marți, 25 ianuarie 2011

DRAGOSTEA

Poţi vorbi în limbi străine,
Poţi vorbi chiar îngereşte,
Dar de dragostea lipseşte
Eşti chimval ce zângăneşte,
Într-o lume în ruine.

Poţi să fii oricât de drept,
Să ai toată cunoştinţa
Şi să ai toată credinţa,
Dar dragostea dă sentinţa,
Dacă eşti un înţelept.

Poţi să te crezi ucenic
Şi averea să ţi-o dai
La cei fără niciun trai,
Dar de dragoste nu ai,
Creştine, nu eşti nimic.

Dragostea e răbdătoare,
Este plină de dreptate,
Dragostea e bunătate,
Este fără răutate
Şi nu e înşălătoare.

Nu se umflă de mândrie,
Uită interesul său,
Nu se gândeşte la rău,
E parte din Dumnezeu,
Este pace, bucurie.

Dragostea este bogată,
Este plină de simţire,
Dragostea-i o moştenire,
Fuge de nelegiuire,
Nu va pieri niciodată.

Limbile vor înceta,
Cunoştinţa va sfârşi,
Proorocii nu vor mai fi,
Dar în grandioasa zi,
Va rămâne DRAGOSTEA.

Patriarhul Isaac

Isaac, fiul făgăduinţei, i-a fost dăruit lui Avraam de către Sara, tocmai la bătrâneţe, când Araam avea o sută de ani.
Deşi a fost născut prin făgăduinţă, Isaac nu s-a remarcat prin însuşiri deosebite, nici în copilărie şi nici la maturitate ; dar el a fost îngăduit să se nască pentru a fi un tip, în el fiind concentrate pentru un timp toate bogăţiile harului divin.
La fel se întâmplă şi în zilele noastre. Copiii lui Dumnezeu nu se disting prin trăsături deosebite faţă de alţi oameni, nu se evidenţiază prin calităţi ieşite din comun, ci sunt oameni simpli, dar oneşti, purtând în vasul lor de lut comoara nepreţiută a adevărului.
Mintea  noastră mărginită nu poate cuprinde toate tainele şi toate criteriile de selecţie pe care le aplică Dumnezeu în lucrarea de mântuire a omului.
Domnul Isus îi mulţumeşte Tatălui pentru ceea ce face.
« Te laud, Tată, Doamne al cerului şi al pământului, pentru că ai ascuns aceste lucruri de cei înţelepţi şi pricepuţi, şi le-ai descoperit pruncilor. Da, Tată, Te laud, pentru că aşa ai găsit Tu cu cale ! » (Matei 11 :25,26).

Numele Isaac înseamnă ‘fiul râsului’, deşi această semnificaţie a numelui i se potriveşte mai puţin liniştitului Isaac, care era un copil paşnic. Se pare că acest nume este, mai degrabă , în legătură cu împrejurările în care Isaac este făgăduit. Atât Avraam cât şi Sara, atunci când îngerul Domnului a vestit făgăduinţa naşterii lui Isaac, au râs.
O altă semnificaţie a numelui Isaac este ‘vesel’ sau ‘cel voios’. Isaac tipifica pe Cristos, « vestea  de mare bucurie pentru tot norodul », spusă de către înger la naşterea lui Isus.
După cum Isaac nu era un om de lume, căruia să-i placă distracţiile şi divertismentul, tot aşa a fost şi Isus, antitipul lui Isaac, şi tot aşa este şi Biserica.

Fratele lui Isaac, Ismael, mai mare ca el cu paisprezece ani, avea o altă fire. Se pare că Ismael i-a făcut necazuri lui Isaac, iar Sara îi cere lui Avraam să izgonească pe roaba Agar şi pe fiul ei. Sara ştia de făgăduinţa lui Dumnezeu făcută lui Avraam : « Cu adevărat, nevastă-ta Sara îţi va naşte un fiu ; şi-i vei pune numele Isaac. Eu voi încheia legământul Meu cu el, ca un legământ veşnic pentru sămânţa lui după el. » (Genesa 17 :19).
Toate aceste evenimente pe care nici Avraam nu le-a putut înţelege la timpul acela, au fost nişte tipuri, tablouri pictate cu măiestrie de către Dumnezeu, pentru a reprezenta cât mai fidel realitatea de mai târziu.
Ap.Pavel scrie Galatenilor  că Agar şi fiul ei Ismael reprezentau legământul Legii, iar Sara cu fiul ei Isaac reprezintă legământul Avraamic.
La prima venire a Domnului, clasa Ismael persecuta pe clasa Isaac. Dar a venit vremea când Isus pune capăt legământului Legii. « Căci Cristos este sfârşitul Legii... » (Rom. 10 :4). Evreii aflându-se sub acest legământ au pierdut favoarea lui Dumnezeu şi astfel au fost împrăştiaţi printre neamuri.
Atât Simon Petru şi Iacov , la primul consiliu al apostolilor de la Ierusalim, cât şi ap. Pavel mai târziu, vorbesc despre faptul că harul Domnului Isus se va întoarce la Israel.
Cortul lui David va fi ridicat din prăbuşirea lui (F.A 15 :6) şi atunci tot Israelul va fi mântuit, (Rom. 11 :25,26).
Un alt argument valoros în această chestiune îl găsim în cartea Ezechiel cap. 37.

Când Isaac a ajuns la vârsta de 40 ani, Avraam i-a căutat o soţie. Nu era obiceiul ca părintele să i-a o soţie fiului său, dar cazul acesta a fost unul special.
După cum Isaac este tipul lui Cristos, tot aşa Sara este tipul Bisericii. Avraam a trimis pe servul său să îi aducă mireasă lui Isaac. Tot aşa Tatăl ceresc trimite Spiritul Sfânt ca să-i aducă Mireasă lui Cristos.

« Nimeni nu poate veni la Mine, dacă nu-l atrage Tatăl. » (Ioan 6 :44).
După cum Avraam a interzis fiului său să-şi ia soţie dintre fetele Canaaniţilor, tot aşa cei ce doresc să facă parte din Mireasa lui Cristos, trebuie să îndeplinească unele condiţii.
Ei nu trebuie să facă parte din lume, ci din casa credinţei. Toţi păcătoşii sunt chemaţi la pocăinţă, dar numai cei care mor faţă de nădejdile lor pământeşti , vor putea intra în nădejdile cereşti şi vor fi Mireasa lui Cristos.

Călătoria făcută de Rebeca şi însoţitoarele ei până la casa lui Isaac reprezintă toate necazurile şi adâncimile de suferinţe individuale pe care le întâlnim în drumul spre casa Mirelui nostru ceresc.
La fel, această călătorie reprezintă experienţele întregii Biserici, trecând prin pustiul acestei lumi spre munţii cereşti, unde va fi întâmpinată de Mirele ei.

Aşa cum Isaac a ieşit în câmp să întâmpine pe Rebeca, tot aşa Domnul nostru ne va întâmpina în văzduh.
Peste noi cade, încă, mahrama mormântului, dar la vremea hotărâtă vom trece dincolo de văl ... şi vom fi totdeauna acasă la Domnul.

                   « Ce bucurie va fi când
                      Faţă-n faţă-L vom vedea,
                      Pe Domnul care pentru noi
                      A gusta şi-a-nvins moartea. »

Fie peste noi bunăvoinţa Domnului Dumnezeulzu nostru!” ( Ps. 90 :17)
AMIN !

sâmbătă, 22 ianuarie 2011

Îtărind suflete

  “…Întărind sufletele ucenicilor. El îi îndemna să stăruie în credinţă, şi spunea că în Împărăţia lui Dumnezeu trebuie să intrăm prin multe necazuri.” (F.A 14:22).

Suferinţa este o durere fizică sau morală, necesară copiilor lui Dumnezeu, tuturor celor care se silesc în fiecare zi să urce tot mai sus pe treptele desăvârşirii.
Căpetenia mântuirii noastre, Domnul Isus Cristos, a fost făcut desăvârşit prin suferinţe, iar ucenicul nu este mai mare ca Maestrul său.

Ap. Pavel a avut un singur scop în viaţă, « ...alerg spre ţintă, pentru premiul chemării cereşti a lui Dumnezeu, în Cristos Isus. » (Filipeni 3 :14).
După ce se justifică Filipenilor cine este şi cine a fost mai înainte, Pavel le scrie care este lupta sa.
« Dar lucrurile care pentru mine erau câştiguri le-am socotit ca o pierdere, din pricina lui Cristos. Ba încă şi acum privesc toate aceste lucruri ca o pierdere, faţă de preţul nespus de mare al cunoaşterii lui Cristos Isus, Domnul meu. Pentru El am pierdut toate şi le socotesc ca un gunoi, ca să câştig pe Cristos, şi să fiu găsit în El, nu având o neprihănire a mea, pe care mi-o dă Legea, ci aceea care se capătă prin credinţa în Cristos, neprihănirea pe care o dă Dumnezeu, prin credinţă. Şi să-L cunosc pe El şi puterea învierii Lui şi părtăşia suferinţelor Lui şi să mă fac asemenea cu moartea Lui ; ca să ajung cu orice chip, dacă voi putea , la învierea din morţi. » Filipeni 3 :7-10).
Pentru a ajunge să îndeplinească aceste lucruri, ap. Pavel a suferit foarte mult.
În 2Cor. Cap.11 începând cu v 23 până la 27, aminteşte câteva din marile lui suferinţe. Pe lângă toate acestea citim că, în fiecare zi  îl apăsa grija pentru toate Bisericile. Incredibil, dar adevărat.

Copiii lui Dumnezeu trebuie să fie adevăraţi soldaţi pe câmpul de bătaie. Lupta se dă pe două fronturi. Atât în interior, cât şi în exterior. În interior presiunea cărnii păcătoase de care se foloseşte satan, iar din afară vin influienţele seducătoare ale lumii. Lupta este pe viaţă şi moarte şi, de multe ori, împing suferinţele noastre până la extrem.
Suferinţele vin adeseori chiar de la membri propriei noastre familii, atât pământeşti, cât şi spirituală. Ele rup legături care s-au fortificat în ani de zile.

Fiind conştient de necesitatea suferinţelor, Pavel întăreşte pe creştinii din Roma, spunându-le : « Ba mai mult, ne bucurăm chiar şi în necazurile noastre ; căci ştim că necazul aduce răbdare, răbdarea aduce biruinţă în încercare, iar biruinţa aceasta aduce nădejdea. » ( Rom. 5 :3,4).
Apostolul a apreciat, ca nimeni altul, calea care duce la cer, faptul că viaţa cuiva, oricât ar ţine, nu este decât un moment în comparaţie cu eternitatea.
De aceea, pentru încurajarea urmaşilor lui Isus şi întărirea lor sufletească, el a scris că, « ...în Împărăţia lui Dumnezeu trebuie să intrăm prin multe suferinţe. »
            « Vreau lângă Dumnezeu să fiu mereu,
              Oricât ar fi de greu necazul meu.
              Oricât aş suferi, cântarea mea va fi :
              Vreau lângă Dumnezeu să fiu mereu.
AMIN !

miercuri, 19 ianuarie 2011

Cuvinte pentru Iubitul meu

Cuvinte pline de iubire
În inimă îmi clocotesc,
Lucrarea mea de mulţunire
E pentru Regele ceresc.

De mi-ar fi limba iscusită,
Să pot cânta desăvârşit,
Cu harfa dragostelor mele
L-aş lăuda la infinit.

Iubitul meu e armomia
A tot ce am mai drag şi sfânt,
Întruchipează frumuseţea
Ce nu există pe pământ.

Are pe buze stropi de har,
Veşmintele înmiresmate,
Toiagu-mpărăţiei Sale
Este toiagul de dreptate.

El singur se luptă pe front
Sfidând o forţă colosală,
Şi ca un prinţ înaintează
Către victoria finală.

E Generalul echipat
Cu platoşa neprihănirii,
Este războinicul viteaz,
Reformatorul omenirii.

Pe El l-a uns divinul Tată
Cu undelemnul bucuriei,
Să fie Împăratul slavei
În infinitul veşniciei.

Cu hainele ţesute-n aur
Şi cu sfinţenie-nbrăcată,
Cu El pe Tron va sta Mireasa,
Comoara Lui răscumpărată.

Acesta e Iubitul meu !
Veniţi şi voi să-L adoraţi,
El nu s-a ruşinat de nimeni
Să ne numească pe toţi fraţi.

Fiul lui Dumnezeu

Despre Fiul lui Dumnezeu s-au spus oceane de cuvinte. A fost înălţat în slavă de către unii şi stigmatizat de către ignoranţi. Dar El rămâne cel mai sublim ideal de perfecţiune, care a existat o vreme pe pământul nostru.

Sunt îndemnat mereu să scriu despre Fiul lui Dumnezeu, să înot în oceanul de cuvinte care descriu pe Mântuitor. Cum să nu scriu despre « omul durerilor », care «  suferinţele noastre le-a purtat şi durerile noastre le-a luat asupra Lui ».
Sunt impresionat profund de personalitatea lui Isus din Nazaret, care este unică.
Înţelepciunea şi blândeţea Lui, dragostea şi calda Lui compasiune pentru cei năpăstuiţi, stăpânirea de Sine şi întregul Său comportament uman, stârneşte admiraţia tuturor celor care se apleacă să-i cunoască viaţa.
Moartea Sa eroică pe Golgota, precum şi învierea Lui, sunt argumente esenţiale pentru a ne da seama despre această personalitate.
El este sensul vieţii noastre, speranţa solidă şi sigură că omul poate ajunge să trăiască veşnic.

Oricât ar stigmatiza unii pe Isus, nu pot nega faptul că El a existat ca fiinţă umană. Lipsindu-le credinţa nu-i pot înţelege originea cerească.
Acceptă că a fost un om, că a avut calităţi excepţionale. Acceptă că a fost răstignit şi a murit, dar îi neagă învierea, argumentând că materia nu poate învia.
Mărturiile ucenicilor care l-au văzut după înviere sunt puse pe seama halucinaţiei.
Cu toate acestea unii au făcut din Isus operă de ştiinţă, studiindu-L din punct de vedere biologic.
Mulţi îl critică pentru faptul că, om fiind, a avrut să se facă Dumnezeu.
Mult mai puţini sunt cei ce văd în El pe Fiul lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii. Nu este nimic mai înălţător decât să ai pe Isus,  Prietenul tău.
Este un har minunat pe care îl avem din partea lui Dumnezeu, faptul că ne-a dat Cuvântul scris – Biblia – care ne-a revelat Cuvântul viu, pe Isus Cristos.
Apreciem acest hatâr care ni s-a făcut, precum şi frumoasa moşioară ce ne este făgăduită.

În rugăciunea Sa către Tatăl, Domnul Isus a spus : 
« Sfinţeşte-i prin adevărul Tău : Cuvântul tău este adevărul. » (Ioan 17:17).
Cuvântul lui Dumnezeu este uleiul auriu care a picurat în candelele inimilor, şi a risipit din calea noastră norii negrii ai ignoranţei.
Ca o oază într-un pustiu, ca un far în mijlocul mării învolburate, şi ca o stâncă de care se sparg talazuri, aşa este Cuvântul lui Dumnezeu, mereu viu, mereu dătător de viaţă.
El se înalţă maiestuos deasupra patimilor omeneşti,deasupra priceperii corifeilor care îl transformă în tot felul de religii.

Aşadar, voi nu mai sunteţi nici străini, nici oaspeţi ai casei, ci sunteţi împreună cetăţeni cu sfinţii, oameni din casa lui Dumnezeu, fiind zidiţi pe temelia apostolilor şi proorocilor, piatra din capul unghiului fiind Isus Cristos. În El toată clădirea, bine închegată, creşte ca să fie un Templu sfânt în Domnul.”(Efes. 2:19,20,21).
Clădirea este zidită pe stâncă, iar stânca nu este Petru, ci este Fiul Dumnezeului Celui Viu; fiecare piatră din acest edificiu, de un perfect echilibru, are parte de viaţa Stâncii.

În ep. Către Evrei cap. 3 v 1, suntem îndemnaţi să ne aţintim privirile la Apostolul şi Marele preot al măeturisirii noastre.
« Ştim că Fiul lui Dumnezeu a venit şi ne-a dat pricepere să cunoaştem pe Cel ce este adevărat. Şi noi suntem în Cel ce este adevărat, adică în Isus Cristos, Fiul Lui. El este Dumnezeul adevărat şi viaţa veşnică. »(1Ioan 5 :20).
Uitându-ne la itinerarul pământesc al Domnului nostru, îL vedem făcând atâta bine, vindecând o mulţime de bolnavi, deschizând ochii orbilor şi urechile surzilor, hrănind pe cei înfometaţi, mângâind pe văduve.
În toate lucrurile a fost expresia Tatălui Său, pe care ni l-a revelat în cea mai sublimă măreţie şi splendoare. « ...oglindirea slavei Lui şi întipărirea Fiinţei Lui » (Evrei 1 :3).
Apoi, peGolgota, şi-a dat viaţa ca preţ de răscumpărare pentru toţi.
« S-a dat pe Sine însuşi, ca preţ de răscumpărare pentru toţi : faptul acesta trebuia adeverit la vremea cuvenită. » (1Tim.2 :6).
Va veni o vreme când Fiul lui Dumnezeu va fi căutat cu nostalgie de către o lume care niciodată nu a cunoscut pacea şi bucuria, niciodată n-au gustat cât de bun este Domnul şi niciodată n-au vrut să creadă că Dumnezeu atât de mult a iubit lumea, că a dat pe Fiul Său la moarte, murind El, Cel drept pentru cei nedrepţi, împăcându-ne cu El
Mulţimi, din toate rasele pământului, vor învia şi vor adora pe Acela care, prin sacrificiul Său, a transformat moartea în somn, făcând posibilă trezirea la viaţă.
Isus va fi atunci în inima tuturor celor ce vor crede în jertfa Sa.
Îl vor adora ca Răscumpărător şi-l vor respecta ca Judecător care, împreună cu Mireasa Sa, va judeca lumea după dreptate.
Lăudat să fie Dumnezeu « căci a binevoit să ne descopere taina voiei Sale, după planul pe care-l alcătui-se în Sine însuşi. » (Efes. 1 :9).

luni, 17 ianuarie 2011

Pe marea de sticlă


Pe marea de sticlă a vremilor noastre
Plutim prin credinţă spre alte meleaguri,
Şi trecem prin marea cu valuri albastre,
Spre noi orizonturi, spre noi idealuri.

E marea de foc şi e marea de sticlă,
Oştiri de piraţi dau atac fără veste,
Dar cârma-i la Domnul şi nu avem frică
De trupe infame cu gânduri funeste.

Purtăm cu noi steagul, făcliile-aprinse,
Urcăm munţii slavei cu paşi cutezători,
Îl adorăm pe Rege cu nostalgii nestinse,
Păstrând vie credinţa că vom fi-nvingători.

Încă puţin şi războiul i-a sfârşit,
Se aude-n văzduh ecoul schimbării.
Nu vor mai fi arme şi niciun conflict,
Ci doar armonie şi liniştea mării.

La ţărmul veşniciei apar corăbierii,
Talazurile mării ne-au vlăguit cumplit,
Dar vine dimineaţa la praznicu-nvierii,
Limanul fericirii spre care am vâslit.

Primejdia lăcomiei

Folosesc în acest articol titlul: “Primejdia lăcomiei”şi nu păcatul lăcomiei, deşi   cred că toţi care suntem în armonie cu Biblia am învăţat că lăcomia este un păcat. « …niciun lacom de avere, care este un închinător la idoli, n-are parte de moştenire în Îpărăţia lui Cristos şi a lui Dumnezeu. » (Efeseni 5 :5).
 Lăcomia murdăreşte intelectul omului. Domnul a zis : « Ce iese din om, aceea spurcă pe om. Căci dinlăuntru, din inima oamenilor, ies gândurile rele, preacurviile, curviile, uciderile, furtişagurile, lăcomiile, vicleşugurile, înşălăciunile, faptele de ruşine, ochil rău, hula, trufia, nebunia. Toate aceste lucruri rele ies dinlăuntru, şi spurcă pe om. » (Marcu 7:20-23).


Lăcomia este o poftă exagerată pentru orice lucru. O dorinţă necumpătată pentru a câştiga avere. Este un lucru dezonorant în viaţa unui creştin.


Câteva texte din VT care vorbesc despre lăcomie:
Exod 18 :21 ; Iov 20 :20, 21 ; Prov. 1 :19 ; 28 :16 ; Isaia 57 :17.
Lăcomia este ceva detestabil în ochii lui Dumnezeu.
Referiri la acest păcat găsim şi în NT : Efes. 5 :3,5 ; Luca 12 :15 ; Tit 1 :7 ; 1Tes. 2 :5 ; 2Petru 2 :14.


Să reflectăm puţin la pilda bogatului căruia i-a rodit ţarina. O găsim relatată în Luca cap. 12, începând cu v 13.
« Unul din mulţime a zis lui Isus : « Învăţătorule spune fratelui meu să împartă cu mine moştenirea noastră. » « Omule », i-a răspuns Isus, « cine M-a pus pe Mine judecător sau împărţitor peste voi ? » Apoi le-a zis : « Vedeţi şi păziţi-vă de orice fel de lăcomie de bani ; căci viaţa cuiva nu stă în belşugul avuţiei lui. » «  Tot aşa este şi cu cel ce îşi adună comori pentru el şi nu se îmbogăţeşte faţă de Dumnezeu. »


În dorinţa de a ilustra cât mai concludent acest viciu al omenirii, vreau să merg până la Avram care s-a întors din Egipt la Betel, împreună cu nepotul său Lot. La Betel se afla cortul său la început.
Biblia ne spune, că la altarul pe care îl făcuse mai înainte, Avram a chemat Numele Domnului.
Citim că în Egipt, Avram s-a îmbogăţit foarte mult, la fel şi nepotul său Lot. Deşi pământul Canaanului era fertil, turmele de oi şi cirezile de vite erau prea multe şi nu mai puteau locui împreună.
Adesea păstorii se certau. 
Este deosebit de sugestiv felul în care Avram a potolit această ceartă.
În loc să lase ca cearta dintre păstori să crească, lucru ce putea dăuna şi relaţiei sale cu Lot, el a preferat mai bine despărţărea.
N-a ales cel dintâi încotro să plece, deşi era întemeiat dreptul acesta pe faptul că Dumnezeu i-a promis lui toată ţara, şi nu nepotului său Lot. 
La fel, Avram era mai bătrân şi ar fi avut prioritate. Dar el nu a fost un egoist şi un lacom. Avea credinţă puternică în Dumnezeu, că toate le va face spre folosul său şi îi va da ţara seminţei lui, aşa cum a promis.
Această atitudine a lui Avram a fost o binecuvîntare pentru el.
« Binecuvântarea Domnului îmbogăţeşte, şi El nu lasă să fie urmată de niciun necaz. » (Prov. 10 :22).


În Egipt, Lot a prins gustul luxului, şi când s-a ivit oportunitatea alegerii, a ales valea Iordanului care semăna cu pământul roditor al Egiptului. Poate că în lăcomia lui a vrut să-l întreacă pe Avram cu averea. Şi-a întins corturile până la Sodoma, o cetete aşezată în câmpia Sidimului, care a devenit simbolul stricăciunii. Valea Sidimului se mai numea şi valea demonilor.
Privită din punc de vedere lumesc, alegerea pe care a făcut-o Lot pare înţeleaptă, dar ea a fost neînţeleaptă din punc de vedere dumnezeesc.
Nu putem spune că Lot a fost un om rău, căruia să-I fi plăcut nelegiuirea Sodomei şi pe acest considerent să fi făcut alegera.
Dimpotrivă, scripturile ne vorbesc despre « neprihănitul Lot », cum el îşi « chinuia sufletul » în mijlocul sodomiţilor stricaţi.


Nu putem fi siguri, dar se pare că mintea lui lumească, lăcomia de a avea cât mai multă avere, probabil ca să placă femeii şi fetelor sale, l-a făcut să aleagă fără nici un scrupul.
În Avram şi Lot sunt reprezentate două clase de creştini.
Creştini cu mintea naturală, ca Lot şi creştini cu mintea spirituală, ca Avram.
Despărţirea dintre ei n-a fost aparenta ceartă dintre păstori. Această ceartă putând fi aplanată uşor. Pentru Avram această ceartă a fost o minunată ocazie de a arăta puterea credinţei şi nivelul moralităţii sale înalte la care credinţa ridică pe credincios.
Pentru Lot a fost ocazia de a-şi arăta viaţa lumească a inimii sale.
Nu cearta a produs viaţa lumească în Lot şi nici credinţa în Avram. Cearta doar a scos la iveală ceeace aveau fiecare în inimă.


Lot a umblat prin vedere şi lăcomia inimii sale l-a făcut să aleagă.
Avram a umblat prin credinţă şi n-a permis inimii sale să aleagă. Pentru el a ales Dumnezeu.
Lui Lot îi lipsea credinţa. El niciodată nu a umblat cu Dumnezeu, ci doar cu unchiul său Avram.


Trăirea frăţească ne arată că într-o adunare sunt atât caractere Avram, cât şi caractere Lot. Toţi ne ospătăm din belşug la mesele noastre de dragoste. Toţi credem că suntem bogaţi, din punct de vedere spiritual. Dar această bogăţie întrebuinţată fără înţelepciune poate fi un factor de despărţire.
Despărţirea dintre Avram şi Lot a avut la bază o motivaţie materială. 
Despărţirile dintre fraţi au o motivaţie spirituală şi sunt foarte dureroase.
Darurile pe care Dumnezeu ni le-a dat, nu le-a dat cu scopul ca ele să producă despărţiri, ci le-a dat ca prin ele să ajungem toţi la unirea credinţei şi a cunoştinţei, la starea de om mare, la statura plinătăţii lui Cristos.
Atunci când darurile nu sunt întrebuinţate conform Înţelepciunii de sus, ele pot fi motive de ceartă. Noi nu avem niciun lucru pe care să nu-l fi primit, şi dacă l-am primit de ce ne lăudăm ca şi cum ar fi proprietatea noastră.
Suntem lacomi să ne poziţionăm mai sus ca alţii.
Legile lăcomiei sunt foarte perfide. Acţionează în toate domeniile.


Lot a văzut şi a ales. Avram a crezut şi a lăsat să aleagă Dumnezeu pentru el.


Psalmistul ne informează despre singura formă de lăcomie plăcută lui Dumnezeu. El spunea : « ...sunt lacom după poruncile Tale. »(Ps. 119 :131).
Domnul Dumnezeu să ne ajute a fi mulţumiţi cu starea în care El ne-a aşezat.
AMIN !

luni, 3 ianuarie 2011

Iubire Frăţească


Să ne iubim unii pe alţii,
Aşa cum Domnul ne-a iubit,
Prin răzvrătirile vieţii
Să ne iubim necontenut.

Căci Domnul nostru din iubire
A mers la moarte, ca un miel,
Lăsându-ne exemplul nobil,
Să ne jertfim şi noi ca El.

Că nu-i virtute mai frumoasă,
Nici dragoste nu-i mai presus,
Decât să-ţi cheltuieşti viaţa
Pe-altarul Domnului Isus.

În noaptea cinei de pe urmă,
Isus a spus nişte cuvinte:
"Mă rog ca toţi să fie una,
Aşa cum suntem Noi, Părinte".

Cât de plăcut şi dulce este
Să fim toţi fraţii în unire,
Dar pentru-această armonie
Este nevoie de iubire.

Ca şi un mir de mare preţ,
Aşa e dragostea frăţească,
Este ca roua de pe munţi
Ce face totul să rodească.

De spunem că iubim pe Domnul,
Iar fraţii noştri-i ocolim,
Să ştiţi că ne înşelăm singuri,
Noi nici pe Domnul nu-L iubim.

Spre piscurile frumuseţii,
Doar înfrăţiţi facem progres,
Numai aşa ne va fi lupta
Încununată de succes.

Să apărăm stindardul sfânt
Ca luptători adevăraţi;
"Trecem din moarte la viaţă,
Numai dacă iubim pe fraţi".

Cu Regele nostru în frunte
Să fim un tot armonios,
Ca cei din jur să poată spune,
Că suntem fraţii lui Cristos.

Cartea aceasta a Legii să nu se depărteze de tine!

Cartea aceasta a Legii să nu se depărteze de tine!
Iosua 1:8