Limba – instrumentul comunicării

„…dar limba nici un om n-o poate îmblânzi. Ea este un rău care nu se poate înfrâna, este plină de o otravă de moarte.” (Iac. 3:8).

Controlul asupra limbii este o problemă foarte grea pentru creştini. Oricâte eforturi facem pentru a ne feri „limba de rău şi buzele de cuvinte înşelătoare,” constatăm că uneori o scăpăm de sub control.

Suntem fiinţe imperfecte şi condiţiile în care ne desfăşurăm activitatea sunt tot imperfecte, de aceea este imposibil să ne înfrânăm limba, oricât de aspru ne comportăm cu trupul. În fiinţele noastre se luptă o „lege” contrară simţurilor noi ce se dezvoltă în vasul de pământ. Fiecare copil al lui Dumnezeu, constată din experienţa lui că, afirmaţiile prezbiterului Iacov sunt adevărate. „Limba este şi ea un foc, este o lume de nelegiuiri, un mădular care întinează tot trupul…” Cu limba ne exprimăm dragostea şi tandreţea, cu ea ne rugăm, cântăm, spunem versuri şi rostim discursuri, dar tot cu limba bârfim, calomniem, chiar blestemăm pe semenii noştri făcuţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.Un proverb popular zice: „Calomnia este arma răilor în mâna pigmeilor.”

Rezultă că limba poate fi un instrument al binelui, dar şi un instrument al răului, atât un organ care poate rosti binecuvântări, cât şi un organ care este înstare să blesteme. „Din cuibul gândurilor noastre zboară zilnic, fără oprire, stoluri de păsări albe şi negre.” Limba este „cureaua de transmisie” a acestor gânduri.

Înfrânarea limbii trebuie să fie o prioritate în viaţa unui creştin, dacă vrem ca omul vechi să nu ucidă făptura nouă. Evanghelia după Matei ne redau cuvintele lui Isus: „Vă spun că, în ziua judecăţii, oamenii vor da socoteală de orice cuvânt nefolositor pe care-l vor fi rostit. Căci din cuvintele tale vei fi scos fără vină, şi din cuvintele tale vei fi osândit.” (Mat. 12:36,37).

Limba nu poartă singură vina. „Din prisosul inimii vorbeşte gura.” „Căci dinăuntru, din inima oamenilor ies gândurile rele, precurviile, curviile, uciderile, furtişagurile, lăcomiile, vicleşugurile, înşelăciunile, faptele de ruşine, ochiul rău, hula, trufia, nebunia. Toate aceste lucruri ies din inimă şi spurcă pe om.” Limba este instrumentul care scoate la iveală tot ce „coace” inima în ascuns.

Limba nu trebuie să se lase totdeauna manevrată de către inimă. Inima este un organ primejdios şi foloseşte limba ca pe purtătorul ei de cuvânt. Dar dacă inima s-a debarasat de apele noroioase ale tradiţiilor şi deşertăciunii şi s-a umplut la Fântâna adevărului, atunci din prisosul ei vor izvorî apele vieţii. Cuvintele pe care le va rosti limba vor fi plăcute şi binecuvîntătoare pentru toţi oamenii. Aceste cuvinte vor rămâne totdeauna în hotarele unei raţiuni sănătoase, în hotarele dreptăţii şi în conformitate cu voinţa Divină.

Să zicem fiecare împreună cu David: „Doamne, deschide-mi buzele şi gura mea va vesti lauda Ta.”(Ps.51:15).

„Voi veghea asupra căilor mele, ca să nu păcătuiesc cu limba; îmi voi pune frâu gurii cât va sta cel rău înaintea mea.”(Ps. 39:1).

„Gura mea să vestească lauda Domnului şi orice făptură să binecuvânteze Numele Lui cel sfânt în veci de veci!”(Ps. 145:21).

Amin.

             Tableta XII

„Căci binele pe care vreau să-l fac, nu-l fac, ci răul, pe care nu vreau să-l fac, iată ce fac!” (Romani:7:19).

Fiecare creştin este un câmp viu de bătălie între bine şi rău, pentru supremaţie. Partea omului vechi din el are tendinţa spre păcat, iar partea spirituală (mintea nouă, voinţa nouă) are idei mai măreţe. Călătoreşte pe înălţimi sfinte, respiră aerul plăcut şi proaspăt al sferelor cereşti.

Voinţa nouă trebuie să câştige controlul asupra cărnii. Dacă voinţa veche nu este moartă, iar cea nouă nu este triumfătoare, atunci asistăm la moartea voinţei noi, ceea ce este un dezastru pentru creştin.

Conflictul acesta nu încetează nici într-o zi şi nu va înceta până vom depune trupul nostru în ţărână.

Apostolul Pavel spunea romanilor: „Şi dacă fac ce nu vreau să fac, nu mai sunt eu cel ce face lucrul acesta, ci păcatul care locuieşte în mine. Găsesc dar în mine legea aceasta: când vreau să fac binele, răul este lipit de mine. Fiindcă, după omul din lăuntru îmi place Legea lui Dumnezeu, dar văd în mădularele mele o altă lege, care se luptă împotriva legii primite de mintea mea şi mă ţine rob legii păcatului, care este în mădularele mele. O, Nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte?...”

Victoria pe acest câmp de luptă nu este posibilă prin puterea şi voinţa noastră, ci lăsând ca Duhul Sfânt să i-a conducerea.

Natura noastră carnală, fiind în totalitate coruptă, este înclinată mereu spre rău. Are mereu o putere de ne-voinţă să facă binele.

De îndată ce primim puterea de discernământ, să fugim la Isus. „Lui nu-i este ruşine să ne numească fraţi!” (Evr. 2:11). „El trăieşte pururi ca să mijlocească pentru noi.” (Evr. 7:25).

Să avem şi noi tăria de a spune împreună cu ap. Pavel: „Pot totul în Cristos care mă întăreşte!”

Amin.

Ecce Homo

Iată Omul!

A exclamat Pilat,

Judecaţi-L voi şi îL priviţi;

Nici un evreu nu e integru şi curat

Ca El,

De ce să-l răstigniţi?

Satana a strigat

Prin oameni răi:

“Răstigneşte-L, să fie răstignit!

Noi îi cunoaştem pe părinţii Săi,

Dar El

Pretinde că din ceruri a venit.”

“Eu nu găsesc

Un cap de acuzare,

Nici eu şi nici Irod nu-I găsim vină,

Cerinţa voastră ia forme bizare

Şi-I contestaţi originea Divină.”

Isus

Nu era idealul

Pentru acei care s-au răsculat,

De ar fi fost brutal şi folosea vulgarul,

Ar fi fost mai aproape

Să fie acceptat.

Azi lumea îL priveşte

Dorind şi aşteptând

S-aducă liniştea şi vremuri de apoi,

Dar se roagă la moaşte, deliberat uitând

De Cel care viaţa

Şi-a dat-o pentru noi.

Şi nici urmaşii Săi

Nu sunt lumii plăcuţi,

Ca şi Isus ei sunt consideraţi

Fără valoare şi fără virtuţi,

Adesea fiind marginalizaţi. 

          Reflecţii despre viaţa lui Isus

Despre viaţa lui Isus s-au scris oceane de cuvinte. Este bine că s-a făcut acest lucru pentru că, datoria fiecărui creştin este cunoaşterea vieţii şi învăţăturii Mântuitorului Isus Cristos. Lucrările care descriu viaţa Celui mai mare Om ce a trăit vreodată pe pământul nostru sunt numeroase. Autorii sunt diferiţi, unii chiar în contrazicere cu izvoarele originale ale Evangheliştilor.

Dar cea mai frumoasă imagine despre viaţa lui Isus o datorăm, totuşi, Evangheliilor. Prea puţin putem adăuga la ce s-a reletat acolo.

Sobrietatea şi frumuseţea descrierilor despre viaţa lui Isus, pe care o găsim în relatarea celor patru Evanghelişti, nu va fi depăşită niciodată.

De la înălţarea lui la cer, prezenţa lui Isus în istoria Bisericii Sale a fost evidentă. Milioane de oameni de-a lungul vârstei evanghelice s-au născut, au trăit, au suferit şi au murit cu Numele Lui pe buze.

Creştinul este idisolubil legat de persoana lui Isus Cristos, întemeietorul creştinismului. Prin moartea Sa, El a deschis o cale nouă şi vie, pentru ca omul mort în păcatele şi greşelile sale să aibă şansa alergării spre o viaţă veşnică. Dar prea puţini au văzut în Isus pe Fiul lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii. Cei mai mulţi au văzut un om de rând, fiul Mariei şi al dulgherului Iosif. Unii au spus că este un profet inspirat, iar alţii nici nu l-au băgat în seamă.

Nu din gândiri închipuite, nu din idei ale oamenilor ne putem noi forma o imagine corectă despre viaţa lui Isus, ci parcurgând cu evlavie şi smarenie cele patru Evanghelii care sunt cele mai autentice mărturii despre fiul Mariei.

Mărturiile Evangheliştilor despre viaţa lui Isus nu trebuie privite ca relatări care se contrazic, ci trebuie privite ca mărturii care se întregesc unele pe altele, creând un tot unitar de o măreaţă armonie.

Dacă am înţelege, în mod sincer, împreună cu toţi sfinţii, lungimea, lărgimea, adâncimea şi înălţimea iubirii lui Dumnezeu, atunci am aprecia tot mai mult faptul că „Dumnezeu atât de mult a iubit lumea, încât a dat la moarte pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.” Viaţa lui Isus ar deveni atunci obiectul studiilor şi a meditaţiilor noastre profunde. Am vrea să mergem şi noi cu El în Ghetsimani, să fim alături de El pe la Ana şi Caiafa. Am vrea să fim cu El în prezenţa lui Pillat. Apoi, am vrea să urcăm şi noi Calvarul şi pe dealul Căpăţânii să auzim ultimele Lui cuvinte: „Tată, în mâinile Tale Îmi încredinţez duhul!”

Cu drama de pe Golgota s-a sfârşit o lume şi a început alta. Această dramă ne va spune mereu că acolo a început să pâlpâie nădejdea mântuirii noastre.

Să-i aducem Mântuitorului, nu numai în fiecare an, ci în fiecare zi omagiul nostru de mulţumire şi respect. Să ne plecăm cu smarenie înaintea Lui şi să spunem aşa ca sutaşul: „Cu adevărat, omul acesta era Fiul lui Dumnezeu!” Slăvit să-i fie Numele!

Amin.

                    Crucea noastră

 La prima vedere„Crucea noastră suntem, mai întâi, noi înşâne, cu defectele noastre fizice şi morale, care ne produc suferinţe şi umiliri în releţiile cu semenii: o infirmitate corporală ori spirituală, ignoranţa, pornirea promtă spre mânie, spre judecăţi pripite, o boală cronică ce ne pune zilnic la grea încercare. Dar adevărata purtare a crucii este mai mult. Ea constă în faptul de a trăi şi a muri pentru Cristos. Acest lucru se cunoaşte din activitatea noastră zilnică. 

Crucea este trăirea în comun cu firi diametral opuse, care ne cer o continuă îngăduinţă şi stăpânire de sine.

Crucea este nedreapta apreciere, răstălmăcirea celor mai curate intenţii şi denigrările venite, mai ales, din partea acelora cărora nu le-am făcut nici un rău.
După ce ne-am identificat, într-o oarecare măsură Crucea, să luăm aminte cum trebuie să purtăm această cruce: cu acea răbdare şi conformare cu voinţa Părintelui ceresc, arătată de Isus începând din Ghetsimani şi până pe Golgota.

Crucea este simbolul suferinţei noastre pentru Domnul şi pentru Adevărul Său. Ea ne este necesară nu numai pentru puritatea şi sfinţirea noastră, ci şi pentru păstrarea ei, pentru a ne feri de păcate şi a umbla călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu.

Crucea ne trezeşte din iluzia, că noi suntem ceva, că suntem vrednici de ceva. Vrednicia este a Domnului nostru. Fără El noi nu putem face nimic.

Aşa cum pentru a vedea stelele de pe cer este necesar ca întunericul nopţii să învăluie pământul, tot aşa ca să-L zărim pe Dumnezeu trebuie să fim învăluiţi, câteodată, în zăbranicul negru al suferinţei.

Să ne îmbrăţişăm Crucea, ca pe instrumentul sfinţirii noastre!

Să urcăm cu ea „via dolorosa”, Calvarul, iar Isus ne va ridica ori de câte ori vom cădea!”

Toţi atomii fiinţei noastre să fie pătrunşi de cuvintele Mântuitorului: „Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi de la Mine, căci Eu sunt blând şi smerit cu inima; şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre.

Căci jugul Meu este bun şi sarcina Mea este uşoară.”

Amin.

     Lacrimile lui Isus

Privind la om în starea lui sinistră

Isus a plâns şi-a suferit cumplit,

Văzând un muritor cu faţă tristă,

Un biet sărman ce-abia de mai rezistă,

Străin şi gol, de drepturi jefuit.

El a venit s-aducă împăcarea

La lumea ce prin El a fost făcută,

S-aducă omului reabilitarea,

Prin moartea lui să-i dea eliberarea

Şi şansa vieţii ce era pierdută.

Dar cei mai mulţi evrei n-au priceput

Că El era lumină şi viaţă,

Nici preoţii cei mai de seamă n-au crezut,

Ci l-au numit înşelător şi încrezut,

Rămânând reci – ca ţurţurii de gheaţă.

Şi totuşi i-a iubit şi pentru ei a plâns,

Înduioşându-se de ignoranţa lor;

Amprente de durere zăceau pe chipul stins

Căci tot poporul era umilit şi-nvins

De aroganţa fariseilor.

Alăturea de Marta şi Maria

A plâns atunci când Lazar a murit,

Deşi- ntristarea le răpise bucuria,

Le-a -ncredinţat că iarăşi armonia

Va reveni şi va dura la infinit.

Când spre Ierusalim era pe drum,

Văzând Cetatea a plâns pentru ea;

A profeţit că se va dărâma, oricum

Şi totul va fi prefăcut în scrum,

Însă Sionul pururea va rămânea.

A plâns îngenuncheat în Ghetsimani

Când s-a rugat fierbinte şi cu zel,

Văzând că-n urma lui rămân atâţi orfani

Ce nu vor crede, ci vor fi profani,

Dar îl vor plânge când vor şti, că Mesia

                             A fost chiar EL.