luni, 15 ianuarie 2018

Smerenia - înțelepciune cerească

    Și toți în legăturile voastre, să fiți împodobiți cu smerenie.

Adevărata smerenie se găsește acolo unde Domnul este urmat pe calea lepădării de sine. În lumea rea și rece în care trăim (doar vremelnic) lecția despre smerenie trebuie să o învățăm în fiecare zi. Lipsa acestui exercițiu lasă loc aroganței firești. Opusul smereniei este mândria și îngâmfarea. Mândria este cauza multor suferințe. Dacă vorbim de mândrie spirituală, vorbim de un defect al creștinului. Cei atinși de acest flagel, în conversațiile cu alții sunt convinși că sunt singurii care au dreptate, care gândesc corect, ignorând părerile altora. Mândria înseamnă îndumnezeirea EULUI. Acest lucru nu este lipsă de inteligență, ci lipsă de înțelepciune și smerenie.
Mândria este un păcat pe care îl avem în chipul nostru firesc, însă smerenia o învățăm de la Domnul. El a fost Singurul blând și smerit cu inima. De când am devenit părtași ai firii noi, prin Harul lui Dumnezeu, avem capacitatea să învățăm de la Isus și să-I copiem această însușire.
La Isus smerenia a fost duhul întregii Lui vieți. Creștinul smerit nu caută folosul său, ci privește chiar pe cel mai slab frate mai presus de el însuși. El are acest comportament pentru că vede în fiecare frate pe Domnul.
Ce fericiți am fi dacă tot timpul existenței noastre am fi îmbrăcați cu smerenie, dar de multe ori vânturile unor pasiuni smulg de pe noi mantaua smereniei și iese la iveală trufia, aroganța etc. Ap. Petru ne îndeamnă să ne împodobim cu smerenie pentru că numai pe cei îmbrăcați cu această haină îi va înălța Dumnezeu.
Așadar, să nu ne lăsăm antrenați în discuții contradictorii, dacă suntem criticați să nu ne îndreptățim prin combativitate. Acest lucru ar fi un semn de mândrie și nu de smerenie.
Chiar dacă uneori ar trebui să suferim pe nedrept să nu dezbrăcăm haina smereniei, căci toate lucrurile lucrează spre binele celor care iubesc pe Domnul.
Nu peste mult întristarea noastră se va preface în bucurie!


Amin.

luni, 25 decembrie 2017

                Nașterea Domnului

Lumea catolică, ortodoxă și nu numai, sărbătorește astăzi (25dec) ”crăciunul”. Foarte puțini spun că sărbătoresc Nașterea Domnului Isus. Generațiile tinere nu știu ori nu vor să știe că, demult într-un miez de noapte s-a auzit pe câmpia Betlehemului cântarea îngerilor: ”Slavă lui Dumnezeu în locurile prea înalte și pace pe pământ între oamenii plăcuți lui.”
Aceasta era o cântare de mărire din cer și colinele Iudeii răsunară în aceea noapte de aceste glasuri plăcute, care aduceau vestea de pace, prevestind pământului, că în milenara lui existență are loc cel mai mare eveniment. Cohortele oștilor cerești s-au unit cu îngerul care a adus păstorilor din câmpia Betlehemului mesajul ceresc: ”Nu vă temeți că vă aduc o veste bună care va fi o mare bucurie pentru tot norodul: astăzi în cetatea lui David vi s-a născut un Mântuitor care este Cristos Domnul.”(Luca 2:10,11). Acesta a fost mesajul îngerilor. Nu data din an când a avut loc nașterea este cea mai importantă, ci mesajul. Pentru noi oricând este vremea prielnică de a spune acest mesaj.
Data de 25 dec. nu este o dată reală pentru nașterea lui Isus. Moartea Domnului la 33 ani și jumătate care a avut loc prămăvara (luna Nissan), argumentează acest lucru. Dar Cel pe care Îl iubim atât de mult, a cărui naștere, moarte și înviere înseamnă atât de mult pentru familia umană, merită să fie sărbătorit nu numai într-o zi, ci în fiecare zi de către toți aceia care apreciază importanța lucrării Sale pentru rasa noastră.
Domnul Isus nu ne-a comunicat dorința de a serba nașterea Sa. Așa că rămâne la latitudinea noastră dacă să facem acest lucru, sau nu și când să facem. Avem, însă, responsabilitatea de a împărți drept Cuvântul adevărului.

În Dicționarul Clintock și Strong citim: ”Sărbătoarea crăciunului nu este prescrisă de Dumnezeu și nici nu își are originea în NT. Nimic din NT și nici din alte surse nu ne permit să stabilim cu certitudine ziua nașterii Domnului. De asemenea, Enciclopedia Americană ne informează: ”Motivul pentru care sărbătoarea nașterii se ține pe 25 dec. este destul de obscur, dar se crede, în general, că această zi a fost aleasă ca să coincidă cu sărbătorile păgâne care se țineau în jurul solstițiului de iarnă, când zilele încep să crească, pentru a celebra renașterea soarelui. Saturnaliile romane (sărbători care îl celebrau pe saturn – zeul sgriculturii și forța reânoită a soarelui), se țineau tot în această perioadă.
Pe noi, însă, ne interesează mesajul. El a răsunat  de-a lungul veacurilor până a ajuns la noi. Mesajul ne uimește tot mai mult pe măsură ce îi putem pătrunde proporțiile și frumusețile. Este o veste bună nu numai pentru cei, relativ puțini, care au astăzi urechi de auzit, ci la timpul hotărât de Dumnezeu el va fi o mare bucurie pentru ”tot norodul”, pentru toți oamenii de pretutindeni.

Cântarea intonată de către înger împreună cu oștile cerești ”Slavă lui Dumnezeu în locurile pre înalte și pace pe pământ între oamenii plăcuți Lui” nu s-a împlinit nici atunci, la nașterea Domnului, nici de atunci încoace. Aceasta a fost o profeție ce se va împlini mai târziu, la sfârșitul celor o mie ani când familia umană va fi tămăduită de urmările păcatului. Atunci, ”Slavă în locurile înalte și pace pe pământ între oamenii plăcuți Lui” va fi strigătul de bucurie a unei rase răscumpărată și readusă la căminul părintesc.


Amin.

luni, 4 decembrie 2017

La mormantul fratelui Petrica Bumb

         S-a mai dus un frate drag
        Ce lupta pe baricade,
        S-a mai prabuşit un steag
        In tranşeele duşmane.

        Monstrul crud l-a chinuit
        Cu perfidă dibacie;
        Boldul moţii l-a grăbit
        Sa ajungă-n veşnicie.

        Răpeşti moarte dintre noi
        Ce-i de preţ pe-acest pământ,
        Chiar pe cei mai bravi eroi
        Ii conduci către mormânt.
      
        Pe prietenii lui dragi
        I-a lăsat acum orfani
        Ne-amintim cum ne-a vorbit
        Din Scripturi atâţea ani.

        Nu vom uita altruimul
        Ce l-a caracterizat,
        Vom fi sinceri în credinţă
        Cum mereu ne-a îdemnat.

        Aşteptăm să ne-ntâlnim
        Intr-o sfântă dimineaţă,
        Când din somn ne vom trezi
        La o veşnică viaţă.

     

      

miercuri, 29 noiembrie 2017

Reflecţii nocturne

Când privesc bolta cu stele, Universul Tău măreţ
Mă întreb: ce este omul de i-ai dat atâta preţ;
L-ai creat cu măiestrie, în adâncuri l-ai ţesut,
I-ai dat gândul veşniciei încă de la început.

Când era în nefiinţă, doar o fărâmă abstractă,
I-ai scris cartea existenţei cu ştiinţa Ta exactă,
Iar grădina ce-ai sădit-o în Eden, spre răsărit
Ai făcut-o locuinţă pentru omul întocmit.

I-ai dat legile Divine ca pe un legământ sfânt,
Ocrotind suflarea vie pusă-n vasul de pământ,
Deşi era chipul Tău, cu putere investit,
S-a unit cu Lucifer – heruvimul travestit.

Călcând legile dreptăţii şi sfidându-ţi sfatul Tău
A ajuns victima morţii şi părerilor de rău.
Dreptatea l-a condamnat şi aspru l-a pedepsit,
Din „Grădina desfătării” a ajuns dezmoştenit.

O, sărmana creatură, căzută într-o extremă
Fără nădejde la viaţă, dar iubirea Lui supremă
I-a mai dăruit o şansă, prin Isus crucificat,
Să-şi câştige demnitatea suprimată de păcat.
………………………………………………

Noi îţi mulţumim Părinte pentru daru-ţi minunat,
Pentru Omul Împăcării care ne-a răscumpărat
Şi ne-a dăruit odihnă într-o lume răzvrătită,
Biciuită de necazuri şi de demoni pervertită.

Doamne dă-ne-nţelepciune să-ţi mărturisim iubirea,
Să răspândim vestea bună ce oferă mântuirea;
 Iar cei care se predau Celui pe care-L iubeşti
Vor primi ca dar viaţa din izvoarele cereşti!
   





sâmbătă, 25 noiembrie 2017



            Baza caracterului

Ţinta poruncii este dragostea, care vine dintr-o inimă curată, dintru-n cuget bun şi dintr-o credinţă neprefăcută.”(1Tim. 1:5)

Reflecţii pe marginea unui articol publicat în revista „Studii în Scripturi-1934.

Omul este o fiinţă cugetătoare. Are o mare însămnătate ceeace gândim sau cugetăm. Orice lucru a luat fiinţă dintr-o cugetare. Cugetele sunt seminţele care semănate se dezvoltă.
În acest sens fiecare om se aseamănă cu un agricultor. Semănarea de cugete pe care le plantăm în pământul vieţii noastre, apoi îngrijirea acestei semănături dezvoltă caracterul. La fel ca în grădină, planta care răsare are nevoie de mâna grădinarului, care o curăţeşte, o udă şi smulge buruienile din jurul ei ca să se dezvolte. La fel se întâmplă şi în viaţa de credinţă.
Un astfel de credincios îşi cultivă un caracter iubitor, răbdător şi plin de respect faţă de Dumnezeu.
După cum elementele nutritive din pământ fac să crească sămânţa, tot aşa cugetele noastre se transformă în vorbe şi fapte, arătând valoarea caracterului.
Grădinarul trebuie să fie atent la un aspect. Unele plante pot creşte mari şi frumoase, dar nu vor produce niciodată rodul dorit. Acest lucru se poate întâmpla din cauză că sămânţa a fost amestecată cu elemente străine, ori că, în lucrarea lui, grădinarul s-a lăsat influienţat de metode, idei şi obiceiuri ale altor oameni.
Dacă lucrările pământului din inima noastră le facem conform instrucţiunilor pe care ni le-a dat „Specialistul,” atunci vom reuşi. Trebuie să fim într-o relaţie sfântă cu Stăpânul care ne-a întocmit şi a pus în inima noastră gândul veşniciei.

Începutul dezvoltării caracterului prin asemănare cu plantarea unei seminţe în pământ este o comparaţie a dezvoltării cugetelor în vasul nostru de pământ.
Să ne îndreptăm mereu cugetele spre Creator, spre bunătatea Lui, spre jertfa lui Isus care ne-a adus împăcarea.
Faptul că sămânţa este un simbol al gândurilor sau cugetelor pe care le semănăm în inimă, o afirmă ap. Pavel în ep. către Galateni 6v7: „…ce seamănă omul aceea va şi secera.”
Gândurile noastre, sămânţa pe care o semănăm în inima, nu totdeauna corespunde gândurilor lui Dumnezeu. Prof. Isaia ne spune: „Căci gândurile Mele nu sunt gândurile voastre şi căile voastre nu sunt căile Mele.”(Is.55:8). Noi avem de dus o luptă continuă pentru a ne armoniza gândurile noastre cu gândurile lui Dumnezeu.
În aceasta constă deosebirea dintre Biblie, unde sunt gândurile lui Dumnezeu întrupate în litere, şi orice alte carţi în care se găsesc gândurile oamenilor.
La sfârşit, toate faptele se vor aduna laolaltă şi atunci se va vedea cum am trăit, cum am gândit, cum ne-am petrecut timpul etc.
Va veni timpul secerişului. Oare ce vom secera? Ce am semănat!
Astăzi trebuie să ne cugetăm bine pentru ce facem un lucru sau altul, pentru ce mergem într-o parte sau alta, ce semănăm. Dacă vom cugeta mereu la viaţa lui Isus, ne vom sili să mergem în urmele Lui. Dacă vom cugeta rău despre fraţi ori despre înaintaşii noştri şi-i vom vorbi de rău, răpindu-le numele bun, vom secera paie de mirişte. Totul depinde de cugetele noastre. Dacă semănăm în pământul inimii sămânţă rea şi aşteptăm roade bune, ne înşelăm singuri.
Cum cugetă omul în inima lui aşa este el.
Să cugetăm la lucruri plăcute, la făgăduinţele lui Dumnezeu şi vom avea parte de ele.

Amin.






vineri, 3 noiembrie 2017



          Dragostea şi frica

În dragoste nu este frică; ci dragostea desăvârşită izgoneşte frica…”(1 Ioan 4:18).

Dragostea de Dumnezeu şi frica de Dumnezeu sunt două lucruri deosebite. Când Creatorul a pedepsit păcatul săvârşit în Eden, în om s-a născut frica. Satan a plantat în inima omului o frică teribilă de Cel Atotputernic. Astfel omenirea a fost împinsă într-o permanentă stare de frică. Satan a prezentat în mod fals Caracterul lui Dumnezeu şi Planul Său. Din cauza acestor învăţături demonice, începând de la marginea Edenului până astăzi, lumea este obsedată de frică. Frică de un Dumnezeu care, după bunul Lui plac îşi va arde creatura, pe cei care au săvârşit păcat, o veşnicie într-un cuptor cu foc nestins. Câtă ipocrizie din partea marelui adversar!

Sfintele Scripturi vorbesc de faptul că există o frică potrivită pe care o au copiii lui Dumnezeu. Această frică n-o putem înţelege numai după ce am intrat în familia Lui şi El ne-a primit în legământul Său. Crescând în fiecare zi în har şi cunoştinţă, începem să cunoaştem Caracterul lui Dumnezeu. Ni se descoperă Planul Său, Taina ascunsă: „Cristos în noi nădejdea slavei.”
Neprihănitul Iov spune: „Începutul înţelepciunii este frica de Domnul.”(Iov 28:28). Aceasta este o stare de veneraţie şi respect faţă de Creatorul nostru care, atât de mult a iubit lumea încât a dat la moarte pe Fiul Său, pentru ca oricine crede în El să nu piară , ci să aibă viaţă veşnică.

Pe măsură ce iubirea de Dumnezeu creşte în inima unui om, ea va izgoni din fiinţa lui frica însclăvitoare indusă de satan. Frica pe care noi trebuie să o părăsim, este frica de oameni. Dacă frica de Dumnezeu o înţelegem şi noi cum o înţeleg oamenii, este un semn că iubirea adevărată nu s-a consolidat în inima noastră.
În epistolele sale ap. Pavel aminteşte că şi el a avut destule temeri. Apostolul nu ne spune prin ce fel de temeri a trecut. Ştim că în exterior a avut mulţi duşmani, iar în interior o frică cu care se lupta în fiecare zi. Teama de a nu ajunge la ţintă şi a intra în odihna făgăduită, ar fi putut fi una dintre temeri. Acest lucru nu l-a descurajat ca să oprească lupta, nici măcar pentru un ceas, dimpotrivă, s-a aruncat în luptă cu şi mai mare zel, aşa încât la sfârşitul căii sale a putut spune:
M-am luptat lupta cea bună, mi-am isprăvit alergarea, am păzit credinţa. De acum mă aşteaptă cununa neprihănirii pe care mi-o va da în ziua aceea, Domnul, Judecătorul cel drept. Şi nu numai mie, ci şi tuturor celor vor fi iubit venirea Lui.”(2Tim. 4:7,8).
Frica pe care o avea apostolul este o frică potrivită pe care o putem avea fiecare din noi.
Un lucru este cert: Pavel nu avea frică şi spaimă de un Dumnezeu lipsit de iubire care, dacă nu va reuşi în luptă să-l ardă în foc. Frica noastră de Dumnezeu  trebuie să fie teama de a nu rupe relaţia cu El, temerea că încălcând adeseori principiile dreptăţii va trebui să suportăm consecinţele, teama de a nu vorbi drept despre Tatăl nostru ceresc  şi despre Fiul Său etc. Această frică nu este păcătoasă.
Este adevărat versetul din ep. lui Ioan că: „…dragostea desăvârşită izgoneşte frica.” Nu este vorba aici de frica potrivită. Dragostea desăvârşită izgoneşte „frica de oameni care este o cursă.”
Dacă cineva nu are frică de Dumnezeu, de la care vin toate darurile bune şi desăvârşite, se găseşte într-o mare primejdie. Pierzând frica de Dumnezeu, pierde respectul faţă de El, precum şi respectul faţă de Cuvâmtul Său.
Dumnezeu a spus prin profet: „Atunci şi cei ce se tem de Domnul au vorbit adesea unul cu altul; Domnul a luat aminte la lucrul acesta şi a ascultat; şi o carte de aducere aminte a fost scrisă înainte Lui, pentru cei ce se tem de Domnul şi cinstesc Numele Lui.”(Mal. 3:16).
A nu avea teamă de Dumnezeu este cea mai mare pierdere a oricărui om.
Ap. Petru ne îndeamnă: „De asemenea, dacă-L chemaţi pe Tatăl, care judecă fără părtinire, după lucrarea fiecăruia, purtaţi-vă cu teamă cât timp locuiţi ca străini.”(1Petr. 1:17).

Astăzi miliarde de oameni sunt prizonierii fricii, înlănţuiţi în ignoranţă şi superstiţie. Învăţătorii lor ipocriţi, care pretind dreptul divin, predau sofisteriile lui satan şi îi îndeamnă să le fie frică de Dumnezeu ca de un tiran care, în dorul Lui de răzbunare îi va trimite la chinuri veşnice.
Acest lucru este o blasfemie la adresa lui Dumnezeu.
Toţi cei care am gustat cât de bun este Domnul, al căror intelect a fost binecuvântat ca să înţelegem valorile cereşti, să-I mulţumim lui Dumnezeu că ne-a scos de sub puterea întunericului şi ne-a dăruit credinţă în Cuvântul şi făgăduinţele Sale.

Amin.

joi, 26 octombrie 2017



                     Via Adevărată

Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cine rămâne în Mine şi în cine rămân Eu aduce multă roadă …”(Ioan 15:5). 

Sintagma „Via Adevărată” dă de înţeles că există şi o vie falsă, „via pământului”, care este o imitaţie a viei adevărate şi despre care cartea Apocalipsei cap. 14 vorbeşte că, strugurii acestei vii vor fi recoltaţi şi aruncaţi în teascul mâniei lui Dumnezeu la vremea secerişului. „Secerişul este sfârşitul veacului.”(Mat. 13:39).
Afară de aceste două vii, Stăpânul ceresc a mai avut o vie, pe care a adus-o din Egipt. A trecut-o prin Marea Roşie şi a născut-o ca naţiune. A izgonit neamuri şi a sădit-o într-un pământ curăţat de pietre, punând acolo viţele cele mai alese. Dar ea, spre surprinderea Vierului, a făcut struguri sălbatici.
Via Domnului oştirilor – ne spune Isaia – este casa lui Israel şi bărbaţii lui Iuda sunt viţa pe care o iubea.”(Isa. 5:7). Domnul prin profetul Ieremia reproşează acestei vii: „Te sădisem o vie minunată şi de cel mai bun soi. Cum te-ai schimbat şi te-ai prefăcut într-o coardă de viţă sălbatică?”(Ier. 2:21).

Când Mesia a venit la poporul Său Israel, a vorbit în multe pilde despre vie, vier, viţă şi mlădiţe. Prin aceste pilde Mesia a vrut să le trezească conştiinţa, să-i facă să înţeleagă că Israel era via pe care o iubea Domnul, dar atunci când Fiul Vierului a venit la ei l-au omorât, atârnându-l pe lemn.
La timpul nostru, atât via adevărată plantată de Tatăl ceresc, cât şi via pământului sunt dezvoltate şi fiecare produc roade. Via adevărată produce roada Duhului. Via falsă produce şi ea roade, care nu toate sunt rele, dar toate sunt pământeşti.
Datorită acestor roade pe care le produce, via pământului este foarte apreciată de oameni. Dar, spune Isus: „Orice răsad, pe care nu l-a sădit Tatăl Meu cel ceresc, va fi smuls din rădăcină.”(Mat. 15:13).
Teascul mâniei lui Dumnezeu unde va fi aruncată via pământului este marele timp de strâmtorare. Coardele viei adevărate  nu sunt denominaţiuni, secte sau orice alte grupări, ci sunt indivizi care au în ei mustul viei, Spiritul Sfânt. Ei trebuie să rămână în viţă. Numai aşa pot produce roade adevărate. „…căci, despărţiţi de Mine, nu puteţi face nimic.”(Ioan 15:5).
Declaraţia Domnului că unde doi sau trei adunaţi în Numele Său şi pentru Numele Său El va fi cu ei, se poate înţelege că ei formează o parte din via adevărată, dacă mustul viei – Spiritul Sfânt – circulă prin toate cele două sau trei coarde. Nimic nu-l împiedică pe Domnul să lucreze şi cu un grup mic ca şi cu un grup mare, dacă inimile sunt oneste, pline de Spirit şi aducând roade.
Coardele care se cred dezvoltate şi care pretind că au crescut frumos, dar nu aduc roade plăcute, Vierul le taie. Iar pe cele care aduc rod le curăţă ca să aducă şi mai mult rod.
La fel se întâmplă şi cu noi. Dacă ne-am unit cu Domnul, vrem să aducem roade plăcute Tatălui nostru din cer. Dar pentru ca roadele noastre să fie multe, curate, bune şi valoroase trebuie să ne supunem Vierului, să suportăm curăţarea, mâna disciplinei, ba chiar şi sricteţea. Vierul înţelept ştie ce tratament să aplice. Pe unii îi dezbracă de averi pământeşti, pe alţii îi împiedică să-şi ducă la îndeplinire propriile planuri. Peste unii permite persecuţii şi defăimări, pentru ca mândria lor şi încrederea în forţele proprii să le fie anulate. Fiecărui credincios care este o mlădiţă din vie, El îi aplică cel mai adecvat tratament ca aceasta să aducă mult rod.
Roadele cerute de Domul se pot aduce numai prin tăgăduire de sine şi purtarea crucii.

La un moment dat Domnul afirmă către ucenici: „voi sunteţi curaţi acum…”, au fost curăţaţi de o coardă neroditoare, Iuda.
Nimeni care nu este în relaţie cu Cristos nu poate aduce roade plăcute, oricât s-ar strădui. Mulţi au crezut şi mulţi cred şi astăzi că, templele impunătoare, orfelinatele, diferite servicii şi ceremonii religioase plătite cu mulţi bani, ospicii etc,sunt roadele pe care le aşteaptă Domnul de la noi. Dacă ar fi aşa, atunci Domnul şi apostolii n-au adus nici un rod, pentru că ei n-au făcut astfel de lucruri. Pe de altă parte, sunt de apreciat toate eforturile oamenilor de a înfiinţa instituţii de binefacere, azile de bătrâni, orfelinate etc, dar Domnul ne spune să căutăm mai întâi Împărăţia şi dreptatea Sa, iar pe celelalte să nu le lăsăm nefăcute.
Unii creştini din convingere ori din nebăgare de seamă cred că activităţile în serviciul adevărului, distribuirea de literatură conţinând adevărul, discursuri, evanghelizări etc, reprezintă roadele cerute de Domnul. Toate aceste lucruri sunt bune şi necesare. Ele vor fi răsplătite de către Vier, dar rodul viţei este ceva mai nobil, mai valoros şi mai sublim.
Ap. Pavel ne spune că rodele viţei, plantată în vie, trebuie să fie roadele Spiritului Sfânt care sunt: iubirea, bucuria, pacea,îndelunga răbdare, bunăvoinţa, bunătatea, credincioşia, blândeţea, stăpânirea de sine. În producerea acestor roade, fiecare credincios este mânat de iubire – piatra de boltă a caracterului. Dacă cineva nu este mânat de iubire nu va aduce un rod plăcut, ci va fi – cum ne spune apostolul-  
O aramă sunătoare sau un chimval zingănitor.” „După roadele lor îi veţi cunoaşte” – zice Domnul.

Amin.

Cartea aceasta a Legii să nu se depărteze de tine!

Cartea aceasta a Legii să nu se depărteze de tine!
Iosua 1:8