Extras dintr-un calendar

12 ianuarie: După sărbătorile de sfârşit de an, odihnă completă.

7 februarie: Mare curăţenie în casă. Mi-au schimbat locul. M-au surghiunit într-un colţ.

2 martie: Fără să ştiu pentru ce, iarăşi mi-au schimbat locul.

5 martie: Înţeleg de ce m-au scos din colţul negru. Era aşteptată bunica. Ea m-a ţinut multă vreme pe genunchii ei. Pentru prima dată m-am simţit iubită.

17 martie: Bunica a plecat. Nimeni nu se mai ocupă de mine.

21 martie: Mare eveniment. Astăzi m-au dus la adunare.

10 aprilie: Mă simt mereu părăsită. Niciodată nu se vorbeşte de mine, niciodată nu mă consultă.

1 iulie: Pregătire de călătorie. Se umplu valizele. Cineva, arătându-mă, a pus întrebarea: „O luaţi”? Răspunsul a căzut ca plumbul: „Nu e nevoie”!

Iulie: singură lăsată acasă.

1 august: Întoarcerea din vacanţă. M-au acoperit cu ecusoane aduse din călătorie. Nu mă simt bine deloc.

10 august: Dificultăţi, îngrijorări. Încercări în casă. Aş fi avut multe lucruri de spus dacă m-ar fi consultat; multă mângâiere de dăruit.

Povestea imaginară a unei Biblii.

Gânduri despre rugăciune

Eclesia şi-a început activitatea în atmosfera rugăciunii.

Adeseori în rugăciune inima sângerează, adică ochii varsă lacrimi.

Prin rugăciune creatura se întâlneşte cu Creatorul. Este singura ei şansă de a călători în transcendent, iar Dumnezeu nu-i refuză omului această posibilitate.

Rugăciunea este liman pentru cei învăluiţi de vifor, ancoră pentru cei purtaţi de valuri, toiag pentru cei osteniţi, comoară pentru cei săraci în duh!

Prin rugăciune, fiinţa umană naufragiată pe „marea de sticlă amestecată cu foc”, îşi găseşte liniştea eternităţii, ancorând în portul păcii divine.

Putem să ne însuşim toată istoria neamului omenesc, întreaga filozofie a Planului de răscumpărare, dar dacă ne lipseşte legătura cu „puternica Cetate a infinitului”, nu suntem nimic din punct de vedere Dumnezeesc.

Cei care n-au trecut niciodată cu Isus pârâul Chedron, n-au ascultat niciodată cu o ureche supusă la poarta grădinii Ghetsimani rugăciunea lui Isus, nu vor putea niciodată gusta cât de bun este Domnul.

Isus, Marele Preot este Mijlocitorul, care duce jertfele noastre de laudă şi mulţumiri în faţa lui Dumnezeu. Chiar dacă rugăciunile noastre sunt uneori slabe, incomplete şi nedesăvârşite, Isus le prezintă Tatălui ca pe un merit al Său. Astfel, ele devin un miros bine plăcut.

Rugăciunea „Tatăl nostru”, pe care Isus a spus-o ucenicilor Săi este atât de simplă, dar atât de frumoasă şi completă în profunzimea ei.

E lipsă de respect din partea noastră când ne rugăm puţin. Cum suntem oare priviţi de către oştile cereşti care zi şi noapte îi cântă osanale şi aduc laudă Creatorului?

Toţi cei care am gustat „cât de bun este Domnul”, care ne-am eliberat din strâmtele zări ale îngrădirilor omeneşti şi am privit prin credinţă astrele şi chiar dincolo de ele, să cultivăm cu sinceritate şi evlavie, cu pasiune şi credinţă, o viaţă sfântă de rugăciune.

AMIN!

Credinţă şi credulitate

Este o mare greşeală a spune că toţi oamenii au credinţă. Noi în calitate de creştini nu vorbim despre credinţă ca despre o convingere, o siguranţă, o certitudine despre un lucru pământesc. Acest fel de credinţă o au toţi oamenii. Credinţa noastră este convingere despre existenţa lui Dumnezeu şi încrederea fără rezerve în promisiunile Sale.

Credinţa este un dar de la Dumnezeu şi se bazează pe o concluzie pozitivă argumentată de Sfintele Scripturi despre lucrurile care nu se văd.

Credinţa are o temelie sigură în Cuvântul lui Dumnezeu, care este Spirit şi Viaţă. Credinţa se întemeiază pe un esenţial de cunoştinţe despre Dumnezeu şi Planul Său.

Este marele principiu al vieţii divine.

Credinţa face prezent viitorul şi invizibilul vizibil. Noi suntem îndreptăţiţi să trăim prin credinţă ; stăm în picioare prin credinţă şi umblăm prin credinţă.

A crede înseamnă a se odihni cineva în întregime pe credincioşia şi desăvârşirea lui Dumnezeu; înseamnă a crede fiecare Cuvânt ieşit din gura Sa ca fiind mai real decât realitatea însăşi.

Credulitatea, în schimb, se bazează pe dovezi slabe şi neconcludente. Credulitatea se bazează pe părerile altora, pe presupuneri, fără să aprofundeze fenomenul. Nu are o bază temeinică în Cuvântul lui Dumnezeu.

Nu toţi oamenii care cred că există Dumnezeu au credinţă.

Credinţă înseamnă a te încrede cu toată fiinţa în singurul Dumnezeu, Tată al tuturor şi în singurul Său Fiu, Isus Cristos.

Credinţă înseamnă să te încrezi cu toată puterea şi putinţa în Taina voiei Sale , pe care ne-a descoperit-o prin Planul alcătuit în Sine Însuşi, de a uni iarăşi, în Cristos, toate lucrurile din cer şi cele de pe pământ.

Credinţa adevărată nu vine prin auzirea altor lucruri, ci numai prin auzirea Cuvântului lui Dumnezeu. Mai întâi are loc o apreciere intelectuală a Cuvântului, iar apoi o încredere nezguduită în acest Cuvânt.

Mulţi oameni aud şi unii chiar apreciază Cuvântul lui Dumnezeu, dar dacă nu se bazează pe acest Cuvânt nu au credinţă. Nimeni, însă, nu se poate baza pe Cuvânt, dacă n-are cunoştinţă. Creşterea în har şi cunoştinţă la care a ajuns cineva, trebuie foarte mult apreciată, atât în particular cât şi în Biserică. Credinţa care vine din această cunoştinţă ne face tari în Domnul şi în puterea tăriei Sale.

Acest lucru se întâmplă numai dacă suntem întemeiaţi în credinţa dată odată sfinţilor.

Între un creştin întemeiat în credinţă şi unul care este întemeiat în credulitate este deosebirea că, primul este întemeiat în adevăr, iar celălalt în eroare.

Nimic nu ne poate alina durerile şi necazurile noastre, decât credinţa puternică în Dumnezeu şi Cuvântul Său.

Cuvântul este asemenea unei harfe care produce în inimile noastre o muzică armonioasă ce nu se poate descrie. Strunele acestei harfe sunt pline de Spirit Sfânt.

Când un copil al lui Dumnezeu atinge aceste coarde, ele produc o muzică minunată şi chiar dacă ne găsim pe o „mare de sticlă”, cântăm un măreţ imn Mirelui drag, Domnului domnilor şi Împăratului împăraţilor.

Ferice de omul care se încrede în Domnul! (Ps. 34:8).

                   Rugăciune

“Doamne,

Ajută-mă să le pot spune celor puternici adevărul în faţă,

Să nu mint…doar pentru a câştiga aplauzele celor slabi.

Dacă-mi dai binecuvântare – nu mă lăsa să fiu mândru,

Dacă-mi dai putere – nu-mi lua raţiunea,

Dacă-mi dai succes – nu mă lipsi de demnitate;

Ajută-mă ca întotdeauna să văd şi reversul medaliei.

Nu mă lăsa să-i învinovăţesc pe alţii pentru că nu gândesc ca mine!

Învaţă-mă să-mi iubesc semenii ca pe mine însumi;

Învaţă-mă să mă judec cum judec pe alţii.

Nu mă lăsa să alunec în orgoliu şi nici în disperare sau eşec,

Chiar dacă eşecul este experienţa care precede triumful.

Învaţă-mă ca în ciuda suferinţei, să pot merge înainte;

Învaţă-mă ca în ciuda decepţiilor să nu-mi pierd încrederea;

Învaţă-mă că a ierta este cel mai înţelept lucru pentru cel puternic,

Şi că răzbunarea este semnalul primitiv al celui slab.

………………………………………………………………………………………………………

Dacă îmi iei binecuvântarea – lasă-mi speranţa;

Dacă îmi iei succesul – lesă-mi puterea de a trece peste eşec!

Dacă eu aş greşi cuiva – dă-mi puterea să-mi cer iertare,

Dacă cineva mi-ar greşi mie – dă-mi putere şi curaj să-l iert!

DOAMNE,dacă eu uit de Tine, Tu…să nu uiţi de mine!”

Cuvântul Viu şi Cuvântul scris 

„Căci orice făptură este ca iarba şi toată slava ei ca floarea ierbii. Iarba se usucă şi floarea cade jos, dar Cuvântul Domnului rămâne în veac. Şi acesta este Cuvântul care v-a fost propovăduit prin Evanghelie.”(1Petru 1:24,25).

Cuvântul lui Dumnezeu este standardul pus de El, pentru comportarea corectă a copiilor Săi. Acest standard este inflexibil şi nu poate fi deformat de oglinzile gândirii noastre.

Noi vorbim adesea despre puterea Cuvântului, gândindu-ne la texte ca cel din Evrei 4:12. „Căci Cuvântul lui Dumnezeu este viu şi lucrător, mai tăietor decât orice sabie cu două tăişuri: pătrunde până acolo că desparte sufletul şi duhul, încheieturile şi măduva, judecă simţurile şi gândurile inimii.”

Termenul, Cuvântul lui Dumnezeu, este folosit în mai multe sensuri. Într-un sens este chiar Cuvântul pe care îl avem pe paginile Sf. Scripturii. Acesta este Cuvântul scris.

În alt sens, unul din titlurile Domnului Isus este Logosul, adică Cuvântul. Acesta este Cuvântul viu, sau Cuvântul vieţii, cum spune ap. Pavel Filipenilor.

Există o deosebire, nu-i un simplu joc de cuvinte, între puterea Cuvântului şi Cuvântul puterii Sale.

Despre putera Cuvântului am văzut textul din Evrei 4:12. Iar despre Cuvântul puterii Lui, citim în Evrei că ţine toate lucrurile.

„El, care este oglindirea slavei Lui, şi întipărirea Fiinţei Lui, şi care ţine toate lucrurile cu Cuvântul puterii Lui.”(Evr. 1:3).

Putem spune că Centrul Universului, sursa puterii fizice este Cuvântul viu, care ţine toate lucrurile prin Cuvântul puterii Tatălui.

Mana pe care au mâncat-o copiii lui Israel în călătoria lor spre Canaan nu este numai o imagine a Cuvântului scris, ci este însuşi Domnul Isus Cristos. El este adevărata pâine care dă lumii viaţă.

„Şi Cuvântul S-a făcut trup şi a locuit printre noi, plin de har şi de adevăr.”(Ioan 1:14).

Dar după cum Evreii au lepădat mana, au lepădat şi pe Fiul lui Dumnezeu când a venit la ei.

Domnul după ce a plâns pentru starea lor, le-a vestit faptul că le va rămânea casa pustie.

Aşa s-a întâmplat cu naţiunea lui Israel, întocmai după profeţia Domnului. Dar după cum Moise a înălţat şarpele de aramă în pustie pentru ca toţi cei muşcaţi de şerpi, care vor privi la acest şarpe, să fie vindecaţi, tot aşa Fiul Omului a fost înălţat pe lemnul din Golgota, pentru ca oricine priveşte la El şi crede în El, să aibă viaţă.

La Cuvântul Viu nu putem ajunge decât prin Cuvântul scris. Auzind acest Cuvânt scris şi însuşindu-ni-l, Tatăl ne atrage la El.

„Cum vor crede în Acela despre care n-au auzit? Şi cum vor auzi despre El fără propovăduitor? (Rom. 10:14).

Cuvântul scris este sămânţa bună pe care a semănat-o Semănătorul. Sunt cugetele Tatălui pe care Isus le-a propovăduit noroadelor în toată existenţa lui pe pământ.

Mereu le atrăgea atenţia: „Pe cine Mă nesocoteşte şi nu primeşte Cuvintele Mele are cine-l judeca: Cuvântul pe care l-am vestit Eu, acela îl va judeca în ziua de apoi.”(Ioan 12:48).

Rezultă că cei ce aud Cuvântul şi îl primesc cu bucurie au în continuare o responsabilitate.

Nu-i destul ca mesajul Cuvântului să fie ascultat, ci trebuie să producă transformare în inimă.

În Epistola lui Iacov citim: „EL, de bună voia Lui, ne-a născut prin Cuvântul adevărului (…) De aceea lepădaţi orice necurăţie şi orice revărsare de răutate şi primiţi cu blândeţe Cuvântul sădit în voi, care vă poate mântui sufletele.”(Iac. 1:18,21).

Un om care a primit Cuvântul şi a fost născut din acest Cuvânt, trebuie să aibă o dorinţă de al transmite şi altora. Avem în privinţa aceasta un exemplu minunat în ap. Pavel, care le spunea Romanilor: „...în ce mă priveşte pe mine, am o vie dorinţă să vă vestesc Evanghelia vouă celor din Roma.”(Rom. 1:15).

Cuvântul trebuie să-l vestim aşa cum este el scris pe paginile Sfintei Scripturi. Să nu-l diluăm!

În cazul acesta i-am diminua valoarea, l-am lipsi de putere şi am fi responsabili înaintea lui Dumnezeu.

Cuvântul nu este numai vestire, ci şi trăire. Cine vrea să rămână în Isus, în Cuvântul Viu, trebuie să aibă un caracter asemănător cu a Lui, să trăiască ca şi El.

„…fiindcă aţi fost născuţi din nou, nu dintr-o sămânţă care poate putrezi, ci dintr-una care nu poate putrezi; prin Cuvântul lui Dumnezeu care este viu şi care rămâne în veac.”(1Pet. 1:23).

Să iubim Cuvântul,  singura noastră hrană spirituală, izvor nesecat de mângâieri, şi înviorări. Să-l culegem cu multă migală de pe paginile Scripturilor, asemenea unei albine care culege mierea de pe roua florilor.

Domnul să ne binecuvânteze! 

Fericirea

“Fericirea este o stare de mulţumire sufletească intensă şi deplină”, citim în DEX. Dar această intensă şi deplină mulţumire sufletească nu este durabilă, în condiţiile nefavorabile de astăzi.

Majoritatea oamenilor care au trecut prin momente fericite s-au convins că fericirea este un episod trecător în marea dramă a durerii.

Fericirea nu înseamnă să ai toate lucrurile pe care le doreşti, ci să fii mulţumit cu ce ai.

Fericirea nu înseamnă că atunci când te simţi fericit, toate lucrurile sunt perfecte, ci faptul că tu poţi privi dincolo de imperfecţiuni.

În Cartea Proverbelor, cap. 16 v 20, citim: “Cine cugetă la Cuvâtul Domnului găseşte fericirea şi cine se încrede în Domnul este fericit.” Nu există fericire adevărată fără Dumnezeu!

Toate momentele noastre de fericire, de bucurie din această viaţă, sunt doar pregustări ale adevăratei fericiri, ale fericirii eterne. “… aşteptând fericita noastră nădejde…”, îi scria ap. Pavel lui Tit.

Fericirea este un sinonim al bucuriei, iar bucuria aste o roadă a Spiritului Sfânt.

“Cei neprihăniţi, zice Înţeleptul, vor fi răsplătiţi cu fericire.”(Prov. Cap 13:21). Dar până la răsplătire, să luăm aminte ce spun “fiii lui Core”: “Ferice de cei ce locuiesc în Casa Ta! Căci ei tot mai pot să te laude – Ferice de cei ce-şi pun tăria în Tine, în a căror inimă locuieşte încrederea.”(Ps. 84:4,5).

Omul fericit

Ferice de cei care se află-n casa Ta;

Cât de plăcute sunt locaşurile sfinte;

Să urce munţii sfinţi, ei ţi-au dat inima

Şi de-ar avea mai mult ţi-ar da, Părinte.

Ferice  de cei care îţi văd curţile Tale,

Ce prin făgăduinţă au o nădejde vie,

Iar Braţul Tău puternic îi însoţeşte-n cale,

Şi-i binecuvintează cu ploaia cea târzie.

Ferice de aceia ce-n Tine au tărie,

Care-n zăduful zilei pornesc la semănat,

Ei seamănă cu lacrimi şi multă bucurie,

Aşteptând rodul muncii la timp de secerat.

Ferice de aceia ce au învins tristeţea,

Atraşi de măreţia Palatului de sus;

Pătrunşi de nostalgie admiră frumuseţea

Imaginii superbe a Domnului Isus.

Ferice de cei care în Tine au credinţă,

Salvându-i prin iubire ei sunt sub legământ.

Ce era imposibil, acum e cu putinţă,

Să fim primiţi de Tine în Canaanul sfânt.

       Miracolul învierii

Preoţii cei mai de seamă şi fariseii “au întărit mormântul, pecetluind piatra şi punând strajă.”(Mat. 27:66).

În prima zi a săptămânii, câteva femei urcau pe poteca ce ducea într-o grădină unde se afla mormântul lui Isus. Era grădina lui Iosif din Arimateia, un om bogat, un sfetnic de vază al Soborului, care şi el era un ucenic, dar pe ascuns. El ceruse de la Pilat trupul lui Isus şi împreună cu Nicodim, alt fruntaş al Iudeilor,” care a adus o amestecătură de aproape o sută de litri de smirnă şi de aloe, au luat trupul lui Isus şi l-au înfăşurat în fâşii de pânză de in, cu miresme.” Ioan 19:39,40).

L-au aşezat într-un mormânt săpat în stâncă, proprietatea lui Iosif.

Locul era cunoscut de către Maria Magdalena care a fost martoră la înmormântare. Împreună cu alte femei mergeau în tăcere spre mormânt cu sufletele triste, ducând miresme ca să ungă trupul lui Isus. Dar erau îngrijorate şi se întrebau cine o să le răstoarne piatra de la uşa mormântului.

Când au ajuns la mormânt era întuneric, iar piatra era luată. Mormântul era gol şi ele nu ştiau ce să înţeleagă. Atunci Maria Magdalena  a alergat la Petru şi Ioan şi le-a zis: “Au luat pe Domnul din mormânt şi nu ştiu unde L-au pus.” Ucenicii au venit la mormânt şi s-au convins de cele ce a spus Maria.

 “Dar Maria stătea lângă mormânt şi plângea. Pe când plângea s-a aplecat să se uite în mormânt. A văzut doi îngeri în alb şezând pe locul unde fusese trupul lui Isus. Femeie, i-au zis ei, pentru ce plângi?(Ioan 20:12,13). Când s-a întors a văzut pe Isus stând în picioare, dar nu ştia că este Isus. El a întrebat-o la fel ca îngerii: “Femeie de ce plângi? Pe cine cauţi? Ea credea că este grădinarul. Dar Isus i-a zis: “Maria.” Maria L-a recunoscut şi i-a zis în evreieşte: “Rabunii,” adică Învăţătorule. “Nu mă ţinea”, i-a zis Isus, “. Ci du-te la fraţii Mei şi spune-le că Mă sui la Tatăl Meu şi la Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu şi la Dumnezeul vostru.” Atunci Maria Magdalena  s-a dus şi a vestit ucenicilor că a văzut pe Domnul.

Cristos a înviat! Siguranţa solidă şi sigură a învierii noastre.

 Dreptatea Dumnazeiască n-a putut să lase în mormânt pe un Om sfânt, nevinovat şi deosebit de păcătoşi. Numai un Cristos viu este de folos omenirii pentru împăcarea cu Dumnezeu şi eliberarea din moarte. Aceasta a fost “voia” lui Dumnezeu. Prin această “voie”, adică jertfirea Fiului Său, noi să căpătăm sfinţirea.

 Învierea este argumentul că a avut loc moartea.

“Şi după cum toţi mor în Adam, tot aşa, toţi vor învia în Cristos;”

AMIN!                                                    

                                      

Cuvinte de rămas bun

După Cina de pe urmă când Iuda era plecat,

Domnul cu o voce blândă spre apostoli sa-ndreptat:

„Cum v-am iubit Eu pe voi, vreau şi voi să vă iubiţi,

Prin furtunile vieţii să vă dovediţi uniţi.”

Eu mă duc pentru o vreme, dar să nu vă tulburaţi,

Până când mă voi întoarce să trăiţi ca nişte fraţi.

Mă duc să pregătesc locul, iar în vremile de-apoi

Mă voi întoarce-n văzduh ca să vă duc şi pe voi.

Eu sunt Calea,  Adevărul, Viaţă pentru orişicine,

Cel ce nu-i atras de Tatăl nu poate veni la Mine;

Cine m-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl Meu,

Pentru că Eu sunt în Tatăl, să-nţelegeţi nu e greu!

Nimic nu spun de la Mine, ci doar ce am auzit,

Toate le ştiu de la Tatăl, El să fie proslăvit.

Dacă credeţi ce v-am spus şi urmaţi pe Calea Mea,

Voi ruga pe tatăl Meu un „avocat” să vă dea.

Duhul Sfânt de adevăr vă va dărui putere

Când umblaţi prin valea morţii să aveţi o mângâiere.

Vă v-a aminti de Mine şi de tot ce eu v-am spus,

Veţi argumenta adesea: „aşa ne-a vorbit Isus.”

Acum vine încercarea şi toţi vă veţi risipi,

Vă va fi bătut Păstorul, dar Tatăl mă va-ntări.

Eu vă ofer acum pacea, pacea Mea pe care-o ştiţi,

Cum Eu am biruit lumea şi voi să o biruiţi.

       Pâinea Vieţii

EU sunt pâinea cea adevărată,

Care M-am coborât din slăvile celeste.

EU sunt pâinea binecuvântată;

Să răspândiţi această veste.

EU trupul mi L-am dat

Pentru salvarea lumii din păcat.

EU sunt pâinea care dă viaţă,

Nu „mana” dată în pustia Sin,

Unde în fiecare dimineaţă

Evreii adunau un omer, plin.

EU sunt „mana”cea adevărată!

Gustaţi şi nu veţi muri niciodată!

Moise v-a dat o hrană îngerească

Pe care aţi mâncat-o şi-aţi murit,

EU, însă, reprezint Pâinea cerească

Pe care Tatăl Meu v-a dăruit. 

EU am venit ca şi Mântuitor

Să aduc pace şi înfrăţire tuturor!

Aşa vorbit-a gloatelor Isus

Când învăţa şi le servea mereu;

Să credeţi toţi în Cel trimis de sus,

Aceasta cere şi vrea Dumnezeu.

Apoi  în ziua cea măreaţă

Veţi fi şi voi treziţi la viaţă!

Noi azi mâncăm această hrană

Împărtăşindu-ne de suferinţa Lui,

Şi suntem una, EL ne este mană,

Cuvântul Sfânt să îl vestim oricui.

Întreaga lume o să afle „mâine”

Căci EL este adevărata pâine.

“Să faceţi lucrul acesta spre pomenirea Mea!”

În fiecare an, în luna Nisan, evreii aniversau junghierea mielului de Paşte, eveniment ce a avut loc cu ocazia eliberării lor din sclavia Egiptului. În aceea lună, care era cea dintâi a anului numită şi capul anului, poporul evreu îşi aducea aminte cum într-o noapte din această lună strămoşii lor, datorită tăierii unui miel au trecut din sclavia Egiptului la libertate.

Sângele mielului a fost pus pe uşorii uşii caselor, pentru ca atunci când va trece îngerul nimicitor “să sară peste”, şi astfel întâii lor născuţi să fie salvaţi.

Acest eveniment a rămas pentru ei o sărbătoare pe care au numit-o Pesah.

Când Domnul nostru Isus a trăit printre evrei a serbat şi El Pesahul, aducerea aminte a eliberării din robia Egiptului nu numai a întâilor născuţi, ci a întregului popor evreu. Acest eveniment avea loc totdeauna în ziua de paisprezece Nisan, după apusul soarelui.

În aranjamentul Său, Dumnezeu a făcut din eliberarea evreilor un tip, ca să ilustreze eliberarea tuturor urmaşilor lui Cristos, precum şi eliberarea întregului neam omenesc, tot printr-un Miel. “Mielul jertfit de la întemeierea lumii.”

Când Isus cu ucenicii Săi au serbat paştele şi a inaugurat Cina de amintire a morţii Sale, au respectat obiceiurile evreilor.

Faptul că Cina a avut loc după apusul soarelui, iar moartea Domnului s-a petrecut înainte de apusul soarelui din ziua următoare, arată că aceste două evenimente; Cina şi moartea, au avut loc în aceeaşi zi. Isus a fost Mielul de Paşte care a înlocuit  mielul tipic.

Pentru a înţelege mai bine semnificaţia Pesahului, trebuie să trecem întâi prin relatarea evenimentelor din Cartea Exodului cu privire la Paşte.

Faraonul de acolo, astăzi nu mai este faraon. El a devenit satan. Întâiul născut de acolo nu mai este întâiul născut al evreilor, ci este “Biserica întâiilor născuţi”, scrişi în ceruri.(Evrei 12:23). Întregul Israel devine întreaga omenire. Mielul de acolo devine Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii. Azimile de acolo, pâinea nedospită, devine adevărul Cuvântului. Ierburile amare de acolo sunt toate experienţele amare de care avem parte şi prin care ne dovedim integritatea faţă de Domnul. Toate acestea ne dau poftă pentru a gusta zilnic din Pâinea şi Vinul pe care Domnul prin moartea Sa ni le-a pus la dispoziţie.

 Pentru noi sfârşitul zilei de paiprezece Nisan şi începutul zilei de cincisprezece Nisan este o binecuvântată ocazie de-a păstra, în fiecare an, momente de reculegare în amintirea morţii Sale şi prin servirea din aceste simboluri de-a arăta că ne împărtăşim în fiecare zi din trupul şi sângele Domnului nostru.

Acolo în Egipt, noaptea aceea a fost o chestiune de viaţă şi moarte pentru întâii născuţi ai Israeliţilor. Ei trebuiau să rămână în casă, în spatele sângelui stropit pe uşorii uşii. Tot aşa, pentru urmaşii Domnului este o chestiune de viaţă sau moarte. Ei trebuie să rămână în casa credinţei, sub protecţia sângelui adevăratului Miel de Paşte.

Nu peste mult noaptea de păcat a pământului va lua sfârşit. Gloria dimineţii nu-i departe. “Căci mânia Lui ţine numai o clipă, dar îndurarea Lui ţine toată viaţa: noaptea vine plânsul, iar bucuria vine dimineaţa.”(Ps. 30:5).

Antitipicii egipteni împreună cu faraonul lor (satan), se vor înneca în Marea Roşie.

“Luaţi, mâncaţi; acesta este trupul Meu”, a zis Isus la Cina de pe urmă. Când mâncăm din pâinea nedospită, înseamnă că ne însuşim prin credinţă meritul jertfei de răscumpărare al lui Isus.

Rodul viţei simbolizează viaţa. Nimeni nu poate câştiga viaţa veşnică fără sângele vărsat pe Golgota.

Aşadar, Duminică 13 Aprilie, participând la Cina de amintire şi împărtăşindu-ne din simboluri, vestim moartea Domnului. Şi vom face lucrul acesta spre pomenirea Lui, aşa cum ne-a poruncit El. Numele Său şi Numele Tatălui Său să fie binecuvântate în veci!

AMIN!

De la deziluzie la bucurie

În noaptea de 14 Nisan, când Domnul se afla în Ghetsimani împreună cu Petru, Iacov şi Ioan, le-a zis celor trei prieteni ai Săi, care l-au însoţit odinioară şi pe muntele Taborului: “Sufletul Meu este cuprins de o întristare de moarte; rămâneţi aici şi vegheaţi împreună cu Mine.Apoi a mers puţin mai înainte, a căzut cu faţa la pământ şi s-a rugat.”De trei ori s-a rugat Domnul şi tot de trei ori întorcându-se la prietenii Săi i-a găsit dormind. După o uşoară mustrare, le-a zis: “Sculaţi-vă, haideţi să mergem; iată că se apropie vânzătorul!

” Începea drumul Golgotei! Prinderea şi uciderea lui Isus a fost făcută prin trădare şi vânzare, “iar sărutul nu este decât o ruşinoasă pecete pe actul de prietenie dintre dascăl şi ucenic.”

Ce s-a aflat în sufletul lui Isus atunci când a primit sărutul de trădare al prietenului Său, poate nu vom şti niciodată.

Atunci s-a împlinit cuvântul spus de proorocul Zaharia, care zice:

“Au luat cei treizeci de arginţi, preţul Celui preţuit , pe care l-au preţuit unii din fiii lui Israel; şi i-au dat pe Ţarina olarului, după cum îmi poruncise Domnul.” (Mat. 27:9,10).

Toţi ucenicii l-au părăsit, după cum le spuse Domnul, pentru că Păstorul a fost arestat, legat şi bătut.

Aşa legat l-au dus mai întâi la Ana, fost mare preot şapte ani, apoi la Caiafa, marele preot în anul acela care, fără să ştie, a rostit o profeţie adevărată: “Oare nu vă gândiţi că este în folosul vostru să moară un singur om pentru norod şi să nu piară tot neamul?” El a proorocit prin aceasta, că Isus are să moară pentru toate neamurile.

Dimineaţa de 14 Nisan a fost dus la Pilat. Era o zi de vineri. Pilat nu i-a găsit nicio vină şi l-a trimis la Irod, dar nici Irod nu i-a găsit vină. Totuşi, Irod şi ostaşii săi şi-au bătut joc de El, L-au îmbrăcat cu o haină strălucitoare şi L-au trimis înapoi la Pilat.

Ca să fie siguri că Isus va fi condamnat la moarte, preoţii sinedrişti au venit în faţa lui Pilat cu multe capete de acuzare. I-au adus Nazariteanului un cumul de infracţiuni, printre care şi aceea de crimă religioasă care, ca să fie mai credibilă, a fost transformată în crimă politică.

A se numi pe Sine Împărat era ceva foarte grav, iar Tiberiu Cezar nu l-ar fi iertat. Aceasta ar fi fost o insultă la adresa stăpânirii romane.

Pilat n-a crezut aceste acuzaţii şi i-a făcut lui Isus un iterogatoriu personal. Răspunsurile l-au impresionat pe Pilat şi i-au risipit bănuiala că Isus ar vrea să fie împărat în locul Cezarului. Le-a zis preoţilor şi noroadelor: “Eu nu găsesc nicio vină în omul acesta, nici Irod nu I-a găsit nicio vină, omul acesta n-a făcut nimic vrednic de moarte.” Procuratorul se gândise să îL biciuiască, iar apoi să-I dea drumul. O biciuire în public era o înjosire, o umilinţă.

Strategia lui Pilat nu a înduioşat mulţimea instigată de preoţi. Dimpotrivă s-a auzit şi mai puternic  răsunând verdictul: “Răstigneşte-L, răstigneşte-L.” Pilat nu mai ştia de cine să asculte. De glasul mulţimii? De glasul conştiinţei? De rugăciunea soţiei? Neputincios, Pilat nu s-a putut împotrivi osândei. Şi-a spălat mâinile în faţa norodului şi a zis: “Eu sunt nevinovat de sângele neprihănitului acestuia. Treaba voastră!” Tot norodul a răspuns: “Sângele Lui să fie asupra noastră şi asupra copiilor noştri.” S-au condamnat pe ei şi pe copiii lor.

Pilat l-a dat pe Isus în mâinile lor să fie răstignit. Degeaba şi-a spălat mâinile, dacă nu şi-a putut spăla şi conştiinţa.” Ostaşii L-au desbrăcat pe Isus de hainele Lui şi L-au îmbrăcat într-o haină stacojie. Au împletit o cunună de spini şi I-au pus-o pe cap, iar în mâna dreaptă I-au pus o trestie.” Când l-au dus să fie răstignit a fost îmbrăcat iară hainele Lui.

Era înainte de amiază. Drama se apropia de sfârşit. Convoiul mărşăluia încet spre Golgota. Marele condamnat pe nedrept, abia îşi ducea crucea, istovit de puteri. Femeile care îi slujiseră s-au pierdut prin mulţime, cu inimile răsucite de durere. Nu lipsea nici Ioan.

Isus sleit de puteri, a căzut sub greutatea crucii. Ostaşii au pus mâna pe un om, numit Simon din Cirena, care se întorcea de la câmp şi i-au pus crucea lui Isus pe umeri ca să o ducă.

“Au ajuns la locul, zis al Căpăţinii, care în evreeşte se chiamă Golgota.” Acolo a fost răstignit între doi tâlhari. Ostaşii i-au luat hainele şi le-au făcut patru grămezi, împărţindu-le între ei. Pentru cămaşă au tras la sorţi, pentru că era dintr-o singură bucată.

Pe la ceasul al şaselea s-a făcut întuneric peste tot până la ceasul al nouălea. Şi pe la ceasul al nouălea, Isus a strigat cu glas tare: “Tată, în mâinile Tale îmi încredinţez duhul! Şi când a zis aceste vorbe şi-a dat duhul.”

Ultima săptămână din viaţa pământească a Mântuitorului a fost plină de evenimente emoţionante, prevestitoare de tristeţi şi amărăciuni. Dar cea mai mare deziluzie pe care au avut-o apropiaţii Domnului a fost moartea Lui pe cruce, care a avut loc vineri pe la ora şase după masă.

Această dramă, la care credem că au asistat toate oştile cereşti, le-a frânt ucenicilor pârghiile nădejdii într-o lume în care Isus va fi Împărat.

Dar a treia zi această deziluzie s-a transformat în bucurie, când Maria Magdalena a vestit ucenicilor că a văzut pe Domnul.

În seara aceleiaşi zile în care a înviat, Isus s-a arătat celor unsprezece care erau la masă mustrându-i pentru că n-au crezut pe cei ce-L văzuseră înviat.

Cele descrise mai sus, nu constituie decât un episod din marea operă a împăcării noastre cu Dumnezeu, săvârşită de Isus. El a fost Mesagerul Divin care a săvârşit o experienţă umană în vederea răscumpărării omenirii din păcatul moştenit. Promisul şi aşteptatul Mesia, nu numai a cunoscut soluţia, ci El însuşi a fost soluţia ieşirii omului din prizonieratul păcatului.

Într-o lume frământată de zbuciumul atâtor generaţii ce defilează pe globul terestru, care nu şi-au găsit liniştea şi rostul lor, cât ar fi de înţelept să facă un pelerinaj în grădina Ghetsimani, (măcar în această perioadă a anului) ca să poată înţelege pe Acela care, pentru a duce la îndeplinire scopurile Sale altruiste şi a face voia Tatălui Său, s-a coborât până în haosul decadenţei noastre omeneşti, ca să ne răscumpere din felul deşert de vieţuire.

Să-I aducem cu devoţiune un pios omagiu Mântuitorului nostru, care triumfând pe Golgota a dat tuturor oamenilor posibilitatea să se facă copii ai lui Dumnezeu.

Lăudat să fie-n veci!

AMIN!

Grădina teascurilor

Mă poartă iar, un gând spre Ghetsimani,

Peste Chedron privesc înfrigurat;

Acolo acum două mii de ani

A fost vândut un Om nevinovat.

Prin freamătul de frunze şi de doliu,

Măslinii somnoroşi discret mă cheamă

În noapte răsfirată ca linţoliu

Peste această tenebroasă dramă.

Cu faţa tristă şi suflet amar

Stătea îngenunchiată o fiinţă,

Ruga pe Tatăl Său pentru “pahar”,

Să treacă dacă este cu putinţă.

Avea-n priviri un zbucium sufletesc,

I se vedeau amprentele durerii,

Iar glasul Său era un glas ceresc,

Suava prevestire a iertării.

Vibra în atmosferă un ecou:

“Totuşi nu cum vreau Eu , ci cum vrei Tu”;

El pe pământ s-a dovedit erou

Şi pân’ la fund paharul îl bău.

Golgota era undeva în zare,

Acolo era ţelul Său suprem

El ne-a purtat în gând pe fiecare

Când a urcat Calvarul cu lemnul de blestem.

O! Ghetsimani, altar pentru Isus;

Oglindă ce ne spui cel mai fidel:

Că nimeni n-a iubit, nu s-a supus

Şi nu a suferit aşa ca El!

       Singur în faţa duşmanilor

“Totuşi, El suferinţele noastre le-a purtat şi durerile noastre le-a luat asupra Lui, şi noi am crezut că este pedepsit, lovit de Dumnezeu şi smerit. Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa, care ne dă pacea, a căzut peste El, şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi”(Isaia 53:4,5).

Din darea de seamă a ap. Ioan înţelegem că, Domnul Isus după cina cea de pe urmă şi după ce le-a predat ucenicilor învăţătura despre vie şi mlădiţe a rostit frumoasa, completa şi inimitabila rugăciune, redată în cap. 17.

Cel mai probabil cam pe la miezul nopţii, Isus şi cei 11 discipoli, după ce au cântat cântarea  au ieşit pe poarta Ierusalimului, au trecut pârâul Chedron şi au intrat într-o grădină cu măslini numită Ghetsimani. Locul era bine cunoscut, pentru că Isus de multe ori se retrăse-se acolo cu ucenicii Săi spre a se ruga.

În timp ce Domnul dădea învăţături şi sfaturi se arăta plin de curaj, îndemnându-i pe ucenici să nu li se tulbure inima.

Dar, stupoare! În drum spre Ghetsimani, Domnul şi-a schimbat starea şi le-a zis ucenicilor: “Sufletul Meu este cuprins de o întristare de moarte; rămâneţi aici şi vegheaţi cu Mine.”(Mat. 26:38). Ucenicii şi-au dat seama că de data aceasta se întâmplă ceva deosebit cu Domnul.

Din scrierile Evangheliştilor am aflat că opt din apostoli au rămas la poarta grădinii, iar Isus a luat cu El pe Petru, Iacov şi Ioan, prietenii Săi intimi, înaintând în grădină unde a început să se întristeze. S-a îndepărtat şi de aceştia “ca la o aruncătură de piatră”, ne spune Luca. A îngenuncheat şi a început să se roage.

Simţurile Sale din acele momente nu puteau fi împărtăşite nici chiar de cei mai iubiţi ucenici. Aşa că, în ceasul celei mai mari încercări, Isus a fost singur. “Eu singur am călcat în teasc şi niciun om dintre popoare nu era cu Mine.”Isa. 63:3). Se potriveşte acest citat şi aici, deşi se referă mai mult la ziua “răzbunării.”

Nu numai ucenicii în acele împrejurări, dar nici noi astăzi nu putem înţelege pe deplin însemnătatea încercării Domnului, care a fost atât de grea încât a produs pe faţa Sa sudori ca nişte picături mari de sânge ce au căzut la pământ.

Domnul nostru fiind perfect a putut preţui valoarea vieţii cu mult mai mult decât o putem noi preţui. Deşi avea făgăduinţa Tatălui, că dacă va fi credincios până la moarte va fi înviat, totuşi pentru El moartea a fost o încercare specială.

Toate aceste evinimente prin care avea să treacă le-a ştiut de la începutul serviciului Său, şi chiar ucenicilor le-a spus că El trebuie să moară.

Aşadar, nu este la loc a presupune că rugăciunea Domnului: “Tată dacă este cu putinţă depărtează de la Mine paharul acesta”, a însemnat că dorea să scape de moarte. În Evanghelia lui Ioan citim: “Acum sufletul Meu este tulburat. Şi ce voi zice?...Tată izbăveşte-mă din ceasul acesta?...Dar tocmai pentru aceasta am venit până la ceasul acesta!(Ioan 12:27).

Paharul pentru care s-a rugat a fost tratamentul inuman la care a fost supus, batjocura arestării Sale ca un răufăcător…”măcar că nu săvârşise nicio nelegiuire şi nu se găsise niciun vicleşug în gura Lui”, şi condamnarea  să fie răstignit, ca un criminal. Dar s-a supus la toate. “La înfăţişare a fost găsit ca un om, S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte, şi ăncă moarte de cruce.”(Fil. 2:8).

Moartea Domnului pe oricare altă cale, şi nu răstignit, era de ajuns ca să plătească preţul de răscumpărare pentru Adam şi rasa lui. Dar voia Tatălui era alta, iar El s-a contopit cu această voinţă primind puteri de sus.

În tot acest timp, Iuda care negociase cu câteva zile mai devreme trădarea lui Isus şi care părăsise pe Domnul şi pe ucenici după ce au servit Paştele evreilor, a primit de la preoţii cei mai de seamă o trupă de soldaţi cu săbii şi ciomege în fruntea cărora s-a aşezat chiar el. Aceştia erau soldaţii Templului, nu soldaţi romani. Ioan ne spune că împreună cu ceata de soldaţi era chiar şi căpitanul Templului.(Ioan 18:12).

În acest caz preoţii au săvârşit un abuz, pentru că nu aveau aprobare de la garnizoana Romană şi niciun ordin de la Pilat ori Irod să-L aresteze pe Isus. Ei s-au bazat pe faptul că aveau o oarecare autonomie în problemele religioase.

Ceata condusă de Iuda a ajuns în Ghetsimani. Acolo printr-un sărut viclean, Iuda şi-s trădat prietenul. Primul care l-a insultat pe Isus a fost robul marelui preot, numit Malhu. Atunci Simon Petru care avea o sabie l-a lovit, tăindu-i urechea dreaptă. Petru a fost mustrat de către Domnul care s-a atins de urechea omului aceluia şi l-a vindecat. Zelosul Petru! Probabil şi-a adus aminte de prevenirea Domnului: “În noaptea aceasta toţi veţi avea un prilej de poticnire; pentru că este scris: “voi bate Păstorul şi oile vor fi risipite. Petru i-a zis: “chiar dacă toţi vor avea un prilej de poticnire, eu nu voi avea.”(Marcu 14:27,29).

Se spune că dacă semeni un gând culegi o faptă. Iuda a semănat în inima lui cugete rele, care au ieşit le iveală prin fapte. Lăcomea la avere şi influienţă. Iubirea sa pentru bani a crescut peste măsură şi el nu şi-a mai putut controla această patimă, vânzând chiar şi pe prietenul său.

La urmă Iuda a rămas dezamăgit de rezultatul trădării sale.

Să reflectăm bine la Iuda şi la fapta lui abominală. Nu cumva din cauza egoismului nostru şi a luptei pentru onoare să-L trădăm şi noi pe Domnul ori pe fraţii noştri.

Trupa de soldaţi trimişi să-L aresteze pe Isus credeau că-L vor găsi greu printre umbrele măslinilor şi de aceea au rămas surprinşi când Domnul, în loc să fugă, a înaintat spre ei întrebându-i pe cine caută. Unii când L-au văzut au căzut cu faţa la pământ.

Nu se ştie cauza “căderii” lor. Fie că unii soldaţi îL cunoşteau pe Isus, îI văzuseră minunile, puterea de a scoate demoni, de a învia morţi, fie că Domnul a întrebuinţat o putere superioară, pentru a le arăta că El are destule puteri de a se apăra, dacă ar vrea.

Isus a luat cuvântul şi le-a zis: “Aţi ieşit ca după un tâlhar, cu săbii şi ciomege, ca să Mă prindeţi. În toate zilele am fost la voi, învăţam pe oameni în Templu şi nu M-aţi prins.”(Marcu 14:48).

După acest moment de suspans, Domnul s-a predat de bună voie cetei de ostaşi trimişi de către preoţii cei mai de seamă, cărturari şi bătrâni, cu o condiţie: “V-am spus că Eu sunt. Deci, dacă mă căutaţi pe Mine, lăsaţi pe aceştia să se ducă.”(Ioan 18:8).

Atunci toţi ucenicii L-au părăsit, iar Isus a rămas singur în faţa duşmanilor.

“Paharul pe care mi l-a dat Tatăl, oare să nu-l beau? Voinţa Lui era pe deplin supusă voinţei Tatălui. Aceasta a fost puterea biruinţei Sale. Avea credinţa, pe deplin justificată, că Tatăl nu va permite să vină asupra Sa niciun rău care nu va fi de trebuinţă.

Această încredere este o învăţătură frumoasă şi de mare preţ pentru toţi cei care doresc să umble în urmele Înaltului Preot. Atâta timp cât rămânem în Cristos, toate necazurile şi încercările vieţii ne sunt măsurate. Dumnezeu nu toarnă în paharul nostru de mâhniri niciun fel de experienţe ce nu ne-ar fi de folos.

Vindecarea urechii tăiate, ultima minune a Domnului, a fost cea mai nobilă ilustraţie a caracterului Său plin de compasiune. Exprimat în cuvinte acest lucru înseamnă: “Iubiţi pe vrăşmaşii, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă asupresc şi vă prigonesc.”(Mat. 5:44).

Legarea lui Isus, care nu era cerută, a fost un exces de zel, o demonstraţie de loialitate a cetei de ostaşi precum şi a căpitanului Templului faţă de conducătorii care i-au trimis să aresteze pe Isus.

Din Ghetsimani, Isus a fost dus mai întâi la Ana – socrul lui Caiafa, mare preot în anul acela. Probabil Iuda cu Ana a târguit vinderea lui Isus. Conform înţelegerii Iuda a livrat ce negociase cu Ana, primind treizeci de arginţi.

Sărmanul om! Ce trist faliment! “Mai bine nu s-ar fi născut.” Oricum, Fiul omului mergea la moarte după cum era scris, dar acest lucru nu micşoreză cu nimic oribilitatea trădării.

“…Isus ştia de la început (…) cine era cel ce avea să-L vândă.”(Ioan 6:64). Acest lucru nu l-a făcut cunoscut prietenilor Săi, decât la cina de pe urmă.

Început în Ghetsimani, Calvarul lui Isus a continuat până pe Golgota, unde a semnat cu sângele Său actul final al răscumpărării şi al împăcării omului cu Dumnezeu.

Să păstrăm în toată existenţa noastră vremelnică pe pământul acesta o pioasă aducere aminte a Celui, “care pe când eram noi încă păcătoşi, El a murit pentru noi.”(Rom. 5:8).

AMIN!

Mândria – sentimentul îngâmfării!

“Iubiţi dar pe Domnul, toţi cei iubiţi de El. Căci Domnul păzeşte pe cei credincioşi, şi pedepseşte aspru pe cei mândri.”(Ps. 31:23).

Abordez pe scurt, un subiect al păcatelor “mici”, cum le-ar numi cineva. Dar tocmai “vulpile mici strică viile”. Păcatele “mici”, la care nu le dăm mare importanţă şi asupra cărora veghem mai puţin, preced păcatele “mari” şi le fac posibile.

De fapt, dacă luăm ca referinţă Ps. 19 v 13, vom vedea că mândria este un păcat “mare”.

“Păzeşte de asemenea pe robul Tău de mândrie, ca să nu stăpânească ea peste mine! Atunci voi fi fără prihană, nevinovat de păcate mari.”

Mândria se defineşte a fi un sentiment de mulţumire, de satisfacţie, de încredere în calităţile personale. Este un fel de fală, de orgoliu, de îngâmfare şi trufie.

Majoritatea oamenilor pot manifesta, în diferite împrejurări, sentimentul mândriei.

Când a intrat păcatul în lume, omenirea a fost infestată cu acest virus de către satan, care de la început a fost o creatură mândră şi îngâmfată.

Copiii lui Dumnezeu pe care i-a chemat la părtăşie cu Fiul Său nu manifestă mândrie. Ne doare, atunci când constatăm că unii din fraţii noştri se murdăresc cu acest păcat şi nu pot stăpâni fenomenul.

În cazul acesta nu este o mândrie ce o întâlnim în lume, ci este numită mândrie spirituală.

Ap. Pavel atrage atenţia celor din Efes, prin scrisoarea sa, cap.5 v 15: “Luaţi seama deci să umblaţi cu băgare de seamă, nu ca nişte neînţelepţi, ci ca nişte înţelepţi.”De asemenea Iacov ne spune că: “…De aceea zice Scriptura: “Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar dă har celor smeriţi.”(Iac. 4:6). Vezi şi 1Petru 5:5.

Deşi tot poporul Domnului este succeptibil de mândrie spirituală, totuşi cei care au funcţii de răspundere în Biserică şi răspândesc adevărul sunt în cel mai mare pericol. Nu datorită vredniciei ori isteţimii lui a ajuns cineva la un grad înalt de cunoştinţă. Pavel scrie Corintenilor: “Căci cine te face deosebit? Ce lucru ai pe care să nu-l fi primit? Şi dacă l-ai primit, de ce te lauzi ca şi cum nu l-ai fi primit?”(1Cor. 4:7).

Niciun om nu se poate mândri cu nimic. Nimeni nu se poate mândri cu educaţia lui – pentru că educaţia este învăţarea a ceea ce alţii au descoperit mai înainte şi au lăsat scris. Nimeni nu se poate mândri cu frumuseţea şi fizicul său – pentru că trăsăturile se moştenesc. Nimeni nu se poate mândri cu hainele şi podoabele sale. Aceasta ar fi o nechibzuinţă. Meritul este al celor ce confecţionează aceste podoabe. Despre mândrie se poate vorbi mult şi se pot da multe exemple.

Dar scopul urmărit de mine aici, este să amintesc de pericolul mândriei spirituale.

Viaţa ne demonstrează că există creştini adevăraţi şi creştini pretinşi. Creştinul pretins crede că el este un creştin adevărat. Frecventează regulat adunarea, se sileşte să ajungă în comitet, şi este la zi cu taxele pentru casă. Ajută la înaintarea cauzei Domnului prin diferite mijloace. Se simte mândru şi superior faţă de cei care, din diferite mitive, nu pot face acest lucru. Are sentimentul datoriei împlinite. Considerând că ştie totul, nu mai are nevoie de instrucţie spirituală.

Marele adversar nu le dă multă importanţă acestor creştini.

Satan a fost primul care a manifestat mândrie spirituală şi a vrut să fie asemenea Ziditorului său. “Tu ziceai în inima ta: “Mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul de domnie ma pe sus de stelele lui Dumnezeu; voi şedea pe muntele adunării dumnezeilor, la capătul miază-noaptei; mă voi sui pe vârful norilor, voi fi ca Cel Prea Înalt.”(Isaia 14:13,14). Aceasta a fost greşeala monumentală care a adus pierzarea sa.

Împreună cu creştinii pretinşi trăiesc şi creştinii adevăraţi, care sunt expuşi mereu unei mândrii spirituale. Aceştia fiind concepuţi de Spiritul Sfânt sunt pe probă de viaţă şi moarte.

Cineva spunea că, dintre toate ispitele şi ademenirile, păcatul mândriei spirituale este unul dintre cele mai primejdioase. Această boală poate duce la moarte dacă nu este oprită.

Frecventarea adunării în mod regulat, o atitudine evlavioasă faţă de fraţi, un studiu individual profund care să se reflecte în activitatea din adunare, răspândirea cu bucurie şi mult entuziasm a adevărului, în diferite împrejurări, nu trebuie să constituie lucruri cu care să ne lăudăm.

Deşi sunt lucruri lăudabile şi credem plăcute lui Dumnezeu, nu este permis, nici măcar în gând a ne evalua noi. Ar fi o mândrie spirituală.

Chiar dacă am folosi tot timpul pentru răspândirea adevărului, toată energia pentru a onora pe Tatăl nostru ceresc şi pe Fiul Său, trebuie să fim conştienţi că, în realitate nu am fost cu nimic de folos Domnului, ci doar ne-am folosit de ocazia de ai arăta puţin din devotamentul inimii noastre, ca semn de recunoştinţă pentru nenumăratelor binecuvântări primite.

Un alt sindrom al mândriei spirituale este o atitudine prea critică. Dacă nu ne plac unele discursuri, unele răspunsuri care se dau la întrebări, considerând de fiecare dată că noi am fi putut răspunde mai corect, dacă nu ne place cum se desfăşoară programul, cum este condus, să fim atenţi – este un semn al mândriei spirituale!

În Adunare nu totdeauna lucrurile se desfăşoară la cel mai înalt standard. Dar nu-i treaba mea. Eu trbuie să fiu mulţumit în toate.

Treaba mea este să-mi păstrez integritatea faţă de Stăpân, să fiu liniştit şi plin de credinţă în promisiunile Lui.

Să avem totdeauna o conştiinţă curată. Conştiinţa este balanţa cu care cântărim diferite lucruri prezentate raţiunii, pentru a ne da seama dacă sunt drepte ori nedrepte, corecte ori incorecte, adevărate ori false. Conştiinţa oamenilor poate fi mai sensibilă sau mai dură. Creştinul este obligat să aibă o conştiinţă sensibilă, dacă vrea să fie asemenea Domnului său. Defectarea acestei balanţe este pentru creştin un mare pericol. În acest defect poate fi ascunsă mândria spirituală. Observăm cât de  important este să ne păstrăm o conştiinţă curată, cultivând mereu smerenia şi iubirea.
Smerenia reduce mărimea capului.
Iubirea creşte mărimea inimii.

"Nu te face ucenic al celui ce se laudă pe sine, ca nu cumva, în loc de smerită cugetare, să înveţi mândria."

AMIN!

Arta de-a învinge – Rudyar Kipling

Să ai curajul să spui da,

Să ai curajul să spui nu,

Şi-n fiecare clipă grea

Să fii mereu acelaşi, tu.

Să ştii să crezi

Când unii te înşeală,

Să te ridici

Când alţii te doboară,

Să poţi păstra

Ce alţii pot s-alunge,

Să ştii să râzi

Când sufletul îţi plânge;

Şi calm tu să rămâi,

Chiar dacă afară ninge.

Aceasta-i arta

De-a învinge!

Gânduri despre nedreptate

Se poate spune că titlul de mai sus este impropriu, pentru că gândurile noastre, cugetările noastre, trebuie să fie despre dreptate şi nu despre nedreptate. Dar gândindu-ne la tot ce este drept, ajungem şi la opusul dreptăţii.

Tronul lui Dumnezeu este aşezat pe dreptate, iar  omul, făcut după chipul şi asemănarea Lui a fost înzestrat cu acest atribut care este dreptatea.

S-a găsit, însă, cineva care a pervertit această însuşire primită de către om. Sărmanul om! Cum a ajuns o victimă a nedreptăţii prin manevrele lui satan. Dar nu numai atât, ci de atunci şi până azi majoritatea oamenilor sunt nedrepţi.

Nedrepţi sunt conducătorii, nedrepţi sunt judecătorii. În toate domeniile se fac nedreptăţi. Aceasta nu înseamnă că nu există şi oameni care, aşa cum spune profetul, “fac dreptate şi iubesc mila.” Aceşti oameni au înţeles că înainte de a face progrese în alte domenii, trebuie să fie drepţi, echitabili faţă de tot ce se întâmplă în jurul lor.

Profetul Ieremia spune: “Vai de cel ce îşi zideşte casa cu nedreptate şi odăile cu nelegiuire; care pune pe aproapele său să lucreze degeaba, fără să-i dea plata…” (Ier. Cap22 v 13).

Cel ce nedreptăţeşte, se nedreptăţeşte pe sine şi este mai nefericit ca cel nedreptăţit.

Este o mare nedreptate să pari drept, fără a fi.

Nedreptatea produce tulburări, ură şi luptă între oameni.

Cine seamănă în brazdele nedreptăţii va secera furtună.

O nedreptate nepedepsită, te îndeamnă la una nouă.

În cartea Eclesiastul cap. 8 v 11, citim: “Pentru că nu se aduce repede la îndeplinire hotărârea dată împotriva faptelor rele, de aceea este plină inima fiilor oamenilor de dorinţa să facă rău.”

Deptul Iov ne spune cum stau lucrurile la acest punct. “Dar pentru că mânia Lui nu pedepseşte încă, nu înseamnă că puţin îi pasă de nelegiuire.”(Iov 35:15). Fiecare dintre noi va trebui să dăm socoteală de binele şi răul pe care l-am făcut pe când trăiam în trup.

Prietene, oricine ai fi, fereşte-te de nedreptate şi urmează mai bine calea dreptăţii, chiar dacă sunt puţini pe ea.

Nu totdeauna cei mulţi au dreptate şi nu totdeauna calea bătătorită este calea dreaptă.

Manifestă atitudine faţă de nedreptate. Dacă nu faci aşa, tu singur eşti nedrept. Păzeşte-te, însă, pe tine să nu faci nedreptăţi.

Aminteşte-ţi mereu de cuvintele proorocului Amos: “…dreptatea să curgă ca o apă curgătoare şi neprihănirea ca un pârâu care nu seacă.”(Amos 5:24).

Amin!