Tableta XII

„Căci binele pe care vreau să-l fac, nu-l fac, ci răul, pe care nu vreau să-l fac, iată ce fac!” (Romani:7:19).

Fiecare creştin este un câmp viu de bătălie între bine şi rău, pentru supremaţie. Partea omului vechi din el are tendinţa spre păcat, iar partea spirituală (mintea nouă, voinţa nouă) are idei mai măreţe. Călătoreşte pe înălţimi sfinte, respiră aerul plăcut şi proaspăt al sferelor cereşti.

Voinţa nouă trebuie să câştige controlul asupra cărnii. Dacă voinţa veche nu este moartă, iar cea nouă nu este triumfătoare, atunci asistăm la moartea voinţei noi, ceea ce este un dezastru pentru creştin.

Conflictul acesta nu încetează nici într-o zi şi nu va înceta până vom depune trupul nostru în ţărână.

Apostolul Pavel spunea romanilor: „Şi dacă fac ce nu vreau să fac, nu mai sunt eu cel ce face lucrul acesta, ci păcatul care locuieşte în mine. Găsesc dar în mine legea aceasta: când vreau să fac binele, răul este lipit de mine. Fiindcă, după omul din lăuntru îmi place Legea lui Dumnezeu, dar văd în mădularele mele o altă lege, care se luptă împotriva legii primite de mintea mea şi mă ţine rob legii păcatului, care este în mădularele mele. O, Nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte?...”

Victoria pe acest câmp de luptă nu este posibilă prin puterea şi voinţa noastră, ci lăsând ca Duhul Sfânt să i-a conducerea.

Natura noastră carnală, fiind în totalitate coruptă, este înclinată mereu spre rău. Are mereu o putere de ne-voinţă să facă binele.

De îndată ce primim puterea de discernământ, să fugim la Isus. „Lui nu-i este ruşine să ne numească fraţi!” (Evr. 2:11). „El trăieşte pururi ca să mijlocească pentru noi.” (Evr. 7:25).

Să avem şi noi tăria de a spune împreună cu ap. Pavel: „Pot totul în Cristos care mă întăreşte!”

Amin.