păstorii te-au aflat

Când îngerul venit de sus

Le-a spus că eşti un Împărat.

Te văd la doisprezece ani

La Praznic, în Ierusalim,

Când erai doar un anonim,

Până şi astăzi ne uimim

Cum ai sfidat pe cărturari

Şi le-ai răspuns în mod sublim.

Te văd şi când Te-ai botezat

Şi ai îndeplinit cu zel

Voinţa Tatălui, iar El

Văzându-te ca pe un Miel,

Prin Duhul Sfânt Te-a confirmat,

Venit în chip de porumbel.

Te văd cum potoleai furtuni

Şi mulţi bolnavi ai vindecat,

Cum ai scos draci cu-adevărat,

Iar pe popor l-ai adorat,

Plângând ai vrut să îl aduni;

Din mersul său debusolat.

Te văd apoi în Ghetsimani,

Pe Iuda cum te-a sărutat,

Cum ai fost prins şi-ai fost legat,

De toţi ai fost abandonat;

Tu singur Te-ai dat la duşmani

Şi nimeni nu Te-a consolat.

Te văd pe la Caiafa dus,

Pe la Sinedriu, la palat,

Cum Te-au bătut şi Te-au scuipat,

Deşi erai nevinovat;

Tu erai Regele Isus,

Mesia Sfânt Cel aşteptat.

Te văd în faţa lui Pilat

Cu claritate dând răspuns:

Puterea ta nu-i de ajuns

De n-ai avea puteri de sus.

El prea puţin a realizat

Că stă în faţa lui Isus.

Te văd urcând cu crucea - n spate

Drumul sinistrului Calvar,

Poporul Tău în mod bizar

Ţi-a oferit acest pahar,

Dar Tu ai fost cu demnitate

Jertfindu-ţi viaţa pe altar.

Te văd pe cruce răstignit.

Cu sânge ne-ai plătit salvarea

Şi ne-ai adus la toţi iertarea,

Iar azi când avem împăcarea,

Îţi aud glasul: „S-a sfârşit!”

Pecetluind RĂSCUMPĂRAREA.

     Pesah, Paştele evreilor – Prototipul Paştelor creştine

Cele şapte sărbători ale lui Israel au început în Egipt cu Pesah, numită şi sărbătoarea libertăţii. Această sărbătoare  a  avut loc în prima lună a anului religios, luna Nisan, şi a reprezentat timpul când evreii au păşit de la sclavie la libertate.

Pesah a fost un eveniment strict al sfârşitului zilei de 14 Nisan, când se junghia mielul, şi al nopţii de 15 Nisan când era mâncat.

De această sărbătoare era legată intim sărbătoarea azimilor ce era sărbătorită şapte zile. Sărbătoarea azimilor nu a fost sărbătorită numai după ce Israel a luat în stăpânire Ţara Făgăduinţei.

Sărbătorile noastre în slujba lui Dumnezeu au început tot la Pesah – Paşte; Sărbătoarea eliberării noastre din felul deşert de vieţuire şi trecerea de la sclavie la libertate. Întocmai ca Pesahul evreilor, care reprezintă pentru noi un tip, şi Paştele noastre se continuă cu sărbătoarea azimilor timp de şapte zile, adică întreaga noastră existenţă de copii ai lui Dumnezeu,(numărul şapte este un număr desăvârşit din punct de vedere al lui Dumnezeu).

La ambele sărbători, atât ale evreilor cât şi ale creştinilor, partea cea mai însemnată era „mielul”. Mielul sacrificat în Egipt era tipul „Mielului lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii”.

În Egipt evreii au cumpărat mielul, iar în cazul nostru Dumnezeu a dat Mielul. Un Miel fără cusur şi fără prihană. Dar un miel fără cusur şi fără prihană nu putea salva, căci numai sângele a putut face acest lucru. „…Eu voi vedea sângele şi voi trece pe lângă voi…”(Exod 12:13).

Sângele mielului sacrificat în Egipt a avut o mare importanţă pentru scăparea de la moarte a întâilor născuţi şi salvarea întregului poporului evreu, dar acel sânge nu a avut capacitatea să înlăture şi păcatele. De aceea Dumnezeu l-a dat pe Fiul Său să fie sacrificat pe Golgota şi prin sângele Său să fim iertaţi şi eliberaţi. Apostolul Petru ne spune: „Aţi fost răscumpăraţi cu sângele scump a lui Cristos, Mielul fără cusur şi fără prihană”.

Dumnezeu a făcut pentru mine şi pentru tine ce era mai important, a dat Mielui. Din moment ce am fost primit în legământul Său, eu sunt sub protecţia sângelui. Isus a zis: „Cine mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică; şi Eu îl voi învia în ziua de apoi”.(Ioan 6:54). Dar dacă eu nu mănânc în fiecare zi din acest Miel cu „azimi şi ierburi amare” nu voi avea viaţă, nu voi ajunge la mântuire.

Evreii oricâte azimi ar fi mâncat nu puteau fi salvaţi. Salvarea s-a datorat sângelui mielului uns pe urşiorii uşii şi pe pragul de sus.

Noi chiar dacă am face tot ce ni s-a poruncit, să zicem: „Suntem nişte robi netrebnici; am făcut ce eram datori să facem”.(Luca 17:10).

Mântuirea noastră nu este prin sfinţirea vieţii, ci prin sângele lui Isus. Prin aceasta nu vreau să afirm că sfinţirea noastră nu are rolul său. Voia lui Dumnezeu este tocmai sfinţirea noastră.

Prin sfinţire lucrăm la mântuire. Dar nu acest lucru este temeiul iertării, ci sângele care a curs pe Golgota. Acest sânge ne-a adus libertatea. Să preţuim acest dar pe care ni l-a făcut harul lui Dumnezeu.

Amin.

               Împăcarea

„Şi nu numai atât, dar ne şi bucurăm în Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Cristos, prin care am căpătat împăcarea.”(Rom. 5:11).

Faptul că am fost împăcaţi – presupune că am fost în duşmănie cu cineva. Da. Noi am fost în duşmănie cu Dumnezeu şi peste păcatele noastre se aşeza-se blestemul. Urmarea inevitabilă era moartea.

Pentru ca cineva să poată oferi împăcarea, ţinând seama de dreptatea lui Dumnezeu, trebuia să plătească preţul păcatului. Şi plata păcatului era moartea.

Atunci când NT vorbeşte despre împăcare, vorbeşte de fiecare dată despre moartea Domnului Isus în trupul Său. Următoarele versete confirmă acest lucru: „Căci, dacă atunci când eram vrăşmaşi, am fost împăcaţi cu Dumnezeu prin moartea Fiului Său, cu mult mai mult acum, când suntem împăcaţi cu El, vom fi mântuiţi prin viaţa Lui.”(Rom. 5:10) ; „Şi pe voi care odinioară eraţi străini şi vrăşmaşi prin gândurile şi prin faptele voastre rele, El v-a împăcat acum prin trupul Lui de carne, prin moarte, ca să vă facă să vă înfăţişaţi înaintea Lui sfinţi, fără prihană şi fără vină.”(Col. 1:21,22) ; „Şi toate lucrurile acestea sunt de la Dumnezeu care ne-a împăcat cu El prin Isus Cristos şi ne-a încredinţat slujba împăcării; că adică, Dumnezeu era în Cristos, împăcând lumea cu Sine, neţinându-le în socoteală păcatele lor şi ne-a încredinţat nouă propovăduirea acestei împăcări.”(2Cor. 5:18,19).

Apostolul Petru aminteşte în prima lui epistolă, cap. 2v24: „El a purtat păcatele noastre în trupul Lui, pe lemn…….”deci a fost făcut păcat pentru noi, pentru ca noi prin mortea Lui să primim împăcarea.

Ce HAR minunat!!! Dumnezeu nu numai că nu ţine seama de vremile ignoranţei şi vrăşmăşiei noastre cu El, ci ne-a dat chiar şi Duhul Său, ne-a descoperit Taina voiei Sale – „Cristos în noi nădejdea slavei.”

Să nu iubim şi să nu slujim pe Tatăl care ne-a proiectat împăcarea?

Să nu iubim şi să nu slujim pe Fiul care prin moartea Lui ne-a adus împăcarea?

Întrebări care nu necesită răspuns. Îl avem fiecare în adâncul fiinţei noastre. Să ne ajute Dumnezeu ca până la „al vieţii înserat” să rămânem loiali adevărului şi sângelui prin care am fost împăcaţi.

AMIN.

                  ADU-ŢI AMINTE

O, om! Priveşte-ţi Creatorul

Şi vezi divina Lui ştiinţă

Cum te-a gândit în planul Său,

Pe când erai în nefiinţă.

În vremuri imemoriale

Erai doar pulbere-n pustiu,

Iar El te-a plămădit din lut

Şi te-a făcut un suflet viu.

Făptură cu chip drăgălaş

Te-a modelat, să ai valoare,

Erai în vastul Univers

Un strop de humă vorbitoare.

Coroana Creaţiei Sale,

Ţesută într-un chip ciudat;

Ţi-a dat şi gândul veşniciei,

Aveai şi rang de împărat.

Dar într-o zi un heruvim,

Un egoist şi un ingrat

A înşelat pe mama Eva,

Iar tu ai săvârşit păcat.

Adu-ţi aminte cum ai fost

Scos din grădina ta frumoasă,

Dar Tatăl tău nu te-a uitat,

Deşi te-ai depărtat de casă.

Căzut în drum spre Ierihon

Aproape mort şi-abandonat

Te-a întâlnit Samarineanul,

Cu viaţa Lui El te-a salvat.

O, Om! Ce mari răspunderi ai

Acum în vremile de har,

Eşti responsabil de prezent

Şi de viaţa dată-n dar.

Să-ţi aminteşti de toate-acestea

Cât eşti vremelnic pe pământ,

Că nu-i avere mai frumoasă

Decât credinţa în Cel Sfânt.

Ridică-ţi ochii spre Golgota,

Priveşte preţul ce s-a pus

Şi las-o lacrimă să-ţi cadă

Peste iubirea lui ISUS.

                    Legămintele lui Dumnezeu

„Când a fost Avram în Vârstă de nouzeci şi nouă de ani, Domnul i s-a arătat şi i-a zis: „Voi face un legământ între Mine şi tine şi te vei înmulţi nespus de mult.” (Geneza 17:2,3).

Legămintele pe care le-a făcut Dumnezeu cu omul, ne arată restabilirea păcii între El şi omenirea căzută. Cine va putea gusta valoarea acestui lucru se va convinge că, într-adevăr „ Dumnezeu este Iubire”.

În Biblie se vorbeşte de mai multe legăminte din care se desprind două mari.

1)     Legământul cu Avraam, care cuprinde şi legământul Legii,

2)     Legământul Nou, care cuprinde şi legământul de Jertfă.

În multe locuri din Scriptură, Dumnezeu foloseşte expresia: „legământul Meu”. Este foarte adevărat, pentru că în toate situaţiile Dumnezeu provoacă legământul. Ar fi prea mare îndrăzneală, dacă nu mai mult, ca creatura să propună Creatorului un legământ. Dumnezeu singur poate propune condiţiile unui legământ pe care,din partea Lui îl va împlini.

Lucrul primordial într-un legământ este credinţa. Ca să fii plăcut lui Dumnezeu şi să facă un legământ cu tine, trebuie să crezi că el este credincios şi că resplăteşte pe cei ce-L caută.

Dumnezeu, însă, poate face un legământ şi indirect cu cineva, dacă persoana respectivă este în relaţie cu Dumnezeu şi se pune mijlocitor între Dumnezeu şi om.

Dumnezeu ţine legămintele Sale şi niciodată nu le-a călcat, nu le calcă şi nu le va călca.

În Deutoronom cap.7v9, sunt redate cuvintele admirabile ale lui Moise: „Să ştii dar că Domnul, Dumnezeul tău, este singurul Dumnezeu. El este un Dumnezeu credincios şi Îşi ţine legământul şi îndurarea până la al miilea neam de oameni faţă de cei ce-L iubesc şi păzesc poruncile Lui.” Moise a ştiut cum Dumnezeu şi-a ţinut legământul faţă de Avraam, cum i-a înmulţit sămânţa. De asemenea, Solomon mărturiseşte despre credincioşia lui Dumnezeu. În 1Împ. Cap.8v23, citim: „Doamne, Dumnezeul lui Israel! Nu este Dumnezeu ca Tine, nici sus în ceruri, nici jos pe pământ: Tu ţii legământul şi îndurarea faţă de robii tăi, care umblă înaintea Ta din toată inima lor”. Din partea copiilor Săi, Dumnezeu pretinde credinţă din inimă faţă de El şi legământul Său.

Cine vrea să intre în legământ cu Dumnezeu, nu trebuie să facă acest lucru privind doar la răsplată, ci mai degrabă să privească la condiţiile ce se cer pentru a putea ajunge acolo. Să fie credincios „Comandantului” care l-a chemat în oastea Sa şi să-şi ducă la îndeplinire juruinţele pe care le face.

Domnul nostru a spus: „Iată-mă că vin! – în sulul cărţii este scris despre Mine – vreau să fac voia Ta , Dumnezeule! Şi Legea Ta este în fundul inimii mele”. Acest lucru să ne însufleţească şi pe noi.

Dumnezeu se obligă să onoreze orice legământ pe care-L face. Prin proorocul Isaia, Domnul zice:”Eu am spus şi Eu voi împlini, Eu am plănuit şi Eu voi înfăptui”. El face acest lucru nu pentru folosul Său, ci pentru folosul creaturilor Sale.

Să ne amintim cum a procedat cu Avram, devenit mai târziu Avraam. Avem o primă informaţie în Geneza cap.12v1-3. „Domnul zisese lui Avram: „Ieşi din ţara ta, din rudenia ta şi din casa tatălui tău şi vino în ţara pe care ţi-o voi arăta. Voi face din tine un neam mare şi te voi binecuvânta; îţi voi face un nume mare şi vei fi o binecuvântare.Voi binecuvânta pe cei ce te vor binecuvânta şi voi blestema pe cei ce te vor blestema; şi toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine”.

Dumnezeu i-a făcut o promisiune lui Avram, fără nicio condiţie. Am putea spune că a fost un legământ unilateral. Doar Dumnezeu se obliga. Avram a pornit împreună cu tată său, din Ur, din Caldea şi au ajuns în Haran unde tatăl său Terah a murit, iar el şi-a continuat călătoria până în Canaan unde a trăit ca străin şi călător.

Mai târiu cu 430 ani, urmaşii lui se aflau în Egipt unde au serbat primul Pesah. Înfiinţarea Paştelor a fost începutul Legii. Legea a venit după 430 ani de la promisiunea făcută lui Avram. (Galateni 3:17)

Dar Dumnezeu nu-i face lui Avram doar o promisiune, ci încheie cu el un legământ. Acest legământ vine la 24 ani după promisiune. De unde ştim acest lucru? Semnul legământului a fost tăierea împrejur. (Geneza 17:11). Avraam a fost tăiat împrejur la 99 ani, iar în momentul când Dumnezeu i-a făcut promisiunea avea 75 ani.

La un an după legământ se naşte Isaac, cel care preumbrea pe Cristos –„ sămânţa” prin care se vor binecuvânta toate naţiunile.

Când Dumnezeu a văzut credinţa puternică a lui Avraam, şi faptul că n-a cruţat pe fiul său Isaac, aducându-l de jertfă, îi vorbeşte prin înger: „Pe mine însumi jur: pentru că ai făcut lucrul acesta, şi n-ai cruţat pe fiul tău, pe singurul tău fiu, te voi binecuvânta foarte mult şi-ţi voi înmulţi foarte mult sămânţa, şi anume: ca stelele cerului şi ca nisipul de pe ţărmul mării; şi sămânţa ta va stăpâni cetăţile vrăşmaşilor ei”.(Geneza 22:16-18).

Prin acest jurământ, ne spune ap. Pavel, Dumnezeu a voit să dovedească, atât lui Avraam cât şi moştenitorilor, nestrămutarea hotărârii Lui. (Evrei 6:17,18).

Pentru ca cineva să facă parte din sămânţa promisă nu trebuie, necondiţionat, să fie urmaşul natural al lui Avraam. Afirmaţia lui Ioan Botezătorul este destul de elocventă: „Să nu credeţi că puteţi zice în voi înşivă: „Avem ca tată pe Avraam! Căci vă spun că Dumnezeu din pietrele acestea poate să ridice fii lui Avraam”.(Mat. 3:9). Iar mai târziu ap. Pavel scrie Galatenilor: „Înţelegeţi şi voi dar, că fii ai lui Avraam sunt cei ce au credinţă”.(Gal. 3:9).

Faptul că Isus a fost născut din Maria – o fiică a lui Avraam – nu l-a făcut „sămânţa promisiunii”. Sămânţa lui Avraam conform promisiunii a devenit la botezul Său. Isus trebuia să se nască din neamul Patriarhului Avraam, fiindcă aşa a prezis Dumnezeu şi în Scripturi era scris acest lucru. Dar nu descendenţa umană l-a făcut „sămânţa”, ci purtarea Sa faţă de voinţa Divină.

Când Cristos alege pe moştenitorii promisiunii, îi alege pe cei care au credinţa lui Avraam. Pe aceştea îi face, prin El, fii ai lui Dumnezeu.

Faptul că Isus a împlinit Legea, o lege dreaptă şi perfectă care până la El n-a putut fi ţinută, dovedeşte că Isus n-a fost fiul Agarei, ci prin legământul făcut cu Avraam a venit „sămânţa”– adică Cristos.

Scopul final al legământului avraamic este binecuvântarea tuturor naţiunilor de pe pământ. Binecuvântările întregii rase vor veni de la Dumnezeu prin Cristos. Ele vor fi date pe baza credinţei în sângele ce a curs pentru noi toţi pe Golgota, sângele Noului Legământ, dându-ne tuturora posibilitatea împăcării cu Dumnezeu. Toţi acei care vor dori împăcarea lor cu Dumnezeu vor avea şansa să facă acest lucru prin Isus Cristos. „În nimeni altul nu este mântuire: căci nu este sub cer nici un alt Nume dat oamenilor, în care să fim mântuiţi”.(FA 4:12); „Căci este un singur Dumnezeu, şi este un singur mijlocitor între Dumnezeu şi oameni: Omul Isus Cristos, care S-a dat pe Sine însuşi, ca preţ de răscumpărare pentru toţi: Faptul acesta trebuia adeverit la vremea cuvenită”.(1Tim. 2:5,6).

În Psalmul 111, psalmistul ne spune că Dumnezeu îşi aduce pururi aminte de legământul Său. Această informaţie este o încredinţare că Avraam se va întoarce din mormânt şi va beneficia de binecuvântările promise prin legământ. Dumnezeu nu va uita legământul făcut cu Avraam. Din faptul că legământul îi asigură lui Avraam că va trăi din nou, înţelegem de ce Dumnezeu s-a numit Dumnezeul lui Avraam.

Condiţiile depline ale legământului avraamic se vor vedea pe deplin în timpul miei de ani, când Cristos va aduce în armonie cu Sine pe toţi cei care vor dori şi i se vor supune.

Cei care au gustat „ce bun este Domnul” în veacul evanghelic şi au rămas credincioşi până la moarte, vor colabora şi ei la distribuirea binecuvântărilor.

Cei dintâi dintre aceştia au fost evrei. Ei au avut un privilegiu special de a fi contemporani cu Domnul. Apoi – ne spune presbiterul Iacov – „Dumnezeu Şi-a aruncat privirea peste neamuri să-şi aleagă dim mijlocul lor un popor care să-i poarte Numele”.

Dumnezeu a ascuns aceste lucruri de cei care s-au considerat înţelepţi şi pricepuţi şi a descoperit Planul Său celor mai neînsemnaţi oameni pe care i-a făcut copii ai săi. Noi care odinioară, cum ne spune ap. Pavel, eram străini de legămintele făgăduinţei şi fără drept de cetăţenie în poporulSău, astăzi avem făgăduinţa moştenirii sfinţilor în lumină.

Acest fapt este ilustrat şi în pilda boatului nemilostiv, unde citim: „Cu vremea săracul a murit şi a fost dus în sânul lui Avraam. A murit şi bogatul şi l-au îngropat”. Aceasta înseamnă că păgânii care odinioară erau departe de Dumnezeu, au ajuns în harul Său, întruchipat prin „sânul lui Avraam”.

Lăudat să fie Domnul Dumnezeul nostru căruia îi servim „căci a binevoit să ne descopere taina voiei Sale după planul pe care-l alcătuise în Sine însuşi”.

AMIN.

. 

                                     Cântarea lui Moise

-         la Marea Roşie –

Cântarea pe care Moise a cântat-o la Marea Roşie a fost inspirată de bucuria pe care a avut-o văzând cum Dumnezeu a izbăvit pe Israel.

Nicio picătură nu s-a desprins din zidul de ape ce se forma-se la stânga şi la dreapta, până când cel din urmă Israelit n-a pus piciorul pe malul celălalt. Apoi, ne relatează Scriptura, Moise şi-a întins mâna spre mare şi apele au revenit la locul lor acoperind carăle, călăreţii şi toată oastea lui Faraon.

În cântarea de laudă adusă lui Dumnezeu, Moise zice: „Prin îndurarea Ta, Tu ai călăuzit şi ai izbăvit pe poporul acesta; iar prin puterea Ta îl îndrepţi spre locaşul sfiinţeniei Tale.”

Ce bine se potriveşte această afirmaţie şi pentru noi! Putem spune împreună cu Moise: Prin îndurarea Ta, Doamne, ne-ai călăuzit până în momentul acesta; iar prin puterea Ta ne îndrepţi spre „munţii cei sfinţi”, spre idealurile măreţe ale Împărăţiei Tale!

Toţi aceia pe care Dumnezeu i-a ales, pe care Cristos i-a răscumpărat şi care se încred cu toată puterea în Căpetenia mântuirii lor, vor trece în siguranţă marea roşie, marea de sticlă şi foc prin care au trecut toţi copiii lui Dumnezeu, şi vor ajunge la ţărmul celălalt, la malul Râului Vieţii. Când toţi vor fi acolo şi nici unul nu va lipsi se va cânta, nu cântarea pe care a cânt-o Moise la Marea Roşie, ci cântarea lui Moise şi a Mielului: „Mari şi minunate sunt lucrările Tale, Doamne, Dumnezeule Atotputernice! Drepte şi adevărate sunt căile Tale, Împărate al neamurilor! Cine nu se va teme, Doamne, şi cine nu va slăvi Numele Tău? (Apoc. 15:3,4)

Atunci,la Marea Roşie, Moise a cântat:

Voi cânta Domnului că şi-a arătat slava,

A năpustit în Mare pe cal şi călăreţ;

Întreaga naţiune să-i admire isprava

Că-n ochii Lui, Israel este de mare preţ.

Domnul este puternic, tăria Lui vestită;

Cu El am trecut Marea aşa ca pe uscat,

Iar carăle lui Faraon şi oastea de elită

Când au păşit în Mare cu toţi s-au înnecat.

În măreţia slavei El s-a dezlănţuit,

Pe toţi vitejii lor urmaţi de pedestrime

Talazurile Mării i-au prins şi înghiţit,

Cu Faraon în frunte s-au dus în adâncime.

Cine-i aşa ca Tine, drept şi adevărat?

Bogat în fapte bune, Făcător de minuni?

Cine, aşa ca Tine, poporul şi-a salvat

Şi l-a făcut să fie primu-ntre naţiuni?

Când vor afla popoarele se vor înspăimânta,

Edom şi Filistenii, triburi de Canaaniţi,

Războinicii Moabului se vor cutremura,

Căci Domnul îi conduce pe Israeliţi.

Poporul Tău Israel ce l-ai răscumpărat,

Va primi moştenire Muntele Tău cel Sfânt;

Acolo este locul cel binecuvântat,

Acolo e Canaanul promis prin legământ.

Arcul făgăduinţelor

Toate făgăduinţele lui Dumnezeu sunt „da” şi „amin”! Ele sunt ca nişte tablete prescrise de Medicul Bun pentru sănătatea noastră spirituală. Dumnezeu s-a îngrijit să ne dea făgăduinţele Lui „nespus de mari şi scumpe”, prin care ne asigură că, nici decum nu ne va lăsa şi cu niciun chip nu ne va părăsi. O astfel de promisiune găsim în profeţia lui Isaia cap. 46v4: „…până la bătrâneţele voastre Eu voi fi Acelaşi, până la cărunteţele voastre vă voi sprijini. V-am purtat şi tot vreau să vă mai port, să vă sprijinesc şi să vă mântuiesc.”

Acestă făgăduinţă se îndreaptă către toţi copiii lui Dumnezeu, chiar dacă atunci Isaia s-a adresat doar Israelului nominal. Ea cuprinde şi Israelul spiritual, pentru că Dumnezeu este „Acelaşi.” Cuvintele Sale consemnate de profetul Maleahi spun: „Eu sunt Domnul, Eu nu mă schimb.”

Noi îmbătrânim, dar Domnul care se numeşte „Eu sunt” rămâne acelaşi. Perii albi arată că noi mergem spre slăbire fizică, dar El nu slăbeşte niciodată. Când un copil al Său nu mai poate duce nicio greutate s-au simte o greutate să se poarte pe el însuşi, atunci Domnul este Cel ce poartă greutăţile.

În primele zile ale vieţii nostre creştineşti, El ne-a purtat pe braţele sale şi avem făgăduinţa că dacă vom fi credincioşi Lui până la sfârşitul vieţii noastre, El va avea grijă de noi.

Dacă s-ar întâmpla să ajungem o povară pentru prietenii noştri ori poate pentru familia noastră sau chiar pentru noi înşine, El rămâne singurul sprijin.

Dacă ne-am ostenit în slujba Stăpânului, El ne va spune să ne odihnim puţin în aştepterea odihnei veşnice.

O altă făgăduinţă plină de mângâiere o găsim în Ps. 121v8. „Domnul te va păzi la plecare şi la venire, de acum şi până în veac.”Ce făgăduinţă scumpă! El ne protejează paşii noştri la plecare şi la venire. El ştie când stăm jos şi când ne sculăm şi de departe ne pătrunde gândurile.

Dar pentru a beneficia de această purtare de grijă a Domnului nostru trebuie să rămânem în El şi să trăim ca El.

Despre cămilă se spune că, răsăritul soarelui o găseşte în genunchi şi aşteaptă ca stăpânul să-i pună pe spate povara pe care să o poarte în aceea zi. La sfârşitul zilei o găsim din nou îngenuncheată în faţa stăpânului ca să-i ridice povara. Stăpânul ştie câtă greutate poate purta fiecare cămilă pentru a nu se prăbuşi sub sarcină şi a ajunge în suguranţă seara.

Aşa este şi cu noi.Dumnezeu ştie cât putem noi duce. Când uneori se întâmplă să n-o mai putem purta, vine Isus şi i-a povara de pe umerii noştri şi o pune pe umerii Lui. Slăvit să-i fie Numele!

Avem o făgăduinţă pe care o amintim mereu. Este rostită de Domnul şi o găsim în ev. după Matei ca. 18v20. „Căci acolo unde sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu sunt şi Eu în mijlocul lor.” Din aceasta ne dăm seama de dragostea şi preocuparea Domnului pentru copiii Săi. El vine în mijlocul nostru, ne strânge în jurul persoanei Sale. Deşi nu este în chip văzut, ca după înviere, El este prezent în mijlocul poporului  Său prin Adevăr, prin Duhul Său care ne desleagă tainele Sf. Scripturi. Deosebirea este că atunci putea fi pipăit, pe când astăzi îl vedem doar prin ochii credinţei. El Însuşi a spus: „Ferice de cei ce nu văd şi cred.”

Să ne însuşim tot mai mult făgăduinţele lui Dumnezeu pentru că ele sunt o hrană plină de substanţă şi conţin toate vitaminele necesare ca să susţină în viaţă fiinţa noastră spirituală.

Să rămânem ancoraţi mereu în aceste făgăduinţe!

Amin.

Curcubeul promisiunilor

„Iată Eu fac un legământ cu voi şi cu sămânţa voastră care va veni după voi; cu toate vieţuitoarele care sunt cu voi, atât păsările cât şi vitele, şi toate fiarele de pământ care sunt cu voi (…)” Când voi strânge norii deasupra pământului, curcubeul se va arăta în nor; curcubeul va fi în nor, şi Eu mă voi uita la el ca să-mi aduc aminte de legământul cel veşnic dintre Dumnezeu şi toate vieţuitoarele de orice trup de pe pământ.”(Gen. 8,9-14-16).

Cât de grandios şi demn de respect este Numele lui Dumnezeu. Cât de multe şi cât de minunate sunt lucrările Lui. Dacă am vrea să le cuprindem pe toate nu putem, căci numărul lor întrece capacitatea minţii noastre şi adeseori ne pierdem prin labirintul înţelepciunii Sale nespus de felurită. Mulţumiri să-i aducem în orice vreme, pentru că El ni s-a descoperit că este Suveranul Universului şi Creator suprem. Ni s-a descoperit că este un Dumnezeu Viu şi Adevărat, iar ochii Lui sunt prea curaţi ca să vadă răul.

Privind prin ochii credinţei la caracterul Său, vedem o armonie perfectă în exercitarea însuşirilor  de Iubire, Dreptate, Înţelepciune şi Putere.

Apostolul Pavel fiind fascinat de măreţia lui Dumnezeu, a scris romanilor: „O adâncul bogăţiei şi ştiinţei lui Dumnezeu. Câu de nepătrunse sunt judecăţile lui şi cât de neînţelese sunt căile lui!” (Rom. 11:33).

Am auzit cu toţii despre legământul pe care Dumnezeu l-a făcut cu Noe, cu toţi cei care au fost în corabie cu el, precum şi cu toate vieţuitoarele de pe pământ. În anii care au urmat potopului, când cerul se acoperea de nori apărea curcubeul. Noe privind curcubeul trebuie să fi simţit o extraordinară bucurie şi o încredere în Dumnezeu văzând că îşi ţine legământul şi nu va mai nimici totul de pe pământ. Chiar şi în zilele noastre apariţia curcubeului ne aduce aminte de făgăduinţa lui Dumnezeu. Curcubeul a fost semnul legământului făcut de Dumnezeu cu Noe.

Pentru credincioşi, Dumnezeu a pregătit un altfel de curcubeu. Acesta nu se vede, dar există. Este curcubeul promisiunilor Sale. Cât de minunat luminează acest curcubeu cerul existenţei noastre, plin de nori şi suferinţe.

Când patriarhului Iacov i-a murit soţia lui iubită, Rahela, atunci s-a lăsat peste el un nor gros. Apoi, parcă nefiind destul, Dumnezeu a continuat să-i întunece cerul existenţei. Iosif, fiul său drag este vândut, iar el credea că-i mort. Foametea a început să bântuie în Canaan. Simţea cum se apropie de el moartea. Atunci curcubeul era în nori, însă Iacov nu-l vedea.

Ştim istoria fiilor săi plecaţi după bucate în Egipt. Cei mai întunecaţi nori au fost atunci când a trebuit să-l ducă şi pe Beniamin cu ei în Egipt. Ochii lui Iacov erau tulburaţi de lacrimi şi cu durere a zis: „Voi mă lipsiţi de copii. Iosif nu mai este, Simion nu mai este şi vreţi să mi-l luaţi şi pe Beniamin. Toate acestea pe mine mă lovesc.”(Gen. 42:36).

Dar când norii erau cei mai întunecoşi, deodată a apărut soarele şi s-a văzut curcubeul.

Acesta a fost: „Iosif trăieşte!” Lăudat să fie Dumnezeu.

Şi noi trecem prin astfel de experienţe. Când norii de pe cerul existenţei noastre se întunecă adeseori, iar noi nu privim la nori să vedem în ei curcubeul, ci privim mai mult la necazurile noastre, atunci Dumnezeu ne dă lecţii cum i-a dat lui Iacov. El îşi ascunde uneori faţa de noi – acesta este norul, dar în bunătatea lui eternă se îndură de noi – acesta este curcubeul.

Să nu uităm că în fiecare experienţă amară a vieţii noastre, stindardul iubirii Sale flutură peste noi. În orice nori se ascunde curcubeul. El ne va spune că Tatăl nostru îşi aduce aminte de legământul Său şi nicidecum nu are să ne lase, cu nici un chip nu ne va părăsi. Această promisiune aste siguranţa credinţei noastre.

Tatăl ceresc să fie slavit în veci de veci împreună cu Fiul Său!

Amin.