Necesitatea suferinţelor

"Sufere împreună cu mine, ca un bun ostaş a lui Hristos". (2 Tim. 2:3).

Aceste cuvinte au fost scrise de către un om deţinut la Roma, în jurul anului 65 e.n, şi trimise lui Timotei, adevăratul său copil în credinţă. Venerabilul şi credinciosul ap. Pavel îi dă lui Timotei prin această scrisoare un ultim îndemn, care se doreşte a fi o poruncă plină de duioşie şi simţire pornită din inimă, implorându-l să nu-i fie ruşine de "părintele" său, care este întemniţat pentru mărturisirea lui Isus Hristos.

Suferinţele sunt dureri fizice sau morale. În cartea dreptului Iov, citim: "Omul se naşte ca să sufere, după cum scânteia se naşte ca să zboare". (Iov 5:7). Cauza care stă la baza suferinţelor este neascultarea omului faţă de Creatorul său. Acest lucru a fost un mare rău; izvorul tuturor suferinţelor care, traversând mileniile a adus jale şi durere peste întregul pământ. Astfel iubirea, ce trebuia să guverneze făptura făcută după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, a fost înlocuită cu egoism. Ca urmare a acestui fapt, astăzi nu se pot cântări suferinţele produse de războaie, stăpâniri feroce, calamităţi naturale, foamete, boli şi alte tot felul de nenorociri. Dar oamenii mai sufere şi din cauza lipsei de înţelepciune. Dacă şi-ar folosi corect "bruma" de înţelepciune, multe suferinţe ar fi evitate. De asemenea, când te desparţi de cei dragi din casa ta, şi în suflet se aşterne o zi de doliu, suferinţele sunt de nedescris şi adesea la unii oameni le frâng pârghiile nădejdii într-o lume mai dreaptă şi mai bună. Toate aceste suferinţe sunt o consecinţă a blestemului ce a venit peste om.

Spre deosebire de suferinţele prin care trece toată omenirea, peste creştin mai vin şi alte suferinţe. El duce zilnic un război greu, şi încă pe două fronturi. Atât pe un front intern, cât şi pe unul extern. Această presiune de afară şi din interior presupune o luptă acerbă, sârguincioasă şi viguroasă. Din exterior vin influienţe seducătoare ale lumii, iar din interior vine presiunea cărnii păcătoase. Satan se foloseşte de orice ocazie şi amplifică suferinţele noastre cât mai mult posibil. "Prinţul întunericului" este foarte şiret. Uneori foloseşte ca instrumente ale sale chiar pe membri propriei noastre familii, atât cea pământească cât şi cea spirituală. Reuşeşte să rupă legături dragi, care odată au fost armonioase. Alteori, creştinul este persecutat de către membrii bisericii nominale care, nu cu mult înainte i-au fost tovarăşi de drum. Toate acestea sunt probe grele şi numai prin greţia lui Dumnezeu, creştinul poate să facă faţă presiunii. Pavel spunea odată celor din Antiohia: "...în Împărăţia lui Dumnezeu trebuie să intrăm prin multe necazuri". (Fap. 14:22).

Dar de ce trebuie creştinul să sufere? Are vreo motivaţie? Da. Domnul nostru Isus Hristos a suferit pentru noi şi ne-a lăsat o pildă, să călcăm pe urmele Lui. "...dacă suntem copii, suntem şi moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună moştenitori cu Hristos, dacă suferim cu adevărat împreună cu El, ca să fim proslăviţi împreună cu El." (Romani 8:17). Suferinţele sunt necesare. "Ferice de cel ce rabdă ispita. Căci după ce a fost găsit bun, va primi cununa vieţii, pe care a făgăduit-o Dumnezeu celor ce-L iubesc" (Iacov 1:12).

Este adevărat că la sfârşit, nu suferinţele vor fi criteriul după care se va face bilanţul, ci iubirea. Nu cât ai suferit, ci cât ai iubit, câtă asemănare a fost între caracterul tău şi cel a lui Isus. Dar asemănarea aceasta nu se poate atinge decât urmându-l pe Cel care a fost făcut desăvârşit prin suferinţe.

"Dumnezeul oricărui har, care v-a chemat în Hristos Isus la slava Sa veşnică, după ce veţi suferi puţină vreme, vă va desăvârşi, vă va întări, vă va da putere şi vă va face neclintiţi". (1Petru 5:10). Amin.

P.S

Despre timpul când se va pune capăt suferinţelor pentru întreaga omenire, rămâne un alt subiect. Mulţumiri să-I fie aduse Tatălui ceresc pentru că datorită iubirii Sale, "întunericul nu va domni veşnic pe pământul în care acum este necaz"; noaptea de plâns şi lacrimile durerilor umane se vor termina cu o dimineaţă de bucurie. Judecătorul sosit – "prieten al dreptului şi plin de râvnă pentru dreptate nu va slăbi, nici nu se va lăsa, până nu va aşez a dreptatea pe pământ".