Cântarea lui Moise

-         la Marea Roşie –

Cântarea pe care Moise a cântat-o la Marea Roşie a fost inspirată de bucuria pe care a avut-o văzând cum Dumnezeu a izbăvit pe Israel.

Nicio picătură nu s-a desprins din zidul de ape ce se forma-se la stânga şi la dreapta, până când cel din urmă Israelit n-a pus piciorul pe malul celălalt. Apoi, ne relatează Scriptura, Moise şi-a întins mâna spre mare şi apele au revenit la locul lor acoperind carăle, călăreţii şi toată oastea lui Faraon.

În cântarea de laudă adusă lui Dumnezeu, Moise zice: „Prin îndurarea Ta, Tu ai călăuzit şi ai izbăvit pe poporul acesta; iar prin puterea Ta îl îndrepţi spre locaşul sfiinţeniei Tale.”

Ce bine se potriveşte această afirmaţie şi pentru noi! Putem spune împreună cu Moise: Prin îndurarea Ta, Doamne, ne-ai călăuzit până în momentul acesta; iar prin puterea Ta ne îndrepţi spre „munţii cei sfinţi”, spre idealurile măreţe ale Împărăţiei Tale!

Toţi aceia pe care Dumnezeu i-a ales, pe care Cristos i-a răscumpărat şi care se încred cu toată puterea în Căpetenia mântuirii lor, vor trece în siguranţă marea roşie, marea de sticlă şi foc prin care au trecut toţi copiii lui Dumnezeu, şi vor ajunge la ţărmul celălalt, la malul Râului Vieţii. Când toţi vor fi acolo şi nici unul nu va lipsi se va cânta, nu cântarea pe care a cânt-o Moise la Marea Roşie, ci cântarea lui Moise şi a Mielului: „Mari şi minunate sunt lucrările Tale, Doamne, Dumnezeule Atotputernice! Drepte şi adevărate sunt căile Tale, Împărate al neamurilor! Cine nu se va teme, Doamne, şi cine nu va slăvi Numele Tău? (Apoc. 15:3,4)

Atunci,la Marea Roşie, Moise a cântat:

Voi cânta Domnului că şi-a arătat slava,

A năpustit în Mare pe cal şi călăreţ;

Întreaga naţiune să-i admire isprava

Că-n ochii Lui, Israel este de mare preţ.

Domnul este puternic, tăria Lui vestită;

Cu El am trecut Marea aşa ca pe uscat,

Iar carăle lui Faraon şi oastea de elită

Când au păşit în Mare cu toţi s-au înnecat.

În măreţia slavei El s-a dezlănţuit,

Pe toţi vitejii lor urmaţi de pedestrime

Talazurile Mării i-au prins şi înghiţit,

Cu Faraon în frunte s-au dus în adâncime.

Cine-i aşa ca Tine, drept şi adevărat?

Bogat în fapte bune, Făcător de minuni?

Cine, aşa ca Tine, poporul şi-a salvat

Şi l-a făcut să fie primu-ntre naţiuni?

Când vor afla popoarele se vor înspăimânta,

Edom şi Filistenii, triburi de Canaaniţi,

Războinicii Moabului se vor cutremura,

Căci Domnul îi conduce pe Israeliţi.

Poporul Tău Israel ce l-ai răscumpărat,

Va primi moştenire Muntele Tău cel Sfânt;

Acolo este locul cel binecuvântat,

Acolo e Canaanul promis prin legământ.

Arcul făgăduinţelor

Toate făgăduinţele lui Dumnezeu sunt „da” şi „amin”! Ele sunt ca nişte tablete prescrise de Medicul Bun pentru sănătatea noastră spirituală. Dumnezeu s-a îngrijit să ne dea făgăduinţele Lui „nespus de mari şi scumpe”, prin care ne asigură că, nici decum nu ne va lăsa şi cu niciun chip nu ne va părăsi. O astfel de promisiune găsim în profeţia lui Isaia cap. 46v4: „…până la bătrâneţele voastre Eu voi fi Acelaşi, până la cărunteţele voastre vă voi sprijini. V-am purtat şi tot vreau să vă mai port, să vă sprijinesc şi să vă mântuiesc.”

Acestă făgăduinţă se îndreaptă către toţi copiii lui Dumnezeu, chiar dacă atunci Isaia s-a adresat doar Israelului nominal. Ea cuprinde şi Israelul spiritual, pentru că Dumnezeu este „Acelaşi.” Cuvintele Sale consemnate de profetul Maleahi spun: „Eu sunt Domnul, Eu nu mă schimb.”

Noi îmbătrânim, dar Domnul care se numeşte „Eu sunt” rămâne acelaşi. Perii albi arată că noi mergem spre slăbire fizică, dar El nu slăbeşte niciodată. Când un copil al Său nu mai poate duce nicio greutate s-au simte o greutate să se poarte pe el însuşi, atunci Domnul este Cel ce poartă greutăţile.

În primele zile ale vieţii nostre creştineşti, El ne-a purtat pe braţele sale şi avem făgăduinţa că dacă vom fi credincioşi Lui până la sfârşitul vieţii noastre, El va avea grijă de noi.

Dacă s-ar întâmpla să ajungem o povară pentru prietenii noştri ori poate pentru familia noastră sau chiar pentru noi înşine, El rămâne singurul sprijin.

Dacă ne-am ostenit în slujba Stăpânului, El ne va spune să ne odihnim puţin în aştepterea odihnei veşnice.

O altă făgăduinţă plină de mângâiere o găsim în Ps. 121v8. „Domnul te va păzi la plecare şi la venire, de acum şi până în veac.”Ce făgăduinţă scumpă! El ne protejează paşii noştri la plecare şi la venire. El ştie când stăm jos şi când ne sculăm şi de departe ne pătrunde gândurile.

Dar pentru a beneficia de această purtare de grijă a Domnului nostru trebuie să rămânem în El şi să trăim ca El.

Despre cămilă se spune că, răsăritul soarelui o găseşte în genunchi şi aşteaptă ca stăpânul să-i pună pe spate povara pe care să o poarte în aceea zi. La sfârşitul zilei o găsim din nou îngenuncheată în faţa stăpânului ca să-i ridice povara. Stăpânul ştie câtă greutate poate purta fiecare cămilă pentru a nu se prăbuşi sub sarcină şi a ajunge în suguranţă seara.

Aşa este şi cu noi.Dumnezeu ştie cât putem noi duce. Când uneori se întâmplă să n-o mai putem purta, vine Isus şi i-a povara de pe umerii noştri şi o pune pe umerii Lui. Slăvit să-i fie Numele!

Avem o făgăduinţă pe care o amintim mereu. Este rostită de Domnul şi o găsim în ev. după Matei ca. 18v20. „Căci acolo unde sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu sunt şi Eu în mijlocul lor.” Din aceasta ne dăm seama de dragostea şi preocuparea Domnului pentru copiii Săi. El vine în mijlocul nostru, ne strânge în jurul persoanei Sale. Deşi nu este în chip văzut, ca după înviere, El este prezent în mijlocul poporului  Său prin Adevăr, prin Duhul Său care ne desleagă tainele Sf. Scripturi. Deosebirea este că atunci putea fi pipăit, pe când astăzi îl vedem doar prin ochii credinţei. El Însuşi a spus: „Ferice de cei ce nu văd şi cred.”

Să ne însuşim tot mai mult făgăduinţele lui Dumnezeu pentru că ele sunt o hrană plină de substanţă şi conţin toate vitaminele necesare ca să susţină în viaţă fiinţa noastră spirituală.

Să rămânem ancoraţi mereu în aceste făgăduinţe!

Amin.

Curcubeul promisiunilor

„Iată Eu fac un legământ cu voi şi cu sămânţa voastră care va veni după voi; cu toate vieţuitoarele care sunt cu voi, atât păsările cât şi vitele, şi toate fiarele de pământ care sunt cu voi (…)” Când voi strânge norii deasupra pământului, curcubeul se va arăta în nor; curcubeul va fi în nor, şi Eu mă voi uita la el ca să-mi aduc aminte de legământul cel veşnic dintre Dumnezeu şi toate vieţuitoarele de orice trup de pe pământ.”(Gen. 8,9-14-16).

Cât de grandios şi demn de respect este Numele lui Dumnezeu. Cât de multe şi cât de minunate sunt lucrările Lui. Dacă am vrea să le cuprindem pe toate nu putem, căci numărul lor întrece capacitatea minţii noastre şi adeseori ne pierdem prin labirintul înţelepciunii Sale nespus de felurită. Mulţumiri să-i aducem în orice vreme, pentru că El ni s-a descoperit că este Suveranul Universului şi Creator suprem. Ni s-a descoperit că este un Dumnezeu Viu şi Adevărat, iar ochii Lui sunt prea curaţi ca să vadă răul.

Privind prin ochii credinţei la caracterul Său, vedem o armonie perfectă în exercitarea însuşirilor  de Iubire, Dreptate, Înţelepciune şi Putere.

Apostolul Pavel fiind fascinat de măreţia lui Dumnezeu, a scris romanilor: „O adâncul bogăţiei şi ştiinţei lui Dumnezeu. Câu de nepătrunse sunt judecăţile lui şi cât de neînţelese sunt căile lui!” (Rom. 11:33).

Am auzit cu toţii despre legământul pe care Dumnezeu l-a făcut cu Noe, cu toţi cei care au fost în corabie cu el, precum şi cu toate vieţuitoarele de pe pământ. În anii care au urmat potopului, când cerul se acoperea de nori apărea curcubeul. Noe privind curcubeul trebuie să fi simţit o extraordinară bucurie şi o încredere în Dumnezeu văzând că îşi ţine legământul şi nu va mai nimici totul de pe pământ. Chiar şi în zilele noastre apariţia curcubeului ne aduce aminte de făgăduinţa lui Dumnezeu. Curcubeul a fost semnul legământului făcut de Dumnezeu cu Noe.

Pentru credincioşi, Dumnezeu a pregătit un altfel de curcubeu. Acesta nu se vede, dar există. Este curcubeul promisiunilor Sale. Cât de minunat luminează acest curcubeu cerul existenţei noastre, plin de nori şi suferinţe.

Când patriarhului Iacov i-a murit soţia lui iubită, Rahela, atunci s-a lăsat peste el un nor gros. Apoi, parcă nefiind destul, Dumnezeu a continuat să-i întunece cerul existenţei. Iosif, fiul său drag este vândut, iar el credea că-i mort. Foametea a început să bântuie în Canaan. Simţea cum se apropie de el moartea. Atunci curcubeul era în nori, însă Iacov nu-l vedea.

Ştim istoria fiilor săi plecaţi după bucate în Egipt. Cei mai întunecaţi nori au fost atunci când a trebuit să-l ducă şi pe Beniamin cu ei în Egipt. Ochii lui Iacov erau tulburaţi de lacrimi şi cu durere a zis: „Voi mă lipsiţi de copii. Iosif nu mai este, Simion nu mai este şi vreţi să mi-l luaţi şi pe Beniamin. Toate acestea pe mine mă lovesc.”(Gen. 42:36).

Dar când norii erau cei mai întunecoşi, deodată a apărut soarele şi s-a văzut curcubeul.

Acesta a fost: „Iosif trăieşte!” Lăudat să fie Dumnezeu.

Şi noi trecem prin astfel de experienţe. Când norii de pe cerul existenţei noastre se întunecă adeseori, iar noi nu privim la nori să vedem în ei curcubeul, ci privim mai mult la necazurile noastre, atunci Dumnezeu ne dă lecţii cum i-a dat lui Iacov. El îşi ascunde uneori faţa de noi – acesta este norul, dar în bunătatea lui eternă se îndură de noi – acesta este curcubeul.

Să nu uităm că în fiecare experienţă amară a vieţii noastre, stindardul iubirii Sale flutură peste noi. În orice nori se ascunde curcubeul. El ne va spune că Tatăl nostru îşi aduce aminte de legământul Său şi nicidecum nu are să ne lase, cu nici un chip nu ne va părăsi. Această promisiune aste siguranţa credinţei noastre.

Tatăl ceresc să fie slavit în veci de veci împreună cu Fiul Său!

Amin.

Bătăliile din suflet

În sufletul oricărui creştin serios, în fiecare zi, există o luptă continuă cu „fiinţele nopţii.” Apostolul Pavel scria despre acest lucru în ep. către Romani: „Din pricina Ta suntem daţi morţii toată ziua; suntem socotiţi ca nişte oi de tăiat.” (Rom.8:36). El a văzut o luptă continuă între două forţe opuse pe care le-a denumit: carnea şi duhul. „Căci firea pământească pofteşte împotriva Duhului şi Duhul împotriva firii pământeşti: sunt lucruri potrivnice unele altora…”(Gal.5:17). Chiar înainte de Pavel, evreii au văzut în om două naturi. Una rea şi una bună. Mai târziu, gândirea ebraică a fost împărtăşită şi de greci. Seneca, un filozof grec a spus: „Oamenii îşi iubesc şi îşi urăsc viciile în acelaşi timp.” Care este raţiunea luptei?

De la căderea omului în păcat, forţa distructivă a răului locuieşte în trupul omului. În gândirea greacă răul din trup a devenit o idee dominantă (cuvântul idee este de origine greacă şi înseamnă un concept al minţii). Filozofii lor spuneau că numai prin moarte, care scapă pe oameni de trup, poate cineva intra în domeniile cunoaşterii şi realităţii. Cu alte cuvinte, doar dezbrăcarea de omul vechi cu patimele şi poftele lui, face posibil triumful factorului bun. Dar şi aşa lupta va continua până vom depune muritorul acesta în ţărâna pământului.

Conform cu 1Tes. cap. 5v23, orice fiinţă inteligentă este formată din trup, suflet şi spirit, în limba greacă soma, pshuche şi pneuma. Trupul(soma) este partea exterioară, care se vede, se poate pipăi; sufletul(psuche) este principiul vieţii fizice, fiinţa vie, personalitatea. În ep. către Romani cap. 2v9 citim: „Necaz şi strâmtorare va veni peste orice suflet omenesc care face răul.” Aici traducerile VSR(versiunea standard revizuită), cât şi NBE)noua biblie egleză) redau în loc de suflet omenesc – fiinţă omenească. Spiritul(pneuma) este partea conducătoare a omului. Spiritul este cel care controlează gândurile şi emoţiile, activităţile şi pasiunile. Posedarea acestui spirit îl face pe om diferit de animal. Omul împărtăşeşte psuche – principiul vieţii – cu animalele, dar omul singur posedă pneuma. Spiritul este legătura dintre Dumnezeu şi om; este partea prin care Dumnezeu vorbeşte oamenilor.

Unii creştini afirmă că omul nu este trup, suflet şi spirit pentru că, spiritul se dă numai celor credincioşi. Dar spre deosebire de Spiritul Sfânt care se dă  celor credincioşi, fiecare om are spiritul său. Cuvintele ap. Pavel sunt concludente în acest sens. El face urări la sfârşitul ep. către Galateni: „Fraţilor, harul Domnului nostru Isus Cristos să fie cu duhul vostru! Amin.”Pentru Spiritul Sfânt a lui Dumnezeu, Pavel foloseşte un alt cuvânt „arrabon” Arrabon era plata unei părţi a unei sume, prin care se garanta că la timpul stabilit va fi achitată toată suma. Arvuna Duhului Sfânt este garanţia că un om aparţine lui Dumnezeu. Posesiunea acestei arvune este marca lui Dumnezeu imprimată asupra credinciosului.

Despre trup, Pavel vorbeşte în mai multe moduri. Într-un mod se referă la corpul fizic pe care îl posedă orice om. Vorbeşte despre trupul îmbătrânit a lui Avraam (Rom. 4:19), despre semnele pe care el însuşi le purta în trupul său (Gal.6:17). În aceste locuri trupul este întrebuinţat cu sensul de corp fizic. Într-un alt mod, Pavel vorbeşte despre trup ca despre ceva imperfect şi foarte periculos. În ep. către Romani cap.6v6, el spune că acest trup este păcătos şi din cauza aceasta este supus morţii. Din aceste afirmaţii ale apostolului, înţelegem că trupul unui om păcătos trebuie să moară, fiind responsabil de păcat.

Cu toate cele spuse, Pavel nu lasă să se înţeleagă că trupul nu este bun la nimic, fie că este recuperat şi transformat, fie că nu. În ep. către Romani cap. 12v1, citim: „Vă îndemn dar fraţilor, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu…”. Astfel că Tatăl ceresc poate fi proslăvit şi în trupul şi în duhul nostru (1Cor. 6:20). Mai citim un argument din ep. către Filipeni cap.1v20, „ Nădăjduiesc cu tărie (…) că acum ca totdeauna Cristos va fi proslăvit cu îndrăsneală în trupul meu…”

Mai trebuie să amintim încă o afirmaţie a apostolului, anume: că trupul celui credincios este Templul Duhului Sfânt; este locuinţa vremelnică a fiinţei noi ce se dezvoltă în simţurile noastre. Înţelegem că pentru Pavel, trupul nostru nu este în esenţă rău. Sigur că acest trup va muri cândva – datorită naturii sale – „ţărână eşti şi în ţărână te vei întoarce.” Dar trupul are potenţial pentru a face bine sau rău. Depinde la ce stăpân slujeşte.

Un cuvânt care apare mereru în epistolele lui Pavel, şi care este destul de dificil, nefiind bine înţeles şi definit, este cuvântul de origine greacă, sarx, care înseamnă carne. Oriunde în epistolele sale Pavel când vorbeşte despre firea pământească, foloseşte cuvântul sarx. Carnea sau sarx este mai mult ca trupul. Este duşmanul de moarte al spiritului. Între aceste două forţe, firea pământească şi spirit se dă lupta; între sarx şi pneuma.

În gândirea lui Pavel păcatele cărnii cuprind mult mai mult decât păcatele trupeşti. Când Pavel enumeră faptele cărnii începe cu imoralitatea, impuritatea, destrăbălarea, dar continuă cu duşmănia, cearta, invidia, mânia, spiritul de desbinare etc.

A fi dominat de carne înseamnă a fi rob păcatului. Pentru că nimic bun nu locuieşte în sarx, în firea noastră pământească (Rom. 7:18).

Închei cele zise mai sus printr-un salut, tot de la iubitul nostru frate Pavel:

„Aşa dar, fraţilor, noi nu mai datorăm nimic firii pământeşti ca să trăim după îndemnurile ei. Dacă trăiţi după îndemnurile ei veţi muri; dar dacă, prin Duhul, faceţi să moară faptele trupului, veţi trăi.”(Rom. 8:12,13).

Binevoiască Domnul să ne ţină sub scutul Său!

Amin.

     Soarele neprihănirii

Ca să dea lumină ziua, Iscusitul Creator

A fixat în Univers un astru luminător.

Soarele ca un viteaz răsare de dimineaţă,

Iar planeta noastră-ntreagă se trezeşte la viaţă.

O imagine superbă o vedem la asfinţit,

Când soarele parcă moare şi-nviază-n răsărit.

Dar dacă eternul soare într-o zi nu s-ar ivi

Toată suflarea planetei s-ar stinge şi n-ar mai fi.

Ar fi o veşnică noapte şi un crater îngheţat,

Un pustiu fără viaţă, rece şi întunecat.

Dar slăvit să fie Domnul că totul e controlat,

Înţelepciunea divină totul a planificat.

Mai de preţ ca astrul zilei este Soarele Dreptăţii

Ce va trezi omenirea din groapa singurătăţii.

Va-nsănătoşi pământul şi-i va da un nou statut,

După dezastrul pe care prinţul nopţii l-a făcut.

Isus a biruit moartea şi-a câştigat în instanţă,

Dând speranţa învierii unei lumi în ignoranţă.

Adă Doamne răsăritul Soarelui Neprihănirii,

Că ni-e dor s-avem odihnă într-o ţară a iubirii!

Învierea lui Cristos reprezintă pentru noi

Ancora promisiunii învierii de apoi!

         Cina de amintire

„Ziua praznicului Azimilor în care trebuiau jertfite Paştele, a venit.” Luca (22:7).

Isus a chemat pe Petru şi pe Ioan şi le-a zis: „Duceţi-vă de pregătiţi-ne Paştele ca să mâncăm.” „Unde voieşti să pregătim? Isus i-a trimis în cetate şi le-a dat toate detaliile, spunându-le că vor întâlni pe drum un om ducând un ulcior cu apă, „…mergeţi după el până în casa în care va intra şi spuneţi stăpânului casei: „Învăţătorul îţi zice: „Unde este odaia de oaspeţi în care să mănânc Paştele cu ucenicii Mei?” Ucenicii au găsit aşa cum le-a spus Isus şi au pregătit Paştele.

„Când a sosit ceasul, Isus a şezut la masă cu cei doisprezece apostoli.” Obişnuinţa de a mânca în picioare – pentru a nu uita aspra robie a Egiptului – nu se mai practica. Şederea culcat şi întins sprijinindu-se fiecare pe cotul stâng, în vreme ce cu dreapta se servea, era socotită o poziţie de libertate.

Isus le-a zis: „Am dorit  mult să mănânc Paştele acestea cu voi înainte de patima Mea.”(Luca 22:16).

Evreii mai aveau un obicei: spălarea picioarelor, care se făcea de către slujitorii casei şi făcea parte din ceremonialul ospitalităţii iudaice. Călătorind pe jos, prin praf, de la Betania la Ierusalim, picioarele apostolilor erau murdare. Isus a îndeplinit  şi acest obicei. A fost ocazia Lui de a le da o învăţătură nouă. Dar apostolii prea puţin au înţeles la acel timp lecţia Domnului. Nu au înţeles că Paştele din acel an nu va fi o masă de bucurie, ci un prilej de despărţire.                                                  

„Isus, ca Cel care ştia că i-a sosit ceasul să plece din lumea aceasta la Tatăl şi fiindcă iubea pe ai Săi, care erau în lume, i-a iubit până la capăt.”(…) „S-a sculat de la masă, S-a desbrăcat de hainele Lui, a luat un ştergar şi s-a încins cu el.” A început să spele picioarele fiecăruia. Petru n-a înţeles nimic din măreţia semnificaţiei momentului şi a refuzat oferta lui Isus. Atunci Isus i-a zis: „Dacă nu te spăl Eu, nu vei avea parte deloc cu Mine.” „Doamne”, i-a răspuns Petru,”nu numai picioarele, dar şi mâinile, şi capul.” Răspunsul Domnului a fost: „Cine s-a scăldat n-are trebuinţă să-şi spele decât picioarele ca să fie curat de tot; şi voi sunteţi curaţi, dar nu toţi, căci ştia pe cel ce avea să-L vândă.”

La urmă Isus i-a întrebat dacă au înţeles pilda. Cu alte cuvinte: veţi putea voi să vă umiliţi aşa cum m-am umilit Eu? „Dacă Eu Domnul şi Învăţătorul vostru v-am spălat picioarele şi voi sunteţi datori să vă spălaţi picioarele unii altora.” Adevărat, adevărat vă spun, că robul nu este mai mare decât domnul său, nici apostolul mai mare decât Cel ce l-a trimis.”

Pe când serveau Cina, Isus le-a zis: „Adevărat, adevărat vă spun că unul din voi Mă va vinde.” Ucenicii s-au întristat şi întrebau unul după altul: „Nu cumva sunt eu, Doamne?” Domnul le-a zis: „Cel ce a întins cu Mine mâna în blid, acela este.” Trădătorul a fost dat pe faţă, dar inima lui a rămas aceeaşi, o inimă de piatră. „Negreşit, Fiul omului se duce după cum este scris despre El, dar vai de omul acela prin care este vândut Fiul omului! Mai bine ar fi fost pentru el să nu se fi născut!” Isus i-a zis lui Iuda pe faţă: „Ce ai să faci, fă repede.” Iuda fără să spună un cuvânt a ieşit afară. Era noapte. Sosise vremea conspiraţiei şi era aşteptat de oamenii lui Caiafa.             

Isus ştia ce se va întâmpla în noaptea aceea cu El, dar ştia şi ce se va întâmpla cu prietenii Lui. Ştia că toţi se vor poticni, că unii vor dormi, Petru ÎL va tăgădui…iar când Păstorul va fi bătut toţi vor fugi. Având aceste gânduri, Isus „ a luat o pâine şi după ce a mulţumit lui Dumnezeu a frânt-o şi le-a dat-o zicând: „Acesta este trupul Meu, care se dă pentru voi; să faceţi lucrul acesta spre pomenirea Mea. Tot astfel, după ce au mâncat a luat paharul şi li l-a dat zicând: „Acest pahar este legământul cel nou, făcut în sângele Meu, care se varsă pentru voi.” Jertfa a fost gata. Mielul lui Dumnezeu, Cristos Paştele noastre a fost jertfit. Să prăznuim, dar, această aducere aminte în fiecare an, „…nu cu un aluat de răutate şi viclenie, ci cu azimile curăţiei şi adevărului.”   

AMIN!                           

O, Iartă-mă!

Nu mă lăsa la marginea pustiei!

Mai ţine-mă sub scutul îndurării,

Până ajung hotarul înserării;

Şi iartă-mă, Stăpân al veşniciei!

În bătălia din această “vale”,

Arareori m-am dovedit erou;

Neîmplinirile revin ca un ecou;

O, iartă-mă şi ţine-mă pe cale!

“Războiul” a fost dur şi prea fierbinte,

Adeseori înfrânt şi cu sabia ruptă

Am părăsit rănit câmpul de luptă;

O, iartă-mă, cerescule Părinte!

Mai lasă peste mine îndurare,

Pe cap mai toarnă-mi untdelemn;

Pe baza jertfei de răscumpărare

O, iartă-mă, mai dă-mi un semn!

Mai stai în barca mea, mai stai cu mine,

În siguranţă să ajung la mal,

Când mă scufund ridică-mă din val

Şi iartă-mă, te rog printre suspine!

Nu-s vrednic de o binecuvântare,

Căci n-am ţinut mereu stindardul sus,

Nici n-am urmat în toate pe Isus;

Nu-Ţi cer nimic să-mi dai,…decât iertare!

Iertarea Ta e binecuvântare!

Mânia – Nestăpânire de Sine,      

„Un om iute la mânie stârneşte certuri, dar cine este încet la mânie potoleşte neînţelegerile.” (Prov. 15:18).

Mânia este o întunecime de minte, un vânt rece care stinge candela raţiunii!

„Fiindcă Dumnezeu nu ne-a rânduit la mânie, ci ca să căpătăm mântuirea prin Domnul nostru Isus Cristos.”(1Tes. 5:9). Cu toate acestea, adeseori mânia încearcă şi pe copiii lui Dumnezeu.

Este o probă prin care se verifică caracterul creştinului.

Uneori când planurile nu ni se împlinesc ori suntem înfruntaţi, fie pe drept fie pe nedrept, ne pierdem cumpătul, spunem lucruri nedemne pe care apoi le regretăm. Unele discuţii contradictorii, chiar şi în privinţa adevărului, stârnesc supărări, deseori mânii.

Când mânia este scăpată de sub control, nimic nu putem realiza bun. O vorbă înţeleaptă spune:”Un nebun nu poate să se mânie, dar un creştin nu vrea să se mânie!”

La unii oameni, mânia este un viciu fundamental, o boală, o suferinţă psihică. Chiar dacă acestă „boală” este molipsitoare, copilul lui Dumnezeu trebuie să fie deosebit de vigilent, pentru a nu se îmbolnăvi şi el.

Profetul David în Ps. 37v8, zice: „Lasă mânia, părăseşte iuţimea; nu te supăra, căci supărarea duce numai la rău.” Se spune despre Caesar, că atunci când era mânios nu scotea o vorbă până zicea în gând tot alfabetul. Dar câţi oameni evadează din calea mâniei? Cei mai mulţi se lasă duşi de mânie.

În toată epoca evanghelică, creştinii adevăraţi au răbdat mânia acestor oameni. Mânia lor s-a manifestat în diferite forme. Nu-i mirare că, dacă lemnului cel verde i s-a făcut aşa, a zis Isus, ce se va întâmpla cu lemnele uscate?

Când oamenii au răstignit pe Fiul lui Dumnezeu, ei au împlinit, fără să ştie, planul lui Dumnezeu. Tot aşa, când oamenii ne fac rău, ei ne probează credincioşia şi ne duc mai aproape de casă.

Isus ne oferă două mesaje despre mânie. În predica de pe munte, El spune: „Oricine se mânie pe fratele său, va cădea sub pedeapsa judecăţii…”Totuşi în Ierusalim s-a mâniat pe farisei. S-a mâniat pe ucenici, atunci când nu au lăsat copiii să meargă la El; s-a mâniat în Templu.

Privită dintr-un punct de vedere, mânia este rea, iar din alt punct de vedere, nu este rea.

Atunci când dreptatea este călcată în picioare şi răul triumfă, o mânia este justificată şi chiar necesară. A nu aplica o mânie dreaptă, când un comportament este greşit, înseamnă a încuraja răul. Mânia dreaptă îşi are rădăcina în iubire.

Dar de cele mai multe ori, între fiii oamenilor, mânia este păcătoasă. Mânia păcătoasă ţine de orgoliu, de egoism, de invidie. Ea conduce a bârfe, răzbunare etc. Acest fel de mânie a criticat-o Domnul în predica Sa de pe munte, nu mânia dreaptă, mânia virtuoasă.

Mânia dreaptă corectează, mânia păcătoasă distruge.

Când ap. Pavel le-a scris Efesenilor: „Mâniaţi-vă şi nu păcătuiţi”, să nu apună soarele peste mânia voastră, el nu recomandă celor din Efes, că pot să se mânie toată ziua, dar să nu apună soarele peste mânia lor. Pavel a recomandat atunci lor, iar astăzi nouă, că trebuie să ne mâniem pe noi înşine, pentru a nu mai face păcat. „Cutremuraţi-vă şi nu păcătuiţi!” (Ps.4:4). Dacă totuşi ne-am mâniat(în sens negativ, pentru că este cu neputinţă ca un om imperfect să nu se mânie niciodată), Pavel ne spune să rezolvăm problema în aceeaşi zi, înainte ca soarele să apună.

Mânia este un viciu, dacă nu o stăpânim poate declaşa alte vicii.

În multe Scripturi citim despre mânia lui Dumnezeu. Apostolul Ioan ne spune în Evanghelia sa, cap. 3v36: „Cine crede în Fiul are viaţă vecinică; dar cine nu crede în Fiul, nu va vedea viaţa, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el.” De asemenea, Pavel a scris Romanilor: „Mânia lui Dumnezeu se descopere din cer împotriva oricărei necinstiri a lui Dumnezeu şi împotriva oricărei nelegiuiri a oamenilor, care înăduşe adevărul în nelegiuirea lor.”(Rom. 1:18).

Să nu credem că Dumnezeu se încruntă, este mânios şi are faţa posomorâtă. Nu! Când este călcată legea Sa, El aplică dreptatea care aduce pedeapsă. Atunci spunem că s-a mâniat pe noi, dar face acest lucru pentru îndreptare şi îl face din Părintesc interes. „În El nu este nici schimbare, nici umbră de mutare.”(Iac. 1:17).

În privinţa mâniei, sfaturile noastre să le luăm din Sintele Scripturi.

Presbiterul Iacov ne recomandă în Epistola sa, cap. 1v19: „Orice om să fie grabnic la ascultare, încet la vorbire, zăbavnic la mânie.”

Să ne amintim şi de sfatul ap. Pavel: „Dar acum lăsaţi-vă de toate aceste lucruri: de mânie, de vrăşmăşie, de răutate, de clevetire, de vorbele ruşinoase care v-ar putea ieşi din gură.”(Col.3:8).

AMIN!

Taina evlaviei

„Şi fără îndoială, mare este taina evlaviei…”(1Tim. 3:16).

Fiind atenţi la îndemnurile ap. Petru: „De aceea, daţi-vă şi voi toate silinţele ca să uniţi cu credinţa voastră fapta; cu fapta cunoştinţa, înfrânarea, răbdarea, evlavia”, observăm că în această înşiruire, evlavia este pusă pe locul şase. Acest lucru nu înseamnă că evlavia este mai puţin importantă ca celelalte însuşiri.

Evlavia este una din riglele care măsoară relaţia noastră cu Dumnezeu.

Ap.Pavel i-a scris lui Timotei: „Fereşte-te de basmele lumeşti şi băbeşti. Caută să fii evlavios.”

Evlavia era importantă şi în VT. În cartea Osea, citim: „Ce să-ţi fac, Efraime? Ce să-ţi fac, Iudo? Evlavia voastră este ca norul de dimineaţă şi ca roua care trece curând.”(Osea 6:4).

Evlavia vine de la cuvântul grecesc „eusebea”, care înseamnă cinste şi respect. Este atitudinea unui creştin plină de respect şi veneraţie pentru Domnul său. Aceasta implică o viaţă de ascultare, lucru care îi place lui Dumnezeu.

În cântarea sa mesianică, David zice în Ps.16: „Sfinţii care sunt în ţară, oamenii evlavioşi sunt toată plăcerea mea.”

              Evlavie, devoţiune, pietate

              Nu sunt cuvinte care n-au efect,

              Ci haina celor care fac dreptate

              Însufleţiţi de dragoste şi de respect.

              Evlavia are făgăduinţe mari,

              Doar cei cucernici vor fi răsplătiţi;

              În toate bătăliile sunt solidari,

              Taina evlaviei îi face fericiţi.

             Fereşte-te de ce-i lumesc şi fii evlavios!

             Este recomandarea pentru Timotei.

             Iubeşte şi tu mila, fă dreptate, fii pios,

             Dacă-l iubeşti pe Dumnezeu aşa ca ei.

             Suprema Lui iubire la toţi ne-a dăruit

             Tot ce priveşte viaţa cuvioasă,

             Prin Unicul Său Fiu, El ne-a făgăduit

             Că cei evlavioşi vor moşteni o casă.

             Taina evlaviei este de necuprins!

             Cel ce-a venit în trup, acum e sus;

             De vom învinge şi noi cum Dânsul a învins,

             Evlavioşi vom spune că, TAINA E ISUS!

                          

Învierea

„Dacă nu este o înviere a morţilor, nici Cristos n-a înviat.”(1Cor. 15:13)

Cuvântul înviere înseamnă deşteptarea din nou la viaţă, o aşezare din nou pe picioare a celui ce a murit.

Este adevărat că morţii vor fi sculaţi pentru a răspunde fiecare de binele sau răul pe care l-a făcut câtă vreme au trăit în trup? Satan, duşmanul nostru şi al lui Dumnezeu spune că nu este adevărat. Toţi cei care sunt uniţi cu satan, fie că au fost înşelaţi de el, fie din ignoranţă spun, acest lucru nu este adevărat.

Credincioşii, însă, cei la care Dumnezeu le-a binecuvântat intelectul pentru a putea înţelege şi crede Planul Său cu privire la mântuirea omului spun, acest lucru este adevărat.

La stabilirea Împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ, toţi cei din morminte vor auzi glasul Fiului omului şi vor ieşi afară. (Ioan 5:28). Ap. Pavel zice: „…că va fi o înviere a celor drepţi şi a celor nedrepţi.” (F.A 24:15). Dumnezeu a lăsat în Sf. Sciptură dovezi din abundenţă, referitoare la acest subiect.

Este evident că nu poate să învieze un om dacă nu moare mai întâi. Cel care pentru prima dată a afirmat că omul nu moare a fost satan în Eden, când adresându-se femeii a zis: „Hotărât că nu veţi muri!”(Gen.3:4).

Chiar şi în zilele noastre, conducătorii celor mai multe religii explică enoriaşilor  că toţi oamenii sunt suflete nemuritoare şi, ca atare, fiecare om are un suflet nemuritor.

Este foarte gravă o astfel de afirmaţie, pentru că prin aceasta se tăgăduieşte învierea din morţi.

Profetul Ezechiel spune: „Sufletul care păcătuieşte acela va muri.”(Ezec. 18:4). Dar Domnul nostru Isus, prin harul Tatălui a cumpărat întreaga rasă umană şi astfel a asigurat tuturora un prilej de întoarcere din moarte la viaţă.

Tăgăduirea învierii omenirii este necredinţă şi o necunoaştere a adevărului. Sărmana omenire crede aceste învăţături false pe care le propagă păstorii lor sufleteşti. Ascultă mai mult de creatură decât de Creator.

Dumnezeu a învăţat pe poporul Său Israel prin profeţi că, morţii vor fi aduşi din ţara duşmanului şi aşezaţi în starea lor de mai înainte. „Ieremia 31:16,17). Dar nici pe vremea lui Ieremia, ca şi acum , puţini au crezut în învierea morţilor.

Când a venit Isus pe pământul nostru, El a dat o dovadă convingătoare cu privire la înviere, atât prin cuvintele Sale, cât şi prin acţiunile şi fapteleSale.

Isus a înviat pe fiica lui Iair, pe fiul văduvei din Nain. A strigat pe Lazar din mormânt. Prin faptul că a sculat pe Lazar din somn, Isus a arătat cum are să ridice El la timpul potrivit, cu puterea primită de la Tatăl, pe toţi morţii din morminte.

Isus a zis Mariei, sora lui Lazar: „Eu sunt învierea şi viaţa.”(Ioan 11.25).

Isus a murit pe cruce la Calvar. Aceasta nu a fost o moarte doar în aparenţă, ci a fost o realitate. Dacă Isus ar fi avut un suflet nemuritor, nu ar fi putut muri. El a fost făcut un om muritor ca să poată muri şi prin moarte să plătească preţul răscumpărării, pentru ca omul să aibă viaţă.

Isus a spus: „Eu sunt Cel dintâi şi Cel de pe urmă. Cel viu. Am fost mort şi iată că sunt viu în vecii vecilor. Eu ţin cheile morţii şi ale Locuinţei morţilor.”(Apoc. 1:18).

Nicio parte a Planului lui Dumnezeu nu este atât de importantă ca învierea morţilor. Preţul răscumpărării plătit de Domnul pe Golgota este cel mai fundamentat adevăr în jurul căruia se învârte planul de mântuire a omenirii. Prin moartea Sa, El a transformat moartea în somn de unde va fi o trezire la viaţă.
Martin Luther a spus: "Domnul nostru a scris promisiunea învierii nu numai în cărţi, ci în fiecare frunză a primăverii!"

Dacă nu există o înviere a morţilor, atunci preţul răscumpărării nu are nicio valoare. Dar lăudat să fie Dumnezeu! Cristos a înviat – pârga celor adormiţi. Acest fapt este o deplină garanţie că morţii vor învia.

Învierea morţilor va fi minunea minunilor!

AMIN!

Porunca nouă

“Să vă iubiţi unii pe alţii,”

Le-a spus Isus la-nvăţăcei;

Dar nu să ne iubim cu vorba,

Că vom fi şi noi farisei.

Aceasta e porunca nouă,

Aşa ca Domnul să iubim;

El pentru noi şi-a dat viaţa

Iar noi pentru fraţi să trăim.

El nu s-a ruşinat de noi

Să ne numească pe toţi fraţi,

În El suntem recunoscuţi

Ca ucenici adevăraţi.

Dacă iubim pe fraţii noştri,

Trăim credinţa în lumină,

Trecem din moarte la viaţă,

Şi ni se şterge multă vină.

Din inimă dacă iubim

Suntem născuţi din Dumnezeu,

În orice lucruri noi vom spune:

Tot este El, nimic sunt eu!

Oricine nu-şi iubeşte fraţii

Nu e născut din Dumnezeu,

Oricât de sfânt crede că este

Nu-i pocăit - e fariseu.

Putem să ne fălim tot timpul

Că noi iubim pe Dumnezeu,

Dar cine iubeşte pe Domnul,

Iubeşte pe fratele său.

Ferindu-ne de egoism,

Să fim creştini adevăraţi,

În noi să triumfe iubirea

De Dumnezeu şi-apoi de fraţi.

Dumnezeu Însuşi e iubire,

Noi caracterul să-I vestim,

El e milos şi cu dreptate,

Iar noi asemenea să fim.

Să ne iubim pân’ la sfârşit

Ca nişte fraţi adevăraţi,

Nimic nu poate-nvinge moartea

Decât iubirea pentru fraţi.

Armonia frăţească

„Iată, ce plăcut şi ce dulce este să locuiască fraţii împreună!” (Ps. 133:1).

Iubirea şi pacea care domnesc într-o familie sunt comori de nepreţuit. Nimic nu poate tulbura o astfel de armonie unde toţi membri familiei veghează la convieţuirea în dragoste.

O astfel de familie chiar dacă trece uneori prin greutăţi şi încercări nu se dezbină, dimpotrivă îşi cimentează tot mai mult unitatea pentru că are fundamentul pus în dragoste şi acest lucru îi dă putere.

La fel ar trebui să se întâmple în familia lui Dumnezeu.

În Psalmul 133 amintit mai sus, David nu s-a referit la convieţuirea unei familii naturale. El vorbeşte despre familia spirituală, despre legăturile de rudenie a copiilor lui Dumnezeu, a celor ce-şi spun fraţi în Cristos.

Copiii lui Dumnezeu a căror păcate au fost spălate prin sângele Domnului Isus şi care au o credinţă puternică în această jertfă, formează un popor sfânt, un organism viu, care umblă în sfinţenie şi au o unitate de nezdruncinat.

Ancoraţi fiind puternic în credinţa dată odată sfinţilor, ei îşi pun toată încrederea în făgăduinţele lui Dumnezeu. Merg din putere în putere, sudându-şi unitatea frăţească.

„Este un singur trup, un singur Duh, după cum şi voi aţi fost chemaţi la o singură nădezde a chemării voastre. Este un singur Domn, o singură credinţă, un singur botez. Este un singur Dumnezeu şi Tată al tuturor, care este mai pe sus de toţi, care lucrează prin toţi şi care este în toţi.”(Ef. 4:4-6).

Trupul lui Cristos este unul singur. În El nu este dezbinare.

Cei care produc dezbinări o fac din egoism şi sunt lipsiţi de smerenie.

Principiul unităţii eclesiei se poate vedea din activitatea desfăşurată de către apostoli. Autorul cărţii „Faptele apostolilor” ne spune că: „Mulţimea celor care crezuseră era o inimă şi un suflet…” Cei 120 de fraţi strânşi în jurul ap. Petru, au constituit nucleul Eclesiei timpurii.

Prosperitatea şi creşterea Eclesiei s-a datorat unirii în credinţă a tuturor acelora care aveau acelaşi Duh.

Ap. Pavel, care a venit la Domnul mai târziu, chiar dacă a primit Evanghelia „prin descoperirea lui Isus Cristos”, nu a desconsiderat pe ceilalţi apostoli, ci i-a considerat ca stâlpi ai Eclesiei.

Dacă au existat unele devieri de la linia trasată de Domnul, acest lucru s-a întâmplat datorită activităţii satanei care a căutat atunci, ca şi astăzi, să scindeze pe credincioşi şi să-i împartă în partide.

Să ne aducem aminte de prima mare adunare de la Ierusalim, când apostolii şi presbiterii au adus hotărâri concrete, punând capăt neînţelegerilor. Hotărârile luate la Ierusalim au fost respectate de către fraţi. Pavel şi Barnaba în misiunile lor au pus presbiteri în fiecare biserică pe unde au trecut. După ce s-au rugat şi au postit i-a încredinţat în mâna Domnului.

De asemenea, Pavel dă instrucţiuni  copiilor săi în credinţă Timotei şi Tit, poruncindu-le să pună rânduială în toate bisericile prin care trec, la fel cum l-au văzut că a făcut el.

Oamenii lui Dumnezeu care au primit sarcina de a lucra pe câmpul Evangheliei, au purtat pe umerii lor o mare responsabilitate. În Eclesie lucrurile au rămas la fel şi azi. Cine vrea să fie întrebuinţat pentru vestirea Evangheliei, trebuie mai întâi să se cerceteze dacă este în stare să înveţe şi pe alţii. Astăzi nu toţi cei ce trec pe la „amvoane” sunt rânduiţi să vestească Evanghelia.

Domnul doreşte să fie rânduială în Eclesia Sa.

Ap. Petru îndeamnă pe presbiteri: „Păstoriţi turma lui Dumnezeu care este sub paza voastră, nu de silă, ci de bună voie, după voia lui Dumnezeu; nu pentru un câştig mârşav, ci cu lepădare de sine.”(1Pet. 5:2).

Nu numai bătrânii, ci şi credincioşii au responsabilitate. În Scrisoarea către Evrei citim: „Ascultaţi de mai marii voştri şi fiţi-le supuşi, căci ei veghează asupra sufletelor voastre, ca unii care au să dea socoteală de ele…”(Evrei 13:17). „Vă rugăm fraţilor să priviţi bine pe cei c e se ostenesc între voi, care vă cârmuiesc în Domnul şi care vă sfătuiesc.”!Tes. 5:12).

Pentru a strica unitatea credincioşilor, satan pe tot parcursul veacului evanghelic a căutat, şi de multe ori a reuşit, să nască în inima unui credincios mândria, egoismul, fanatismul. Astfel de lucruri se întâmplă şi în zilele noastre. Din când în când ridică la răzvrătire ceata lui Core, Datan şi Abiram.

Unii se cred mai sfinţi ca alţi şi refuză să se asemene cu fratele său, „nenorocitul” de vameş.

Pe cei prinşi în capcana sa, deavolul îi umflă în pene, făcându-i să se considere superiori altora.

De aici, dezbinarea care se iveşte uneori în adunări. Acest lucru este pe placul lui satan.

Nici armonia din Eden nu a fost privită cu plăcere de „şarpele cel vechi”. El a căutat un mijloc, şi a găsit, să tulbure pacea şi liniştea din Paradis. De atunci şi până azi, satan este mânat de aceeaşi ambiţie; să rupă legăturile frăţeşti, să strice unitatea şi armonia din Eclesia lui Dumnezeu.

Deviza lui este să dezbine şi apoi să stăpânească.

Să veghem şi să fim atenţi la toate manevrele înşelătoare ale adversarului. Să nu permitem ca vreun duh de mândrie, de invidie, de ceartă să ne invadeze fiinţa.

Să nu fim Diotrefi, la care să ne placă întâietatea între fraţi.

Îndemnul ap. Pavel spus corintenilor să ne pătrundă mintea şi inima în fiecare zi:

„Vă îndemn fraţilor, pentru Numele Domnului nostru Isus Cristos, să aveţi totdeauna acelaşi fel de vorbire, să n-aveţi dezbinări între voi, ci să fiţi uniţi în chip desăvârşit într-un gând şi o simţire.”(1Cor. 1:10).

AMIN!

Mărturii despre Fiul lui Dumnezeu

Generaţii întregi de „capete luminate” au disecat viaţa lui Isus în totalitatea ei. Unii au făcut acest lucru din curiozitate, alţii din simpatie, unii din fantezie, alţii din onestitate. Cei mai mulţi, însă, au abordat subiectul cu necredinţă şi chiar cu sarcasm.

Ei zic: Isus a fost o realitate istorică, un geniu religios, dar din ignoranţă şi neavând acces la ştiinţa indistructibilă a lui Dumnezeu, îi tăgăduiesc originea cerească.

Dacă debilitatea unor minţi constituie impedimentul în calea recunoaşterii originii transcendente a lui Isus, aceasta nu înseamnă că viaţa Lui nu se reflectă autentic şi profund în scrierile discipolilor Săi, precum şi în nenumărate alte scrieri de la Isus şi până azi.

Isus nu s-a deosebit de alte fiinţe umane.Deşi era Fiul lui Dumnezeu a fost bătut şi chinuit, legat la stâlpul imfamiei ca cel mai ordinar trădător.

 Se pare că, parousia lui Mesia în mijlocul evreilor nu a fost un argument destul de palpabil şi evident pentru ca aceştia să-şi cunoască vremea cercetării. La fel şi astăzi, inepuizabilele dovezi care atestă că Isus a venit din cer ca să răscumpere omenirea, „să aducă pacea şi înfrăţirea tuturor”, nu sunt luate în considerare de majoritatea oamenilor. Cei mai mulţi se întreabă şi astăzi: „Tâmplarul din Nazaret chiar a fost Fiul lui Dumnezeu?”

Mărturiile proorocilor care au vorbit despre Mesia cu multe sute de ani mai devreme de a veni pe pământul nostru sunt evidente. Proorocii erau interesaţi de vremea când vor avea loc aceste lucruri şi se va înfăptui răscumpărarea omului din păcatul strămoşesc. În ei era Duhul lui Cristos, atunci când vesteau patimile Sale şi slava ce va urma.

Despre Isus mărturiseşte Tatăl: Isus zice: „Dacă Eu mărturisesc despre Mine însumi, mărturia Mea nu este adevărată. Este un Altul care mărturiseşte despre Mine; şi ştiu că mărturisirea pe care o face El despre Mine este adevărată (…) Tatăl care m-a trimis a mărturisit el însuşi despre Mine.”(Ioan 5:31,32…37)

De asemenea avem mărturia lui Ioan Botezătorul: „A venit ca martor ca să mărturisească despre lumină…”(Ioan 1:7).

Chiar Isus de-a lungul învăţăturilor Lui a mărturisit despre El însuşi.

Dacă astăzi mulţi învăţători, cu diferite doctrine spun: aceasa-i adevărul, aceasta-i calea; mergeţi pe ea, Isus nu numai dă soluţia, ci El este soluţia, zicând: „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa; Eu sunt pâinea vieţii; Eu sunt lumina lumii; Eu sunt învierea şi viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl, decât prin Mine.”

Isus ştia cine este. El a chemat oamenii să-I urmeze. Invitaţia Lui a sunat ca o poruncă. Ea se aude şi azi. „Veniţi la Mine”; „Cine crede în Fiul are viaţă veşnică”(Ioan 3:36).

Isus ştia că este Mesia, cel descris în VT. Faptul că s-a făcut pe Sine Fiul lui Dumnezeu a stârnit mânia cărturarilor şi fariseilor.

Într-o zi, adresându-se iudeilor, Isus a spus: „Adevărat, adevărat vă spun, că dacă păzeşte cineva cuvântul Meu, în veac nu va vedea moartea.” Aceasta era pentru ei prea de tot. „Cine te crezi tu că eşti”? Isus a răspuns: „Dacă mă slăvesc Eu însumi, slava Mea nu este nimic; Tatăl Meu mă slăveşte, El, despre care voi ziceţi că este Dumnezeul vostru.”(Ioan 8 51-54).

Isus a făcut multe mărturii desre Sine, nu le putem cuprinde pe toate în acest subiect. Faptele Sale confirmă mărturiile pe care le-a spus.

Evreii au fost uimiţi de minunile Sale, de înţelepciunea Sa. I-a uimit autoritatea, onestitatea, felul de a vorbi. „Niciodată n-a vorbit vreun om ca omul acesta.”(Ioan 7:46). „Ei erau uimiţi de învăţătura Lui, pentru că vorbea cu putere.”(Luca 4:32). Niciodată n-a şovăit, nu s-a încurcat, nu s-a contrazis şi nu a retras din ce a zis nici un cuvânt.

A vorbit cu siguranţă despre viitor. A dat sfaturi, porunci, a rostit făgăduinţe. A promis că va reveni, ca să judece lumea şi să învieze morţii.

Etalonul de măsură va fi atunci, ca şi astăzi, credinţa în sângele ce a fost vărsat pe Golgota.

Pe cei ce l-au mărturisit înaintea oamenilor, îi va mărturisi şi El înaintea Tatălui, dar se va lepăda de cei ce se vor lepăda de El.

Minunile lui Isus întregesc mărturiile despre El. Valoarea acestor minuni constă mai mult în importanţa lor spirituală, decât în caracterul supranatural. Prin aceste „semne” sau minuni, El a vorbit tuturora într-un limbaj codificat despre misiunea Sa în „valea umbrei morţii” şi slava ce va urma.

Cei patru evanghelişti care vorbesc despre aceste minuni nu le-ai inventat ei. Nu aveau nici un interes, nici un câştig.

Istoria aminteşte despre Alexandru cel Mare, despre Napoleon cel Mare, despre Carol cel Mare etc. Isus nu este Cel Mare, este prea puţin acest superlativ. EL este UNIC. Este Isus, Fiul lui Dumnezeu. Măsurile noastre omeneşti nu-i cuprind dimensiunea. El depăşeşte analizele noastre.

Puţinul pe care îl ştim despre Fiul lui Dumnezeu, ţine de întinderea neştiinţei noastre.

Să-I respectăm altruismul!

Să-I respectăm sacrificiul!

AMIN!

               Epistola lui Cristos

Fructul nostru de iubire va fi un plăcut prinos,

Dacă-n inimi avem scrisă „Epistola lui Cristos”.

Tot ceea ce ni se cere nu-i o taină, nu-i mister,

Trebuie s-avem ca Domnul trăsături de caracter.

Dragostea e cea mai mare calitate pe pământ,

Ea izvorăşte din ceruri, vine de la Tatăl Sfânt.

Domnul nostru din iubire pentru noi a fost străpuns,

Cea mai mare însuşire arătată de Isus.

Dacă n-ar fi fost iubirea pentru omul păcătos,

N-ar fi fost răscumpărare, nici iertare, nici Cristos.

Dar Tatăl nostru din ceruri, care este Dragostea

Şi-a trimis în lume Fiul ca să moară pentru ea.

O iubire altruistă dorim şi noi să avem,

Să arătăm la vrăşmaşi prin iubire, ce suntem.

Să iubim pe Domnul Isus plini de dragoste şi zel,

Şi pe toţi semenii noştri, ca să semănăm cu El.

Înţelepciunea divină, un alt atribut frumos,

Este dar nemeritat pentru omul credincios.

Înţeleptul Creator, pe Domnul nostru cel sfânt

L-a făcut „Înţelepciune” şi în fapte şi-n Cuvânt.

Fiţi, dar, înţelepţi ca şerpii, atenţi şi prevăzători,

Fiţi, dar, blânzi ca porumbeii, pe deplini liniştitori.

Un cuvânt de-nvăţătură ne-ndeamnă să fim deştepţi,

Stând mereu cu înţelepţii vom fi şi noi înţelepţi.

Dacă vrem să fim oneşti, să acceptăm realitatea,

Trebuie să fim corecţi şi să nu călcăm dreptatea.

Dreptatea e temelia, baza Tronului ceresc,

E standardul echităţii, atribut Dumnezeesc.

Aici jos, în lumea noastră, Domnu-n toate a fost drept,

Când l-au chinuit vrăşmaşii, l-au chinuit pe nedrept.

Să fim şi noi echitabili, cu spirit de-nvăţăcel,

Ca să poată lumea spune că noi semănăm cu El.

Dacă ne uităm la Domnul cum în toate a răbdat,

Cum l-a tăgăduit Petru şi cum Iuda l-a trădat,

Ne-ntrebăm, privind Oglinda: oare fraţii Lui suntem,

Că această însuşire tot mai puţin o avem?

Să privim „Modelul” nostru ce caracter a avut,

Drept şi foarte iubitor, răbdător şi priceput.

Să fim şi noi caractere nobile şi de folos,

Să avem scrisă în inimi „EPISTOLA Lui CRISTOS”.

Nu cu pană ori condei, cu cerneală pe hârtie,

Ci cu Duhul de viaţă garantat pentru vecie;

Nu pe table ori pe piatră, ci aşa cum ni s-a spus,

Scrisă în inimi de carne, - EPISTOLA Lui ISUS!